SPECII LITERARE

CREAȚIA POPULARĂ
Genul Liric – lirica populară
Colinde
Proverbe, zicători, ghicitori
Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
Genul epic
Basmul
Greuceanu
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Prâslea cel voinic și merele de aur
CREATIA CULTA
Genul epic
Fabula
Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.
Greierele si furnica
Legenda
Călin Gruia – Povestea florii-soarelui
Eugen Jianu- Legenda ghiocelului, Legenda buburuzei
Basmul:
Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Ion Creangă - Povestea lui Harap –Alb
Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz
Carlo Collodi – Pinocchio
Joseph Jacobs- Jack și vrejul de fasole
Povesti
Ion Creangă-Fata babei si fata mosneagului / Punguța cu doi bani
Ioan Slavici- Doi feți cu stea în frunte
Hans Christian Andersen- Rățușca cea urâtă
Frații Grimm- Albă ca zăpada
Charles Perrault- Scufița Roșie
Povestirea
Emil Gârleanu - Gândăcelul
Ion Creangă – Ursul păcălit de vulpe / Capra cu trei iezi
Octav Pancu Iași – Iedul cu trei capre
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul / Bunica
Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată
Eric Carle –Vrei să fii prietenul meu?/ Omida mâncăcioasă
Sigrid Laube-Balul florilor
David Mckee-Elefantul Elmer
Ion Creangă-Moș Ion Roată și Unirea
Dumitru Almaș- Povestiri istorice
Schițe
I.L. Caragiale – Vizita / Dl. Goe

1
Romanul pentru copii si despre copii
Ion Creangă - Amintiri din copilărie
Mark Twain-Aventurile lui Tom Sawyer/ Aventurile lui Huckleberry Finn
Antoine de Saint-Exupery-Micul prinț
Genul Liric
Poezia despre copilarie
George Cosbuc - Iarna pe ulita , La oglindă, La Paști
Elena Farago- Sfatul degetelor
Poezia despre natura si vietuitoare
George Toparceanu – Balada unui greier mic , Gospodina
Elena Farago – Cățelușul șchiop, Gândăcelul
Vasile Alecsandri – Pasteluri
Tudor Arghezi– Zdreanță, Tâlharul pedepsit
Mihai Eminescu – Revedere, Somnoroase păsărele

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre
bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului,
casatoria si rasplata eroului; -specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj. -existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta
in: a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat
caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:

2
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje
(prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste
de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul,
senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se
deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor
/ narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia
ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care
declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire
povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al
hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si
deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii
este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor
descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al
personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era
confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste
doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va
delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii
de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii
povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un
fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar
redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se
detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin
consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se
desprind dintr-un puternic conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce
confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise.
Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in
actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt
portretizate succint.

3
 - Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle, it. novella,
releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare).
Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:

- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman: schita < nuvela si povestirea <
romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii

Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau insolite), dar
perspectiva narativa sustine iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice;
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada pasoptista
atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se realizeaza
prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii sociale,
obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute nuvele ale sale
fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

FABULA

Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de
caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.

4
 Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Toparceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang
Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi:
„Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.

Trasaturi ale fabulei

- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje -
textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor) - implicita
(desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata
personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter
de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale) pe baza unei
succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine concreta pe
baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari,
metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei
materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura
cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea
– omul viclean, catelul – omul naiv

- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile
(foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor
aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o
critica virulenta la adresa societatii omenesti.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este
determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

5
-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai multe
locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa ampla;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic; -prezinta
destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi; -cunoaste
o mare varietate de forme.

I. CREATIA POPULARA

1. Genul Liric – lirica populara

1.a Colinde

Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde inspirate din
legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o specie folclorica de poezie
cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei genuri literare:
genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in
adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magicoritualice), cat si
timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice
similare descantecului, imagini sonore ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri, alternand
intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe aducand in prim-plan
personaje fabuloase.

Sculati, sculati, boieri mari,

Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,
Si v-aduc un Dumnezeu,

Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau, Florile
dalbe.
Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut, Florile
dalbe.

6
1.b Proverbe, zicatori, ghicitori
Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau in mesaje
de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din batrani”) are o expresie
impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul
vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi
metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie
metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea,
lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un raport
necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”, „Cum iti asterni
asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.

