LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

SPECII LITERARE
CREATIA POPULARA
Genul Liric – lirica populara
Colinde
Proverbe, zicatori, ghicitori
Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Genul epic
Basmul
Greuceanu
Praslea cel voinic si merele de aur
CREATIA CULTA
Genul epic
Fabula
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.
Greierele si furnica
Legenda
Calin Gruia – Povestea florii-soarelui
Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare
Basmul cult
Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb
Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz
Carlo Collodi – Pinocchio
Povesti
Fata babei si fata mosneagului
Povestirea si schita
Ion Alexandru Bratescu Voinesti – Puiul
Emil Garleanu - Caprioara
Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe
Ion Creanga – Capra cu trei iezi
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul
Barbu Stefanescu Delavrancea – Bunica
Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata
I.L. Caragiale – Dl. Goe
Schita – demonstratie
I.L. Caragiale – Vizita
IONEL-caracterizarea personajului principal
Romanul pentru copii si despre copii
Ion Creanga - Amintiri din copilarie
Genul Liric
Poezia despre copilarie
George Cosbuc - Iarna pe ulita
La oglinda – George Cosbuc
Poezia despre natura si vietuitoare
George Toparceanu – Balada unui greier mic
Elena Farago
Vasile Alecsandri – Pasteluri
Vasile Alecsandri – Miezul iernei
Mihai Eminescu - Revedere
Eseu „Viata micilor vietuitoare”
Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”
Eseu tema - anotimpurile
MODEL DE ARGUMENTARI

SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre
bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului,
casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe
personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se
deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar
cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera
prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o
toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de
tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric
al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era
confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste
doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va
delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea
unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura
romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir
narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de
personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se
detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin
consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se
desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce
confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise.
Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in
actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt
portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de
obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:

-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    

 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale  sau   
insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.
NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice;
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii
sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute  nuvele ale
sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

FABULA

Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de
caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.
Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Toparceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang
Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi:
„Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.

Trasaturi ale fabulei

- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata
personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un
caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale) pe baza unei
succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine concreta pe
baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari,
metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea
conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa
legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul
fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv

- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si
descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
 - atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa
celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in
inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o
critica virulenta la adresa societatii omenesti.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe
mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin
este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai multe
locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa ampla;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
-prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
-cunoaste o mare varietate de forme.

I. CREATIA POPULARA

1. Genul Liric – lirica populara

1.a Colinde

Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde

inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o
specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea
apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si
celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei
apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare).
Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore
ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri,
alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe
aducand in prim-plan personaje fabuloase.

Sculati, sculati, boieri mari,

Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,
Si v-aduc un Dumnezeu,

Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau,
Florile dalbe.
 Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut,
Florile dalbe.

1.b Proverbe, zicatori, ghicitori

Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau in
mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din batrani”) are o expresie
impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in
orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea,
lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice
forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune
aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a
dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”, „Cum
iti asterni asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.

1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)  

Folclorul copiilor   reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un
gen literar de sine statator.
 Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca.
Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile
acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii
in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice
creatiei populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la
imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si
expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de
arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.  Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de
poezii naive, jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.

2. Genul epic

2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a
vietii in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta,
observatie morala”.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice
pozitive aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte
sau obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa
iubirea Ilenei Cosanzene. Daca in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul
pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos
capata experienta, intelepciune.
 Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de esenta
miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect,
basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza
intamplari si personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul
popular perspectiva narativa apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin
intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau
o secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o
aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere
pana la punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este
intotdeauna fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a
personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii
morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor
este dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul,
imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu
roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza
personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite
intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca
oamenii, umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De
exemplu, podul semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la
imaturitate la maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite
eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului
sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta
nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa
naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopti,
Gesta Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor Grimm (1812-
1815) s.a. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in
naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, si anume 140 tipuri comune altor popoare si
130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur,
imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini
primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita, fata oropsita, modestia
rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu
(1830-1887) fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie,
de la parinti si de la rude apropiate” si a carui activitate a fost elogiata de B. P. Hasdeu si de Vasile
Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strans
36 de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda” (Silviu Angelescu), un „mit disimulat” (N.
Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire
mondiala, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane,
animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin
balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ". (Dictionar de termeni literari,
Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata
la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire in
orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind
mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci
si fiinte himerice, animale ".

Particularitatile basmului cult:

 Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre
bine si rau in care binele invinge intodeauna.
-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului,
casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

Greuceanu

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882 in
volumul Legende sau basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator
intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se
intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume
Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care „isi lua
inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna
din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale
cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt
situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula
introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si
intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele si
Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din
imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si
ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite
imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi
iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de
oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al
pacii si al poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un
personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte
vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu,
apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un
cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre
soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele si
Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca, afla
de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram
al interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna
in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia,
el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa
ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul
zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se
batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se
zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul
miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe
zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul
mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul
eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer
si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate:
„Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata
tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".

Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul
roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza
in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata
de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata
substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca
norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea
cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea,
reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa
vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea
hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete
surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza
vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit
printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele
salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare
simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea
ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se
casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua
conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea
fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei
devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele
adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-
un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie.
Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de
mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe
taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu
istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El
traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat
plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor
morale deosebite: generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite
motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena
si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii
(de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al
petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor).
El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul,
furca si closca cu puii de aur.
 Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care
protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru
conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi
secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au
valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii:
„Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-
sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu
rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul
acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu
nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun
fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti
aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita
pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si
se luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.

II. CREATIA CULTA

1. Genul epic

1.a Fabula:

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.

Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de
la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut
pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba,
pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind
accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor,
facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care
ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior,
cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie
neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea
si corbul”, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a
demonstra ca are glas frumos.
Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de arheologi
tablite de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici si naravuri
omenesti si, chiar daca morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se poate considera
ca intentia era una de tip moralizator, ele semanand cu proverbele din vremea noastra. Un exemplu
este una dintre aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai
pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactata in
limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale precum magarul, leul, maimuta, sarpele
vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand Occidentul prin versiunea tradusa in limba
araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna (Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa
Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea si eretele”, din
care desprinde o morala care tine de notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se dezvolta prin Esop
(620-560 i.Hr.), cel despre care se crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat incat
stapanul sau ii acorda uneori perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la
sclav. Esop scria anecdote si fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris
patruzeci de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai multi
autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse moravuri.
Prima poeta franceza, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de
fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui Henric al II-lea.

Greierele si furnica
In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si
abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al
observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale
societatii din secolul al XIX-lea.
Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere,
structura compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si
furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor
lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele
faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje
ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor
doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa
obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica.
Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o
desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati
de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale
evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe
maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara,
"a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi:
"Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica
statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si
furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar
viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare
pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica,
rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in
timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este
ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte
riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in
conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima
imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata
in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele
sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu
artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si
caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului
epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si
furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai
cu seama de personificare.

1.b Legenda
Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene
sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea contine viziuni populare, naive,
asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante
si animale, actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor
biblice, descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele
istorice contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in
documente.

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui 

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari.
Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia
populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru
etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati
artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa,
asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si
trasaturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al
“fetei lui Stefan-Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a
motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si
supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general
– umane opuse: bine – rau, viata – moarte, bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative,
intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul
concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in
“spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”). Naratiunea
legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan –
Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare
voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara
rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l
ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe
Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul
invitat”. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea,
pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic,
forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea
fetei de “blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si
indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si
contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea
ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele,
un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor
conflictuale: “Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I
cere o gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit
chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel,
“Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba
aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare

 Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre
mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este
invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii,
invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii,
repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace.
Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan
cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia
astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca
neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de
ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se
intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina
pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea
jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta
ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara
demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta
dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga
cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de
silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica
seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau
renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa
cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de
sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem.
Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat
repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de
surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.

1.c Basmul cult

Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima

Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri fabuloase"
(Calinescu). Este o opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care
intamplarile povestite sunt fantastice, iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice.
Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot
folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare", basmul in discutie respecta, in linii
generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un
timp indepartat si neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din
pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care
l-am intalnit si in ,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" ori in alte creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din
urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un
print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei
narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta
barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un
imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se
lupte cu urmasul imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de
cruce. In virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor
(care cerea jertfa de copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa
si, respectiv, cu putere). Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu
victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor)
care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de
tanarul imparat vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se
tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului
tantarilor si al imparatului racilor (motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului
juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este
slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel
care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos.
Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt
respectate: situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile
prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa
si nunta. Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de
basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii
viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca
niciodata") si proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb,
autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui
Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu
ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea",
imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil
romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea
florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele
marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera
atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat autorul
imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei sale.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb

Tema si viziunea despre lume

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un
singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta
dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din
copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane
basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are
rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza
atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta
si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra
magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic
de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul,
la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
 Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera,
Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe,
se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica,
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi
pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in
calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut:
„Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus
intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara
actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-
Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si
animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial.
Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau,
Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe
tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca
porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe
parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia
Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se
feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb,
pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa
aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste
sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-
Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al
basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor
acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult.
Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si
unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula
initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina
sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si
intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale,
care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea
reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu
inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau.
Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul
„harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce
acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta
adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc
foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat
inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata
ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie.
Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta
si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie
intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe
aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie
aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa
este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii
apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o
capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa
hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si
astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten,
de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza
fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor
din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in
care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare.
Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul
prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul
de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii
eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului
Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii.
Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la
cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi.
Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul
Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul
are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern,
cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui
Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul
Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei.
Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe
Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o
moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in
Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si
polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele
ale vrajitoarelor rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata
prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de
tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura
umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea
e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial
iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup
complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier
(gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental
(lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de
la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta
existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic
al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine,
de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine.
Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un
adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat
o parodie cu ,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a
reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea,
calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-
politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul –
puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost
candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic,
sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden
utopic pentru o constiinta americana in criza,, .

Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la
nasterea artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei
incarnari.
Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o
oarecare bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de
lucru un copil rebel, iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal
adoptiv) sa fie arestat. E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa
morala.
Conflictul cu scoala si mirajul banilor.
Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde
abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania
papusarului Manancafoc la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui
sau, Pinocchio ii pierde in incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si
Vulpoi. Acestia isi repeta escrocheria si jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio
ajunge chiar la inchisoare, dar este gratiat de imparat.
Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?
Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de
sarpele care moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru
fapta buna de a-i fi dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de
mormant. Incercand sa-si salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe
insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la superlativ - unde o intalneste pe zana care
devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia ar vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa
devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se schimbe, se duce din nou la scoala, dar
miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie acuzat – pe nedrept – de ranirea
unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este pescuit si gata sa fie gatit
dar este salvat tot de Alidor.
Magarul si copilul adevarat
Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un
baiat adevarat. Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i
creasca urechile de magar si chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran
 redevine o papusa de lemn si este inghitit de o balena in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si
ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este iertat si se transforma intr-un copil adevarat.
Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale.
Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte,
satira sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest
picaro de lemn este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a
instinctelor, numai ca acest picaro nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca
impulsurile externe il dezechilibreaza. In basm apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si
Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In fragilitatea ei trebuie sa vedem proiectia
fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele ei de slabiciune omeneasca sunt
desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul rusinos de animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de
orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,.
Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si
al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a
esentelor.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui,
simbolic un regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva,
constient sau nu, numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri
comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul
de pe Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi
regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar
regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge
fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia
sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care
Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva,
un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e semnalata prin reflexul ei exterior, o
transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.

1.d Povesti

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea
Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate
in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna
si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era
robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la
vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa
treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima...,
cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea
ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa
se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”.
Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea
este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par
care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de
mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei
Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei
pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca
mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si
imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand
lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care,
invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la
suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu
indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa
de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea
mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu
care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca,
sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

1.e Povestirea si schita

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri
patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si
povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si
schite -1903. A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din Africa isi face
in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele
ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama
lui si este mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o
intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui,
pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si
cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil.
Miristea este arata, apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece.
Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o
hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig.
Scriitorul reda moartea puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri
mari, fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei
vanatorului, aripa calda a mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al rugaciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic experiente
triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul
copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul profund
gresit dintre om si vietuitoare.
 Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor,
carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea unor
comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii trebuie sa
invete normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in societate, in
imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le dea puilor tot ceea ce
este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viata, in primejdie, cand vine
vanatorul, atragandu-l spre lastaris pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala
si din neascultare este prins de un flacau. Cea de-a doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai
putea zbura. In inima prepelitei, ca in cea a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod
sau sa plece ca sa-i salveze pe ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane
intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de
prepelita cand pleaca cu puii sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de
ceilalti. Pedeapsa, pe care o ia are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca
prepelita pentru ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un
caracter general, prepelita este iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica
tinerilor, care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si
iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu
sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne
sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria,
imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine
vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea cainelui
pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta imbinare intre
descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea cuvintelor vanatorului:
„Unde fugi? Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi",
"a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla",
"moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii,
metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora
"haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca
pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!") arata
intentia moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Caprioara - Emil Garleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume pitoreasca,
de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute,
zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura
intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp
scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
 Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru,
"pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete,
iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa
dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii
initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un
simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care
urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur,
convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de
strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile iedului, care face fata
tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul.
Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru
pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana
ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura
de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima
nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si
grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste
durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget
inabusit de durere"), dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in
inima padurii intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern
o face sa presimta primejdia si atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului.
Spiritul de sacrificiu izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent,
constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de
expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura
epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al
epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand, infatisand caprioara
care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana
moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana". Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai
intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci",
"inima intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar
mirosi genunea", "se avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un
iad" s.a. prin care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite
actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste
sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si
de jertfa a caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la
indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".

