Plumb (poezie simbolistă) de George Bacovia a apărut în fruntea volumului de

debut cu același nume,din 1916, este considerată o capedoperă a creației bacoviene și o

culme a simbolismului românesc.

Tema literară o constituie condiția artistului într-o lume ostilă, superficială,

incapabilă să înțeleagă arta pură.

Flori de mucigai (poezie modernistă) de Tudor Arghezi deschide volumul omonim

apărut în 1931, este rezultatu experienței carcerale a scriitorului, oferă o impresionantă
definiție a artei argheziene, în concepția căruia datoria artistului este de a crea în orice
condiții.

Tema literară a creției.

Poemul (roantist) Luceafărul de Mihai Eminescu a apărut în 1883 în Almanahul

Societății Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodusă în
revista Convorbiri Literare.

Tema literară a poemului este condiția omului de geniu.

Volumul Joc secund, publicat în 1930 se deschide cu poezia [ Din ceas, dedus...],
al cărui titlu este ănlocuit de editori cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă
poetică și aparține modernismului barbian.

Tema lierara a creație ca joc secund.

Romanul Enigma Otilie a apărut în martie 1938, inițial titlul romanului a fost
Parinți Otiliei, autorul având în minte ideea paternități.

Tema literară este cea a societați burgheze de la începutul secolului.

Publicată în anul 1881, în volumul ,,Novele din popor”, nuvela realistă, de factură
psihologică ,, Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea
lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.

,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu
un fir narativ central și o constructie epică riguroasă, beneficiind de un conflict
concentrat. Personajele, relativ puține, scot în evidență evoluția personajului principal,
puternic individualizat.
 Tema literara este reprezentată de consecințele pe care le are setea de îmbogățire
asupra sufletului individului.

Opera literala « Baltagul » a aparut in anul 1930 si a fost scris in numai saptespre
zece zile.( Roman tradiționalis) Romanul are ca surse de inspiratie balada populară
Miorița de la care Sadoveanu preia idei si motive mitologice românești.

Romanul este specia epicii culte, în proză, de dimensiuni ample, caredezvoltă o

acțiune stufoasă, declanșată de o intrigă profundă, dilematică,cu un conflict bivalent, la
care participă numeroase personaje, bine individualizate și complex caracterizate.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte,

lumea arhaică a păstorilor, avândân prim-plan căutarea și pedepsirea celor ce l-au ucis
pe Nechifor Lipan.

Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un
roman realist subiectiv, specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune
complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care
participă un număr mare de personaje.

Tema literară ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se

"monografia unui element psihic.

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară
este un basm cult. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în
acelaşi an în ziarul "Timpul".

Tema basmului „Povestea lui Harap – Alb” este conflictul dintre bine și rău, în
care binele învinge întotdeauna.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală

când în literatura română se manifestă două curente literare: ( Modernismul, promovat
de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul
manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic.) Romanul se încadrează în
Realism, curent literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu,
fapte verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și
stilul sobru, impersonal.
 Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social
și respect din partea celorlalți.

Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884 şi este o

comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând
realismului clasic, se regăsesc în cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte
sociale, spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului
semnificativ, echilibrul compoziţional şi tipologiile prezente.

Tema- viața burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din
perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu.
Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, Poemele luminii (1919), şi are rol de
program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice (nu este un text teoretic în
proză).

Tema literara a cunoașterii ca și completare în planul creației a marilor taine ale

universului./ Tema poeziei o reprezinta atitudinea poetica in fata marilor taine ale
universului, cunoasterea lumii in planul creatiei poetice.

Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge pe cea

„paradiziacă”, adică raţională, a omului de ştiinţă care urmăreşte să lămurească
aspectele lumii înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i tainele, de cea „luciferică”,
a artistului, care protejează misterele, astfel, amplificându-le. De asemenea, Blaga
asociază celor două „cunoașteri” metaforele „plasticizantă” şi „revelatorie”. Prima
inlocuieste expresia directa, fiind o simpla substituire a limbajului denotativ cu limbajul
figurat, in timp ce metafora revelatorie are drept rol imbogatirea sensurilor, anularea
intelesului obisnuit, revelarea si potentarea unui mister.

"Câteodata datoria noastra, în fata unui adevarat mister, nu e sa-l lamurim, ci sa-l
adâncim asa de mult, încât sa-l prefacem într-un mister si mai mare".
 Titlul poeziei, reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului
imaginat ca o „corolă” uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni”, adică din mistere,
astfel anticipând tema cunoașterii. De asemenea, titlul anunță caracterul subiectiv
(reflexiv) al lirismului, prin pronumele personal „eu” (reluat de cinci ori pe parcursul
poeziei) şi prin verbul negativ la persoana I „nu strivesc”.

Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în lirismul

de tip subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul confesiv, al
“autocomunicării”, întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului liric: verbele la
persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc; pronumele personal eu, adjectivul
pronominal posesiv mea.

Idei poetice

În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se

raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea”. Astfel, se exprimă opţiunea
creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”. Aceste taine sunt relevate printr-o
enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. „Florile” sunt
expresia frumosului, a naturii, a vieţii; „ochii” simbolizează cunoaşterea; „buzele” -
rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” - taina morţii, destinul postum.

Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice. Prima

este reprezentată de structurile poetice “lumina altora” (metaforă a „cunoaşterii
paradizicace”) şi „lumina mea” (metaforă a „cunoaşterii luciferice”). O altă opoziţie
se realizează între verbele “sugrumă” şi „sporesc”, care exprimă consecinţele celor
două tipuri de „cunoaştere”. Astfel, verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”, „distruge”,
exprimă apropierea de tainele lumii prin raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în
vreme ce verbul la persoana I „sporesc”, cu sensul „nuanţez”, „amplific”, defineşte
atitudinea artistului.

Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea enigmatică a lunii

care, în mod paradoxal, prin lumina ei, „nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai
tare taina nopţii”. Altfel spus, luminozitatea difuză a astrului nocturn nu identifică
obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le dilată contururile, dându-le forme nebănuite,
misterioase.
 Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin intermediul căruia Creatorul îşi mărturiseşte
sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea luciferică”: iubirea faţă de
tainele lumi

În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează ideile

filozofice ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii