Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză sau în versuri, în
care gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor antrenate în derularea evenimentelor plasate într-un anumit timp și
spațiu. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere predominant, narațiunea.
O operă poate fi recunoscută ca aparținând genului epic dacă are următoarele trăsături:
– moduri de expunere: naratiunea (relateaza evenimentele), descrierea (prezinta cadrul spatial
sau personajele), dialogul (dinamizeaza actiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezenta naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– actiunea poate fi rezumata pe momentele subiectului: expozitiunea, intriga, desfasurarea
actiunii, punctul culminant, deznodamantul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist,
rotunde/plate
În general, operele epice sunt structurate după momentele narațiunii:
 Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii)
 Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
 Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic)
 Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului)
 Deznodământul (sfârșitul conflictului)
 În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii.
Plan de argumentare a apartenentei unui text la genul epic
Introducere:
1. Ipoteza cu privire la textul dat, aparținând genului și a unei specii.
2. Definitia genului epic si a operei epice
Cuprins:
1. Adaptarea definitiei la textul dat
2. Evidentierea naratiunii, ca mod de expunere specific, si precizara tipului de narator
3. Numirea personajelor si, daca este posibil, clasificarea acestora
4. Modalitatea de legare a secventelor narative +rezumatul textului dat (doar daca este
posibil, structurat pe momentele subiectului)
5. Reliefarea contextului spatio-temporal al intamplarilor si extragerea indicilor spatiali si
temporali ai actiunii
Încheiere:
Concluzia
Genul epic are mai multe specii: nuvela, romanul, basmul cult, basmul popular, schita,
povestirea, fabula, balada.
 Nuvela
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între schiță și
roman, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat, în care relativ puține
personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente, cu intrigă riguros construită, accentul fiind
pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune.
Clasificarea Nuvelelor:
a. După criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare:
1. istorice
2. psihologice
3. fantastice
4. filozofice
5. anecdotice
b. După curentele literare în care se înscriu ca formulă compozițională:
1) renascentiste
2) romantice
3) realiste
4) naturaliste
Nuvela Istorică
Schema oricărei nuvele clasice, istorice are patru timpi:
I. O prezentare a locului unde se desfășoară acțiunea și a personajelor
II. Un eveniment care modifică situația
III. O serie de acțiuni puse în pericol de acest eveniment cheie
IV. Un deznodământ care stabilește noua situație
V. Primele două etape se pot confunda dar și alte combinații sunt posibile.
Guy de Maupassant, și povestirile din Les contes de la Bécasse, ale lui Honoré de Balzac sunt
exemple de nuvele istorice. Nuvela Alexandru Lăpușneanul e poate cel mai cunoscut exemplu de
nuvela istorică din literatura română.
Nuvela psihologică
Trăsăturile nuelei psihologică:
 rolul conflictului interior (plasarea situației conflictuale în conștiința personajului)
 prezentarea tensiunilor sufletești
 transformările (sufletești, morale, comportamentale) suferite de personaje în evoluția
conflictului
 evoluția raporturilor dintre personaje
 mijloacele de investigație psihologică
 aspecte ale stilului
Exemple: Moara cu noroc de Ioan Slavici și În vreme de război de I.L.Caragiale
 Romanul
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce
constituie subiectul operei.
Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume fictivă, detaliată
până la ultima resursă posibilă de imaginație a scriitorului respectiv. Este cea mai adâncă formă în
scris existentă. Nu e neapărat structurată pe planuri de acțiune, dar implică niveluri de semnificație
paralele. Structura romanului este dialogică, potrivit formalistului rus Bahtin sau panoramică,
potrivit altor teoreticieni ai romanelor. Se spune în mod curent că un roman este o ficțiune în proză
de dimensiuni mari. Poate fi un roman de acțiune, polițist, de dragoste poate prezenta valori
psihologice sau doar un studiu social.
Caracteristici:
 Romanul are o structură narativă amplă;
 Permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
 Combină nuclee narative distincte;
 Folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;
 Prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
 Cunoaște o mare varietate de forme.
Romanele sunt de mai multe tipuri, însă enumăr doar câteva:
 Romane realiste (Conținutul acestui roman este unul real, dar opera este una ficțională și
totul inventat. Cu alte cuvinte, acțiunea operei s-ar fi putut îtămpla)
 Romanul polițist (Un roman al cărui tramă o constituie o anchetă condusă cu metode
criminaliste specifice, de un polițist sau de un detectiv privat.)
 Romanul fantastic (Abordează teme precum moartea, lumea de sincolo.F fantasticul se
naște în momentul în care personajul, naratorul sau cititorul pune la îndoială realitatea
evenimentului povestit)
 Romanul science-fiction (Utilizează tehnologia științifică drept context primordial pentru
desfășurarea unei întâmplări care deseori anticipă timpul scrierii.)
 Romanul de groază (gen de literatură, care este destinată sau are capacitatea de a speria
cititorii săi, de a induce sentimente de groază și teroare. Povestea poate fi supranaturală sau
non-supranaturală.)
 Romanul de aventuri (subgen al romanului a cărui temă principală este aventura.)
 Basmul
Basmul , numit și poveste, este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai
vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de
variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că
prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea
sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos și
reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul
autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se
manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Clasificare:
a. După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor
miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în:
1. fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o
pregnanță a fenomenelor miraculoase,
2. animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale,
chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
3. nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică
inserție a aspectelor reale, concrete de viață.
b. După autor, basmele pot fi
1. populare, creație a colectivității anonime,
2. culte, creație a unui autor cunoscut.
Basmul popular/ fantastic
Prin basm fantastic înțelegem o narațiune continuă, în general de o anumită lungime, practic,
întotdeauna în proză, serioasă în întregul ei, deși umorul nu este exclus în nici un fel, centrată pe
un erou sau o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o serie de aventuri în
care elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă) de atunci
încolo.
Basmult cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia
motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul
lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formule
fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de
sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon,
Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu
Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
 Personajul literar
Termenului personaj provine de la latinescul persona – „masca de teatru, rol, actor."
Reprezintă o categorie fundamentală specifică operelor epice şi dramatice. El ocupă locul principal
în cadrul operei literare, alături de alte categorii precum istorie, discurs, spaţiu şi timp.
Frontierele care înconjoară personajul se situează la întâlnirea a trei domenii: mit, realitate şi
reprezentare. Pentru a reține mai ușor această informație avem schema următoare:

Clasificarea personajelor literare în orice operă literară se face după diverse criterii. Iată trei
dintre ele:
a) după importanța personajelor din operă se disting :
1. personajul principal (protagonist) este cel care participă la toate episoadele
acțiunii; în jurul acestuia oscilează evenimentele și el reprezintă un reper-cheie
în intriga textului. Aceste personaje sunt cele mai importante în texte.
2. Personajul secundar este cel care participă șa cel puțin două episoade ale
acțiunii ( dar nu la toate); aceste personaje sunt, de asemenea, importante
pentru că, de regulă, au o relație directă cu protagonistul.
3. Personajul episodic încă din denumire deducem faptul că acesta apare într-un
singur episod al acțiunii, are frecvența cea mai redusă, dar poate fi de o
importanță majoră atunci când vorbim despre evenimentele desfășurate.
4. Personajul figurant nu participă efectiv la o acțiune însă este menționat de
celălalte personaje sau de narator și care are legătură cu anumite evenimente
ale textului.
5. Antagonistul este personajul care se opune, care intră în conflict cu personajul
principal, de regulă.

b) din punct de vedere etic deosebim :

1. Personajul pozitiv este cel asociat binelui – corecte, morale și care prezintă o
serie de calități
 2. Personajul negativ este cel asociat râului – imorale, rele și care prezintă, de
obicei, o suită de defecte umane.
c) după raportarea la realitate sunt : personaje reale, fantastice, legendare, alegorice,
istorice și simbolice
1. Personajul real este cel care prezintă caracteristici credibile, apropiate de
realitate
2. Personajul fantastic este cel pe care îl găsim în texte și care prezintă acțiuni cu
caracter supranatural. Au caracteristici atipice, precum capacitatea de a zbura,
teleporta, etc.
3. Personajul alegoric sunt cele care, chiar dacă dau dovadă de capacități atipice,
ele reprezintă, de fapt, trăsături de caracter uman.
Se poate crea o compunere de caracterizare a personajului care urmează următoarea structură:
I. INTRODUCERE:
1. Ce loc ocupa personajul in opera
2. Ce fel de personaj este (raportat la realitate)
3. Cine este personajul
4. In ce imprejurari este infatisat el
II. CUPRINS:
5. Care sunt insusirile fizice si morale ale personajului asa cum se desprind ele:
a. din prezentarea directa: - relatia cu celelalte personaje
- de catre autor - aspectul fizic si vestimentar
al personajului
- de catre alte personaje
- incadrarea intr-un anumit
- de catre personajul insusi
mediu
(autocaracterizare)
- punerea personajului in
b. din prezentarea indirecta:
situatii limita
- faptele personajului
- nume si felul de a vorbi
- comportarea, gandurile si
framantarile lui sufletesti
III. INCHEIERE:
6. Care este atitudinea scriitorului fata de personaj
7. Ce categorie tipologica mai larga reprezinta personajul
8. Ce modalitati (procedee) de caracterizare foloseste autorul