24 ianuarie: Unirea Principatelor

Române.
La 24 ianuarie 1859 a avut loc
Unirea Principatelor Române, adică
a vechilor state Moldova și Țara
Românească, această unire fiind
strâns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și alegerea sa
ca domnitor al ambelor principate
românești. Unirea a fost posibilă
datorită deciziilor adoptate în
Tratatul de Pace de la Paris din
1856, ce prevedea intrarea
Principatelor Române sub garanția
colectivă a marilor puteri europene
concomitent cu înființarea
Adunărilor ad-hoc, care să exprime
dorința românilor referitor la unire.
Aceste Adunări ad-hoc, care în
expresie latină avea sensul de
„pentru aceasta” sau „făcut anume
pentru acest scop”, aveau un
caracter consultativ, scopul lor fiind
acela de a se pronunţa asupra
organizării viitoare a celor două ţări,
potrivit dorinţei poporului. Însă
alegerile pentru Divanurile ad-hoc în
cele două principate nu au fost
pașnice, ba chiar au fost marcate
de unele tensiuni. Astfel, dacă în
Țara Românească majoritatea
covârșitoare a opiniei publice
susținea ideea Unirii, în schimb, în
Moldova lucrurile au fost mult mai
complicate, deoarece unioniștii
reprezentați de personalități precum
Alexandru Ioan Cuza și Mihail
Kogălniceanu, aveau ca opozanți
personalități precum Gheorghe
Asachi și Costache Negruzzi, ce
doreau menținerea separării celor
două țări, motivându-și opțiunea
prin posibila decădere a Moldovei,
odată cu mutarea capitalei la
București. La acestea s-a mai
adăugat scandalul iscat de
caimacanul Nicolae Vogoride, care
era sprijinit de Imperiul Otoman şi
care îi promisese domnia dacă
Unirea nu se va realiza, a falsificat
listele
electorale de reprezentare în
divanul Ad-hoc al Moldovei,
anunțând reprezentanții marilor
puteri europene că poporul
moldovean, nu dorește unirea.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să
se destăinuie prin scrisori, fratelui
său din Constantinopol, iar
corespondența sa să cadă în
mâinile unioniștilor și publicată în
presa europeană. Descoperirea
fraudei a iscat un amplu scandal
diplomatic la nivel european, mai
ales după ce Marile Puteri au rupt
relația cu Imperiul Otoman și au
acuzat autoritățile acestuia de
implicare în fraudarea
referendumului din Moldova. Pentru
calmarea spiritelor și la insistența
opiniei publice şi a marilor puteri
europene, falsele alegeri au fost
anulate și s-au organizat noi alegeri,
în care toți s-au pronunțat pentru
unirea cu Țara Românească. Cu
toate acestea, Marile Puteri au
acceptat numai varianta unei
uniri parțiale a Principatelor,
acestea urmând a avea doi domni,
două guverne și două Adunări
Legislative și urmând ca cele două
state să aibă în comun armata,
Înalta Curte de Casație și Justiție și
o Comisie Centrală la Focșani, care
avea să se ocupe cu elaborarea
legilor de interes comun în ambele
principate. Aceste detalii fiind
stabilite, au urmat alegerile pentru
Adunările Elective, care urmau să îi
desemneze pe cei doi domni. Astfel,
la data de 5 ianuarie 1859, liderul
unionist Alexandru Ioan Cuza,
reprezentantul „Partidei Naționale”,
a fost ales cu unanimitatea voturilor
deputaţilor din Moldova, drept
domnitor al țării. S-a așteptat apoi
să fie desemnat alesul și în Țara
Românească, numai că într-o
ședință secretă a Adunării Elective,
la data de 24 ianuarie 1859, a fost
ales în unanimitate, tot Alexandru
Ioan Cuza. Astfel, prin dubla
alegere a lui Cuza, s-a făcut primul
pas către definitivarea Unirii
Principatelor, act istoric de o
deosebită importanță pentru
înfăptuirea statului național român.
Devenit domnitor, Alexandru Ioan
Cuza a dus o susținută activitate
politică și diplomatică pentru
recunoașterea Unirii Moldovei și
Țării Românești de către Puterile
Garante, iar apoi pentru
desăvârșirea unității constituționale
și administrative, lucru care s-a
realizat în 1862, când cele doua
principate române ce formau un stat
unitar, au adoptat oficial numele de
România.