Plumb

de George Bacovia

1. Simbolismul
2. Universul bacovian
3.  Încadrarea poeziei în curent literar
4. Explicare titlului
5. Tema
6. Compoziție și structură
7. Relații de simetrie și de opoziție
8. Limbajul artistic
Definiție: Simbolismul este o mișcare artistică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se opunea
romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căruia valoarea fiecărui obiect și
fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat și descris cu ajutorul simbolurilor. În plus, prin
simbolism se înțelege și modul de exprimare, de manifestare, propriu acestui curent literar.
1. Simbolismul:
Denumirea este propusă de Jean Moréas într-un manifest publicat în „Le Figaro”, în septembrie
1886, ca derivat de la simbol. Simbolul era utilizat cu subtilitate și rafinament, ca cifru pentru
exprimarea unui amestec de senzații: tactile, vizuale, auditive, care poartă numele de sinestezie.
Îmbinarea imaginilor artistice indiferent de felul lor, auditive, vizuale, gustative, olfactive, dinamice,
statice, determină accentuarea unei stări, astfel încât niciuna dintre ele nu are valoare plastică, ci
prezintă dinamica sufletească a eului liric.
Simboliștii sunt împotriva retoricii, fără organizarea logică relevând corespondența dintre lumea
spirituală și cea materială. În acest sens, Verlaine, unul dintre teoreticienii „S”. În Franța spune: „la
musique avant toutes choses”, adică „muzica înainte de toate”. Cu alte cuvinte, muzicalitatea unei
poezii este susținută de figuri de stil precum: aliterația, asonanța, paralelism sintactic, urmărește
gradarea,paroxismul(= exprimarea la densitate maximă) unui sentiment.
Unul dintre principiile simbolismului, susținut încă de la romantici, este principiul corespondenței:
acesta construia o legătură între lumea exterioară, uneori celestă, și interioritatea eului liric. Astfel
apar la Eminescu, plopii ca simbol al lipsei de fruct, al iubirii, teiul ca împlinire a ei și legătură cu
cerul, semn că iubirea nu este doar o starea a eului liric, dar și a cadrului natural înconjurător.
Această caracteristică apare și la simboliști, dar ei provoacă șocul prin prezența unor detalii ce
aparțin sferei esteticii urâtului : „a, brâu păros de muște...” (Baudelaire, Les fleurs du mal)
2. Universul bacovian:
În literatura noastră simbolismul autentic este reprezentat de George Bacovia, care încă de la
publicarea primului volum intitulat „Plumb”, apărut în 1916 se impune ca un poet original, cu o
tonalitate cu totul nouă în poezia noastră de până atunci. Prin poeziile sale creează încă de la
început „o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenați,
limitat într-un peisaj de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în
noroaie eterne”.
În general, Bacovia este un poet al ploii, al descompunerii orășelului provincial, cu parcuri solitare,
cuprinse într-o realitate dezolantă și demoralizantă, amenințând să se prăbușească. Întregul peisaj
bacovian pare cuprins de fiorul înghețat al toamnei sau al iernii nemiloase, dominat de singurătate și
de pustietate.
Criticul literar Nicolae Manolescu vorbește despre obsesia culorii în lirica lui Bacovia: „violetul,
negrul, albul, galbenul și griul invadează lucrurile ca niște prezențe fizice”. În coloristica liricii
bacoviene abundă negrul, culoarea morții, sugerând carbonizarea și trecerea în lumea anorganică.
Amestecul caleidoscopic al negrului cu albul, generează la Bacovia cenușiul, plumburiul deprimant,
în care intensitatea cenușiului stârnește o tristețe iremediabilă, vecină cu moartea. Un loc însemnat
îl ocupă și violetul, asociat adeseori galbenului pentru a accentua sentimentul tristeții sfâșietoare.
Prin universul descris, Bacovia este caracterizat ca un poet monocard, în creația căruia toamna,
ploaia, ninsoarea, amurgul, singurătatea, pustietatea, configurează o lume stranie,terifiantă.
În acest univers, eul poetic își trăiește drama singurătății și a captivității, aflat în imposibilitatea
evadării.
