Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare în care autorul își exprimă gândurile, ideile și sentimentele prin
intermediul eului liric.
În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative,
creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest motiv, genul
literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De
obicei, discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirica poate fi cultă
(are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter anonim, colectiv, oral). Lirismul este o
tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia poetică și elevată a sentimentelor personale, a
pasiunii.
Trăsăturile genului liric:
 Vocea autorului – se numește și eu liric și este acea modalitatea prin care autorul își exprimă
trăirile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci când în text apar mărcile subiectivității eului precum adjective
pronominale ori verbe și pronume la persoana I, ori obiectiv, atunci când în text nu apar aceste mărci, ci
forme pronominale și verbe la persoana a III-a.
 Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, stărilor sufletești și trăirilor și este caracterizat
de stări precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă, admirație, etc.
 În textul liric este remarcată și varietatea figurilor de stil și a imaginilor artistice precum metafore,
hiperbole, enumerații, comparații, hiperbole, epitete, imagini olfactive, auditive, etc.
 Creația lirică – este o confesiune permanentă a eului liric, o dezvăluire a sensibilității și
sentimentelor intime ale acestuia.
Specii ale genului liric
Elegia; Satira; Romanța;
Epigrama; Pamfletul; Imnul;
Epistola; Sonetul; Doina;
Oda; Rondelul; Idila;
Pastelul; Gazelul; Haiku.
Meditația; Glosa;
Pastelul este o creație care, prin intermediul unui peisaj, poate transmite sentimentele eului liric contemplator.
Modul de expunere folosit în creația lirică este descrierea, iar piesele dominante aici sunt imaginile artistice
realizate prin figuri de stil ce sunt organizate într-o descriere de tip tablou.
Doina este o creație vocală, instrumentală sau lirică, specifică poporului român, în care autorul necunoscut, își
exprimă sentimentele de dor, tristețe, jale, de revoltă, iubire sau chiar ură împotriva asupritorilor.
Idila este o specie de poezie lirică și erotică din sfera poeziei bucolice în care este prezentată viața și dragostea
în formă optimistă sau idealizată. Haiku
 Figurile de stil
Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau construcția
gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau expuneri.

Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a doi sau mai mulți termeni
cu scopul evidențierii primului termen, dar nu se poate scrie decât sub forma epitetului personificator pentru a
se alătura figurii de stil.
Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele literare, poate fi
realizată în următoarele tipuri de comparații, determinate de natura termenilor care se compară:
 un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic“ (M. Eminescu,
Călin - file din poveste)
 un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri“ (M. Eminescu, Trecut-au
anii)
 un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund și palid se prevede printre nori | Ca un vis de
tinerețe printre anii trecători“ (V. Alecsandri, Iarna)
 un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri“ (M.
Eminescu, O, rămâi)

Metafora
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul
unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în punerea semnului identității între două
obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii.
Ex.: Urmărind exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie se observă că această metaforă
presupune o comparație inițială: „luna ca o regină moartă a nopții”, comparație bazată pe două similitudini:
paloarea astrului și a unei ființe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte
corpuri cerești.
Enumerația
Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relația ce se stabilește între termenii
enumerării este una de coordonare.
Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:

 Polisindet - enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin conjuncții.

Ex.: Nici  nu mai vrea să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea să stea.

 Epimona – constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor coordonatoare.

Ex.: Fata asta este  și inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți dori.
Personificarea
Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie însușiri umane.
Ex.: norii plâng; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste; pisica vorbește
lin.
Repetiția
Repetiția constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziții ale enunțului.
La rândul ei, poate apărea în forma de:

 Anafora - care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziție și a unor propoziții în
frază, pentru a accentua o anumită idee.
Ex.: Era casa pe care și-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de atâtea ori
o desenase, casa perfectă; casa pe care nu și-o putea însă permite.

 Epifora - care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a unei propoziții la sfârșit
de frază.
Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din Biserică se fură.

 Anadiploza - care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția următoare.
Ex.: Au năpustit în biroul directorului angajații,  angajați care nu și-au primit salariile de trei luni.

 Antanaclaza - care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt, figură de stil
bazată pe polisemie și omonimie.
Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.
Epitetul
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc.,
menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și
fantezia scriitorului.
„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau
circumstanțial de mod este numit epitet când conține în același timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o
hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde așa ceva, atunci el nu este
epitet.“
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele din textele de mai jos
determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau afectivității
scriitorului:

 „[...] și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși.“ (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
 „Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna [...].“ (Ionel
Teodoreanu, La Medeleni)
Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul „închise“ ar fi înlocuit cu
altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte“, atunci termenul câștigă în expresivitate și devine
epitet.
În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:
„În seara  răzvrătită  care vine
De la străbunii mei până la tine
[...]
Durerea noastră surdă și amară“,
epitetul „răzvrătită“ presupune la bază o personificare, iar epitetele „surdă“ și „amară“ sunt rezultatul unei
metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.
Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere a cititorului.
Hiperbola
Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenționat, mărind sau micșorând, trăsăturile unei
ființe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.
Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coșbuc "Pașa Hassan")
Antiteza
`Antiteza` este o figură de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații. În
creația lui M. Eminescu antiteza apare și în formularea unor titluri: Venere și Madonă, Înger și demon, Împărat
și proletar.
Ex. : „Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)
Interogația (întrebarea) retorică
Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și cuprins sau sugerat în
enunț.
Ex.:Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?
Oximoronul
Prin oximoron se înțelege o figură de stil care combină doi termeni contradictorii.
Ex.: Lucian Blaga utilizează această figură de stil în poezia Izvorul nopții, "Așa-s de negri ochii tăi, lumina
mea".

Monologul
Monologul este un mod de expunere și procedeu literar prin care ipostaza
lirica/personajul își analizează stările sufletești, concepțiile, ideile și le aduce la
cunoștința cititorilor sau a spectatorilor. De asemenea, poate fi un tip de discurs
continuu al cărui producător nu așteaptă un răspuns.
În general, el poate fi vorbirea unui singur personaj, in operele epice, sau poate
fi specific operelor lirice, în care ia forma confesiunii (în poezia intimă și de idei)
sau a descrierii (în poezia descriptivă – pastel).
 Se poate vorbi și de un monolog interior, când o ipostaza lirica/un personaj
vorbește în gând (cu sine) și de un monolog teatral, când un personaj vorbește
singur, pe scenă, în fața spectatorilor.
De cele mai multe ori, monologul este și un mijloc de caracterizare directă sau
indirectă a personajelor. Monologul este modul prin care nu doar personajele, ci și
oamenii se autodescriu,își expun capacitățile,modurile de a vorbi și de a gândi, pe
scurt fiind descrierea unei personalități.

Stilurile functionale ale limbii române

I. STILUL ARTISTIC (BELETRISTIC)
Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva);
(artistic) se foloseste in operele literare.
Cuprinde: operele literare în proză, versuri şi operele dramatice; tot aici pot fi incluse eseurile, jurnalele,
memoriile, amintirile.
Caracteristicile stilului:
 libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare;
 contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin
modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele);
 caracterul individualizat al stilului;
 unicitate şi inovarea expresiei;
  bogăţie lexicală - din punct de vedere statistic;
 sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;
 înglobează elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme,
regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);
 mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl
face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai
e un simplu instrument, un vehicul pentru informaţie, ci un text interesant în sine: plăcut, frumos,
obsedant, amuzant etc. Pregnanţa mesajului e produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate etc.
Funcţia poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e prezentă în vorbirea curentă, în
expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe etc.
 folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati, trezesc in constiinta
cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
 mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca fiecare autor isi are
propriul stil;
 bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici,
neologisme, termeni de jargon sau argou etc);
 extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
 cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
 relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.