Tema scrierii
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar
de sacrificiul suprem.
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul tragic. Tabloul
este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta
jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii
inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a
iedului.”
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o
comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare
din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita
de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se
desparta.”
 Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna
noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un muget
inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari
sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile
prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de aparare
o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul
trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”.
Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De
la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o
grandoare impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un alt luminis si
continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca
sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei
muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul
padurii” – simbol al salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si
numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se
tulbura in apa mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete
sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui
Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor
aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.
Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul
pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica,
schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la
dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele
redate de scriitor si a le putea reproduce.

Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost
publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri
literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.
Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion
Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la
scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un
frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte
interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica,
adica sa se scrie cum se aude.
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia.
Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran
cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca
din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom.
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata
peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat
de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada
din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu
se poate razbuna.
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa
patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai
poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.
Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si
in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in
lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si
pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in
povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita
pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii
mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci
cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre,
mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie,
stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor
pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin
fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care
trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si
las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu
o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina
pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora
mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora
sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa
asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul
popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai
mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei
fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator
portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici
scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii
povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii
captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una
din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si
invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si
un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul
de clestar”, „Poveste”, „Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda
originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai
valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima
sentimentele prin intermediul personajelor.
 Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie
dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi
bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura
noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma
unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste
ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au nins anii multi si grei. Numai
ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar.
Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de
timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”.
Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor
doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i
indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici
suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele
primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului.
Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta.
Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala
spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si
mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea,
dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca
personaj secundar.
Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
• epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o
fetita rosii si bucalai”;
• metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
• comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
• repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
• enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si
religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii
sa vie la mine!”, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!”, „voinicii mosului!”.
Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina
constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii
personajelor.
Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a

contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici
la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin
scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a
adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul
romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au
intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta,
uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de
pieptene, de la nas in jos".
 Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce
se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica
nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o
ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un
batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai
atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca
merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina
de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a
fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa,
pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul
in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si
adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de
mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?"
etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand
copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea
de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit
descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului
inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida,
sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu
parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin
naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este
generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe
frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea
mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte").
Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi
manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si
ma saruta in crestetul capului".
 Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe
nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si
alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea,
spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"),
repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga
comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta
s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate
caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai
ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite"
etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie
extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt
insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui
masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind
parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor.
(G. Calinescu)

Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul
judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta
unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator
pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in
cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia.
Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-mea au venit unul spre altul din doua
extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai
urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a
ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti
si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat
celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi,
director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si „Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu,
cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri
inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915,
inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva
saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic
amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al doilea razboi mondial el
publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate
intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta,
Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali,
care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si
gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se
adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile
lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita
prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice din Romania,
pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman.
Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si
macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un
observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera
sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de
provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata
(prezentare generala)
„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul
pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii de radacini
infipte in pamantul neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut copilarie!” (M.
Sadoveanu)

Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a
fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea
eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a
tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun
ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata
nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se
evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este
duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si
bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si
intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata,
Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in
Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul imparatiei
minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii
venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele
parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca.
Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Ea face de ras in
fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita.
Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate
„gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”.
Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au
batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o
asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna
cenusa pentru a o presara pe drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se
intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o
Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-
Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii
albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata,
deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de
acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor avea rascumparare, si-ti vor aduce
mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc
adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia
fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei
Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in
padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De
asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine magica, mai
atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o
femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu
tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine
tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia,
devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul
naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai
tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici
conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a
sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul
dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei
ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care
salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai
ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare,
copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa
scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu varguta-i subtirica. Unul din
prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu
pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului.
Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava
parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint,
batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii
ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera
fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se
stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii
inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau
Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor,
publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

I.L. Caragiale – Dl. Goe

schita – demonstratie

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin schitele sale
in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau educati copiii in
familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza un
moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima indirect
sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul faptelor si al
personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe
la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul
drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza,
in plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea
palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta,
ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea
la Bucuresti.
 Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe,
personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de
comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in
Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-
se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei
opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu
dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale
unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o
ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare
dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii
poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si
prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este
abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins
doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este
descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”,
deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are
o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua
mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu.
Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa
onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel
Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de
expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o
limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii
spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare,
trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu
sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face
dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza
de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii
romane.

1.f Romanul pentru copii si despre copii

Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie

cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea
„sincera” si „adevarata” a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria
existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de
talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte
anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica”.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind
devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de
public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si
respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi
Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi
inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din lumea americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a
notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic,
istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al
copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei
lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata
patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la
inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”,
alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc,
intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre,
care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si
niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului”. In capitolul al doilea
scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau
pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de
Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu
Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a
doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la
carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar,
holdele fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de
tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele
fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”.
Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de
traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica
indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce
intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu
„prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se
ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu
acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta
invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca
distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica
descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele
Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu
Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul
spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata,
copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va
luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat
cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si
inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si
duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea
singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se simte solidar cu eroul
sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si
pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras
atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de
mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru
cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila
si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti,
el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema
traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care
spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele”
si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher
de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in
ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi
distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai
ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu
dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul
lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si
ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui
nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si
credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie
„miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar,
ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de
minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma
alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din
carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii.
Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea
asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de
ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul
acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu
ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai
bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de
ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul
sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit
caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite
(ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de
grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul
inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai
din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel
ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in
literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie
de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il
considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune”.

2. Genul Liric
2.a Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

 Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru
prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort,
Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a
reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol
intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari
asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri
antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna
apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-
o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana
nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita
nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor.
Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o
serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa
introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii.
Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama
sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea
tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum
vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa
sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de
inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi!
Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta
copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i
cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica
formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta
este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din
copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii.
Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos,
de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata
sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „...
primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si
acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt
iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa
mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate
damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a
binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de
foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am
ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi,
doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...”
(Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului

al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea
imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate
decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai
indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta
Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale
poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic
spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al
dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest
joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata.
Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii,
pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit
biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca
fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului
indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am
sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda.
Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin
inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona
ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se
impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza
pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam
la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt
interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos!
Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata,
iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului
observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari
conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme
precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din
literatura universala.

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in
literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de
viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de
mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata:
„Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici,
Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii,
acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o
rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau
artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria
mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu
am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic,
despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari
indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se
profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod
gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de
ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, /
Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand /
Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O
intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza,
cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”,
portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de
fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii /
Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La
vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am
cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de
tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna
gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii
de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in
societate.

Elena Farago
Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume
Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la
17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale,
ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de
banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor
doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata
mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca
interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a
fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul
Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena
Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania
secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri
din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907,
premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920,
premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).
Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia
incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza
la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-
moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:

Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi,

Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...

Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari,

Canta voios luntrasul privind departe-n zari.

Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi,

Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...

Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari

Canta voios luntrasul privind in departari ...

Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari,

(O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),

Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi,

Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi

El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...

El s-apara cu groaza soptind avanei mari ...

O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...

Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi

Zari in fundul barcii trei putrezite foi;

Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ...

... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...

Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori,

Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.

Se va opri sfarmata acolo’n departari

O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.

Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi

O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi...
(Pornea o barca verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a
dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui
motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au
mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul
pedepsit.
 In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de
tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava,
obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical
si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata
poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei
trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni
rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la
aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata
casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii
de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si
Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar
si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de
trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului „ceapcan” cand se jeleste ca nu are
noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o
gospodina, inselata in buna ei credinta:

O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ceapcan:
– Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan! ...

– Hai si-mi cara din povara

Si sunt gata sa-ti platesc.
– Cum n-as merge! Dar pe lege
Jur ca nu pot sa muncesc! ...

– Vai de tine! Ce rusine

Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)

Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice

limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice:
furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele
morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca
perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o
viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care
vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce
exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea
severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?
 De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,

Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!

A incercat sa-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,

Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste
elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si
este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a
fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere
baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il
iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul
desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale
jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura.
Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si
sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice
suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop,
victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat
l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii
demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele
Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la

cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste
ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii
intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc
singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am
publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui
ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice,
primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme
diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai
multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca
zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al
eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca
elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie
ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile
descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX.
Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o
raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu
universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de
scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si
al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa,
verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul,
descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat,
starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice,
incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica
a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita
inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea
simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile –
univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia
recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la
capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul
innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”,
coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre
flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin
renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara
romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar,
creatia insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri
iernatice se transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si
exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza
in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul
iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui
frumusete inghetata si incremenita o admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa
cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt
din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In
aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca
parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb,
verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie
de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se
ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa,
gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si
clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul
unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele
raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se
contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata
in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita
din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza
luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb,
fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile
Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un
pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita
dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza
un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia
naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la
inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si
astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii ''
trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si
densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane ''
sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic
de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si
celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '',
muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in
prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe
zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i
spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe
armonia, granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al
imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si
celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru,
zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte
stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita
ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe
primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '',
'' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
 Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', ''
vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte
coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Mihai Eminescu – Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care
codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta
o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde
ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si
sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la
Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin
curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult".
Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l
ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic
al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a
timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar
precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica,
versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei
trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta
acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-
mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica,
eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva
elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu
soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale
codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al
efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei
universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul,
doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum
am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre
glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai
mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori
la acel sublim impersonalism poporan".

PSIHOPEDAGOGIE EDUCATORI – DEFINITIVAT

1. EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN CONTEXT EUROPEAN

 - Educaţia timpurie - dimensiune a învăţării pe tot parcursul vieţii.
- Conceptul de educație timpurie; fundamente teoretice ale educației timpurii.
- Educația timpurie la nivel european.
- Servicii integrate și incluzive în educația timpurie.
- Finalitățile educației timpurii.

2. EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN ROMÂNIA

- Locul şi rolul educaţiei timpurii în cadrul sistemului de învățământ românesc.
- Învățământul particular – accente specifice la nivelul educației timpurii.
- Alternative educaționale în educația timpurie. Aspecte care au contribuit la dezvoltarea sistemului de
educație timpurie din România.
- Tranziția de la grădiniță la școală.

3. FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII UMANE - INTERACŢIUNI ŞI DOMINANTE. EDUCABILITATEA

- Conceptul de dezvoltare și conceptul de educabilitate. Relaţia dezvoltare - învăţare – joc în educația
timpurie.
- Ereditatea, factor intern al dezvoltării personalității.
- Mediul, factor extern al dezvoltării personalității.
- Educația – factor hotărâtor al dezvoltării psihice; specificul influențelor educative la vârstele timpurii.
- Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere a specificului dezvoltării psihice la vârstele timpurii.

4. STRUCTURA ŞI DINAMICA PERSONALITĂŢII LA VÂRSTELE TIMPURII

- Repere ale dezvoltării la vârstele timpurii. Domeniile de dezvoltare: Dezvoltarea fizică, sănătate și igienă
personală; Dezvoltarea socio-emoțională; Capacități și atitudini în învățare; Dezvoltarea limbajului, a
comunicării și premisele citirii și scrierii; Dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii.
- Procese fundamentale ale dezvoltării personalităţii copilului la vârstele timpurii: (imaginea de sine,
conştiinţa de sine şi conduita morală).
- Dimensiuni ale dezvoltării personalităţii la vârstele timpurii: temperament, aptitudini, inteligenţă,
caracter, creativitate.
- Specificul învăţării la vârstele timpurii.
- Colaborarea grădiniței cu școala. Importanța dezvoltării socio-emoționale în contextul asigurării unui
debut școlar de succes.

5. COPII CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE (CES) ÎN GRĂDINIŢĂ

- Educaţia integrată şi incluzivă în grădiniţă.
- Relația grădiniței cu familia și cu comunitatea.
- Colaborarea cu părinții şi cu alte categorii profesionale de sprijin.

6. ELEMENTE DE DIDACTICĂ PREȘCOLARĂ

- Abordarea sistemică a procesului de învăţământ în învăţământul preşcolar; abordarea interacțională,
abordarea comunicațională.
- Interdependenţa formal – informal - nonformal din perspectiva procesului didactic în grădiniţa de copii.
- Normativitatea didactică. Specificul principiilor didactice în învăţământul preşcolar.

7. PROIECTAREA DIDACTICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR

- Conceptul de proiectare didactică; funcţiile proiectării didactice; etapele proiectării didactice.
- Produsele curriculare fundamentale: plan de învățământ, programă școlară, planificare anuală,
planificare tematică.

8. MANAGEMENTUL CARIEREI DIDACTICE

- Prevederi legislative care sprijină dezvoltarea carierei didactice.
- Importanța dezvoltării profesionale în cariera didactică.

