TEMA ȘI VIZIUNEA DEPSRE LUME ÎN POEZIA ”PLUMB” DE

GEORGE BACOVIA

Apărut ca reacție la retorismul romantic și la impersonalitatea poeziei

parnasiene, simbolismul este un curent literar ce se manifestă în a doua jumătate
a sec. al XIX lea în literatura franceză (1886), iar în literatura română, odată cu
activitatea lui A. Macedonski, curent ce stă la baza poeziei moderne. În
literatura română, după etapa teoretizărilor reprezentată de Macedonski prin
studii precum ” Poezia Viitorului” sau ”Despre logica poeziei”, urmează o
perioadă de trecere de la romantism la simbolism prin poezia lui D. Anghel sau
St. Petică, iar reprezentantul simbolismului autentic este George Bacovia.
Așadar , simbolismul marchează sincronizarea literaturii române cu literatura
europeană, după cum demonstrează criticul E. Lovinescu ” Simbolismul
reprezintă adâncirea lirismului în subconștient prin exprimarea sugestivă a
fondului muzical al sufletului omenesc”.

Estetica simbolistă se definește prin cultivarea unor sentimente imprecise,

neconturate încă deplin, sugerate prin simbolul polivalent/multisemnificativ,
prin imagini sinestezice, prin tehnica sugestiei, prin principiul corespondențelor
prin care se construiește viziunea poetică sau prin muzicalitatea deosebită a
versurilor, obținută prin tehnica refrenului, recurență, figuri de sunet, prozodie.
Simboliștii abordează teme specifice: izolarea, disperarea, moartea, evadarea
spre alte orizonturi, natura ca spațiu al corespondențelor. Majoritatea temelor se
regăsesc și în poezia bacoviană, despre care E. Lovinescu afirma că ” surprinde
o atmosferă de toamnă rece, ( …) o atmosferă de plumb peste care plutește
obsesia morții , a neantului”. Poetul își construiește cu luciditate un univers în
care absolutul este exprimat prin metafora plumbului, iar existența, prin
simboluri thanatice: ”Bacovia își compune o mască, își face din suferință un stil.
Poeul se joacă pe sine... dar nu spre a disimula, ci spre a se exprima” (N.
Manolescu). După cum remarca același critic literar, există situații în carepoezia
bacoviană depășește cadrul simbolismului, anticipând modernismul, prin
destructurarea limbajului, preferința pentru culoarea obsesivă și muzicalitatea
stridentă.
 Poezie emblematică pentru întreg universul liric bacovian, ” Plumb”
deschide volumul omonim din 1916, fiind interpretată și ca o artă poetică
indirectă/implicită în care se dezvăluie principala concepție a artistului despre
viață și lume, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.
Poemul se înscrie pe linia căutărilor simboliștilor francezi, deoarece atât
Baudelaire cât și Verlaine recurg la acest simbol alchimic, saturnian. Elegie
existențială și pastel simbolist, această poezia este una dintre capodoperele de
tinerețe ale lui Bacovia.

Titlul introduce simbolul recurent și laitmotivul operei. Potrivit

„Dicționarului de simboluri”, plumbul este un simbol saturnian care ar
semnifica „obstacolele de orice fel, opririle, neșansa, neputința, paralizia”.
Importante sunt de altfel și caracteristicile sale fizico-chimice: un element
chimic metalic, moale și greu, de culoare gri-argintie, lucios în momentul
obținerii, cu o densitate foarte mare, toxic care topit devine gălbui și ușor
maleabil. La nivelul semnificațiilor poetice, plumbul devine simbolul poverilor
de tot felul ale existenței, dar și al inautenticului, al artificialului ce acaparează
viața de provincie și prin extensie întregul univers. Din punct de vedere fonetic,
cuvântul „ plumb” lasă impresia de cădere surdă și apăsătoare, prin încadrarea
vocalei închise „ u” de cele două grupuri consonantice Realizând el însuși
corespondența între sunet, culoare și poezie, Bacovia găsește în galbenul
plumbului topit sau ars un ecou al modului său de a fi: „Plumbul ars e galben.
Sufletul ars e galben”. Bacovia mută, așadar, accentul de pe funcția de pe
refrezentare a culorii pe aceea de simbolizare. În cadrul textului, cuvântul este
reluat simetric de trei ori în fiecare strofă cu referire la elemente ale decorului
funerar ( sicriul de plumb, flori de plumb ) sau ale lumii interioare (amor de
plumb, aripi de plumb). Astfel, plumbul invadează atât regnul vegetal cât și cel
uman.

Pornin de de la caracterul de manifest implicit la poeziei, tema o

constituie condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră , îngrădindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe
fundamentale ale existenței umane: iubirea și moartea. Poezia nu este o simplă
abordare a temei morții, ci un manifest la singurătății, care conduce la alienare,
la pierderea identității. În conturarea stărilor sufletești dominante:monotonia,
singurătatea, tristețea, limitarea, un rol important îl au și motivele literare tipice
simboliste( sicriele, florile funerare, cavoul, vântul, plumbul)
 Din punctul de vedere al construcției, textul este alcătuit din două secvențte
corespunzătoare celor două strofe realizate identic, urmând un șablon sintactic
cu propoziții scurte. Se poate considera că versul fundamental pentru
construcția poeziei este Stam singur în cavou și era frig prin care se ilustrează
ipostaza eului liric de ființă însingurată într-o lume apăsătoare ca un cavou.
Totodată acest vers permite stabilirea relației de corespondență dintre cele două
realități, cea interioară (singurătatea) și cea exterioară (atmosfera mortuară).
Prin suprapunerea celor două realități, natura devine o starea de spirit, o
proiecție a simțurilor.

