GENUL LIRIC

- Apelând la „metoda identificării diferenței specifice”, Hegel definea genul liric în

opoziție cu epicul, poezia având „ca scop realizarea subiectului în expresie”.
- Genul liric se distinge de toate celelalte genuri literare prin maxima densitate expresivă,
prin condensarea mesajului în structuri de-un rafinament de excepţie, remarcându-se
frecvenţa imaginilor artistice, ritmul şi armonia ce traduc fondul imaginativ al
creatorului.
- De altfel, Nichita Stănescu plasa poezia „la granița dintre gândirea în imagini și
gândirea în noțiuni”.
- Genul liric era definit de către Paul Valéry drept un spațiu al unei „mărturii cu
expresie intensificată și semnificație potențată”, etimologia sa făcând trimitere spre
mitul orfic
1. ETIMOLOGIE. Definire.
GENUL LIRIC – denumirea vine de la liră, (gr. Lyra) instrument muzical cu ajutorul căruia
vechii greci îşi acompaniau rostirea versurilor;
- nu în mod întâmplător, acest gen literar face trimitere spre mitul orfic.
- genul liric se caracterizează prin faptul că sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct;
- astfel, stările afective (emoţiile), și realitatea *(exterioară/interioară) sunt filtrate prin ochiurile
cele mai sensibile ale spiritului uman, aceasta fiind o marcă a genului liric.
- genul liric se caracterizează: prin maxima densitate expresivă, prin condensarea mesajului în
structuri de-un rafinament de excepţie, remarcându-se frecvenţa imaginilor artistice și a figurilor
de stil, ritmul şi armonia ce traduc fondul imaginativ al creatorului.
- așadar, expresivitatea sau „literaritatea” a fost considerată „ființa însăși a poeziei”.
NOTĂ – expresivitatea este o calitate a limbajului poetic care rezidă/constă într-un limbaj
rafinat, elaborat, elevat, sensibil, imaginativ – figuri de stil și imagini artistice

2. TRĂSĂTURILE GENULUI LIRIC:

2.1. gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt transmise în mod direct

2.2. prezența eului liric – individualitatea creatoare (nu trebuie confundat cu
eul empiric – autorul poeziei) remarcându-se mărcile lexico-gramaticale ale
subiectivității.
NOTĂ pentru 2.2. – mărcile lexico-gramaticale ale prezenței eului liric în text conferă
discursului liric subiectivitate – un caracter de lirism subiectiv.
- Mărcile lexico-gramaticale sunt forme verbale, pronominale, adjectival pronominale la
persoana I (merg, spune-mi, mea, mi, al meu) sau a II-a (te, tău), precum și: interjecții,
forme ale adresării directe, substantive în cazul vocativ, verbe la modul imperativ,
interogații retorice, invocații retorice, imprecații etc.
- Așadar, prezența mărcilor lexico-gramaticale conferă textului un caracter subiectiv –
lirism subiectiv, iar absența lor un caracter de lirism obiectiv.
- lirismul – termen ce provine, conform Dicţionarului de termeni literari din fr. lyrisme şi
desemnează folosirea într-o creaţie literară a categoriei estetice a liricului, sentimentelor
respectiv exaltarea eului liric.

NOTĂ - PREZENȚA INSTANȚELOR COMUNICĂRII LIRICE /eul liric/instanța

poetică/subiectul creator
 2.3. frecvenţa figurilor de stil și a imaginilor artistice prin care se conferă un
înalt coeficient de expresivitate sau „literaritate”.
FIGURI DE STIL. IMAGINI ARTISTICE