Educația timpurie
 Într-o accepţiune generală, educaţia este procesul (acţiunea) prin care se realizează formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane. Ea constituie o necesitate pentru individ şi pentru societate. Ca urmare, este
o activitate specific umană, realizată în contextul existenţei sociale a omului şi, în acelaşi timp, este un
fenomen social specific, un atribut al societăţii, o condiţie a perpetuării şi progresului acesteia. Aşadar, ea se
raportează, în acelaşi timp, la societate şi la individ.
Între formele educaţiei figurează şi educaţia formală, care are un caracter organizat, sistematizat,
instituţionalizat. În ansamblul procesului permanent al educaţiei, ea constituie o perioadă de formare
intensivă care face din acţiunea educativă un obiectiv central. Ea se adresează vârstei de formare şi asigură
asimilarea sistematică a cunoştinţelor, exersarea intensivă a comportamentelor sociale şi dezvoltarea
capacităţilor individuale.
Numeroase cercetări arată că, pentru orice problemă care apare în dezvoltarea unui copil, cu cât
intervenţia este mai timpurie, cu atât şansa de remediere este mai mare. De asemenea, cu cât intervenţia se
produce mai târziu, cu atât mai mari sunt costurile asociate şi prognosticul poate fi nefavorabil. În acest
context, analizând procentul de repetenţie în învăţământul primar, dar şi rata de părăsire timpurie a şcolii
(tineri 18-24 ani) în ultimii ani, în România, constatăm că acestea au valori relativ ridicate în comparaţie cu
statele Uniunii Europene învăţământului primar) şi a părăsirii timpurii a şcolii este intervenţia la vârstele mici
şi foarte mici. De asemenea, suntem conştienţi de faptul că educaţia timpurie poate fi o pârghie esenţială de
reducere a inegalităţilor sociale.
Educaţia timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educaţia formală, asigură intrarea copilului în
sistemul de învăţământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacităţii de a învăţa. Investiţia
în educaţia timpurie este cea mai rentabilă investiţie în educaţie, după cum arată un studiu elaborat de
R.Cuhna , unul dintre laureaţii Premiului Nobel în economie. Învăţarea timpurie favorizează oportunităţile de
învăţare de mai târziu. Deprinderile şi cunoştinţele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior,
iar deficienţele de cunoştinţe şi deprinderi produc în timp deficienţe mai mari, oportunităţi de învăţare ratate
sau slab valorificate.
Educaţia copilului începe de la naştere. Educaţia timpurie, în România, ca în întreaga lume, cuprinde
educaţia copilului în intervalul de vârstă de la naştere până la intrarea acestuia la şcoală. Grădiniţa, ca serviciu
de educaţie formală asigură mediul care garantează siguranţa şi sănătatea copiilor şi care, ţinând cont de
caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât şi comunitatea în procesul de
învăţare.

Ca note distinctive ale educaţiei timpurii am putea aminti:

- copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistică (comprehensivă din toate punctele de vedere ale
dezvoltarii sale);
-la vârstele mici este fundamental să avem o abordare pluridisciplinară (îingrijire, nutriţie şi educaţie în acelaşi
timp);
-adultul/educatorul, la nivelul relaţiei “didactice”, apare ca un partener de joc, matur, care cunoaşte toate
detaliile jocului şi regulile care trebuie respectate;
-activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare situaţională;
-părintele nu poate lipsi din acest cerc educaţional, el este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia
familie – grădiniţă – comunitate este hotărâtoare.

Sistemul de învăţământ românesc a înregistrat progrese remarcabile, în ciuda condiţiilor economice

grele şi a deselor schimbări sociale înregistrate după 1989. La sfârşitul anului 1990 ţara înregistra o stagnare
economică, dar după 1998, ca rezultat al democratizării treptate şi a infuziei fondurilor europene şi ale Băncii
Mondiale, reforma în educaţie a fost demarată.

Odată cu prevederile Legii învăţământului Nr.84/1995, privind generalizarea treptată a grupei

pregătitoare pentru şcoală, rata de înscriere a copiilor la grădiniţă a crescut anual.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, pe care 189 de
state membre ale Naţiunilor Unite sau angajat, la Sesiunea Specială dedicată Copiilor din mai 2002, să le
îndeplinească până în 2015, programul Guvernului României (2005-2008), Programul Naţional de Reformă,
precum şi Strategia Ministerului Educaţiei, cu proiecţie până în 2013, trasează coordonatele de bază ale
sistemului de educaţie timpurie pe ne dorim să-l promovăm.
 Dezvoltarea timpurie, integrată a copiilor este o prioritate a UNICEF, cu rol determinant în îndeplinirea
obiectivului de dezvoltare al mileniului trei şi anume: asigurarea absolvirii ciclului complet de învăţământ
primar de către toţi copiii, fete şi băieţi. De asemenea, Declaraţia adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, la cea de a XXVI-a Sesiune Specială din data de 10 mai 2002, cuprinde principiile care
ghidează mişcarea globală de construcţie a unei lumi demne pentru copii şi care se constituie în jaloane pentru
construcţia unui sistem de educaţie timpurie a copiilor din România. Dintre aceste principii, următoarele
constituie cheia de boltă pentru soliditatea şi viabilitatea acestui sistem:

-Interesele superioare ale copiilor trebuie să fie principalul obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii.
-Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este una dintre modalităţile cele mai eficiente de eradicare a
sărăciei.
-Orice copil este născut liber şi egal în demnitate şi drepturi.
-Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în viaţă.
-Toţi copiii trebuie să aibă acces şi să absolve învăţământul primar, gratuit, obligatoriu şi de bună calitate.
-Copiii şi adolescenţii sunt cetăţeni care dispun de capacitatea de a contribui la construirea unui viitor mai bun
pentru toţi.
-Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului necesită reînnoirea voinţei politice, mobilizarea şi alocarea
unor resurse suplimentare la nivel naţional şi internaţional, avându-se în vedere urgenţa şi gravitatea nevoilor
speciale ale copiilor.
-O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii se vor putea bucura de anii copilăriei – un timp al
jocului şi al învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi şi alintaţi, când drepturile le sunt promovate şi protejate,
fără nici un fel de discriminare, când siguranţa şi bunăstarea lor sunt considerate primordiale şi când se pot
dezvolta în sănătate, pace şi demnitate.

Planul de acţiune adoptat Adunarea Generală a Naţiunilor Unite plasează un accent deosebit pe
următoarele elemente, care pot constitui structura de rezistenţă în construcţia unui sistem de educaţie
timpurie în România:
-Dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, socială, afectivă, cognitivă şi culturală a copiilor constituie o prioritate
naţionala şi globală.
-Principala răspundere pentru protecţia creşterea şi dezvoltarea copiilor îi revine familiei şi, ca atare, familia
este îndreptăţită să beneficieze de toată protecţia şi sprijinul de care are nevoie.
-Accesul părinţilor, familiilor, tutorilor, al persoanelor care au în îngrijire copii şi al copiilor înşişi la o gamă
completă de informaţii şi servicii este o prioritate.
-Punerea în practică a unei legislaţii naţionale, a unor politici şi planuri de acţiune, alocarea resurselor pentru
protecţia drepturilor copilului şi înfiinţarea sau consolidarea unor organisme naţionale sau a unor instituţii
pentru asigurarea bunăstării copiilor este o obligaţie a guvernelor care s-au angajat să implementeze planul de
acţiune adoptat la Sesiunea Specială a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din care România a făcut parte.
-Dezvoltarea sistemelor naţionale de monitorizare şi evaluare a impactului acţiunilor asupra copiilor este o
măsură de primă necesitate.
-Consolidarea parteneriatelor cu factorii care pot contribui în mod deosebit la promovarea şi protecţia
drepturilor copiilor include implicarea directă a autorităţilor locale, a parlamentarilor, a organizaţiilor
neguvernamentale, a sectorului privat şi a agenţilor economici, a conducătorilor religioşi, spirituali, culturali, ai
liderilor şi ai membrilor comunităţilor.
-Este necesară îmbunătăţirea statutului, moralului şi profesionalismului persoanelor care lucrează direct cu
copiii şi al educatoarelor din creşe şi grădiniţe, asigurarea unei remunerări adecvate a muncii acestora şi
crearea de oportunităţi şi stimulente pentru evoluţia lor.
-Dezvoltarea şi implementarea unor politici şi programe naţionale privind frageda copilărie este o măsură de
primă necesitate în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de şefii de stat şi de guvern care au participat
la Sesiunea Specială dedicată copiilor a Adunării Generale ONU.
-Educaţia este un drept al omului şi un element esenţial pentru reducerea sărăciei şi muncii în rândul copiilor,
dar şi pentru promovarea democraţiei, păcii, toleranţei şi dezvoltării.
-Extinderea şi îmbunătăţirea ocrotirii şi educaţiei în perioada copilăriei mici, în mod egal pentru băieţi şi fete, şi
mai ales pentru copiii cei mai vulnerabili şi mai dezavantajaţi este un obiectiv primordial al educaţiei
-Îmbunătăţirea calităţii educaţiei, satisfacerea nevoilor de învăţare ale tuturor copiilor, consolidarea ocrotirii şi
educaţiei în perioada copilăriei mici prin asigurarea de servicii şi susţinerea de programe orientate spre familii,
tutori, personalul de ocrotire şi educaţie şi comunitate sunt obiective şi acţiuni care trebuie cuprinse în
strategia de formare a sistemului de educaţie timpurie în România.

În contextul prezentat, putem afirma că experienţa românească în domeniul educaţiei timpurii din
ultimii 17 ani, prin studiile, aplicaţiile şi adaptările realizate pe plan naţional, dar şi local, cu sprijin din partea
specialiştilor din ţară şi din străinătate, oferă argumente solide pentru legiferarea conceptului de educaţie
timpurie şi formarea de pârghii de acţiune la nivel de sistem educaţional. Una dintre pârghii este şi programa
de studiu care face obiectul prezentei revizuiri.
Programa cuprinde toate activităţile existente în interiorul structurii organizaţionale a grădiniţei de
copii, destinate sa promoveze şi să stimuleze dezvoltarea intelectuală, afectivă, socială şi fizică a fiecărui copil
în parte şi are în vedere atingerea următoarelor finalităţi ale educaţiei timpurii (de la naştere la 6/7 ani):

Finalităţile educaţiei

Educaţia, aşa după cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere
– a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine, ci una care urmăreşte
atingerea anumitor finalităţi.
Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educaţiei în vederea
realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane, conform anumitor valori angajate în
proiectarea sistemului şi a procesului de învăţământ. Finalităţile educaţiei au suportat o evoluţie
calitativă, ca urmare a schimbării de paradigmă din ştiinţele educaţiei, respectiv trecerea de la
paradigma tradiţională la cea modernă. Sensul finalist al acţiunii educaţionale se referă la faptul că, în
fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile
(rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte.
Aceste finalităţi sunt determinate preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară
acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale elevului sau ale celui care organizează,
declanşează şi conduce acţiunea educativă.
Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni informaţiv-formative, desfăşurate în mod conştient şi
sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalităţile
educaţionale urmărite. Aceste finalităţi exprimă orientările asumate la nivel de politică educaţională în
vederea dezvoltării personalităţii umane în conformitate cu anumite valori.
Finalităţile educaţiei se structurează pe trei niveluri ierarhic organizate:
- ideal educaţional;
- scopuri educaţionale;
- obiective educaţionale;

Ideal educațional
Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă istorică
sub forma unui model dezirabil de personalitate umană. Idealul educaţional are un nivel ridicat de
generalitate şi se atinge pe termen lung, la realizarea sa contribuind sistemul educativ în ansamblul
său. Prin conţinutul său instructiv-educativ, idealul educaţional este rezultatul unui proces de
raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape
istorice, proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia
urmează să-l formeze.
Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în
procesul educaţiei. Idealul educaţional al şcolii româneşti nu se referă doar la desăvârşirea interioară a
personalităţii ci are în vedere şi asigurarea dimensiunii de ordin vocaţional al procesului instructiv-
educativ, vizând exercitarea unei profesiuni cu randament optim.
Concluzionând, putem spune că oricare ar fi societatea în care funcţionează idealul educaţional, acesta
urmăreşte să atingă aspectele definitorii pentru contextul istoric şi socio-economic în care acesta
urmează a se realiza. Astfel idealul educaţional are valoare orientativă şi prezintă generalitate
descriptivă pentru tot ceea ce se întreprinde în direcţia formării şi educării omului.
Scop
Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate, care se
realizează în intervale medii de timp. Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor
acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul
unui şir de acţiuni educaţionale. Specificul scopurilor educaţionale constă în faptul că acestea practic
detaliază idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii instructiv-educative. Astfel, dacă idealul
educaţional este unul singur, scopurile educaţionale vizează finalităţi educaţionale particulare,
specifice spre exemplu diverselor laturi ale educaţiei, diferitelor nivele şi profile de învăţământ şi
diferitelor tipuri de şcoli
Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă,
complementare:
- scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii) şi scopuri formale (urmărind
modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii);
- scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de cunoştinţe punctuale) şi scopuri
comportamentale (formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau deprinderi);
- scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi competenţelor cerute de activitatea
practică) şi scopuri nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică
imediată);
- scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare
(dezvoltarea inteligenţei, motivaţiei etc.);
Prin conţinutul lor, scopurile educaţionale posedă o anumită autonomie în raport cu idealul
educaţional şi subordonează mai multe obiective particulare.Trecerea de la idealul educaţional la
scopuri educaţionale şi de la acestea la obiective poartă numele generic de derivare pedagogică.

Obiective
Aşa după cum idealului educaţional îi corespund mai multe scopuri educaţionale, unui scop îi
corespunde un şir de obiective educaţionale. Idealul şi scopurile educaţionale fiind mai generale şi mai
îndepărtate ca timp de realizare, este necesară detalierea acestora printr-un şir de obiective, fiecare
anticipând o performanţă ce va putea fi observată şi evaluată la sfârşitul acţiunii educaţionale.
Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în
intervale scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele educaţionale sunt
enunţuri cu caracter anticipativ care descriu în termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la
finele unei secvenţe de instruire. În funcţie de natura şi conţinutul rezultatelor vizate, obiectivele
educaţionale se împart în obiective de ordin cognitiv, obiective de ordin afectiv-motivaţional şi
obiective de ordin comportamental. În lanţul finalităţilor educaţionale, obiectivul este ultima verigă,
cel care va particulariza şi concretiza idealul şi scopurile educaţionale. Obiectivul indică modificarea
ce urmează a se produce în mod intenţionat în structura personalităţii celui educat. Modificările pot
surveni, aşa după cum precizam anterior, la nivelul proceselor şi însuşirilor psihice, calităţi
intelectuale, aptitudini, motivaţii. Asigurarea funcţionalităţilor specifice obiectivelor educaţionale
necesită operaţionalizarea acestora.
Obiectivul este expresia anticiparii unui rezultat asteptat intr-un context concret al instruirii.
Obiectivul ne arata “ce se urmareste in fiecare secventa a procesului educaţional si cum se evalueaza
performanţele obţinute".
Clasificari ale obiectivelor educaţiei:
In funcţie de domeniile vietii psihice:
1. obiective cognitive: vizează însuşirea de cunoştinţe, deprinderi si capacităţi intelectuale;
2. obiective afective: se referă la formarea de sentimente, interese, atitudini.
3. obiective psiho-motorii: vizează comportamente de ordin fizic.