1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)

Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un gen literar de
sine statator.
Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din
folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au multiple
functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au
o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la imbogatirea
lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si expresii
caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de arta: muzica,
poezie, jocul mimic, dans. Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de poezii naive,
jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de familie. Cu
alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt uneori
cantate sau scandate de copii.

2. Genul epic

2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari fantastice ale
unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a vietii in moduri fabuloase,
un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive aflate in slujba
Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri
supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca
in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste
obstacolele din cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.

7
 Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de esenta
miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular
se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si personaje
recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa apartine
rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii
directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o secventa
de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o aventura eroica urmata de
refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la
punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna fericit,
celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale
Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este
dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul, imparateasa, baba,
mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu roluri bine definite
(raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la
dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice
protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii,
umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul semnifica
trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la maturitate. Pestera este un loc
al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea
vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta
neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele
initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopti, Gesta
Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor Grimm (1812-1815) s.a. Dintre
cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in naratiunile fantastice romanesti
au fost identificate 270, si anume 140 tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel mai frecvent folosite
sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre
bogat ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita,
fata oropsita, modestia rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu (1830-1887)
fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude
apropiate” si a carui activitate a fost elogiata de B. P. Hasdeu si de Vasile Alecsandri. In volumul Legende sau
basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strans 36 de titluri originale dintre care cel mai
cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda”
(Silviu Angelescu), un „mit disimulat” (N. Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus
umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care
se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane etc.) aflate
in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung
a le birui in cele din urma ". (Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta
definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie
literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind

8
cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt
numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ".

Particularitatile basmului cult:

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre
bine si rau in care binele invinge intodeauna.
-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului,
casatoria si rasplata eroului; -specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general; -stil
elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj. -existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta
in: a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

Greuceanu
Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882 in volumul
Legende sau basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator
intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte
basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de
imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care „isi lua inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere
imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai
omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele
fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile supranaturale
fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula introductiva de la inceput „A fost
odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era
foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va
primi pe fata lui de sotie si jumatate din imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi
imparatul se dovedeste drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai
hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun
sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de
oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al

9
poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti
supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea
lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda cusnita ziua si
noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de
fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului
constata ca e curat cutitul, iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in
porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul
Verde apare ca un taram al interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau
Soarele si Luna in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele
acestuia, el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa
ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor este
descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile;
in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura
pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc
de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele
si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand
Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le
arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate:
„Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui
Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".

Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman”
si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua
motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de supararea
imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei
care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai
mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre
surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul
vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa
adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii,
elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii
probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit
printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate
de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a amana
casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul
cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila
recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte:
prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe
zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine
nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior
nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care

10
le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este
exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre
oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte
fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei
sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza
datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive
literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul
nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur),
mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui
Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza
atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le
depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor.
Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de
imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul
caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau
cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul
sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul
acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu
nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai?
Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca
nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi
mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana
seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.

II. CREATIA CULTA

1. Genul epic

1.a Fabula:

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.

Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de la scrierea
acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera
sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru
vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere
- atat copiilor, cat si adultilor.

11
 Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin
talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate,
dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele
noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin
aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de
intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea si corbul”, cand a determinato
pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos.
Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de arheologi tablite de
lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici si naravuri omenesti si, chiar daca
morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se poate considera ca intentia era una de tip moralizator,
ele semanand cu proverbele din vremea noastra. Un exemplu este una dintre aceste inscriptii in care se spune:
„Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul
antologiei Pañchatantra, redactata in limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale precum magarul,
leul, maimuta, sarpele vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand Occidentul prin versiunea tradusa
in limba araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna (Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa
Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al VIII-lea a scris fabula
„Privighetoarea si eretele”, din care desprinde o morala care tine de notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se
dezvolta prin Esop (620-560 i.Hr.), cel despre care se crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat
incat stapanul sau ii acorda uneori perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la sclav.
Esop scria anecdote si fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris patruzeci
de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai multi autori, unii chiar din
mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse moravuri. Prima poeta franceza, Marie de
France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui
Henric al II-lea.

Greierele si furnica
In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de
o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al observatiei, descriind
in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea.
Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere, structura
compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de
prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile
viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale
fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa
obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba
despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se
pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu
pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier
- nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau,
cum se spune intr-o expresie populara, "a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala
acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".

