SUBIECTUL al III-lea

Plumb
de G. Bacovia

Literatura s-a născut dintr-o sinteză a spiritului cu materia care îi dă omului şansa
de a progresa şi de a cunoaşte dincolo de efemeritatea existenţei sale pământeşti. Opera
poetică îşi are scopul în sine şi nu există cu adevărat decât dacă este percepută şi
consacrată prin percepţie (M. Dufrenne).
Simbolismul, primul curent literar din sfera modernităţii, care modifică radical
toate modalităţile de expresie lirică, apare în Franţa, în ultimele două decenii ale secolului
al XIX-lea, ca o reacţie împotriva parnasianismului şi a sentimentalismului promovat de
romantici. Astfel, odată cu simbolismul, „poeţii nu mai cântă în corul bisericesc al
poeziei” (Stéphane Mallarmé), creaţia fiind acum dominată de ambiguitate, de nostalgie,
de melancolie, exprimând inefabilul.
Numele curentului este dat de poetul Jean Moréas, în 1886, când publică articolul-
manifest „Simbolismul”, iar în literatura română îşi face simţită prezenţa mai devreme,
prin activitatea cenaclului „Literatorul” (1880), condusă de Alexandru Macedonski,
astfel, simbolismul depăşeşte etapa teoretizărilor şi cunoaşte o manifestare plenară, odată
cu publicarea primului volum bacovian, „Plumb”.
În poezia simbolistă, se urmăreşte stabilirea unor corespondenţe intime între eul
liric şi lumea exterioară, simboliştii considerând că nimic nu trebuie explicat în poezie, ci
doar sugerat. De asemenea, ei pledează pentru introducerea cromaticului, dar sub forma
nuanţelor pentru a păstra ideea de impresie. Elementul cheie al acestei poezii devine
simbolul, cu rolul de a sugera, care trebuie să fie autentic şi spontan, o asociere între
senzaţie, emoţie şi imagine sensibilă.
Poezia „Plumb” deschide volumul din 1916 şi impune o imagine aparte a eului
liric bacovian: o fiinţă însingurată, înstrăinată de sine, hipersensibilă, prizonieră a
propriilor senzaţii, care percepe tragic lumea şi trăieşte acut starea de spleen, „monstrul
delicat al sufletului” (Ch. Baudelaire). În acest mod, imaginarul poetic simbolist desprins
din text este o sugestie a unei depline corespondenţe între două realităţi, care ajung să se
suprapună: universul, transpus vizual, auditiv, tactil, ca mediu potrivnic, respectiv lumea
interioară – sinele melancolic şi tulburat până la angoasă de presentimentul morţii.
Tema textului o constituie condiţia tragică a creatorului nevoit să trăiască într-o
lume ostilă, ale cărei valori nu le înţelege şi care îi dispreţuieşte aspiraţiile.
Viziunea despre lume este exprimată prin intermediul temelor şi motivelor
abordate, surprinzând problematizarea lumii geniului în raport cu lumea exterioară,
profană, depărtată de valorile adevărate ale vieţii. Folosirea cromaticii pentru a descrie
viziunea impune o lume gri, lipsită de speranţă, ce constituie chinul perpetuu al eului
liric.
Titlul numeşte termenul-cheie al poeziei, simbolul central în jurul căruia este
construit textul. „Plumbul” este un simbol recurent în poezia bacoviană, trimiţând la
apăsare, sufocare, inerţie, cenuşiu. Termenul este reluat în interiorul poeziei de şase ori,
ca determinant al unor substantive, dând naştere unor sintagme preponderent denotative
în prima strofă („sicrie de plumb”, „coroane de plumb”) şi preponderent conotative în
strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”).
 Structura textului este simplă, existând două secvenţe poetice corespunzătoare
celor două strofe. Prima secvenţă poetică inventariază caracteristicile planului exterior, în
timp ce a doua secvenţă poetică realizează trecerea către planul trăirilor interioare.
Prima strofă a poeziei descrie un cadru spaţial închis, apăsător, sufocant, în care
eul liric se simte claustrat: „Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru
universul exterior, care provoacă o stare de angoasă din cauza greutăţii plumbului. Acest
cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele de plumb”, „funerar
vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este un spaţiu limitat prin
excelenţă.
Tehnica repetiţiilor este un alt element care subliniază atmosfera poeziei, ajutând
la redarea muzicalităţii, dar şi a cromaticii. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază
existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la
Bacovia moartea înseamnă, totdeauna, anihilare totală, atât a trupului, cât şi a sufletului,
iar „plumbul” este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei.
Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe, nu întâmplător,
cu verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o
stare incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar
trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, sunt împietrite, sunt contaminate de materia
generală, „plumbul”: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care sugerează
mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt.../Şi scârţiau coroanele
de plumb.”
Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa
unei stări de angoasă şi a unei aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o
eliberatoare încheiere a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”.
În strofa a doua, accentul se mută pe interioritate, dar aceasta nu este o
posibilitate de salvare, deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat
total, iubirea, afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei: „dormea întors amorul
meu de plumb”. Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul
zadarnic: „şi-am început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl
înconjoară ca pe un eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă.
Dorinţa de evadare şi de înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată
de atmosfera generală, „aripile de plumb”, sugerând, de fapt, o cădere surdă şi grea, adică
moartea. Apropierea morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur
lângă mort...”, vers care are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...” De
altfel, moartea este sugerată pe parcursul întregii poezii cu ajutorul cuvintelor care fac
parte din câmpul semantic al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană”, „mort”.
La nivel prozodic, iambul alternează cu amfibrahul, rima este îmbrăţişată, iar
măsura versurilor, de 10 silabe.
Din punctul meu de vedere, poezia Plumb evidenţiază un eu liric solitar şi
prizonier al unei conştiinţe înspăimântate de sine, de neant şi de lumea în care trăieşte şi
în care nu se poate integra.
În concluzie, prin tema şi motivele abordate de Bacovia, poezia Plumb
evidenţiază transformarea realităţii obiective, receptată de o sensibilitate aflată sub
imperiul unei stări depresive, într-o realitate interioară.