In funcţie de gradul de generalitate:

1. obiective generale, cu grade diverse de generalitate, denumite de unii autori şi finalităţi sau scopuri
ale educaţiei; obiectivele generale ocupă o arie foarte largă a intentionalităţii educative, şi pot fi
identificate: la nivelul întregului sistem de învăţământ, dând expresie directă idealului educaţional; în
funcţie de tipul şi profilul şcolii; în funcţie de ciclul de învăţământ (obiective ale învăţământului
primar, ginmazial); în funcţie de dimensiunile formării personalităţii (formarea personalităţii morale,
estetice, religioase); pe discipline de învăţământ (obiective ale predării /învăţării matematicii, muzicii),
dar şi la nivelul unor sisteme de lecţii şi chiar la nivelul unei singure lecţii (obiectivul fundamental sau
scopul lecţiei);
2.obiective concrete ce pot fi exprimate operaţional. Obiectivul operaţional este expresia anticipării de
către profesor a unor comportamente ale elevului observabile şi măsurabile într-un timp scurt (timpul
desfăşurării unei lecţii).
Bloom publică pentru prima dată taxonomia obiectivelor educaţionale pe domenii
comportamentale. Taxonomia lui Bloom nu îngrădeşte înţelegerea nivelului de complexitate şi de
generalizare a obiectivelor didactice, ci o completează şi o detaliază în domeniul cognitiv, afectiv şi
psihomotor. Taxonomia lui Bloom este realizată având în vedere următoarele principii :
- didactic (de definire şi descriere)
- psihologic (implicaţii)
- logic (raţional)
- obiectiv (conform unei ierarhizări axiologice)
Privite în unitatea lor, se poate spune că idealul vizează finalitatea activităţii educative în ansamblu, la
nivelul întregii societăţi, în timp ce scopurile şi obiectivele orientează desfăşurarea unor activităţi
educative determinante şi concrete.

Finalităţi ale educaţiei timpurii

-Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de

trebuinţele sale, sprijinind formarea
autonomă şi creativă a acestuia.

-Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi cunoştinţe,
deprinderi, atitudini si conduite noi. Încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor si experimentărilor, ca
experienţe autonome de învăţare;

-Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine
pozitive;

-Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia la

intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii.

Întrucât finalitățile educației în perioada timpurie (de la naștere la 6/7 ani) vizează dezvoltarea globală
a copilului, obiectivele cadru și de referință ale curriculumului sunt formulate pe domenii experiențiale,
ținându-se cont de reperele stabilite de domeniile de dezvoltare. În acest sens, domeniile experiențiale devin
instrumente de atingere a unor obiective si, în același timp, instrumente de măsură pentru dezvoltarea
copilului, în contextul în care ele indică deprinderi, capacități, abilități, conținuturi specifice domeniilor de
dezvoltare.

Reforma învățământului preșcolar – numit în ultima vreme și învățământ preprimar – devine o parte
componentă a reformei generale a educației/învățământului care își propune, în mod prioritar schimbarea
finalităților, în vederea operării, în consecință, a unor transformări substanțiale la nivelul structurii de
organizare a gradiniței, pe grupe de copii, și în domeniul programei activităților instructiv-educative, urmată,
în logica proiectării curriculare, „de unele recomandări metodologice” necesare fiecarei educatoare pentru
realizarea eficientă și evaluarea continuă, formativă, a conținuturilor propuse.

În ceea ce privește finalitățile – prima coordonată pedagigică a reformei învățământului preșcolar –

gradinița de copii urmărește pe tot parcursul ariilor și al ciclurilor sale curriculare, atingerea următoarelor
două obiective de maximă generalitate, derivate din structura idealului educației („formarea personalității
autonome și creative”), deschise, în același timp, în direcția elaborării și aplicării unor strategii optime de
specificare și de concretizare, productive în plan psihologic și social:

a)      Dezvoltarea psihică și fizică normală a copiilor, în conformitate cu ritmul propriu de dezvoltare a

acestora, dar și cu trebuințele, activitate specifică vârstei preșcolare, situată între 3-6/7 ani;
b)      Socializarea copilului preșcolar și pregătirea acestuia pentru debutul școlarității – la nivel intelectual,
afectiv-motivațional și psihomotor.

Trebuie remarcate coordonatele pedagogice de natură axiologică și normativă care stau la baza
acestor finalități ce anticipează un tip de schimbări educaționale care orientează și conduc procesul de
instruire realizabil pe parcursul învățământului preșcolar. Asupra acestor aspecte de ordin tehnic și
metodologic insistă și Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, care evidențiază
reperele unor transformări urmarite cu consecvență de reforma învățământului preșcolar:

▪ „o libertate mai mare oferită copilului, capacităților sale de expresie”;

▪o eliberare a copilului și a educatoarei de orice tendință sau practică de formalism, ceea ce are drept
consecință perfecționarea continuă a corelației pedagogice subiect-obiect;

▪ o restructurare curriculară a raporturilor dintre educație și instruire; ca atare învățământul preșcolar,

plecând de la obiectivele sale generale și specifice, este„conceput ca o instruire realizată prin educație și nu ca
o educație dobândită prin instruire”;

▪ o viziune didactică, de tip curricular, bazată pe valorificarea deplină a trebuințelor de dezvoltare ale copilului,
dincolo de orice „tipar prestabilit de o didactică suverană” (de tip tradiționalist).

În contextul finalităților educației preșcolare, instruirea susține„structura de bază” a educației preșcolarului în

plan intelectual, dar și moral-afectiv, psihofizic, dar și estetic. În această direcție este angajată întreaga
activitate proiectată pe termen mediu și lung în vederea formării „imaginii de sine”, a „conștiinței identității”,
care presupune „capacitatea de a cântării alternativele în mod sistematic”, în cadrul unor viitoare aptitudini
sau abilități realizabile, după cum preciza Jean Piaget, la începutul adolescenței.

Alternative educaţionale (Step-by-Step, Montessori, Waldorf).

Alternativele educaţionale/pedagogice reprezintă variante de organizare şcolară, care propun soluţii

de modificare a anumitor aspecte legate de formele oficiale, consacrate, de organizare a activităţii instructiv-
educative. Proiectarea şi realizarea alternativelor educaţionale reprezintă acţiuni care se realizează prin
raportare la finalităţile educaţionale formulate la nivelul macro, al idealului şi al scopurilor educaţionale şi la
nivelul micro, al obiectivelor educaţionale care direcţionează procesul de învăţământ. În cadrul sistemului de
învăţământ din România, prin iniţiativele realizate la nivel central, teritorial şi local, după anul 1990, sunt
instituţionalizate următoarele alternative educaţionale, aplicabile în învăţământul preprimar şi primar, cu
deschideri spre învăţământul secundar: Waldorf, Montessori, Step by step, Freinet şi Jena-Petersen.

Pedagogia Waldorf

Pedagogia Waldorf (Rudolf Steiner-Germania): îşi propune educarea omului în ansamblul său, prin
mijloace specifice şi accesibile fiecărei vârste, cunoaşterea nemijlocită a lumii prin acţiune, toate cunoştinţele
fiind rezultatul unei activităţi proprii. Elevului trebuie să îi placă cea ce face, să nu fie constrâns, de aceea nu se
utilizează catalogul, nu se dau note, examene sau teme pentru acasă. Pedagogia Waldorf rezultă din
antropozofie în general, şi în particular, din ceea ce are de spus cu privire la dezvoltarea copilului.
Antropozofia, care este înţeleasă nu ca o religie, ci ca o viziune asupra Universului şi Omului, nu este predată
în şcolile Waldorf; se respectă libertatea spirituală a elevilor şi a familiilor lor (R. Lanz, 1994).

Pedagogia Waldorf promovează ideea exploatării, dezvoltării sau perfecţionării talentului descoperit.
Această pedagogie este adepta exprimării „libere a copilului, a organizării în grupuri eterogene, fără separare,
în funcţie de criteriul performanţei. Se pune un accent deosebit pe viaţa afectivă şi senzorială. Se lucrează
doar cu materiale din natură sau naturale (de exemplu, plasticul nu se utilizează). Acest tip de pedagogie
facilitează observarea directă a mediului, indicându-le copiilor chiar o stare de adevărată comuniune cu
natura, deoarece ei reuşesc în acest fel să conştientizeze faptul că mediul are un număr nelimitat de resurse
de care ne putem folosi atât timp cât ştim să le apreciem şi să le protejăm. Se pot însă distinge şi câteva limite
ale acestui program, datorate neacceptării mijloacelor tehnice moderne (TV., calculatorul ) fapt care
înfrânează progresul. Principalele fundamente şi caracteristici ale pedagogiei Waldorf sunt următoarele:
 Vizează transformarea fiinţei omeneşti, dezvoltarea sa armonioasă, stabilirea unei relaţii sănătoase între
individ şi lumea înconjurătoare şi integrarea sa în realitatea socială.
 Consideră cunoştinţele nu ca scop în sine, ci ca un instrument important pentru formare, pentru asigurarea
legăturii cu viaţa.
In curriculumul Waldorf, un loc important îl ocupă artele, lucrul manual, artizanatul, care oferă elevilor
un contact cu diverse materii şi nenumărate activităţi de bază ale omului (torsul, ţesutul, sculptura, pictura,
forjarea, modelarea etc.); lor li se adaugă limbajul (vorbirea, scrierea şi lectura), istoria, geografia, limbile
străine, matematica şi geometria, ştiinţele, desenul, activităţile corporale, religia ş. a. Elevii reprezintă „scopul
şi raţiunea existenţei şcolilor Waldorf" (R. Lanz, 1994, pag. 85), ei fiind consideraţi individualităţi şi acceptaţi
fără nici o prejudecată socială, religioasă, de sex, de rasă sau de orice altfel. Unitatea funcţională o reprezintă
clasa, în care sunt reuniţi elevi de aceeaşi vârstă şi care este înţeleasă nu doar ca o unitate administrativă, ci ca
o individualitate; componenţa unei clase nu se modifică în timp (repetarea anului şcolar este evitată,
considerându-se că ea are consecinţe dezastruoase; excepţie fac cazurile în care toţi profesorii clasei, medicul
şcolar şi părinţii stabilesc, de comun acord, că dezvoltarea elevului este întârziată din punct de vedere psihic şi
fizic). Esenţa acestei pedagogii este considerată relaţia elev-profesor. Profesorul ţine legătura cu părinţii
elevilor, astfel încât activitatea sa pedagogică are o caracteristică mai personală; cel puţin o dată pe semestru,
părinţii elevilor se întâlnesc cu toţi profesorii clasei în vederea îmbunătăţirii activităţii didactice.
Timp de opt ani, profesorul predă mai multe discipline şi transmite trăiri, pentru a descoperi vocaţiile
şi slăbiciunile elevilor; practic, „scopul său nu este o materie, nici toate materiile, ci clasa." (R. Lanz, 1994, pag.
74); începând cu clasa a IX-a, toate materiile urmează să fie predate de profesori specialişti. Profesorul predă
materia cu cuvinte proprii, fără a recurge la cărţi didactice, iar elevii îşi fac propriile ―cărţi, adică nişte caiete
bine alcătuite şi ilustrate, care conţin esenţialul lecţiei predate, redat pe baza memoriei; astfel, fiecare caiet
are amprenta personalităţii autorului. Evaluarea în şcolile Waldorf nu se bazează pe probe, teste,
extemporale, teze sau examene, ci are în vedere toţi factorii ce permit să fie evaluată personalitatea elevului:
scrisul, dedicaţia, forma, fantezia, logica şi flexibilitatea gândirii, stilul, ortografia şi, desigur, cunoştinţele reale.
De asemenea, se ia în considerare efortul real pe care elevul l-a făcut pentru a atinge un anumit rezultat,
comportamentul său, spiritul social. Evaluarea constă într-o caracterizare calitativă, care evidenţiază ceea ce
este pozitiv şi care critică ceea ce este negativ doar în legătură cu ceea ce elevul ar fi în stare să realizeze. La
cererea autorităţilor din învăţământ, şcoala face o evaluare cantitativă, pe care o menţine secretă şi o oferă
elevului sau părinţilor numai în momentul în care studiile se încheie. Şcoala Waldorf nu îşi propune cu tot
dinadinsul „performanţe intelectuale", ci educarea unor tineri sănătoşi fizic şi intelectual, cu cunoştinţe
temeinice, cu fantezie şi creativitate, apropiaţi de natură şi de viaţa socială.