12
 Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul
personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul
prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul
rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste
bucate pana la primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in timpul verii,
pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica:
"Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea
ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima
este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului
(existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea de-
a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele sunt puse la plural,
desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este
personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in
versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate
in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.

1.b Legenda
Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene sau care
evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea contine viziuni populare, naive, asupra lumii
siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale,
actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice,
descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice
contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari. Legendele pasarilor
si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia populara: Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime
unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa,
asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si trasaturile
plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui
StefanVoda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei,
blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru
a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte, bunatate
– rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative, intretaiate
de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul concret si cel transfigurat,
care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in “spatiul acestui pamant”, folosindu-se
timpul trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”). Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc,
aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan – Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce

13
provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti
ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu
gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe
Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul invitat”.
Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru moment, ca
aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol al intrigii
si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de
“blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si indirect, cu tonalitate
de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multa
fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta
mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana
codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor conflictuale:
“Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I cere o gura de mantuire”,
dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea galbena. Voda si
mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios
face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie
tatal ei.

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare

Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui
Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu
turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii,
alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o
foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou
infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu
elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa,
o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor
turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.).
Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate
/in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea
pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta
poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si
eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama
eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al
propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele
momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In
interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand
direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze
inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul
material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal

14
constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe.
Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze o
propozitie.

1.c Basmul cult

Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima

Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu). Este o
opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice,
iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice. Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate
sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare",
basmul in discutie respecta, in linii generale, schema epica a prototipului popular. Astfel, ,,Fãt-
Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un timp indepartat si neprecizat: in
vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas;
acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care l-am intalnit si in ,,Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte" ori in alte creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urma,
induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a
numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei narative a basmului popular,
Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume (motivul
calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un imparat vecin,
conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul imparatului
vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de cruce. In
virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor (care cerea jertfa de
copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa si, respectiv, cu putere). Se
pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu victoria celui dintai. Ca rasplata a
vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor) care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de tanarul imparat
vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se tocmeste sluga la o baba,
careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor
(motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept
plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul
lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate
de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt respectate:
situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile prin care trece
personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa si nunta.
Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii
viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si
proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o tenta
filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui Aristotel.

15
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul
unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are fata
alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei - doua nopti
turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea florara
amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"),
hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele
lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat autorul
imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei sale.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb

Tema si viziunea despre lume

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur
plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine
si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din
copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul
„Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima
trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de
a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului
si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate
cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra
magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic
de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la
curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza.
Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele
raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In
final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut:
„Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-
un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este
un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, PasariLati-Lungila,
Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.

16
 Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial.
Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul
Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi
frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel
mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale.
Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste
in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros.
Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea
lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de
catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al
unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima,
desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care
eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-LatiLungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor,
regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al
basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia,
deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii
atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia
sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula
initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa
accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile
neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi,
imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani,
pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau.
Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”,
care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a
inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta
adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc
foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte
de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc
alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are
insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si
de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea
din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a
ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea
amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu
Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului,
ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa
coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-
Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce

17
ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela.
Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat
de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten,
de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza
fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din
jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care
eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare.
HarapAlb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul
prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul
de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii
eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului
Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii.
Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea
basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce
urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em,
intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a
solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi
una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o
impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in
aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita
nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua
nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara:
orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor
rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa
purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea,
Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune
din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte
(experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup
complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste
mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa
rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de

18
intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa.
Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin
constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti
face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul
nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar:
fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu
,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in
care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria,
este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice
americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar
Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia
fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie
de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .

Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la nasterea
artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei incarnari.
Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o oarecare
bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de lucru un copil rebel,
iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal adoptiv) sa fie arestat.
E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa morala.
Conflictul cu scoala si mirajul banilor.
Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde abecedarul
pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania papusarului Manancafoc
la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui sau, Pinocchio ii pierde in
incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si Vulpoi. Acestia isi repeta escrocheria si
jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio ajunge chiar la inchisoare, dar este gratiat de
imparat.
Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?
Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de sarpele
care moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru fapta buna de a-
i fi dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de mormant. Incercand sa-
si salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate
utopica a muncii la superlativ - unde o intalneste pe zana care devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia ar
vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se schimbe,
se duce din nou la scoala, dar miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie acuzat – pe
nedrept – de ranirea unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este pescuit si gata
sa fie gatit dar este salvat tot de Alidor. Magarul si copilul adevarat

19
 Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un baiat adevarat.
Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i creasca urechile de magar si
chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran redevine o papusa de lemn si este inghitit
de o balena in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este iertat si
se transforma intr-un copil adevarat.
Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale.
Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte, satira
sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest picaro de lemn
este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a instinctelor, numai ca acest picaro
nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca impulsurile externe il dezechilibreaza. In basm
apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In fragilitatea
ei trebuie sa vedem proiectia fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele ei de
slabiciune omeneasca sunt desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul rusinos de
animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice
impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui
Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al
superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un
regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu,
numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste
simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei
este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede
pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si
zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod
obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e semnalata
prin reflexul ei exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.

1.d Povesti

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata
babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta
antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei
clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in evaluare
invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era robace si
rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje

20
prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara,
fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima..., cartitoare si
nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatra de moara
in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge,
saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in
evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de
catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi
cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal
fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei Duminici. Fiind
modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata
elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul
muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada
fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si
turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa,
pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet, fata babei nici nu
vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe
care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi
drept rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste
mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi
indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze
rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

1.e Povestirea si schita

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri
patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si
povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si
schite -1903. A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din Africa isi face
in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase
pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este
mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica
in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata
trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da
seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules
porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa
se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Puiul
ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea puiului imaginand-o asemeni
cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si
retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a mamei, miristea. Moare cu

21
ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii. Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii
care nu-si asculta parintii vor trai dramatic experiente triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului
parintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul
copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul profund gresit
dintre om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor, carora
li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor
comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa invete
normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in societate, in imprejurarile grele
ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii
ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre
lastaris pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de
un flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei,
ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe ceilalti
de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie
celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii sanatosi. Puiul
cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe care o ia are un caracter
moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane
singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter general, prepelita este iubirea parinteasca a
mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor, care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca
porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu
sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne
sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria,
imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine
vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea cainelui
pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre descriere,
naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului: „Unde fugi?
Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi",
"a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla",
"moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii,
metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora
"haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca pentru
inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata intentia
moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Caprioara - Emil Garleanu

22
 Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume pitoreasca, de
un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute,
zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura
intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp
scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru,
"pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete, iedul
"si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat.
Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii initiale ii
urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un simtamant
staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care
urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur,
convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de
strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile iedului, care face fata tuturor
incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul. Presimtirea
caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul,
vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana ce puiul,
inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa
mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima
nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii.
Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei
despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar
cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un
iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si
atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste din
profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de
expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura epica a
scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor.
Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand, infatisand caprioara care isi
dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale,
matasoasa" si comparatia "cald ca o blana". Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele
fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata",
"straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se
avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt
punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune.
Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama
consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin
aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativprezent: "sta", "se lasa", "linge",
"culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".

23
Tema scrierii
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de
sacrificiul suprem.
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul tragic. Tabloul este
construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos
langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se
lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o
comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare
din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita
de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se
desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra
mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un muget inabusit
de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari sasi duca
puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile prapastiilor era
imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de aparare
o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul
trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”. Natura
salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la
luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o grandoare
impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un alt luminis si continuarea
drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul
sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii” – simbol al
salvarii. „Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai
cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa
mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete
sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui
Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor aspecte
ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila. Lectura
acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru
cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica, schitele
lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la dezvoltarea
spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele redate de scriitor
si a le putea reproduce.