Volumul „Plumb” apărut în 1916, reunește creațiile de debut conturând un univers liric original,
caracterizat printr-o copleșitoare dezolare. În orașul bacovian, viața agonizează, se descompune și
înaintează iremediabil spre neant.(=moarte)
3. Încadrarea poeziei în curent literar:
Poezia „Plumb” deschide volumul omonim fiind considerată o artă poetică, înscrisă pe deplin în
lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, prin tehnica repetițiilor și prin cromatică. Textul poetic nu
cuprinde nici un termen explicit al stărilor sufletești specifice simbolismului, ele fiind sugerate prin
cuvântul „plumb”,precum și prin intermediul atmosferei create.
În primul rând, poezia se încadrează simbolismului la nivel tematic, întrucât tema principală este
condiția individului într-o societate care limitează aspirațiile. În plus, specifice simbolismului sunt și
temele secundare moartea și singurătatea care ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare
inevitabilă spre moarte.
  În al doilea rând, poezia se încadrează simbolismului prin valorificarea simbolurilor. Cuvantul-
cheie al poeziei este „plumb” care are valoare de simbol, repetiție și epitet. Asociat diverselor
epitete metaforice „sicriele de plumb”, „aripele de plumb”, „amorul meu de plumb”, substantivul
nearticulat „plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și mai ales a evadării din acest
spațiu claustrant, supus încremenirii.
4. Explicarea titlului:
Titlul este elementul paratextual care orientează lectura cititorului. Construcție nominală, sintetică,
alcătuit din substantivul comun nearticulat „plumb”, care sugerează apăsarea sufletească, greutatea
sufocantă, angoasa, cenușiul existențial, respectiv imposibilitatea evadării dintr-un spațiu
ostil. Culoarea cenușie a plumbului sugerează apăsare, claustrare într-un spațiu strâmt, sufocant, iar
greutatea metalului ne duce cu gândul la neputința ieșirii din acest spațiu. Poetul însuși mărturisea:
„plumbul apasă cel mai greu pe om... fața lui m-a apăsat până la distrugere. Și plumbul se revarsă
din abundență și umple spațiul exterior și interior”.
Reluat de șase ori în structura textului poetic, construit prin procedeul simetriei compoziționale,
„plumb” devine simbolul central al poeziei, cuvântul-cheie și laitmotivul cu multiple semnificații. 
Astfel, prin greutate sugerează apăsarea sufletească, prin culoare cenușiul existențial și prin
structura fonetică, o vocală între patru consoane, sugerează monotonie și gravitate. 
În esență, titlul anticipează mesajul poeziei cu trimitere directă la trăsăturile specifice
simbolismului: cenușiul și golul existențial, respectiv înaintarea lentă și ireversibilă spre moarte.
5. Tema:
Tema textului poetic o constituie condiția individului supusă claustrării și singurătății într-o
societate meschină, superficială și artificială, incapabilă să-i înțeleagă aspirațiile. Câmpul semantic
dominant se organizează în jurul morții, creând un adevărat decor funerar: „sicriele de plumb”, „flori
de plumb”, „coroanele de plumb”, „funerar veșmânt”, „mort”, „cavou”. Toate acestea sunt
elemente ce compun realitatea exterioară, obiectivă, în esență un spațiu închis, sufocant, în care eul
liric se simte captiv, trăind sentimentul acut al neputinței de a se salva. În viziunea bacoviană, lumea
este un imens cavou, un spațiu ostil, aflat sub dominația morții: „stam singur în cavou... și era
vânt...”
6. Compoziție și structură: 
Poezia este alcătuită din două strofe, structurate pe două planuri: planul exterior, agresiv,
dominat de vânt, de „flori de plumb” și „coroane de plumb” și planul interior, în care eul liric trăiește
incapacitatea solvării prin iubire: „dormea întors amorul meu de plumb”.
Prima srofă conturează un spațiu simbolic al morții, al somnului profund, așa cum sugerează
versurile din incipit: „Dormeau adânc sicriele de plumb”. În această tăcere totală, extrem de
apăsătoare, vântul nu face decât să amplifice apăsarea sufletească, angoasa: „stam singur în cavou...