Educaţia Montessori

Scopul educaţiei Montessori, în viziunea celei care a fundamentat-o - dr. Maria Montessori, este de a
învăţa copilul să gândească şi să acţioneze independent, într-o manieră responsabilă (M. Montessori, 1963,
Italia). Sloganul acestei alternative se poate traduce prin ―ajuta-ma sa pot face singur‖. Filosofia metodei de
educaţie Montessori se bazează pe preocuparea de a oferi tuturor copiilor oportunitatea de a se dezvolta la
potenţialul lor maxim şi libertatea de a găsi soluţii pentru propriile lor probleme. Cheia învăţării complete este
considerată automotivarea, de aceea, copilul şi învăţarea sunt situate pe primul loc, iar predarea şi programa
de educaţie pe locul al doilea. Susţinătorii educaţiei Montessori pledează pentru conceperea unui mediu de
instruire bazat pe obiecte mici, uşor de manipulat şi detailate din punct de vedere vizual. Metoda de educaţie
este o metodă ştiinţifică, bazată pe observarea obiectivă a copilului, pe pregătirea mediului de instruire pe
baza observaţiilor realizate şi pe conceperea programei de educaţie în mod creativ, funcţie de nevoile
copilului. Alternativa Montessori are la bază două principii:
 pregătirea unui mediu cât mai natural, care să ajute şi la dezvoltarea copilului;
 observarea copilului care trăieşte în acest mediu, astfel conturându-i-se potenţialul fizic, mental, emoţional
şi spiritual;se optează pentru grupe combinate, unde cei mari îi ajută pe cei mici
Finalitatea acestei alternative este cunoaşterea realităţii, preţuirea valorilor morale, activităţi de
întrajutorare, dragoste şi adeziune faţă de valorile estetice ale vieţii, faţă de ştiinţă şi umanism.
Programul Step by Step

Programul Step by Step (SUA) susţine necesitatea creării unui model educaţional care să facă elevul
conştient că tot ce se întâmplă în viaţă este interdependent. De asemenea, el pune accent pe colaborarea
şcolii cu familiile elevilor, pe implicarea părinţilor acestora în conceperea şi organizarea activităţilor din şcoală.
La baza activităţilor didactice se află munca în grupuri, scopurile acestor activităţi fiind de a-i învăţa pe copii să
îşi dezvolte un simţ al identităţii şi preţuirii de sine, să coopereze, să se respecte unii pe alţii şi să se integreze
în comunitatea elevilor. Modalităţile de lucru pe grupuri alternează atât datorită modului de dispunere a
mobilierului, cât şi metodelor aplicate, care cer organizarea elevilor în formaţii de lucru de diferite mărimi.
Metodologia didactică utilizată este activizantă în primul rând datorită faptului că vizează abordarea
individualizată a elevilor clasei, ţinând cont de nivelul de dezvoltare al fiecăruia. O modalitate eficientă de
individualizare a învăţării este organizarea centrelor de activitate care să răspundă intereselor şi nevoilor
elevilor. Fiecare centru de activitate include activităţi pe mai multe niveluri şi cu materiale diferite, organizate
logic, funcţie de cerinţele şi stilurile individuale de învăţare. Exemple de centre de activitate: de alfabetizare,
de lectură, de ştiinţe, de matematică, de arte, de teatru şi jocuri etc.
Activităţile de învăţare ale elevilor sunt bazate pe cercetare, pe asocierea informaţiilor noi cu cele
asimilate şi a materialelor noi cu cele pe care le cunosc deja. Cu ocazia activităţilor desfăşurate în centrele de
activitate, organizate în conformitate cu obiective comune prestabilite, elevii au ocazia să-şi dezvolte
deprinderi, să împărtăşească din experienţa celorlalţi, să-şi consolideze cunoştinţele, într-un climat pozitiv şi
într-o atmosferă de încredere. Programul ―Step by step adoptă trei iniţiative majore în ceea ce priveşte
educaţia timpurie;
 constructivismul: procesul de învăţare apare pe măsură ce copilul încearcă să înţeleagă lumea
înconjurătoare
 adecvarea la stadiul de dezvoltare: respectarea particularităţilor de vârstă;
 educaţia progresivă : privită ca un proces de viaţă şi nu ca o pregătire pentru viaţa viitoare.
Acumulările se fac treptat, pas cu pas, de aici şi denumirea de „Step by step. Acest program urmăreşte
individualizarea experienţei de învăţare, adică urmăreşte ca educaţia să se bazeze pe nivelul de dezvoltare, pe
interesele şi pe abilităţile fiecărui copil în parte. In ideea învăţării prin acţiune şi a individualizării experienţei
de învăţare, au fost introduse „zonele sau „ariile de stimulare (arta, materiale de construcţii, bucătărie,
alfabetizare, nisip şi apă, ştiinţa, matematica, jocuri manipulative, etc.). Copilul învaţă prin descoperire în
interacţiunea sa cu mediul. Interacţiunea cu mediul şi motivaţia explorării sunt cultivate de pedagog.
Metodele şi mijloacele de explorare şi cunoaştere ale copilului sunt individuale, adesea neaşteptate, originale.
Educaţia este individualizată, copilul merge spre cunoaşterea lumii înconjurătoare şi identificarea
comportamentelor utile, pe căi personale. Comparaţia cu el însuşi în performanţele anterioare o face atât
copilul cât şi pedagogul. In locul unei relaţii inegale educator-copil, alternativa Step by step consideră copilul
ca pe o persoană demnă de respect, unică, şi caută să-i asigure o continuitate individuală în dezvoltare,
precum şi practic de dezvoltare adecvate, specifice lui. Caută să se asigure că orice copil achiziţionează şi
dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoţionale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale şi practice pentru a
participa la o societate democratică, deschisă.
Tranziția de la grădiniță la școală

Pregatirea copiilor pentru scoala a fost si este o problema de mare actualitate mai ales in conditiile
intensificarii si acelerarii intregului proces de invatamant, a schimbarilor din invatamantul prescolar, a
Programului de reforma a educatiei timpurii initiat de MECT. Acest program vizeaza optimizarea si
eficientizarea calitatii educatiei la varstele timpurii, pentru a putea raspunde actualelor exigente sociale, cat si
celor de dezvoltare personala.

Dezvoltarea copilului este dependenta de ocaziile pe care i le ofera rutina zilnica, de interactiunile cu
ceilalti, de organizarea mediului si activitatile sau situatiile de invatare special create.

Grădinița realizeaza sprijinirea viitoarei activitati scolare prin doua forme specifice: jocul si invatarea,
calea cea mai importanta prin care copilul primeste invatatura este – jocul.

Activitatile de invatare reprezinta un ansamblu de actiuni cu caracter planificat, sistematic, metodic,

organizate si conduse de cadrul didactic, in scopul atingerii finalitatilor prevazute in curriculum.Desfasurarea
acestora necesita cordonarea eforturilor comune ale celor trei parteneri ai procesului de predare-invatare-
evaluare, respectiv: cadre didactice, parinti si copii dar si a partenerilor educationali din comunitate (scoala,
primarie, biserica, biblioteca, casa de cultura, muzeu)

Cu privire la partenerii de mai sus, legatura grădinița – scoala are un dublu sens, scopul acesteia fiind
continuitatea dezvoltarii copilului si continuitatea muncii educationale.

Realizarea continuitatii grădinița–scoala presupune asigurarea posibilitatii reale de frecventare a

gradinitei, realizarea unei unitati a punctelor de vedere cu privire la continutul activitatii, a strategiilor
didactice, cunoasterea reciproca a programei, preocupare pentru continutul si formele de pregatire a copiilor
din grupa pregatitoare.

Varsta cuprinsa intre 3-6/7 ani reprezinta o perioada caracterizata prin inalte ritmuri de dezvoltare, in
care se pun bazele formarii viitoarei personalitati. Din perspectiva educabilitatii prescolarul mare 5-6/7 ani,
dispune de o capacitate de invatare superioara in raport cu celelalte subperioade ale prescolaritatii. In
desfasurarea activitatii cu acesta accentul va cadea pe incurajarea initiativei copilului si a luarii deciziilor, pe
invatarea prin experimente si exersari individuale. Activitatile de invatare se desfasoara fie cu intreaga grupa
de copii, fie pe grupuri mici sau individual. Ele pot lua forma unor activitati pe discipline sau integrate, a
activitatilor liber-alese sau a celor de dezvoltare personala. Dintre mijloacele de realizare amintim: jocul liber,
jocul didactic, discutiile libere, experimentele, constructiile, lecturile dupa imagini sau lectura educatoarei,
povestirea sau povestirile create de copii precum si alte mijloace specifice didacticii, in functie de nevoile
educationale ale copiilor.

Pregatirea pentru scoala a copilului prescolar este sustinuta in plan psihologic de o motivatie bazata
tot mai mult pe interiorizarea intereselor de cunoastere, dar si de o imaginatie activa favorabila integrarii
sociale.

Scoala presupune modificarea intregului regim de viata si de munca a prescolarului iar intrarea in
scoala constituie un moment crucial in viata sa.

Aptitudinea, maturitatea scolara constituie experesia unei faze a dezvoltarii copilului.Ea marcheaza
acel nivel al dezvoltarii (fizice, psihice, al conduitei) la care activitatea desfsurata in forma sa institutionalizata
poate contribi la dezvoltarea in continuare a personalitatii.Aptitudinea de scolaritate face parte din
aptitudinile generale deoarece reprezinta o imbinare a disponibilitatilor fizice si psihice si constituie o conditie
a integrarii copilului in activitatea scolara si in aceslasi timp, rezultatul formarii in familie si mai ales in
grădinița.Scolarizarea prin grădinița va atenua dificultatile de adaptare a copilului la regimul scolar.

Maturitatea scolara constituie expresia unei faze a dezvoltarii copilului, ea marcheaza acel nivel al
dezvoltarii fizice, psihice si sociale care face posibia integrarea in scoala.

Personalitatea matura pentru scoala trebuie sa se caracterizeze prin:

- maturitate fizica – rezistenta la efort

- maturitate mintala – capacitate de analiza si planificare, intelegre a normei si regulii;
- maturitate volitiva – capacitatea de autoreglare, de inhibare a impulsurilor si de reglare a trebuintelor;
- maturitate sociala - trebuinta de apartenenta la grup, conduita sociala adecvata in grup;
- maturitate morala – sentimentul datoriei si al responsabilitatii, constiinta sarcinii;
- maturitate pentru munca – aptitudinea de concentrare, atentie si perseverenta, trebuinta de
performanta;
Grădinița are posibilitatea si datoria de a pregati copilul, are rolul de a sistematiza si integra
cunostintele si influentele, de a dezvolta capacitatea si modalitatea de receptare si comunicare a informatiei,
de socializare a copiilor dar si de a depista eventualele deficiente pentru a preveni un eventual esec in debutul
scolaritatii, astfel la intrarea in scoala copilul trebuie sa posede:
 - abilitatea de a lua decizii asupra a ce intentioneaza sa faca si cum va actiona;
- autodisciplina, abilitatea de a identifica scopuri personale si capacitatea de a-si urmari si completa
propriile sarcini;
- abilitatea de a se angaja cu copii si adultii in grupuri de lucru, cooperare;
- abilitati expresive: a vorbi, a reprezenta grafic experientele, ideile si sentimentele;
- abilitatea de a realiza clasificarea, scrierea in raport cu timpul, spatiul si cantitatea; rezolvari
matematice in diverse situatii;
- deschiderea spre conduitele, opiniile si valorile altora;
- depinderi si abilitati in arta, stiinta si miscare fizica, in care sa-si exprime energia si talentul;
- spirit avid de cunoastere si simt personal al valorilor;
Integrarea copilului in scoala marcheaza o cotitura in viata lui si indeplineste dorinta prescolarului de a
deveni scolar, lucru resimtit din plin si de familie. In grădinița prescolarul interpreteaza rolul de elev, dar odata
cu intrarea in scoala el ajunge intr-o lume reala, organizata dupa reguli specifice.

Pregatirea pentru scoala trebuie sa vizeze “factorii unei scolarizari normale” astfel:

1. Dezvoltare fizica adecvata si corelare intre inaltime si greutate;

2. Percepere auditiva corecta a sunetelor (auz normal)
3. Percepere vizuala corecta a literelor, cifrelor, simbolurilor (vaz normal)
4. Articulare corecta a sunetelor (limbaj normal)
5. Grad de dezvoltare intelectuala satisfacator (inteligenta normala)
6. Maturizare afectiva suficienta
7. Organizare temporal-spatiala corespunzatoare (limbajul vorbit se desfasoara in timp, iar cel scris in spatiu
– (“rostim sunete, scriem litere”)
8. Achizitionare corecta a notiunii de schema corporala (dreapta-stanga)
9. Coordonare motorie adecvata (prezenta unei stabilitati motorii si lipsa inhibitiei motrice)
10. Lateralitatea manuala definitiv precizata (foloseste mana stanga sau dreapta)
11. Motivatie adecvata (dorinta copilului de acreste mare)
12. Mediul socio-familial propice.
Fiecarui stadiu al dezvoltarii individului ii corespund stari de maxima receptivitate pentru anumite
domenii. Este de datoria educatorilor, de orice fel, de a identifica acele continuturi care au un impact deosebit
asupra formarii personalitatii la varsta prescolara.

Factorii dezvoltării personalității umane - interacţiuni şi dominante. Educabilitatea

Caracteristica esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a

bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind definită drept :
• „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale,
acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."
• „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii fiecărui
individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă
fiecăruia individualitatea sa genetică."
• „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii educaţionale, de a beneficia
de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.”

După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de

definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că
singur omul este educabil, pentru că poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. El este perfectibil
şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice pe la jumătatea
secolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor
care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din stadiul de fiinţă biologică,
în cel de fiinţă socială:
- ereditatea,
- mediul,
- educaţia.

1. Ereditatea – o premiză a dezvoltării psihoindividuale

Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce desemnează complexul de predispoziţii
care se transmit de la ascendenţi la descendenţi prin intermediul mecanismelor genetice.
Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei umane : poziţia bipedă, structura
anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, cât şi a caracterelor ereditare care îi sunt transmise pe linie
directă de la proprii săi ascendenţi : culoarea pielii, ochilor, conformaţia feţei, anumite particularităţi
ale grupei sanguine etc.
Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc substratul material al eredităţii. Preocuparea
cercetătorilor care au avut ca obiect de analiză factorii devenirii fiinţei umane, s-a centrat pe stabilirea
semnificaţiei şi ponderii moştenirii ereditare în formarea personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a
fost dacă ereditatea poate fi socotită un factor cu rol determinat în acest sens sau dimpotrivă.
În concluzie, putem spune că, ereditatea nu redă în mod necesar tipurile de comportament, ci numai
predispoziţii.