- imagini auditive – se adresează auzului – Ex: păsările ciripesc

- imagini olfactive – se adresează simțului olfactiv – mirosul Ex: florile sunt parfumate
- imagini dinamice – motrice de mișcare – Ex: calul aleargă fără să obosească pe acest
câmp
- imagini vizuale – se adresează văzului – Ex: floarea este albastră
- imagini tactile – catifeaua este fină
- FIGURI DE STIL
- ALITERAŢIA (fr. allitération, lat. ad+littera – literă) – repetarea aceluiaşi sunet
(consoană sau vocală) sau a unui grup de sunete, la începutul sau în interiorul mai
multor cuvinte succesive, cu efect muzical sau cu scopul de a sugera mişcarea. Poate
fi onomatopeică: „Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”; „Prin vulturi vântul
viu vuia”. Dacă sunetul care se repetă este L (lambdacism): „o cal de caval”, M
(mitacism) „murmură molatic”, I (iotacism), S (polisigmă), „sorii se sting”.
- „Datorită efectului său muzical, aliteraţia în poezie este numită armonie imitativă”.
(E. Speranţa).
- ANTITEZĂ (fr. antithèse, gr. antithesis – opoziţie) – apropierea a doi termeni opuşi
pentru o mai bună reliefare reciprocă. Opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje,
idei situaţii. Antiteza este cultivată cu precădere de către romantici pentru a sublinia o
serie de opoziţii: bine/rău, suflet/materie, demon/înger.
- Ex: „Timpul pus –/Vai, ca un scut de aur între noi –/ tu răsărit şi eu apus?” (Lucian
Blaga).
- ASONANŢĂ (fr. assonance, it. assonanza, lat. ad –la, sonare – a suna) – este o
figură de sunet legată de rimă, ce constă în identitatea la finalul versurilor, numai a
vocalelor sau a diftongilor, începând cu ultimul accent în timp ce sunetele următoare
nu mai sunt coincidente, creând ceea ce se numeşte rimă imperfectă.
- Ex: „Toate păsările dorm,/Numai una n-are somn”.
- COMPARAŢIE (lat. comparatio – asemănare) – este figura de stil ce stabileşte o
asemănare între doi termeni, obiecte, persoane sau acţiuni. Relevă raportul de
asemănare cu scopul de a da claritate şi expresivitate limbajului. Alăturarea a doi
termeni cu scopul de a li se releva trăsăturile. Prin alăturarea celor doi termeni se
conferă calităţi noi, se accentuează o calitate, se stabilesc relaţii între domenii aparent
îndepărtate. Notele asemănătoare sunt în general surprinzătoare ca să asigure noutatea
şi puterea sugestivă a comparaţiei *(ca, precum). „Atât de fragedă te-asemeni/Cu
floarea albă de cireş”. (Mihai Eminescu)
- ELIPSĂ – scurtarea exprimării, prin suprimarea unui termen care a fost folosit mai
înainte, procedeu uzual în limba vorbită şi scrisă. Ex: „Cum e turcul, (este) şi
pistolul”.
- ENJAMBEMENT/INGAMBAMENT (fr. enjamber – a trece peste, a încăleca) –
procedeu de versificaţie care constă în continuarea unei idei, în versul următor.
- ENUMERAŢIE – înşiruirea unor termeni de acelaşi fel, care conduce la amplificarea
ideii exprimate: „Oh, pădure tânără!...Unde sunt moşii voştri? Presăraţi...la Orbic, la
Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci...” (B. Şt. Delavrancea)
- EPITET (gr. epitheten – care e pus lângă) – este figura de stil prin care se exprimă
însuşiri deosebite ale unui fenomen, obiect, personaj, prin care acesta este
individualizat, evocat sau personificat. Determinarea unui substantiv sau verb printr-
un adjectiv, adverb, menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează
imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului. Epitetul se
realizează de obicei, printr-un adjectiv, dar şi printr-un adverb sau substantiv. Ex:
glasul dulce, suspină tulburător, pădure de argint; „Din dalb iatac de foişor/Ieşi
Zamfira-n mers isteţ,/ Frumoasă ca un gând răzleţ/Cu trupu-nalt, cu părul creţ/Cu pas
uşor”. (George Coşbuc)
- Tipuri de epitete: cromatic (luna albă), metaforic (păr de aur), personificator (pădure
veselă), hiperbolic (gigantică ...cupolă), sinestezic (pictură parfumată).
- ATENȚIE! Nu sunt epitete determinările din unităţile indisolubile: salcie
plângătoare, înger de pază.
- EUFEMISM – potenţarea prin perifrază sau substituire a unei expresii cu sens dur,
jignitor sau obscen. Se aseamănă cu ironia.
- Ex: „Zici adesea de una ajunsă/în vârstă cuvioasă/Că atestatul vremii nu va să-l
priimească”. (Gr. Alexandrescu)
- EUFONIA – îmbinarea armonioasă a sunetelor într-un vers, sonoritate plăcută,
muzicalitate. Este opusă cacofoniei.
- HIPERBOLĂ – exagerare, mărire sau micşorare a trăsăturilor unei fiinţe, ale unui
lucru, fenomen sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.
- Ex: „...Şi pe oasele lor s-au aşezat şi stă tot pământul Moldovei, ca pe umerii unor
uriaşi!” (B. Şt. Delavrancea)
- IMPRECAŢIE (fr. imprécation, lat. imprecatio – blestem) – figură de stil foarte
expresivă, de o virulenţă, uneori, excesivă. Se exprimă sub formă de blestem dorinţa
pedepsirii unei persoane. Este la origine o practică magică de invocare a unor făpturi
malefice, supranaturale pentru pedepsirea cuiva care a încălcat promisiunile sau
relaţiile normale din comunitate. Este o tehnică literară preluată din folclor
transformată de către poeţii romantici în figură de stil extrem de expresivă. (Dimitrie
Bolintineanu, Mihnea şi Baba; Vasile Alecsandri, Baba Cloanţa; Tudor Arghezi,
Blesteme).
- Ex. „Bată-l crucea, om bogat,/Om bogat şi făr’ de sfat”. (folclor)
- INTEROGAŢIE RETORICĂ (fr. interrogation, lat. interogatio – întrebare) –este
figura de stil care constă în una sau mai multe întrebări adresate unui auditoriu de la
care, de altfel, nu se aşteaptă nici un răspuns. Interogaţia are rolul de a transpune
sentimente puternice, frământări sufleteşti, pasiunile, dar mai ales indignarea, revolta
şi de a menţine trează atenţia auditoriului.
- Ex: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni?/E ruşine omenirii să vă
zică vouă oameni.” (Mihai Eminescu)
- INVERSIUNEA – schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor, în propoziţie sau frază.
- Ex: „Peste vârfuri trece lună/Codru-şi bate frunza lin/Dintre ramuri de
arin/Melancolic cornul sună”. (Mihai Eminescu)
 - INVOCAŢIE RETORICĂ (fr. invocation, lat. invocatio – chemare, rugă) – este
figura de stil prin care se cere sprijin unei divinităţi sau, cel mai adesea, muzei.
- Ex: „O, vino iar! Cuvinte dulci înspiră-mi/Privirea ta asupra mea se plece,/Sub raza
ei mă lasă a petrece/Şi cânturi nouă smulge-mi tu din liră-mi!” (Mihai Eminescu).
- Invocaţia este retorică atunci când este adresată, sub formă de întrebare, unui
personaj real sau imaginar.
- Ex: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete,
în smintiţi şi în mişei”. (Mihai Eminescu).
- METAFORĂ – trecerea de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin
intermediul unei comparaţii subînţelese.
„PE-UN PICIOR DE PLAI”