24
Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost publicata pentru
prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri literare” nr. 11 din 1
februarie 1885.
Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion Creanga scoate
in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost
institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu
l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul
la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude.
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia. Personajele sunt:
vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu
peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna
pestele si incepe sa manance lacom.
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata peste sasi
bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, sia
varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada.
Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a
patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci:
atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea
Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului, infatisand
o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna
pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui
Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru
copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei
iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa
cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte
pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie, stapanire
de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul
negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile
coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las. Viclean,
el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie,
se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand
cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de
crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici”, sunt
naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a
nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai

25
ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie,
stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara
masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al
fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea
personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si
prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”.
Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor
si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a
fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele
caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a
cunostintelor micilor cititori.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii pentru copii .
Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul de clestar”, „Poveste”,
„Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o deosebita
maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase
si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin
intermediul personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie dintre cele
mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit
toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul
bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va
inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ...
peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar. Povestirea
incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E
primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare sosirea
nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin
prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta
catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii
sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului. Acesta este
simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta. Este bland, bun,
intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala spre cea
fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor
sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea, dialogul este semnificativ pentru
reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca personaj
secundar.
Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:

26
• epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o fetita
rosii si bucalai”;
• metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
• comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
• repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
• enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si religioas :
„Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii sa vie la mine!”,
precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat in
propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la
inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor.
Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la

dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri in
proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus in literatura
romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care
traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au intiparit in
mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb,
cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de generozitatea
bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca
apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie
albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic,
barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi
meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau,
chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana
florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in
buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul
pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala
bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub
privirile si zambetul ei".

27
 Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea
basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau
sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul
concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau "—
Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la
cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al.
Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei,
dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si
alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte
trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era
plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii,
cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam;
ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata
din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat,
in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila
asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit,
mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al
epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar,
sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii
("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma
simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm
poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca
autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.

28
 Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in
basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor
pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care
uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa
substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui masiva,
impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind parinteste generatiilor,
mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor. (G. Calinescu)

Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul judetului Iasi,
ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta unei familii de razesi din
satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi
la Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi,
instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu
si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta
bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai urma cursurile
vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a ocupat mai intai functii
modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut
responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea
Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si
„Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu, cand unul
dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri inabusite) a fost
premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de
inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa
finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare.
Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate intr-o maniera
personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din
1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat
cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si gospodina,
numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se adunau la masa zilnic peste
20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete
publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el
devenise seful Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina
presedinte al Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman. Asemenea marilor
scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si izolarea
in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite

29
personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul
istoric, viata incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata (prezentare

generala)
„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul pulseaza in
mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii de radacini infipte in pamantul
neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut copilarie!” (M. Sadoveanu)

Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a fost
transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea eroinei principale
Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani
isi propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale.
Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei
femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este duduia Lizuca,
capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si bruscheaza pe copila in fata
oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si intalnirile ei cu personaje de poveste,
miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta
Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu
zana inchipuirii, La hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii venea
stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele parlite de soare iar
cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti
de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia,
deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este
„o rusine si o nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura
chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten, cainele
Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea hotaraste sa plece la bunici si face
pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o
hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se intalneste in
Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o Domnita in jurul careia se
aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca
asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de
care se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de
aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor
avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc adormita
intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia fetita acasa, numai
ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei Vasiliu,
ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in padure, de la StatuPalma
ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata
ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.

30
 Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o femeie
tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri iar
pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome.
Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca
bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul naratiunii
sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai tanara care ajunge sa-i
porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici conflictul traditional al unui basm in
care mama vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul dumbravii
minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc
minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai ales cu cei
mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare, copacii devin gazde
primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o
sticla fumurie. Domnita facu semn cu varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau
un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni
repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea si
disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi deodata
limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului.
Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre
pestera fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se
stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii inchisi, auzi
langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau Patrocle in
Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor, publicate in anul 1865
de Lewis Carroll.

I.L. Caragiale – Dl. Goe

schita – demonstratie

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin schitele sale
in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau educati copiii in familiile
burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza un moment
semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima indirect
sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul faptelor si al
personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe la
Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului -
pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan
narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea
palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca

31
apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la
Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe,
personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de
comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza intamplarile
in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in Bucuresti
(deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se din modul
in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice:
narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care
evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale
unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare
dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii
poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si
prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia
schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in
cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si
mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece
este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare,
o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe
canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu.
Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa
onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel
Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie.
Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar
cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii spune
autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa
ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu
sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face
dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.

32
 Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza
de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii
romane.