2. Mediul, cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală:

Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi sociale ce alcătuiesc cadrul de
existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o diversitate de posibilităţi de dezvoltare psihoindividuală.
Din acest punct de vedere ne intereseaza în principal :
- care este structura mediului;
- ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra personalităţii umane;
- cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane.
Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de referinţă din viaţa omului, înainte de
naşterea sa sau după, vorbim de influenţe ale mediului intern şi de influenţe ale mediului extern.
În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe interne determinate de ambianţa
intrauterină. Această influenţă nu este atât de importantă, dar nici nu poate fi neglijată.
Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a lungul întregii sale perioade
postnatale, reprezintă mediul extern, în cadrul căruia se operează o distincţie între influenţele mediului
fizic sau primar şi influenţele mediului social sau secundar.
Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi cuprinde ansamblul
condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră, faună), ce îi influenţează dezvoltarea şi maturizarea
biologică (înălţime, culoarea pielii), precum şi modul de a trăi (meserii, vestimentaţie, alimentaţie
specifică).
Influenţele sale asupra dezvoltării psihice a omului sunt apreciate de specialişti ca nerelevante. Mediul
fizic nu acţioneaza şi nu influenţează direct dezvoltarea psihică a omului.
Mediul social - omul este supus şi determinărilor de ordin social care au un impact mult mai puternic
asupra dezvoltării sale psihoindividuale.
Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social ca fiind ansamblul
influenţelor ce decurg din interacţiunea omului cu totalitatea condiţiilor economice, politice şi
culturale, care işi impun amprenta asupra dezvoltării psihice.
Influenţele exercitate de mediul social asupra omului sunt :
- directe, prin:
 schemele de conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii căreia îi aparţine. Omul aplică
aceste reguli pe parcursul vieţii.
 limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de cultură şi a întregii cunoaşteri
acumulate prin experienţa grupului.
- indirecte, prin:
 membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea socială şi care, ei
înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultura grupului căruia îi aparţin.
 Comportamentul omului reflectă cultura socială care se inserează la nivelul gândirii şi acţiunilor
sale şi prin aceasta, se asigură totodată transmisia ei de la o generaţie la alta. După H. Hannoun,
cultura socială ca produs al mediului social, concretizată în anumite structuri ale personalităţii are
patru componente :
• Componenta tehnologică
Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi tehnologie la care toţi indivizii se adaptează.
Omul european al sec. al XIX-lea era adaptat la maşina cu aburi, cel al sec. al XX-lea la tehnologia
fondată pe informaţică, iar cel de mâine se va adapta unui mediu unde ordinatoarele vor fi baza
comunicării între grupuri.
• Componenta rituală
Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice educabililor. Membrii săi respectă un
anumit ritual, iar dacă persoana se abate, va fi marginalizată in grup. Ex..: ritualurile iniţiatice ca
botezul, circumcizia, ritualurile de politeţe etc.
• Componenta mitică
Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip şi caracteristice grupului.
• Componenta limbajului
Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este caracteristică asemănării lor şi le
dă sentimentul apartenenţei la un anumit mediu social.
Mediul social acţionează asupra dezvoltării psihoindividuale a omului prin grupul social care
determină o obisnuinţă comună. Caracteristica principală a mediului social este diversitatea,
neuniformitatea. În funcţie de impactul şi conţinutul lor, precum şi de gradul lor de organizare,
influenţele mediului social sunt :
- organizate,
- spontane.
Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din mediul social sunt exercitate de familie şi
şcoală, dar şi de diverse instituţii socio-culturale, mass-media etc.
Mediul social exercită însă, şi influenţe spontane, neintenţionat educative, ce rezultă din activităţile
cotidiene, din întregul mediu de viaţă al copilului : civilizaţia urbană, viaţa satului, grupurile de vârstă,
cercul de prieteni etc.

3.Educaţia

În raport cu natura originară (dependentă de ereditate), educaţia înseamnă influenţare selectivă, care
vizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, ce vor permite individului să participe la efortul colectiv de
satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea acelor idealuri, considerate dezirabile. De exemplu, pornirile naturii
umane care sunt în contradicţie cu valorile spre care se orientează la un moment dat umanitatea nu vor fi
stimulate prin educaţie. Posibilitatea unor asemenea porniri negative de a se transforma, din caracteristici
potenţiale, în însuşiri de personalitate sunt astfel diminuate.

Teza de largă circulaţie potrivit căreia educaţia îndeplineşte rolul de factor conducător în dezvoltarea
personalităţii unui om, trebuie să fie interpretată în sensul că, în cazul omului, această dezvoltare este
influenţată de propriile sale opţiuni valorice. Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona transformator nu
numai asupra mediului natural înconjurător, ci - dacă este nevoie – chiar asupra propriei sale fiinţe. Întreg
potenţialul biologic (ereditar) disponibil va fi activat pentru a-şi dezvolta acele capacităţi adaptative
considerate necesare (valoroase) de către individul însuşi. Din tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în
care trăieşte (mediul social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu trebuinţele şi idealurile
sale. Acestea, la rândul lor, sunt puternic influenţate de orientările valorice existente în societatea din care
face parte.

Educaţia constă tocmai în influenţarea deliberată a opţiunilor valorice personale în acord cu

ceea ce se consideră, într-o anumită societate, că este de dorit să fie adoptat ca ideal personal de atins.
Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul) şi nu poate avea puteri nelimitate
(nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată şi nici un mediu total defavorabil).
Într-o anumită masură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică prin varietatea experienţelor de
învăţare care-şi propun reducerea decalajului între capacităţile prezente ale individului şi un nivel
superior al acestora.
Copilul devine om social numai prin educaţie. Prin intermediul educaţiei omul îşi însuşeşte limbajul
social, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume, îşi dezvoltă
potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio profesională. Individul care trăieşte într-o
comunitate umană beneficiază atât de o educaţie spontană, care acţionează habitudinal asupra lui, cât şi de
educaţia organizată, realizată prin instituţii specializate, dintre care cea mai importantă este şcoala. Iată de ce
este foarte important pentru toţi factorii educaţionali să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul
său de educabilitate şi, pe această bază, să structureze întregul proces educaţional.

Prin intermediul educaţiei, individul uman îşi extinde existenţa dincolo de limitele biologice, devenind
personalitate. Personalitatea este individualitatea confirmată de comunitatea socială în interiorul căreia
trăieşte pentru a-i sluji sau îmbogăţi valorile.

În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având urmatoarele particularităţi:

 se sprijină pe ereditate,
 foloseşte datele oferite de mediu
 este dirijată de educație;
 se desfaşoară în contextul activităţii proprii de învăţare, fiind impulsionată de motivaţie;
 este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci când există o
corespondenţă în timp între desfăşurarea programului ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor
externe;
 are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară și imprevizibilă;
 este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferenţiere, dincolo de legile general-
umane de dezvoltare;
 este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii
dezvoltări;
 este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează cu schimbări cantitative și calitative
specifice.

Conceptul de dezvoltare

Psihologia defineste dezvoltarea, ca fiind intregul traseu ontogenetic al unui individ de la

nastere pana la moarte, incluzand totodata, modurile in care diferite aspecte ale functionarii umane evolueaza
si se transforma pe parcursul vietii. Procesele care genereaza aceste modificari sunt deopotriva, procese
programate biologic si procese rezultate din interactiunea individului cu mediul. Palierele pe care se
desfasoara dezvoltarea organismului uman sunt:

-dezvoltarea fizica• puternic influentata de alimentatie si de ingrijirea sanatatii. Ea include modificarile

de lungime si greutate ale corpului și ale segmentelor acestuia, modificarile inimii, dar si a altor organe
interne, ale scheletului si ale musculaturii, cu implicatii directe asupra abilitatilor motorii ale subiectului;
modificarile structurii si functiei creierului generate atat de factorii genetici cat si de stimularea sau deprivarea
senzoriala, din mediul in care creste copilul in primii ani de viata. Modificarile mentionate au o influenta
majora asupra dezvoltaarii intelectului si asupra formarii personalitatii individului;

-dezvoltarea cognitiva• implica modificarile care au loc in ceea ce priveste perceptia, invatarea,
memoria, rationamentul si limbajul. Functionarea cognitiva este in mod obisnuit insotita de operatii
metacognitive (reflectie asupra gandirii) prin care se regleaza invatarea si performanta (Koriat, A., 1998);
 -dezvoltarea psihosociala• cuprinde modificarile legate de personalitate, emotii si relatii ale individului
cu ceilalti.

Caracteristicile dezvoltarii psihice

Dupa Tinca Crețu, dezvoltarea psihica presupune actiunea optima a celor trei factori
fundamentali (ereditatea, mediul, educația), dar si a altora, numiți complementari. Dezvoltarea psihica nu este
nici predeterminata ereditar si nici impusa din afara, ci este rezultatul unor interdependente, interactiuni si
interinfluente complexe si de durata, intre factorii amintiti. De aceea, exista o serie de particularitati ale
dezvoltarii psihice, care o deosebesc de alte fenomene ale dezvoltarii din lumea vie. Dintre acestea, cele mai
importante sunt urmatoarele:

A. Dezvoltarea psihica are, in ansamblu, o directie calitativ - ascendenta si nu doar o desfasurare

lineara, simpla, constanta si total previzibila. H. Wallon, spune ca orice individ, are o evoluție ”in spirala”,
presupunand inaintari si reveniri de la niveluri mai inalte, asupra a ceea ce s-a consolidat. De asemenea, pot fi
intalnite:

a) stagnari aparente (care sunt de fapt acumulari cantitative);

b) regresii, adica intoarceri temporare la conduite inferioare dar mai bine consolidate;

c) crize de dezvoltare care inseamna generarea de tensiuni psihice interne foarte puternice ce duc la
inlaturarea atitudinilor si a comportamentelor care nu mai corespund cerințelor sociale si crearea unei
disponibilitati sporite pentru altele, noi, dezirabile.

B. Dezvoltarea psihica este individuala, personala, adica ea prezinta o serie de caracteristici comune
tuturor oamenilor, dar si aspecte si traiectorii specifice fiecaruia. O asemenea caracteristica a dezvoltarii
psihice se explica prin:

a) existenta unui genom unic pentru fiecare persoana;

b) existența unor variatii in interactiunea celor trei factori fundamentali;

c) interventia unor evenimente de viata, care contureaza un drum al dezvoltarii, propriu fiecaruia
(contextul vieții individuale).

C. Dezvoltarea psihica este sistemica, adica producerea unei schimbari nu ramane izolata, ci
influenteaza organizarea psihica de ansamblu. De exemplu, aparitia, in cursul prescolaritatii a reglajului
voluntar (a autocontrolului, stapanirii de sine), produce schimbari calitative in intreaga viata psihica a acestuia.

D. Dezvoltarea psihica este stadiala, adica de-a lungul vietii se pot constata transformari calitative si
cantitative corelate, care diferentiaza un interval al vietii de un altul. Putem astfel identifica mai multe stadii
care pe de o parte, se diferentiaza intre ele, iar pe de alta parte, au legaturi unele cu altele, asigurand astfel o
anumita continuitate a fenomenelor de dezvoltare.

Teoria dezvoltarii stadiale considera ca, in anumite momente ale vietii individului apar schimbari
cantitative si calitative majore, crescand complexitatea organizarii sistemelor si subsistemelor organismului,
intr-un mod logic si coerent. Stadiile, mai sunt cunoscute in literatura de specialitate drept constructe ale
dezvoltarii, gandite in legatura cu fiinta umana considerata global, d.p.d.v. bio-psiho-socio-cultural.
 Stadiul de dezvoltare este delimitarea in timp a aparitiei si consolidarii unor particularitati si a unui
nivel de organizare a componentelor intelectuale, afective, volitive si de personalitate (T. Crețu)

În cursul unui stadiu se petrec fenomene de crestere (schimbari cantitative) si maturizare (schimbari
calitative optime pentru acel stadiu) in plan fizic, psihic si psihosocial.

Fiecare stadiu se diferentiaza de un altul prin particularitatile psihologice caracteristice si prin profilul
psihologic (modul de interactiune dintre acestea) specific lui. Dar pentru ca dezvoltarea psihica este
individuala, personala, se pot constata si particularitati psihologice individuale si un profil psihologic individual.
Particularitatile de stadiu si cele individuale trebuie respectate atunci cand se proiecteaza si desfasoara
activitatile instructiv-educative cu copiii de diferite varste.

Stadiile nu sunt izolate unele de altele, ci intotdeauna un stadiu il pregateste pe cel ce va urma, si
acesta din urma continua dezvoltarea unor achizitii anterioare si le reorganizeaza al un nivel mai inalt. Pornind
de la observații sistematice realizate intr-un cadru științific, J. Piaget a descoperit legea succesiunii necesare, a
stadiilor dezvoltarii psihice. Conform acestei legi, stadiile nu pot fi nici inversate, nici omise, dar in anumite
conditii poate fi accelerata desfasurarea lor.

Cateva caracteristici ale dezvoltarii stadiale, sunt:

-        stadiile se disting prin modificari calitative, individul realizand “mai mult”si “in alt mod”decat in stadiul
anterior;

-        tranzitia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapida, in cazul anumitor functii (spre ex.
cresterea in inaltime in perioada adolescentei) sau lenta, in cazul functiilor mai complexe;

-        trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizeaza cu un consum mare de energie (Brazelton,
Sparrow dupa A. Muntean), in detrimentul unor achizitii anterioare, care pot regresa pentru o scurta perioada
de timp;

-        achizitiile in diferitele planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltarii individului se succed logic,
intr-o anumita ordine, ireversibila, astfel incat, schimbarile care apar pe un anumit segment al dezvoltarii se
canalizeaza (adancesc) si se consolideaza in timp;

-        stadiul celor mai intense schimbari este copilaria (si mai ales copilaria mica, de la 0 la 3 ani), in care
ritmul achizitiilor realizate in diferite planuri este deosebit de alert. Din acest motiv, psihologia dezvoltarii a
fost considerata multa vreme o psihologie a copilului, aceasta etapa de varsta fiind segmentul cel mai bine
reprezentat informational si cel mai intens cercetat;

-        dezvoltarea umana poate fi atat continua, cat si discontinua, pe parcursul vietii individului existand
atat perioade optime, cat si perioade sensibile sau critice, in care organizarea unui sistem are o vulnerabilitate
maxima la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai putin precizate, pot aparea in cursul achizitiilor
comportamentale ale individului (sociale, de atasament, sau cognitive, emotionale, de comunicare, etc.),
influentand dezvoltarea ulterioara a acestuia;

-        exista anumite limite intre care dezvoltarea unui proces/functie/capacitate poate fi stimulata, tot asa
cum, anumite pierderi aparute in dezvoltare, pot fi recuperate sau compensate ulterior;
 -        stadiile nu sunt “obligatorii” pentru fiecare individ, iar varsta la care o persoana trece printr-un anumit
stadiu nu este predeterminata. Cu alte cuvinte, dezvoltarea parcurge un drum individual influentat in mare
masura ereditar.