- Ex: „şi cum sub bolta lui aprinsă/În smalţ de fulgere albastre/Încheagă-şi glasul de
aramă: Cântarea pătimirii noastre”. (Octavian Goga)
- OXIMORON – exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător, sub forma asocieri
paradoxale cu doi termeni contradictorii. Ex: „sărăcie lucie”, „dureros de dulce”,
„când nu se ascundea nimica deşi tot era ascuns”.
- PERSONIFICAREA – se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor
naturii, unor idei abstracte, însuşiri sau manifestări ale omului.
- Ex: „Împărat slăvit e codrul, neamuri mii îi cresc sub poale”. (Mihai Eminescu)
- REFREN – vers care se repetă într-un anumit context pentru a sublinia o anumită
idee; refrenul a fost cultivat în poezia simbolistă pentru forţa lui de sugestie.
- REPETIŢIE – folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor
cuvinte, spre a întări o idee sau o expresie.
- Ex: „Dormeau adânc sicriele de plumb/Şi flori de plumb şi funerar vestmânt.../Stam
singur în cavou...şi era vânt.../Şi atârnau aripele de plumb”. (George Bacovia)
- SIMBOL –figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unei imagini
concrete. Termenul desemna în limba greacă un semn de recunoaştere pentru două
persoane (un obiect se rupea în două ca semn de recunoaştere).