1.f Romanul pentru copii si despre copii

Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie cu fantezia

romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea „sincera” si „adevarata” a
faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele,
jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii
Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica”.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind devenirea
morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de public se bucura mai
ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice
reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea
tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din
lumea americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a notatiilor intime
in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic, istoric si economic al
Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al copilariei copilului universal”,
cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii
bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la inceputul fiecaruia
dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”, alcatuit „in trei parti care se
tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului:
cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia
satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare
cinste satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele
megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din
sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski,
craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a
Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile
raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge
de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului,
ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii
care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a
conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi,
obligati a practica indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de
convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul
cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare,
primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor
de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul
careia canta alaturi de baietii de varsta sa.

33
 Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca distincta in
istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii
in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in
atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor
Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al
Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii
sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat cresc
sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se
lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de aventura,
naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta:
„Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i
adevarul” . El se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii,
de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras atat
plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu
conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si care este
alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica
nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel
Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe
petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri
sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher de frunte
si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit
de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte.
Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce
priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si
baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute fiul
sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata, transforma
casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica
obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii.
Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in
vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au
leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne
din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-
se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o
bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci
si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt
niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos
si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru
Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este
un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite
(ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara

34
a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si placerile
lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe
malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de
cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura
romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca
pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi
surprins intr-un moment de geniala expansiune”.

2. Genul Liric
2.a Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in
revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie
in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire
si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a
propriei copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice,
este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in
lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela,
incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in
George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o
poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua
strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic
potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou
- plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate
mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii
il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor
copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de
voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum
atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura /
De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei.
Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i
copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei
fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare
care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde
afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate
sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si
precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri
care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu

35
intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in
muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita,
impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel
mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati
de ger, prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat -
isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul
babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul
Amalgam, Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XXlea,
adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea imparatesei
Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni.
De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut
al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei”. Chiar
daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o
receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-
o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului
ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de
cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest
sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la nunta
(„Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor
doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si
principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta.
Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata profita
de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si
voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste
permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe omenia
viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”

36
 Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un
proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?... Ce-am
uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n cui
oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel: „Doamne, de-ar fi dat de
mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar din
punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam
ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv acela
in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc
ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea
lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext pentru
exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala.
Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului
petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator
si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la
vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii, acordand
greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura:
„Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate /
Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-
ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic, despre soarta
greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor
mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla
personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga,
slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba
si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe
/ Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al vietuitoarelor
marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti
ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite
plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete,

37
„negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta,
la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o imagine
sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul
ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu
s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, /
Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete,
greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si
necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea
anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.

Elena Farago
Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume Paximede.
De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la 17 ani, tatal. Obligata
a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai
acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de banca in diverse localitati din tara, Constanta,
Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de
cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel
modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai
multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor
emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au
desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri din
principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907, premiat de
Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia
Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).
Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia incantatorie a
versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza la semnificatiile
simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei
luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:

Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi,

Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...

Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari, Canta

voios luntrasul privind departe-n zari.

Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi,

Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...

Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari

Canta voios luntrasul privind in departari ...

Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari,

38
 (O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),

Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi,

Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi El

s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...

El s-apara cu groaza soptind avanei mari ...

O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...

Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi

Zari in fundul barcii trei putrezite foi;

Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ...

... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...

Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori,

Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.

Se va opri sfarmata acolo’n departari O

vor primi trei salcii in bocet si mustrari.

Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi

O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi...
(Pornea o barca verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai
multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul
jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si
astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si
dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul
procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit,
termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu marturisea:
„Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile
dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac,
cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu
schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii de La
Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si Ana Blandiana).
Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia
harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica
da crezare bondarului „ceapcan” cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca
impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta:

O furnica mititica,

39
 Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate, De
trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare Plange
un bondar ceapcan:
– Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan! ...

– Hai si-mi cara din povara Si sunt gata sa-ti platesc.

– Cum n-as merge! Dar pe lege Jur ca nu pot sa
muncesc! ...

– Vai de tine! Ce rusine

Lenesule cersetor, Nici
de mila, nici de sila Nu
ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)

Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice limbajului
colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice: furnica cea harnica si
increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii
ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul
umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a
ei. Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si
lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa. Ea
imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s
mic si eu si ca ma doare?

De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place sa ma joc si mie, Si
mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,

40
 Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,

Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa Ce n-
a mai fost nimic de el!