Structura şi dinamica personalităţii la vârstele timpurii

Personalitatea
Trebuie să deosebim persoana de personalitate. Persoana desemnează individul uman concret.
Personalitatea – construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării
modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim
persoana umană.
Caracteristici ale personalităţii:
- globalitatea – personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea acestei persoane, identificarea ei printre ceilalţi.
- coerenţa – existenţa unei anume organizări şi interdependenţă ale elementelor componente ale
personalităţii; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse ci un sistem funcţional
format din elemente interdependente.
- permanenţa (stabilitatea) temporală – deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi
păstrează identitatea psihică
Aceste trei caracteristici (globalitate, coerenţă şi permanenţă) evidenţiază faptul că personalitatea
este o structură.
Definiţie (G. Allport) Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psiho-fizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.
Trăsătura psihică – concept ce evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale
unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod
relativ de comportare marcat de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată.
Tipurile: structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe trăsături: introvertit, extravertit
ciclomatic.
Tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale:
- tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi
torace bine dezvoltat – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un
profil numit ciclomatic – voiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar
şi superficialitate în relaţii sociale, înclinaţii către concesii şi compromisuri, spirit mai practic
etc.;
- tipul astenic – cu corp slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un
profil psihologic numit shizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate,
meticulozitate, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de
inferioritate;
- tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată.
Aceste asocieri statistice între caracteristicile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative
pentru cazurile patologice decât personalitatea normală.
La fiecare individ se pot descoperi 2-3 caracteristici cardinale care domină şi controlează
celelalte trăsături. Urmează apoi un grup de trăsături principale (10-15) , caracteristici relativ uşor de
identificat, şi, în sfârşit, sute şi mii de trăsături secundare care sunt mai slab exprimate şi mai greu de
identificat.
Prin urmare, personalitatea nu este o simplă sumă de trăsături, ci o structură organizată ierarhic.
Noţiunea de factor: a fost introdusă în psihologie o dată cu utilizarea, în prelucrarea
performanţelor comportamentale, a analizei factoriale. Aplicând această metodă unor performanţe
exprimate numeric (rezultate la teste, note) se poate ajunge la observarea unor factori specifici, de
grup sau comuni. De exemplu, dacă notele obţinute de elevi la matematică se corelează semnificativ
cu cele de la fizică, spunem că aceste performanţe sunt explicate prin existenţa unui factor comun
(putem anticipa că un elev bun la matematică va avea note bune şi la fizică). În vârful piramidei
factorilor de află factorul general (g) identificat de mulţi autori cu inteligenţa.
Pentru a orienta studiul personalităţii elevului, cunoaşterea şi aprecierea corectă a acestuia din
perspectiva procesului instructiv-educativ, trebuie să cunoaştem cele mai importante trăsături şi
calităţi formale: temperament, caracter, aptitudini.

Temperamentul (subsistem al personalităţii)

Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat, trăsături de personalitate sunt cele
temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, modul de descărcare al energiei şi la
dinamica acţiunii. De aceea, încercând să descriem pe cineva, vom putea utiliza adjective cum sunt:
energic, exploziv, rezistent, rapid, lent şi antonimele lor.
Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât
în particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior (motricitate
şi, mai ales, vorbire) (strânsa legătură a acestui grup de însuşiri cu aspectele biologice ale persoanei, în
special legătura cu sistemul nervos şi cel endocrin).
Temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi
sociocultural.
Cele patru tipuri clasice de temperament sunt (în funcţie de activitatea sistemului nervos):
- Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi decepţie, cu tendinţa
de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor de “citit”, gândurile şi emoţiile i se
succed cu repeziciune.
- Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru. Persoanele cu acest temperament au
în general o bună dispoziţie, se adaptează uşor şi economic.
- Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin comunicativă,
greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite la muncile de lungă durată.
- Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca şi flegmaticul, dar îi lipsesc forţa şi vigoarea
acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă
de sine şi unei încrederi reduse în forţele proprii.
Tipuri de temperament după şcoala caracterologică franceză (caracterologii descriu 8 tipuri
temperamentale prin combinarea a trei factori: emotivitate, activitatea şi răsunetul-ecoul: emotivitate,
non-emotivitate; activitate, inactivitate; primaritate, tendinţa de a trăi puternic prezentul, extraversiune
– secundaritate, tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive): tipul pasional,
tipul coleric, tipul sentimental, tipul nervos, tipul flegmatic, tipul sangvinic, tipul apatic, tipul amorf.
Reţinând doar emotivitatea şi activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumătate:
- Emotivi inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care
reacţionează lent.
- Emotivi activi – în cadrul cărora se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive, şi
pasionaţii, care au reacţii lente.
- Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă
forţă dar lenţi.
- Neemotivi inactivi – cuprinzându-i pe amorfi, care deşi cu mai puţină energie, sunt bine
ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al
reacţiilor.
Această simplificare face evident faptul că un educator (părinte, profesor) este important să
stabilească dacă un copil este activ sau nu şi dacă este emotiv sau nu. Astfel, dacă un copil este activ,
el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent,
leneş, fără iniţiativă. De asemenea, dacă este emotiv va avea reacţii emoţionale puternice, va fi
implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este neemotiv, astfel de manifestări vor fi minime.
Pentru copiii activi, este necesară orientarea spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua
hotărâri pripite, în timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată, şi de un program
de lucru strict supravegheat (temperamentele neemotive şi inactive → muncă în grup; sentimentalii –
se integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze singuri).
Temperamentul ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi trăsături
înnăscute. Temperamentele nu sunt în relaţie cu aptitudinile.
Caracterul
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a
omului.
Termenul de caracter, care provine din greaca veche, înseamnă tipar, sistem de trăsături, stil de viaţă.
Acest termen ne trimite la structura profundă a personalităţii ce se exprimă prin comportamente. Ştim,
de pildă, cu o anumită probabilitate, cum va reacţiona un elev în caz de eşec sau succes, dacă va putea
rezista la o anumită tentaţie sau dacă, într-un moment de răgaz, va prefera să citească o carte sau să se
joace. Pentru a cunoaşte caracterul cuiva trebuie să ne întrebăm în legătură cu motivele, cu valorile ce
fundamentează comportamentele manifestate. Caracterul este acea structură ce exprimă ierarhia
motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în
conformitate cu ele.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică
reacţii afective, comportamentale şi cognitive. Nu totdeauna între cele trei tipuri de reacţii există un
acord deplin; uneori, ceea ce simţim nu e în acord cu ceea ce gândim despre ceva şi nu totdeauna
acţionăm conform sentimentelor noastre.
În structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini: atitudinea faţă de
sine însuşi (modestie, orgoliu, demnitate, dar şi sentimente de inferioritate, culpabilitate etc.),
atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice etc.), şi
atitudinea faţă de muncă.
Scările inventarului de personalitate California:
- Dominanţă – evaluează factorii aptitudinali specifici liderului, dominanţa, tenacitatea şi
iniţiativa socială.
- Acceptare de sine – se referă la factori cum ar fi simţul valorii personale şi capacitatea de a
gândi şi acţiona independent.
- Independenţă – evaluează libertatea deciziei şi capacitatea de a acţiona în funcţie de propriile
dorinţe.
- Empatie – capacitatea unui individ de a sesiza cu cea mai mare exactitate posibilă cadrul de
referinţă intern şi componentele emoţionale ale unei alte persoane şi de a le înţelege ca şi cum
ar fi el însuşi această persoană.
- Responsabilitate – această scară identifică persoanele cu un caracter onest, responsabile şi
conştiincioase.
- Socializare – indică nivelul de maturitate şi spiritul de echitate socială la care a ajuns
individul.
- Autocontrol – evaluează gradul şi suficienţa dominării de sine şi absenţa impulsivităţii şi
egocentrismului.
- Toleranţă – identifică persoanele ce au convingeri şi atitudini sociale care nu sunt bazate pe
prejudecăţi; receptive şi tolerante.
- Realizare de sine prin conformism – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care conformismul este un comportament pozitiv.
- Realizarea de sine prin independenţă – identifică factorii de interes şi motivaţionali care
facilitează realizarea de sine în condiţiile în care autonomia şi independenţa sunt
comportamente pozitive.
Adolescenţa este perioada în care încep să se cristalizeze principalele trăsături de caracter.

Aptitudinile
În vorbirea curentă, un profesor spune despre un copil că prezintă aptitudini pentru un anumit
domeniu (matematică, desen, muzică) atunci când acesta realizează performanţe ridicate în acest
domeniu, de exemplu, dacă obţine note foarte bune sau premii la diferite concursuri.
Definirea aptitudinilor în funcţie de succesul obţinut într-un anumit tip de activitate este incorectă.
Leontiev definea aptitudinea drept “însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei
anumite activităţi”.
Una dintre probleme fundamentale în definirea aptitudinilor o reprezintă relaţia dintre
aptitudini şi capacităţi. Capacitatea psihică exprimă posibilitatea individului de a efectua cu succes o
anumită activitate aici şi acum. Ea se leagă deci întotdeauna de momentul prezent şi este profund
influenţată de experienţa în domeniul respectiv.
 Spre deosebire de capacitate, aptitudinea se leagă, în esenţă, de potenţialitate, de posibilitatea
ca, dacă ar avea condiţii optime, un anumit individ să ajungă la dobândirea unei capacităţi ridicate
într-un domeniu.
Ceea ce ar putea indica într-o manieră mai adecvată nivelul de dezvoltare al aptitudinilor ar
putea fi însă: uşurinţa învăţării; dacă elevul respectiv reţine aspecte absolut noi relativ uşor şi fără efort
vizibil; uşurinţa şi calitatea execuţiei sarcinii.
Fiecare dintre noi are aptitudini, mai mult sau mai puţin dezvoltate, în toate domeniile. Despre
persoana care posedă o aptitudine la un nivel mai înalt de dezvoltare decât majoritatea celorlalţi
indivizi putem spune însă că este talentată.
Definiţie (A. Cosmovici): aptitudinile reprezintă însuşiri ale persoanei care, în ansamblul lor,
explică diferenţele constante între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi anumite cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi.
Clasificarea aptitudinilor:
- Aptitudini simple (care favorizează realizarea a numeroase activităţi), la rândul lor împărţite
în:
 Aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile);
 Aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de activităţi);
 Aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu restrâns de activităţi, existenţa acestora este
destul de contestată).
- Aptitudini complexe – sunt acele aptitudini care permit realizarea unei activităţi mai ample,
de tip profesional (aptitudine tehnică, aptitudine muzicală).
- Aptitudini generale – inteligenţa
Singura aptitudine generală admisă actualmente este reprezentată de inteligenţă. La nivel intuitiv,
omul inteligent este cel capabil de a rezolva probleme ce apar în viaţa de zi cu zi cu mai multă uşurinţă
decât majoritatea oamenilor.
În scop didactic, vom folosi următoarea definiţie a inteligenţei (Cosmovici): inteligenţa generală
este o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi de adaptare cognitivă a
individului în situaţii noi.
Pentru măsurarea inteligenţei, este folosit conceptul de coeficient de inteligenţă, calculat după
formula:
vârsta mentală
⋅100
QI = vârsta crono log ică
Un coeficient de 100 indică o dezvoltare normală (vârsta mentală este egală cu cea
cronologică), unul de 70 indică o inteligenţă redusă, iar unul de 130 indică o inteligenţă foarte
dezvoltată.
Aptitudini de grup
Favorizează realizarea unui număr mai mare de activităţi. Se admite în general existenţa a şase
aptitudini de grup.
Factorul verbal – notat cu V. Acest factor se referă la capacitatea individului de a înţelege rapid
sensul cuvintelor, al frazelor. El este evaluat în multe scale de inteligenţă sau dezvoltare, prin probe de
două tipuri:
Tip vocabular – i se oferă subiectului o listă de cuvinte , cerându-i-se să le explice sensul;
Tip fraze – i se oferă unui subiect o serie de fraze cu solicitarea explicării sensului.
Factorul de fluiditate verbală – notat cu W. Spre deosebire de factorul V, fluiditatea verbală nu se
referă la capacitatea de înţelegere a limbajului, ci la cea de expresie. Se poate întâmpla ca un elev, care
prezintă o înţelegere adecvată a cuvintelor şi frazelor, să aibă probleme cu exprimarea verbală, aceasta
fiind înceată sau confuză.
Factorul numeric – notat cu N. Încă din ciclul primar/prescolar se observă că unii copii lucrează mai
uşor cu cifrele decât alţii. Aceştia realizează mai uşor calculele simple şi precise, dar nu trebuie
confundat acest factor cu aptitudinea pentru matematică, care constituie o aptitudine complexă,
implicând, pe lângă uşurinţa în operarea cu numere, şi capacitatea de a rezolva probleme (adică
inteligenţa generală).
Factorul perceptiv – notat cu P. Acest factor este legat de capacităţile neurosenzoriale ale individului
şi exprimă posibilitatea de a percepe obiectele în mod rapid şi detaliat.
Factorul de reprezentare spaţială – notat S. Spre deosebire de factorul precedent, factorul S nu se
referă la percepţia obiectelor prezente în mediul individului, ci la posibilitatea de a imagina aceste
obiecte în coordonatele bi- şi tridimensionale, de a opera deplasări şi transformări ale acestora, totul în
plan mintal (acest factor prezintă legături puternice cu inteligenţa generală).
Factorul de dexteritate manuală – notat cu M. Aptitudinea de a utiliza obiectele, de a mânui diverse
instrumente sau unelte, exprimă mai degrabă o caracteristică psiho-motorie decât una cognitivă.