II. STILUL STIINTIFIC

Se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigatii, cercetari,
caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva;
accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este cognitiva;
Cuprinde: articole stiintifice, lucrari de specialitate scrise de cercetatori, savanti, persoane creditabile in
domeniul stiintific. Textele stiintifice urmaresc sa exploreze, sa explice, sa argumenteze cunostinte factuale.
Caracteristicile stilului:
 are functie exclusiv referentiala;
 trasmite informatii stiintifice, tehnice, utilizate pe baza unor rationamente logice, deductive,
argumentate;
 respecta proprietatea termenilor;
 se folosesc multe neologisme;
 conform tipului de discurs: nonfictional, argumentativ, descriptiv, explicativ.
 conform relatiei E-R (emitator-receptor). Emitatorul poate fi specializat (chimis, sociolog,
psiholog, medic etc.). Receptorul este specializat sau nespecializat. Relatia emitator-receptor poate fi
determinata de emitator prin numirea publicului-tinta sau nedeterminata.
 conform efectului mesajului: Acordul, fiindca autorii sunt persoane creditabile in domeniul
stiintific.
 conform functiei mesajului (scop): informare, educare, publicitar (functie colaterala intalnita la
textele de escorta de tip prefete, cuvant inainte).
 conform incarcaturii emotionale a mesajului: critic, polemic, neutru.
 folosirea cuvintelor monosemantice;
 claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), precizie,
corectitudine;
 utilizarea sensului propriu al cuvantului;
 un grad mare de tranzitivitate;
  fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabular; termenii utilizati sunt monosemantici.

III. STILUL JURIDICO-ADMINISTRATIV

Cuprinde: domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), texte elaborate de
organul judiciar.
Caracteristicile stilului:
 -funcţie referenţială;
 -enunţuri cu formă impersonală
 -conţinut normativ;
 -enunţuri clare, lipsite de ambiguitate;
 -folosirea unui inventar lexical cu termeni clar definiţi;
 -folosirea clişeelor formale;
 -utilizarea unor clişee care indică atitudinea necesară (se completează cu majuscule, se scrie
numai în chenarul albastru, se va completa, se
 scrie cu litere de tipar etc);
 -respectă proprietatea termenilor;
 -foloseşte terminologia de specialitate;
 -foloseşte neologisme;
 -în raport cu realitatea, mesajul este preponderent denotativ;
 -conform relaţiei E-R (emitator-receptor)beneficiar. Emiţător - specializat, adică organul
legislativ; în acest tip de text, emiţătorul dă receptorului instrucţiuni în legătură cu modul în care trebuie
înţeles textul. Instrucţiunile sunt realizate prin mijloace lexicale (trebuie, e obligatoriu, e interzis) sau prin
mijloace formale (art. 1,2). Receptorul este de obicei specializat - cel care trebuie să aplice legea, dar şi
nespecializat - cel care vrea să cunoască legea.
 -conform efectului mesajului: Acord, fiindcă autorii sunt persoane credi-tabile în domeniul
juridic. Emiţătorul poate controla efectul mesajului asupra receptorului (tip de discurs unde funcţia
perlocuţionară este controlabilă).
 -conform funcţiei mesajului: informare, educare.
 -conform încărcăturii emoţionale a mesajului: neutru, prohibitiv.

IV. STILUL PUBLICISTIC

Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este
informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice,
economice, artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt: monologul scris (in presa si publicatii), monologul
oral (la radio si televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris);
Cuprinde: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotundă, știrea, anunțul publicitar.
Caracteristicile stilului:
 are funcţie de mediatizare a evenimentelor;
 conţine informaţii economice, politice, sociale;
 influenţează opinia publică (discurs persuasiv);
 în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;
 strategia persuasivă se bazează pe argumente: A.persuasiunea adresată raţiunii aduce argumente
de specialitate, de tip cauză-efect; (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-rezultate/ modalităţi
de aplicare a soluţiilor); B.persuasiunea adresată afectivităţii aduce argumente de popularitate,
superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia unor beneficiari ai produsului, tradiţie,
grija faţă de destinatar.
 dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;
 are funcţie conativă;
 exprimă atitudini;
 orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate.
 utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
 receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea pentru inovatia
lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor; titluri
eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii,
exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica; tendinta eliminarii
conjunctiilor copulative .
 utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii, imagini etc)