A incercat sa-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant, Dar
a cazut in tarna frant Si-
ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile, Ci
du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,

Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate, Oricat
de far-de-insemnatate Si-
oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente
epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din
greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte
din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand
similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de
vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai
respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de
acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca
vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice suportate de
fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest
nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica
celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste
uneori mai rea decat animalele

41
Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la cerintele
estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi,
am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au
sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect
in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al
Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte
suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice,
calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele
Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al
reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a
vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal
uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt
ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate
in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la
inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc
aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu
universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea
greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se
cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul
tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca
pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al
cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind
si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de
chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a
rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei,
ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in
simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al
fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului
un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i
vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita
unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge
printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc
amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca,
civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele
unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare
in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata
frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania,
Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete inghetata si
incremenita o admira insa.

42
 Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste
un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul
zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul
nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine
o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu
epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice
(caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii
usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-
nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla
nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul
unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele raului,
mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei. Meditatia poetului
referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe care o eternizeaza in
creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului
actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate
sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind
publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza
imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie
aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris
si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si
propriile sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul
strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului
de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice
urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par
inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub
picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu
maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de
fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind
frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii
naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui
impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate
orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte
a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i
spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia,
granduarea si misterul peisajului.

43
 Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii
cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind
elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare,
fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt
exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura
strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '',
''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii
'', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far
tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '',
crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive,
poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Mihai Eminescu – Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie
la nefericire. Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in
revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este
simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de
abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de
codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului
aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este
definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se
remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia pentru
vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor,
cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere a
timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra
timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente,
de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si
ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii,
Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si
celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale
poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat
de diminutivul "codrutule".

44
 Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat,
in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii,
concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule".
Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade
lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand
cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea
anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a
naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandule,/ Apele-
astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este
ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-
o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului
este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru
natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia
capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului
Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce
mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului,
ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere
ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/
Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si
implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului
ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de
metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se
inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care
exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza
in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern,
ca semn al vesniciei universului. Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si care
gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului ne
tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat",
"implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate", "frunzami
suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu
versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;

45
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului; Poezia culta este
reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie
cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul poetului
si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu
este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez schita
„Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare
semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-
un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile copiilor
atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare nutrit de mama fata
de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii pline de pericole, asupra
sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta
de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la
dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea
sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste
materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor tabloul natural,
calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care sunt expuse. Tabloul
este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta
jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii
inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”.
Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie.
Amana linistea si impacarea pentru a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a
caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda
careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra
mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum inainte va
trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice si invingandu-si
dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari unde va fi in afara de orice
pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar
fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de primejdie si
iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.

46
 In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei mame pentru
puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot: lupul sta la panda,
caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris cu maiestrie dar cu economie
de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa
prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se
topeste in adancul padurii fiind un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si epitete
sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare instructiva si
educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor,
redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat datorita faptului
ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie
pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul
nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem lumea, luand
contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este important pentru viitorul
nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le
pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul
nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de el pana la
varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate
si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand unei familii
instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm a copilariei
prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o copilarie fericita
si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de Hans
Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o
societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a realului cu
fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor, transferandu-si necazurile
din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se comporte cu
semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.

47
 In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii scriitori
ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu toti copiii indiferent
de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin adulti si
mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se
joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare accesibile
copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a acestora referitor la
trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele
referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele naturii
specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de transformare. De
exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “
La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba
floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii asupra intunericului si
bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza la trecerea timpului
(Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos
”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai
zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna, zana melopeelor,
spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in viata ei, sugerand
distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri exprima admiratia eului
liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o
haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa repetanduse in
fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine
primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea
naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii. In al doilea rand,
prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se
cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului
sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua
diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “
Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul liric: “Vine ploaia
bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine
ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare.
Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina /
Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de faptura , / Duse
harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie”

48
(T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere
/ In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez,
„Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru vremea rea: “ Cri-cricri, /
Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…(
G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si uneltele pentru
primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia hrana. El este,
astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o
conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa inteleaga
transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze mai usor intelegand
trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste poezii,
copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In
plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le
sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

49