Aptitudini complexe
Aptitudini tehnice – se referă la posibilitatea de a utiliza instrumentele, maşinile şi aparatele,
de a le înţelege modul de alcătuire şi de a le construi, dar nu implică neapărat şi existenţa creativităţii
tehnice.
Aptitudinile ştiinţifice – reprezintă o categorie mai complexă de aptitudini, dată fiind
complexitatea şi varietatea ştiinţelor. O primă condiţie o constituie existenţa unei inteligenţe de un
nivel deasupra mediei sau cel puţin normală. Un loc deosebit îl constituie creativitatea, absolut
necesară, întrucât orice progres ştiinţific are la origine o “scânteie” creativă.
Aptitudinile artistice – în domeniul artistic, acceptul înnăscut al aptitudinilor este cel mai
vizibil.
În concluzie, referitor la problema aptitudinilor şcolare, sarcina profesorului, indiferent de materia
predată, constă în primul rând în cunoaşterea individualizată a nivelului de dezvoltare al aptitudinilor
fiecărui elev, iar apoi în adaptarea conţinutului şi metodelor didactice în funcţie de acestea pentru a
asigura eficienţa demersului educativ.
Copii dotaţi intelectual
Lewis Terman îi numeşte pe copiii ce obţin un coeficient de inteligenţă (QI) de peste 130
“copii dotaţi”, peste 140 “copii supradotaţi”, iar pentru cei cu un QI de peste 170 foloseşte termenul de
“geniu”.
În identificarea copiilor supradotaţi, un rol deosebit îl pot juca profesorii şi familia.
Deşi trebuie să abordeze clasa ca un întreg, profesorul se află în faţa necesităţii de a oferi materiale
din ce în ce mai interesante şi avansate pentru un singur elev. Soluţia care a fost propusă adesea este
cea a instrucţiei accelerate (elevul să “sară” pur şi simplu una sau două clase). Există cel puţin alte trei
moduri de a realiza acelaşi lucru:
- curriculum şcolar poate fi comprimat, permiţându-i elevului dotat să studieze materia pentru
doi ani într-unul singur;
- anul şcolar se poate extinde prin cursuri de vară şi
- elevul poate să urmeze cursuri universitare, deşi este încă în liceu.

Caracteristicile dezvoltării psiho-fizice a copilului preşcolar.

Preşcolaritatea aduce schimbări importante atât în planul dezvoltării somatice, a celei
psihice, cât şi în planul vieţii relaţionale.
Apar diferenţe de solicitări faţă de cele ale mediului familial, din partea învăţământului
preşcolar, diferenţe ce presupun noi condiuite de adaptare, precum şi adâncirea contradicţiilor dintre
solicitările externe şi posibilităţile interne ale copilului de a le satisface.
Jocul, deşi reprezintă activitatea dominantă, începe să se coreleze şi cu sarcini instructiv - educative.
Aceasta va conduce la complicarea şi adâncirea proceselor de cunoaştere, la schimbarea atitudinii
faţă de mediul înconjurător.
Dacă antepreşcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preşcolaritatea este vârsta descoperirii
realităţii, a realităţii fizice, umane şi, mai ales, a autodescoperirii.

Dacă în perioada anterioară trăia într-un univers instabil, modificat, după dorinţe adeseori,
acum copilul descoperă că există o realitate externă care nu depinde de el şi de care trebuie să
ţină cont dacă vrea să obtină ceea ce doreşte.
În acest sens, Paul Osterrieth spunea " unei lumi în care e de ajuns să doreşti sau să
mimezi pentru a fi satisfăcut îi urmează treptat o lume în care trebuie să respecţi regula jocului,
în care trebuie să faci ce este necesar".
 Adulţii îi "impun" un anumit mod de a se comporta, "îl obligă" la diverse reguli de
folosire a obiectelor, mimarea unei acţiuni (se făcea că scrie la 3 ani) este înlocuită cu învăţarea,
cu atitudinea mult mai realistă (învaţă să scrie).
Realitatea îşi face apariţia pe toate planurile, nu numai fizic. Astfel, în plan uman, dacă până acum
el se confunda cu alte persoane, mai ales cu mama sa, acum începe să-i recunoască acesteia o individualitate
proprie.
Extinderea cadrului relaţional cu obiectele, cu alţii, cu sinele constituie o premisă pentru
dezvoltarea psihică pe toate planurile. Se contureazã germenii conştiinţei morale, iar dobândirea unor diverse
categorii de deprinderi sporeşte gradul de autonomie. Dacă această tendinţă îi este refuzată apar conduite de
opoziţie sau de rivalitate; de asemenea, dacă există diferenţe de solicitări din partea grădiniţei şi a familiei
poate apare dedublarea comportamentului.

Aspecte ale dezvoltării psihice

Motricitatea
Mişcările bruşte, necoordonate de la 3 ani sunt treptat înlocuite de mişcări tot mai bine armonizate.
Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mişcării, raportarea ei la obiecte, imagini, intenţii. Preşcolarul
simte o adevărată plăcere să imite adulţii, să-şi exprime trăirile emoţionale prin gestică, mimică şi
pantomimică. Din acest motiv, preşcolaritatea a mai fost denumită şi vârsta graţiei. Graţia se dezvoltă şi
pentru că preşcolarului îi place să fie în centrul atenţiei, să fie admirat şi lăudat. Cu timpul, graţia începe se
devină tot mai palidă, locul ei fiind luat de rigoare, de precizie, acestea devenind principalele caracteristici ale
moticităţii copilului.
Este perioada în care prin stereotipizare, mişcările duc la formarea deprinderilor, la îmbogăţirea
conduitelor. Nevoia de acţiune, trăită prin executarea mişcărilor, stă la baza dezvoltării psihice; percepţia se
formează în cursul acţiunii cu obiectele, ea se corectează, se verifică numai astfel. De aceea, se recomandă
lărgirea posibilităţilor de acţiune cu obiectele. Împreună cu motricitatea, acţiunea cu obiectele, sprijină nu
numai îmbogăţirea planului cognitiv, ci şi dezvoltarea personalităţii.
Senzorialitatea
Spaţiul în care se deplasează copilul se extinde considerabil; de la interiorul casei la cel al grădiniţei,
al străzilor parcurse pentru a ajunge la aceasta, dar şi pentu a se juca în faţa blocului. Se dezvoltă numeroase
trebuinţe, dintre care cea de cunoaştere, de investigare este prezentă. Prin sensibilitatea vizuală şi cea
auditivă se captează cele mai multe informaţii. Încep să diferenţieze şi să denumească culorile, diferite tipuri
de activităţi, de unelte, semne de circulaţie. Sensibilitatea auditivă devine de două ori mai fină în această
perioadă iar cea tactilă se subordonează văzului şi auzului ca modalităţi de susţinere a lor şi de control. Se
dezvoltă mult auzul verbal şi cel muzical, fapt care-i va da posibilitatea recunoaşterii obiectelor după sunetele
provocate de atingere, lovire, etc. Deşi încărcate afectiv şi situaţional, senzaţiile vor fi integrate percepţiilor,
surprinzând caracteristicile reale. Apar noi forme de percepţie cum este observaţia ca percepţie orientată
către scop, organizată şi planificată.
Percepţia mărimii obiectelor, ca şi a constantei de mărime sunt deficitare. Două cutii de aceeaşi
formă, culoare, dar diferite ca mărime sunt diferenţiate nu atât după mărime cât după aşezarea lor
spaţială.
Percepţia distanţei, a orientării în raport cu anumite repere: sus, jos, stânga, dreapta se face
treptat, pe măsura implicării în diferite activităţi. Încep să apară şi forme ale percepţiei succesiunii timpului.
Desprinderea unor însuşiri mai importante ale obiectelor, întărirea lor prin cuvinte constituie premise formării
reprezentărilor care, la această vârstă, sunt încărcate de însuşiri concrete şi situaţionale. Are un rol imens în
viaţa copilului, pentru că, pe de o parte, îl ajută să cunoască obiectele în absenţa lor (animale, plante), iar pe
de alta, să-şi reactualizeze experienţa şi s-o integreze. Încep să-şi dezvolte atât reprezentări bazate pe
memorie cât şi pe imaginaţie (prezentarea personajelor din diferite basme).

Caracteristicile intelectuale
Intelectul, formaţiune psihică deosebit de complexă, cuprinde procese şi activităţi psihice variate şi
dificile precum: gândire, memorie, limbaj, imaginaţie, atenţie care îl ajută să se desprindă de stimulul concret,
să depăşească exprienţa senzorială. Deşi încă în formare, intelectul, în periada preşcolară, înregistrează
importante restructurări.
Gândirea
Copilul operează cu o serie de constructe, care nu sunt nici noţiuni individualizate, dar nici noţiuni
generale, ceea ce înseamnă că are un caracter preconceptual, cvasiconceptual.
Cu ajutorul cuvântului, care este un simbol, preconceptele câştigă în generalitate şi precizie şi,
treptat, se ajunge la construirea claselor logice. Totuşi, gândirea are un caracter intuitiv, rămâne tributară
caracteristicilor concrete, senzoriale, este strâns legată de percepţii, de imagine. Însuşirile perceptive sunt
considerate ca absolute, nu sunt puse în relaţie unele cu altele. Copilul gândeşte ceea ce vede, raţionamentul
lui are încă un curs aderent la sensul unic al percepţiei şi nu o organizare de ansamblu.
Gândirea preconceptuală şi intuitivă este o gândire egocentrică şi magică, nereuşind să facă
distincţie între realitatea obiectivă şi cea personală, generează egocentrismul, preşcolarul crezându-se centrul
universului. Confuzia dintre Eu şi lume duce la caracterul animist al gândirii, prin atribuirea de calităţi umane,
obiectelor.
Din egocentrism derivă o altă caracteristică şi anume artificialismul, convingerea că totul este fabricat
de om. Treptat, gândirea începe să se desprindă de egocentrism, prin compararea cu gândirea altuia, trece la
analiza mai obiectivă a realitţăii, începe să imită lucrurile reale, să ţină cont de partenerul de joc. Totuşi,
rămâne la o gândire sincretică, bazată pe relaţionarea la întâmplare a însuşirilor obiectelor, face confuzii între
parte şi întreg. Această caracteristică se explică prin caracterul inconsistent al reprezentărilor şi slaba
dezvoltare a capacităţii de a raţiona. O altă caracteristică, la fel de importantă, este conturarea primelor
operaţii şi organizarea structurilor operative ale gândirii. J. Piaget consideră că este perioada preoperatorie a
gândirii, bază pentru apariţia noţiunilor empririce. Copilului îi este greu să treacă peste aspectele de formă,
culoare, nu surprinde relaţii privind permanenţa, invarianţa. De ce-urile copilului arată existenţa precauzalităţii
intermediare între cauza eficientă şi cauza finală; caută o relaţie, procesele fizice sunt asimilate la acţiunile
proprii.

Limbajul
Limbajul preşcolarului se deosebeşte de cel al adultului prin:
-pronunţarea imperfectă, mai ales la începutul preşcolarităţii; sunt posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de
sunete;
-privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor, cel mai bine se fixează timpul prezent, care se extinde şi
asupra altor timpuri. Numărul erorilor scade treptat şi îşi însuşeşte morfologia şi sintaxa în practica vorbirii.
Memoria
Dacă la vârsta antepreşcolară, memoria are un caracter spontan, în preşcolaritate, datorită
dezvoltării gândirii şi, mai ales, a limbajului interior, alături de memoria mecanică se dezvoltă memoria logică,
alături de cea neintenţionată apare cea intenţionată. Aceasta din urmă se dezvoltă mai ales atunci când
informaţiile au semnificaţie pentru copil şi în strânsă legătură cu sarcinile de joc.
Datorită dezvoltării progresive a limbajului, memoria începe să capete anumite caracteristici,
devenind o memorie pe bază verbală. Atât în planul fixării, păstrării, recunoaşterii şi reproducerii acţiunilor
(memorie motorie), cât şi al impresiilor (memorie afectivă) şi al situaţiilor (amintirea), memoria preşcolarului
progresează mult şi se caracterizează prin creşterea trăiniciei asociaţiilor, indeosebi prin contiguitate.
Jocul, activitatea fundamentală a preşcolarului, creează atmosfera şi condiţiile în care se activează
capacitatea de fixare, păstrare, recunoaştere şi reproducere. Fixarea şi păstrarea au un larg suport afectiv.
Reproducerea este mult mai dezvoltată, bazată pe amănunte şi detalii.
Predomină memoria involuntară, caracterizată de asociaţii de moment şi nu comparativ-analitice.
Condiţiile activităţii. în general şi jocul, în special, creează necesitatea căutării şi utilizării unor procedee de
reproducere a încercării active a preşcolarului de a-şi aminti.
Memoria este strâns legată de interesele copilului. Conţinutul memoriei este foarte bogat: mişcări,
stări afective, imagini, cuvinte, idei. Este semnificativă creşterea intervalului de timp în care devine posibilă
recunoaşterea unui material după o singură percepţie.
Totuşi, memoria copilului rămâne difuză, incoerentă, nesistematizată.

Imaginaţia
Ceea ce ne impresionează este amploarea vieţii imaginative a copilului, uşurinţa cu care el trece în
orice moment din planul realităţii în cel al ficţiunii. Se apreciază că, dacă afectivitatea este motorul activităţii
copilului, imaginaţia este calea, mijlocul, metoda de realizare a ei. Imaginaţia este prezentă în activitatea
creatoare regăsitã în joc, în desen, dar şi când reproduce o poezie, un cântec.
În interpretarea realităţii copilul manifestă animism şi artificialism, şi una şi alta sunt opera
imaginaţiei infantile.
Confuzia şi nediferenţierea percepţiilor, saturaţia emoţională îl fac pe copil să nu diferenţieze
precis planul realităţii de cel al închipuirii, ceea ce doreşte să aibă de ceea ce are. De asemenea, imaginaţia
copilului este mai activă, mai liberă decât a adultului care este mai controlată de realitate, mai disciplinată.
Imaginaţia îndeplineşte la copil un rol de echilibrare sufletească; rezolv