I.L.

Caragiale și conștiința dublei apartenențe

de Mircea A. Diaconu
 Operele lui Caragiale se realizează de cele mai multe ori ca dialog cu cititorul;
 Opera “Inspecțiune” nu este o operă izolată, ci aparține unei întregi colecții de scrieri care
abordează condiția cititorului;
 Drama este un meta-text care povestește cel puțin trei istorii : povestea a ceea ce li se
întâmplă personajelor sale, povestea a ceea ce i se întâmplă cititorului său naiv și ceea ce
i se întâmplă cititorului său critic;
 Motivele afirmațiilor lui Caragiale sunt pur sociale și istorice și nu consecința unor
intuiții în privința ontologiei;
 Operele lui reprezintă în spațiul românesc un bun comun;
 În textul lui Caragiale, lumea este intermediată de un narator care nu are darul
omniscienței, dar care pune semn de îndoială asupra faptelor în ceea ce privește coerența,
legitimitatea și sensul lor;
 În viziunea lui Caragiale, cauza bizarelor întâmplări este destinul;
 I.L. Caragiale nu este un metafizician.
 „Nimicirea fără milă” în nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici
de Ioan Petru Culianu

 Din toate punctele de vedere, Slavici, care, între scriitorii de limbă română ai vremii sale,
constituie fără doar şi poate o excepţie, „stă cu picioarele pe pămînt”.
 Este neîndoielnic faptul că protestantismul şi mai ales ramura lui calvinistă au constituit
climatul ideologic favorabil apariţiei şi dezvoltării capitalismului pre-modern.
 Este indeniabil că scriitorii români reacţionează violent contra noilor structuri econom ice
şi sociale, dându-le calificativul de „străine”. Aceasta este, foarte probabil, originea
îndepărtată a naţionalismului şovin şi - din punct de vedere psiho-sociologic - puternic
„regresiv” care a dus la formarea şi la succesele ideologiei fascismului românesc.

 Comparată cu alte romane cu structură de thriller compuse de romancieri de talie, de

exemplu cu Baltagul lui Mihail Sadoveanu, Moara cu noroc are de partea ei rapiditatea
acţiunilor, tehnica de suspens, multiplicitatea mobilurilor aflate în joc şi, în sfârşit, bogata
psihologie a personajelor.
 Nu există vreun istoric al literaturii române, român sau străin, care să nu exalte
„realismul” lui Slavici. Or, în ce constă oare acest realism? Locurile, personajele,
situaţiile sunt veridice pentru epoca lor.
 Îndepărtând din scenariul nuvelei datele realiste, obţinem următoarea povestire, pe care
nu vom avea nici o dificultate s-o calificăm drept mitică: ordinea, binele, viaţa au o bătaie
limitată, dincolo de care se află dezordinea, răul, moartea.
 Mitul lui Mani, prezent în contextul operei lui Slavici. Nimeni n-ar fi bănuit că, sub
aspectul ei „realist”, nuvela Moara cu noroc reprezintă o variantă localizată a unui vechi
mit dualist.
 Alexandru Macedonski. Poezia între iluzie și realitate
de Iulian Boldea

 Reprezentant de seamă al simbolismului românesc, Macedonski a fost, înainte de toate,

un teoretician fervent al noii mişcări literare.
 Macedonski se declară adeptul poeziei noi, al poeziei născută dintr-o expresie modernă,
inedită a lirismului. Astfel, încă în articolul Despre logica poeziei (1880), Macedonski
observă: “Scara alfabetică (...) constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu
este nici mai mult nici mai puțin decât arta muzicei”.
 Efortul teoretic al lui Macedonski se îndreaptă şi spre delimitarea poeziei de proză,
tocmai în scopul circumscrierii cu deosebită acuitate, a specificului estetic al poeziei.
 Pentru a preveni o invazie a mediocrităţii, a imposturii şi a kitschului în literatură,
Macedonski promovează noua poezie, noua direcţie a lirismului românesc: “Poezia, ca şi
cugetarea, va fi sau nu va fi, după cum simţurile vor exista sau nu.
 Relaţia strânsă între senzaţii, percepții și lirism îl conduce pe Macedonski la descoperirea
instrumentalismului, formula poetică ce exploatează şi valorifică forţa de sugestie a
sunetelor limbii.
 Creaţia lui Alexandru Macedonski se hrăneşte, cum s-a spus de atâtea ori, din conştiinţa
tragică a antagonismului dintre iluzie şi realitate, poetul oscilând mereu între luciditate şi
himeră, între voinţă şi fatalitate, între evaziunea în sferele absolute şi regresiunea în
propriul sine.
 Lirica lui Macedonski e, cum s-a spus, una situată la întretăierea mai multor orientări :
romantismul, simbolismul şi parnasianismul îşi dispută, poate cu egală îndreptăţire, fiinţa
lirică a autorului Poemei rondelurilor.
 probă suficient de elocventă a unui astfel de lirism impregnat de calofilie şi marcat de
inervaţii ale livrescului e cunoscuta poezie „Rondelul cupei de Murano”. Vocea poetului e
purificată de orice trăire subiectivă, descripţia delicată obiectivează viziunea până la a-i
da aspectul unei stampe din care tresăririle afective sau cutremurul lăuntric sunt aproape
cu totul absente. “Cupa de Murano” expune, în fond, un simbol al artei “pure”, lipsită de
contact cu realitatea contingentă, a artei ce-şi extrage sensurile şi finalităţile din chiar
propria alcătuire, dar şi din “avântul deplin” al lumii aşezat în chenarul imaginaţiei ce
transcende realitatea de toate zilele.
 Rigoarea formală, pasiunea detaliului circumscris cu minuţie artizană, devoţiunea
picturală în faţa formelor lumii, cultivarea miniaturalului ca valoare exorcizantă a
existenţei, cultul exotismului şi a mirajului depărtării fac din rondelul lui Macedonski o
adevărată bijuterie poetică.