UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” GALATI

Faculatea de Litere

LUCRARE STIINTIFICA

Strategii ale realismului magic în romanele lui

Gabriel García Márquez.

COORDONATOR STUDENT

Alina Daniela Iorga Tudor Andreea-Iulia

 ARGUMENT

Realismul magic, ramane un fenomen literar viu, care îşi găseşte mijloacele cele mai
adecvate de manifestare în spaţiul cultural latino-american. El este, în fond, elementul care
determină şi permanenta capacitate de reconfigurare a discursului narativ . Realismul magic
continuă să fie prezent în planul practicii literare mult timp după ce textele considerate deja
canonice au ajuns să aniverseze decenii de la apariţie.
Realismul magic în sensul strict pe care i-l conferă alţi cercetători, prin comparaţie, ar fi
unicul stil care, pornind de la teoretizările lui Franz Roh, primele relevante, în ciuda unei
anumite ambiguităţi terminologice, se defineşte mai întâi ca stil totuşi istoric, chiar înainte de a
exista un canon care să includă opere literare care să-l reprezinte şi să-i exprime specificul.
În contextul realismului magic, faptele nu au o explicaţie logică sau psihologică.
Realismul magic nu încearcă să imite realitatea înconjurătoare sau să o distorsioneze, ci să
cuprindă misterul care se află în spatele lucrurilor. Acesta este, cel puţin parţial, realismul magic
întâlnit în opera lui García Márquez, avându-şi, într-o oarecare măsură, originea în tradiţia
culturală europeană, dar reuşind să adapteze aceste izvoare în conformitate cu ritmurile şi
caracteristicile lumii latino-americane. Vorbind despre romanul Un veac de singurătate, García
Márquez afirma: „Cea mai importantă problemă a mea a fost să distrug linia de demarcaţie care
separă realul de fantastic. Deoarece, în lumea pe care am evocat-o, acea barieră nu există”.
Astfel, scriitorul nu şi-a concentrat energia pentru a demonstra „ce nu era” realitatea, ci,
dimpotrivă, a arătat „ceea ce era” şi, chiar mai important, ce semnificaţii avea realitatea latino-
americană. Leal nu tratează realismul magic ca pe un stil, ci ca pe un gen literar, de aici definiţia
anistorică pe care alţi exegeţi i-au reproşat-o, dar căreia el îi va rămâne fidel, convins de
valabilitatea perspectivei sale.
 Gabriel Garcia Marquez şi realismul magic

Gabriel Garcia Marquez s-a născut în anul

1927, într-o perioadă specifică, în care
realismul magic capătă sens (ȋn anul 1925
Franz Roh foloseşte pentru prima dată
termenul de “realism magic”). Întreaga sa
copilărie, petrecută în  Aracataca, pe Coasta
Atlantică Columbiană, a devenit baza scrierilor
sale, folosind elemente specifice, cum se
regăsesc în lumea din Macondo (spaţiul unde
se desfaşoară acţiunea romanului „Un veac de
singurătate”). Singurătatea casei bunicilor din
Aracataca se mută în Macondo – lângă casa
reala, se afla casa ficţiunii. Toate satele din
spaţiul amintirii sau din cel geografic real, au ceva din Macondo. Gabriel Garcia Marquez a scris
12 romane, mai multe nuvele şi diverse texte considerate ca ţinînd de genul jurnalistic. Moartea
îl plaseazǎ acum pe Gabriel Garcia Marquez într-un panteon indiscutabil al marilor artişti ai
cuvîntului, iar forţa literaturii sale rǎmîne intactǎ dupǎ 50 de ani de la apariţia primelor sale
cǎrţi.   În calitate de scriitor, Gabriel Garcia Márquez şi-a început cariera publicând o serie de
volume de non-ficţiune, foarte bine primite, dar şi nuvele. Totuşi, romanele au fost acelea care i-
au adus recunoaşterea criticii literare, alături de un succes comercial răsunător. Numele său este
frecvent asociat cu „realismul magic”, un gen literar care inserează elemente magice şi elemente
supranaturale în situaţii care ţin de un cadru istoric şi geografic real.