2.4. prezența elementelor de prozodie/versificație: ritm, rimă și măsură.

RECAPITULARE
ELEMENTE DE PROZODIE

RIMA
1A
2A
3B
4B

1A
2B
3A
4B
1A
2B
3B
4A
1A
2A
3A
4A

1A
2B
3A
4C

1A
2B
3C
4D

VERS ALB – nu are rimă

VERS LIBER - nu are nici rimă, nici picior metric egal

TEHNICA INGAMBAMENTULUI - prespune continuarea unei idei poetice în versul

următor cu literă mică

= din punct de vedere prozodic se remarcă prezența rimei...a măsurii versurilor ...care
traduc normele/canoanele formale ale unei poezii de „tip clasic”/modern

RITMUL – reprezintă cadența sau armonia obținută prin alternanța silabelor accentuate
cu cele neaccentuate.

Trohaic – picior metric format din două silabe, prima fiind accentuată. Ex: pe-un picior de
plai / pe-o gură de rai.
- Este specific creațiilor populare.
IAMBIC – este un picior metric alcătuit din două silabe, a doua silabă fiind cea accentuată
Ex: La pașa vine un arab
AMFIBRAHUL – este un picior metric, format din trei silabe, cea de-a doua fiind cea
accentuată.
Ex: Și toamna și iarna/Coboară amândouă

MĂSURA VERSURILOR – este numărul de silabe dintr-un vers.

Observație!!! – cratima
„Bine-ai venit, An Nou!”
- 7-8 silabe
 - Strofe
- distih = strofă a două versuri
- terțină = strofă a câte trei versuri
- catren = strofă a câte
patru versuri

2.5. Modalitățile de expunere predilecte/predominante/întâlnite sunt:

monologul liric și descrierea artistică.
2.6. Jocul conotațiilor – utilizarea sensului figurat al cuvintelor,
plurisemantism.
NOTĂ – sens denotativ – sensul de dicționar/sensul propriu
- Sens conotativ – sensul figurat

ALTE PRECIZĂRI
- elemente de recurență – Ex: se remarcă prezența motivului soarelui ca element de
recurență/ element care se repetă
- laitmotiv – element pe care se bazează construcția poeziei; structură repetitivă
- rețeaua tematică și a motivelor literare configurează nucleul ideatic al textului,
respectiv...
- acest text are ca referent...
TEMA LITERARĂ – este un aspect general al unei opere.
Ex: iubirea, natura, istoria, familia, timpul, moartea etc.
MOTIVUL LITERAR – este un aspect particular al unei teme.
Ex: singurătatea, tristețea, dorul, cuplul, despărțirea, clipa, trecerea etc.
- Elemente terestre *(care definesc microcosmosul), elemente cosmice *(care definesc
macrocosmosul)
Ex:se remarcă o serie de elemente care definesc nu doar un microcosmos exterior (teiul,
lacul), ci și cele care trasează detaliile unui microcosmos interior, astfel încât această
poezie transcrie teritorii ale unor ample trăiri sufletești.
 OBSERVAȚII – motivele centrale ale acestui text, dublate de câmpul semantic
al....sunt ușor recognoscibile/* ușor de recunoscut ele indicând tema poeziei,
respectiv...
 - se observă o serie de structuri din câmpul semantic al...acesta configurând tema
centrală a textului.
 O altă observație care vizează nu doar planul conținutului ține de relația de
oglindire reciprocă dintre titlul operei și text, în sensul în care titlul – acesta având
rol de „paratext” sau de prim prag de interpretare – anticipează mesajul operei și
vasta rețea de semnificații.
 De altfel, titlul unei opere literare poate fi reluat în incipit, în final, în poziție
mediană și se regăsește în câmpul semantic al textului implicit sau explicit.
NOTĂ – anaforă – paralelism sintactic
- nu uitați să precizați ipostaza eului liric – filozofică, reflexivă, meditativă, a
îndrăgostitului, a creatorului, ludică (ludens – a se juca)
- În acest text, expresivitatea/nivelul expresivității este susținut (ă) de o galerie
vastă/remarcabilă de figuri de stil și imagini artistice pregnante -
puternice/insolite – neobișnuite
 GENUL LIRIC

1. Este bine știut faptul că genul liric se distinge de celelalte genuri literare prin maxima
densitate expresivă, prin decantarea mesajului în structuri insolite care traduc fondul
imaginativ al creatorului.* În acest sens, în opera literară „Primăvara” de Alexandru
Macedonski pot fi identificate o serie de trăsături specifice acestui generos concept literar,
respectiv: gândurile ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct,
remarcându-se prezența structurilor de-un rafinament de excepţie, a mărcilor lexico-
gramaticale ale eului liric, a figurilor de stil și a imaginilor artistice, precum și a
elementelor de prozodie.
2. O primă trăsătură a genului liric recognoscibilă (care poate fi recunoscută)* în
textul dat ține de conturarea și exprimarea unei atitudini lirice în mod direct, de aici şi
subiectivitatea acestei creaţii remarcându-se mărcile lexico-gramaticale ale prezenței eului
liric care conferă textului un caracter de lirism subiectiv: „mi se scutură”, „Oh, ningeți”,
„Uitați, dormiți sub liliac”. Textul se caracterizează prin maxima densitate expresivă, prin
condensarea mesajului în structuri de-un rafinament de excepţie, remarcându-se frecvenţa
imaginilor artistice și a figuri de stil: „se umple sufletul de soare”, „albe flori de măr” (imagine
vizuală), „inimi gemătoare” (epitet personificator). ...COMENTEAZĂ= ANALIZEAZĂ –
Figurile de stil, imaginile artistice, temă, motive, simboluri
O serie de termeni din câmpul semantic al...configurează tema naturii...
3. A doua trăsătură a genului liric prezentă în acest text ține de palierul modurilor
de expunere întâlnite - monologul liric și descrierea artistică – alături de jocul conotațiilor
(a sensurilor figurate) conferind textului un important coeficient de expresivitate sau
„literaritate”: „......”,„.....” În egală măsură, motivele tutelare ale acestei creații transcriu
teritorii ale unor trăiri sufletești, pentru care ritmul interior să releve o natură reflexivă,
ipostaza contemplatorului: „......”, „......”. „........”, „.......”. O altă observație care vizează
planul conținutului, ține de relația de oglindire reciprocă dintre titlul și mesajul operei „....”,
„.......”remarcându-se, totodată, și prezența elementelor de prozodie, ritm, rimă și măsură,
poezia Primăvara fiind structurată în două strofe (catrene) măsura versurilor fiind de 10-13
silabe cu rima încrucișată.
4. Prin urmare, opera Primăvara de Alexandru Macedonski respectă integral
convențiile de formă și de conținut ale genului liric ilustrând în mod remarcabil trăsăturile
specifice acestui generos concept literar...definit de către.....