și era vânt”. Sentimentul profund al însingurării este accentuat printr-o imagine auditivă
semnificativeă: „și scârțâiau coroanele de plumb”. Verbele la imperfect „stam”, „dormeau”,
„scârțâiau” exprimă continuitatea și implicit o nesfârșită angoasă. Inerția cadrului exterior dominat
de cenușiul plumbului, provoacă eului liric o disperare profundă, evadarea dintr-un astfel de spațiu
claustrant fiind sortită eșecului.
Strofa a doua debutează cu aceeași imagine a somnului profund: „dormea întors amorul meu de
plumb”. Epitetul adverbial „întors” accentuează tragismul existenței umane. Încercarea de salvare
prin iubire este imposibilă, strigătul disperat și-a pirdut ecoul „și-am început să-l strig”, iar frigul
amplifică teama. Aripile, simbol al zborului, al libertății își pierd atributul esențial, devenind „aripi de
plumb” surprinse într-o cădere surdă și grea: „și atârnau aripele de plumb”. Prin această mișcare
inversă, descendentă, se sugerează imposibilitatea zborului, a evadării. Epitetul metaforic „aripele
de plumb” este reflecția prăbușirii grave în somnul materiei întunecate, în abisul lăuntric al eului
străpuns de sentimentul deznădejdii absolute.
Elemente ale naturii primordiale în lirica bacoviană, frigul și vântul contribuie la
disoluția(=destrămarea) materiei. În acest univers încremenit, sufletul rămâne captiv,refuzândui-se
zborul sau înălțarea.
7. Relații de simetrie și de opoziție:
Întreaga poezie este realizată în jurul relațiilor de simetrie generate de laitmotivul „plumb”.
Simbol al poeziei, substantivul plumb este reluat de șare ori în epitetele metafirice sugestive:
„sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „amorul meu de plumb”, „aripele de
plumb”. Prin repetiție, plumbul accentuează greutatea, apăsarea existențială, dar și singurătatea,
moartea, absența comunicării și a iubirii. Muzicalitatea poeziei se realizează prin repetarea versurilor
din prima strofă în strofa a doua, cu mici modificări, ducând la recurenţă şi simetrie. Ritmul iambic
susţine caracterul de elegie existenţială, iar rima îmbrăţişată sugerează închiderea.
Relația de opoziție este vizibilă la nivelul celor două strofe: prima strofă surprinde lumea
exterioară, în timp ce a doua secvență surprinde lumea interioară, a sentimentelor. Dominantă în
prima strofă, lumea exterioară ia înfățișarea unui spațiu al captivității, în care totul pare a fi cuprins
de un somn al morții.
Lumea interioară prezentată în cea de-a doua strofă este dominantă de neputința ființei de a se
salva. Metafora „amorul meu de plumb” sugerează moartea iubitei, dar și moartea iubirii și implicit
a sentimentelor izbăvitoare.(=eliberatoare)
8. Limbaj artistic:
La nivel stilistic predomină simbolul „plumb” devenit laitmotivul poeziei. Prin asociere cu diverse
substantive,  laitmotivul creației se integrează unor epitete metaforice sugestive. Astfel, construcția
„fori de plumb” asociază un alement vegetal, considerat în mod obișnuit simbol al vieții, cu un metal
greu, cenușiu, simbolpentru împietrirea lumii vii în fața morții. De aemenea, sugestiv este și epitetul
metaforic „amorul meu de plumb” prin care poetul invocă amorul „întors” cu fața spre moarte.
„Aripele de plumb” sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța. Așadar,
căderea în moarte este inevitabilă, iubirea invocată cu disperare nereprezentând o șansă de salvare.
 Pe de altă parte, verbele la imperfect „dormeau”, „dormea”, „stam”, „era”, „scârțâiau”, „atârna”,
sugerează persistența atmosferei deprimante. Repetiția conjuncției „și” amplifică atmosfera
terifiantă, iar frecvența consoanelor „m”, „b”,(plumb), „v”, „l”, sugerează plânsetul ca ecou al
atmosferei apăsătoare. 
Concluzie: În concluzie, poezia „Plumb”, va fi în continuare povestea lirică a coborârii în infernul
condiției umane pentru a o conștientiza pe deplin, atingând însă și paradisiacul prin autenticitatea
trăirii, profunzimea gândului și noutatea limbajului poetic.