În ceea ce priveşte mijloacele, Gabriel Garcia Marquez aduce în lumină câteva dintre vechile
mituri ale omenirii, ca de pildă mitul paradisului pierdut sau mitul vârstei de aur, sub forma
speranţei renăscute într-o lume mai bine întocmită, însă mitul fundamental care sintetizează
întreaga problematică a operei sale este singurătatea, înţeleasă sub forma unei căutări stăruitoare
şi eroice a unei lumi perfecte. Din orice perspectivă am vorbi, realitatea are un punct comun cu
imaginaţia, cele mai multe lucruri care alcătuiesc universul nostru cotidian existând în imaginatia
oamenilor înainte de a exista în realitate.
Romanul „Un veac de singurătate” prezintă o realitate diferită pentru fiecare dintre noi, iar
Gabriel Garcia Marquez a reuşit să ne arate în romanul său profunzimea şi imposibilitatea iubirii
într-un mod unic. Nu putem considera romanul o carte exclusiv mitică, ci mai degrabă o
îmbinare măiestrită a realităţii cu fabulosul, care duce la această originalitate exprimată sugestiv
prin sintagma realism magic.
Realismul magic ilustrat de Gabriel Garcia Marquez presupune o magie în care lumea, realitatea
şi opera se transformă într-o putere creatoare. Realul miraculos pare a fi un dialog intercultural
între două lumi – Europa şi America – fiecare având realităţi proprii ce par neverosimile în ochii
celuilalt.
La primul contact pe care un cititor inocent îl are cu acest text, Un veac de singurătate poate
părea o cronică vorbind despre aspecte ale istoriei regionale din Macondo şi despre evoluţia
familiei Buendía. Însă cronica aceasta e şi o expresie a istoriei Columbiei şi a continentului
latino-american în general, începând cu mitica perioadă a cuceririi spaniole şi terminând cu
epoca unei istorii crude, marcate de nesfârşite războaie civile, lovituri de stat militare şi dictatori
nemiloşi. Numai că, dacă istoria latino-americană merge înainte şi îşi urmează cursul, istoria
familiei Buendia se desfăşoară numai şi numai între graniţele şi în limitele definite din punct de
vedere artistic ale romanului şi vizează drumul şi destinul membrilor ei de la întemeierea spiţei şi
până la extincţia acesteia. García Márquez a abordat teme istorice în mai multe dintre creaţiile
sale, însă în romanul Un veac de singurătate enunţă, implicit şi subtextual, şi o adevărată
perspectivă teoretică cu privire la modul în care el însuşi, ca scriitor contemporan, concepe
istoria şi exprimă importanţa conştiinţei istorice. Numai că natura abstractă a istoriei însăşi
complică lucrurile şi obligă cititorul să-şi nuanţeze interpretările. Căci a exprima o concepţie
clară asupra istoriei e un lucru dificil chiar şi pentru un romancier de talentul lui García Márquez
în lipsa unor metafore structurale şi structurante care să facă posibilă impunerea unui sistem
familiar cititorului.
“Un veac de singurătate” a fost comparat de unii critici cu „o nouă expresie a discursului epic din
Odiseea.” Romanul lui García Márquez ar fi cu adevărat o operă de larg suflu epic – mizând
mult pe o lungă naraţiune care se adresează în principal capacităţii imaginative, cartea fiind
istoria întemeierii, creşterii şi dispariţiei unei aşezări omeneşti, Macondo, şi a celei mai
importante familii de aici, Buendía. Numai că, dincolo de nivelul de generalitate al textului, unii
exegeţi au descoperit un adevărat sistem de legături cu realitatea istorică a Columbiei, autorul
având în vedere, pe lângă proiectul de a oferi o imagine simbolică a Americii Latine, şi intenţia
de a exprima drumul urmat de Columbia, de la proclamarea independenţei sale, la începutul
secolului al XIX-lea, şi până în perioada modernă. Aşadar, aparentul nesfârşit război civil descris
în roman poate fi raportat în mod direct la războaiele civile care au măcinat Columbia între anii
1885 şi 1902, iar Colonelul Aureliano Buendía poate fi şi el interpretat, ca personaj, în funcţie de
modelul real al generalului Rafael Uribe Uribe, sub comanda căruia a luptat chiar bunicul
scriitorului. Să nu uităm că luptele conduse de Uribe s-au încheiat în anul 1902, cu Tratatul de la
Neerlandia, un eveniment istoric care este chiar amintit în paginile romanului márquezian. Apoi,