GENUL LIRIC B – trăsăturile genului liric s2

1. Este bine știut faptul că genul liric se distinge de celelalte genuri literare prin maxima
densitate expresivă, prin decantarea mesajului în structuri insolite care traduc fondul
imaginativ al creatorului, Nichita Stănescu plasând poezia „la granița dintre gândirea în
imagini și gândirea în noțiuni”. În acest sens, în opera literară „Primăvara” de Alexandru
Macedonski pot fi identificate o serie de trăsături specifice acestui generos concept literar,
respectiv: gândurile ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct,
remarcându-se prezența structurilor de-un rafinament de excepţie, a mărcilor lexico-
gramaticale ale eului liric, a figurilor de stil și a imaginilor artistice, precum și a
elementelor de prozodie.
 2. O primă trăsătură a genului liric identificată/recognoscibilă în textul dat ține de
conturarea și exprimarea unei atitudini lirice în mod direct, de aici şi subiectivitatea
acestei creaţii remarcându-se mărcile lexico-gramaticale ale prezenței eului liric care
conferă textului un caracter de lirism subiectiv: „mi se scutură”, „Oh, ningeți”, „Uitați,
dormiți sub liliac”. Textul se caracterizează prin maxima densitate expresivă, prin
condensarea mesajului în structuri de-un rafinament de excepţie, remarcându-se frecvenţa
imaginilor artistice și a figuri de stil: „se umple sufletul de soare”, „albe flori de măr” (imagine
vizuală), „inimi gemătoare” (epitet personificator). Structurile mai sus citate creează imagini
artistice pregnante care traduc nu doar o dimensiune a microcosmosului/macrocosmului,
cât – mai ales – a unui „topos interior”. Astfel, „mi se umple sufletul de soare” ilustrează un
univers jalonat de sentimentul profund al conexiunii cu natura, sugestiile cromatice „albe flori de
măr” Modalitățile tonale, epitetele și întreaga rețea a elementelor recurente conțin
puternice sugestii ale vizualității, osatura textului și dicția energică a viziunii relevând un o
serie de structuri lirice redate din ipostaza unui eu liric contemplator/care glisează pe
retina unei instanțe lirice contemplatoare: „mi se scutură”, „.....”, „.....”, „....” etc.
3. A doua trăsătură a genului liric prezentă ține de palierul modurilor de expunere
întâlnite - monologul liric și descrierea artistică – alături de jocul conotațiilor (a sensurilor
figurate) conferind textului un important coeficient de expresivitate sau „literaritate”,
considerată a fi „ființa însăși a poeziei”.: „......”,„.....” De altfel, câmpul semantic dominant
indică tema acestei creații literare, respectiv natura: „.......”, „......”. În egală măsură, motivele
tutelare ale acestei creații transcriu teritorii ale unor trăiri sufletești, pentru care ritmul
interior să releve o natură reflexivă, tonul, arhitectura textului, modul de construcție al
textului și al imaginilor redând dimensiunile vaste ale acestui „invetar indescriptibil al
expresivității”: „.....”, „.......”, „........”, „.......”. O altă observație care vizează planul
conținutului, ține de relația de oglindire reciprocă dintre titul și mesajul operei observându-se
în striațiile textului o serie de structuri, precum: „.....”, „.......”, „.....”. Totodată, se remarcă
prezența elementelor de prozodie, ritm, rimă și măsură, poezia Primăvara fiind structurată
în două strofe (catrene) măsura versurilor fiind de 10-13 silabe cu rima încrucișată.
4. Prin urmare, opera Primăvara de Alexandru Macedonski respectă integral
convențiile de formă și de conținut ale genului liric ilustrând în mod remarcabil trăsăturile
specifice acestui generos literar/ care, prin etimologie „lyra”, face trimitere spre mitul orfic.