s-au făcut comparaţii între confruntările armate descrise în carte şi Războiul de O Mie de Zile
(1899-1902), expresie a rivalităţii dintre conservatori şi liberali pentru deţinerea controlului
asupra ţării. Ulterior, populaţia va fi martora – în mare măsură neputincioasă – a ascensiunii pe
care o va avea în Columbia United Fruit Company, din Boston, împotriva căreia muncitorii se
vor revolta, totul culminând cu greva generală din octombrie 1928, urmată de un masacru pe
scară largă, la Ciénaga, în luna decembrie a aceluiaşi an.
Realitatea fantastică în care trăiesc personajele şi imaginaţia lor delirantă nu sunt stări
excepţionale, ci constituie climatul obişnuit al universului creat de Gabriel Garcia Marquez şi de
aceea intamplările cu caracter fantastic incetează a mai fi fantastice. Ele se petrec cu un aer firesc
şi devin fapte reale, cotidiene, ceea ce produce senzaţia de libertate deplină.
În opera lui Garcia Marquez, reprezentant de seamă al curentului literar cunoscut sub numele de
boom-ul hispano-american, una din temele predominante este cea fantastică. Situându-se în linia
de descendenţă directă a modernismului hispanic, curent literar dominant în literatura spaniolă
cât şi în cea a ţărilor din America Latină la începutul secolului XX, pentru scriitorul columbian
cercetarea zonelor ascunse, misterioase ale lumii înconjurătoare ori a profunzimilor nebănuite ale
sufletului omenesc au constituit o preocupare constantă. O modalitate provocatoare pe care
Marquez o propune cititorului, de a descifra – sau poate, a încifra – enigmele ce ne înconjoară
este cea a lecturii universului în cheia fantastică, mitică. După cum ştim fantasticul în artă şi
îndeosebi în literatură e o temă veche despre care s-au scris sute de cărţi care au încercat să-l
circumscrie conceptual şi să-i delimiteze graniţele în raport cu alte concepte literare învecinate.
Realismul magic s-ar caracteriza, deci, mai ales prin tentativa manifestă de recreare a realului,
într-o formă care nu este legată neapărat de reprezentare, dar care se diferenţiază de fantastic, cu
care împărtaşeşte distorsionarea logicii obiective, printr-o mimare a realului care pretinde
ancorarea în concret.
La fel ca mulți alți autori din America Latină, această practică de a amesteca fapte și povești
istorice cu exemple de fantastic derivat din scriitorul cubanez Alejo Carpentier, considerat unul
dintre fondatorii realismului magic.
În poveste, locuitorii din Macondo sunt conduși de pasiuni elementare - pofta, lăcomia, setea de
putere-, care sunt frustrați de forțe sociale, politice sau naturale.
Printre alte creații ale acestui autor premiat se numără: “Toamna Patriarhului “(1975), “O cronică
a morții prezise “(1981), “Iubirea în timpul holerei” (1985) și “Generalul din labirintul
său” (1989).
Este ușor să confundăm realismul magic cu forme similare de scriere imaginativă. Cu toate
acestea, basmele nu sunt realiste magice. Nici povestiri de groază, povestiri fantomă, science
fiction, ficțiune distopică, ficțiune paranormală, literatură absurdă și fantezie de sabie și
vrăjitorie.
Una dintre caracteristicile realismului magic este timpul și secvența distorsionată . În realismul
magic, personajele se pot mișca înapoi, înainte sau zig-zag între trecut și viitor. Observați cum
Gabriel García Márquez tratează timpul în romanul său din 1967, Cien Anos de Soledad ( o sută
de ani de singurătate ) . Schimbările bruște în narațiune și omniprezența fantomelor și
premonițiilor lasă cititorul să înțeleagă că evenimentele se desfășoară printr-o buclă nesfârșită.
Scrierile lui Gabo nu sunt doar o reflecție asupra vieții și a episoadelor sale ironice , ci și
asupra trecerii lente și inexorabile a timpului și asupra morții , care reprezintă o prezență
constantă în scrierile sale. Mai mult, personajele sale sunt pitorești și uneori ridicole, dar sunt în
esență singure . Singur în fața unei morți inevitabile și în fața vieții, care pentru Gabriel García
Márquez pare a fi o reflectare continuă a sfârșitului său, cu fantomele sale care nu îi chinuiesc pe
cei vii, ci ne vorbesc pentru a alunga singurătatea .

BIBLIOGRAFIE
1. Garcia Gabriel, Marquez, Un veac de singurătate, Editura Moldova, Iaşi, 1992
2. Suportul de curs
3. Mass-media ( internet )