Subiectivitatea lirismului este evidențiată prin mărcile gramaticale ale

prezenței eului liric și anume: verbele ” stam”, ” am început” și adjectivul
posesiv ” meu” la persoana I.

Prima strofă schițează reperele realității exterioare,decorul este stilizat ,

trast din câtev alinii care îl reduc al ceea ce este esențial : sicrie, flori , coroane,
ce configurează imaginea de ansamblu apațiului șocant: cavoul. Această
tendință de abstractizare anticipă la Bacovia modernismul, descompunerea
obiectelor în linii, culori și mișcări.

Poezia începe printr-un verb la imperfect, dormeau , timp durativ, ce

surprinde o cădere în somn parcă nelimitată, o permanentizare a stării generale
apăsătoare: ” Dormeau adânc sicriele de plumb”. Epitetul adverbial adânc
sugerează profunzimea morții. De altfel, cavoul și sicriul sunt metafore
explicite ale morții, simboluri ale vidului existențial în care ființa este captivă.
Prin tehnica sugestiei, cavoul poate simboliza atât universul închis al târgului
de provincie, incapabil să discearnă valoarea de nonvaloare cât și propriul trup
perisabil, temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală.

Prin tehnica potențării sensurilor, epitetul substantival de plumb primește

sugestii diferite în cele trei apariții din prima strofă. În cazul sicrielor de
plumb,se sugerează greutatea morții umane, sicriul fiind un element al ritualului
funebru. Pentru Ioana Pârvulescu, sicriele de plumb ar putea fi cutiile cu litere
din tipografiile vechi, aluzie la faptul că opera artistului este ca un sicriu si are o
soartă tragică, pentru că nu iși găsește cititorul sau nu se bucură de apreciere.
Florile de plumb sunt o sugestie a morții universului, a frumuseșii vieții. În
cazul coroanelor, de plumb, expresie a prețuirii celui mort de cei rămași în
viață, determinantul de plumb sugerează falsitatea, meschinăria, pentru că
înlocuiește florile naturale. Așadar, somnul de plumb ia în stăpânire toate
domeniile realității înconjurătoare: viața fragilă (flori), ființa omenească
devenită absentă( funerar vestmânt), creațiile omenești derizorii (coroane de
plumb), de o sonoritate stridentă prin imposibilitatea de a se sustrage timpului
(scârțâiau). În spațiul închis al cavoului pătrunde vântul, simbol obsesiv în
poetica bacoviană, care depășește limita dintre exterior și interior pentru a
genera senzația de pustiire, de efemeritate și a accentua sentimentul de
însingurare. Vântul sugerează de altfel singurul element dinamic din prima
strofă, dar care prin sonoritate, devine o sugestie a morții.

În strofa a doua, sentimentul morții se accentuează, somnul veșnic cuprinde

și amorul de plumb. Prin tehnica simetriei, corespondentul sicrielor de plumb
din prima strofă devine amorul, căzut în somn , ca o aluzie a morții. Metafora
verbală dormea întors este expresia absolută a îndepărtării definitive de viață,
imaginea celui care își întoarce față dinspre viață spre enigma morții. Altfel
spus, amorul este o metaforă pentru sentimentul iubirii care îi este refuzat
artistului, accentuându-i singurătatea.

Interesant e faptul că Bacovia folosește cuvântul amor preferat altor termeni

precum iubire/dragoste, amimtind poate de reprezentările mitologice antice
(Amor). Moartea cestui amor înseamnă refuzul iubirii așezate pe flori de plumb,
așadar refuzul falsității sentimentelor, respectiv pierderea credinței în absolutul
iubirii sau in mitul dragostei, după care tânjeau romanticii. Sentimentul
singurătății, la care se face referire din prima strofă, devine copleșitor, în strofa
a doua, încât ființa umană își exprimă spaima de neant prin strigăt. De la
solitudinea socială se face trecerea la solitudine afectivă.

Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în credința populară,

unde marchează durerea sfâșietoare și speranța unei reveniri. La Bacovia însă,
încercarea de salvare din acest univers închis este o iluzie: ” Și-am început să
strig”. La nivel gramatical, ideea eșecului definitiv al comunicării chiar în
momentul inițierii sale, este evidențiată prin singurul verb la perfect compus din
text: am început. De altfel, sintagma am început să strig poate fi interpretată și
ca o anticipare a expresionismului, deoarece strigătul de deznădejde prin
sonoritatea stridentă transmite în mod direct sentimentul de teamă ca în tabloul
lui E. Munch. Structura simetrică prin paralelismul sintactic dintre cele două
sintagme Stam singur în cavou/ „Stam singur lângă mort” proiectează eul liric
într-un plan al depersonalizării, al ieșirii din sine. Nicolae Manolescu face
referire la faptul că eul liric se privește „din afară și pe sine, ca pe un obiect”, se
dedublează, devine subiect și obiect al stărilor de angoasă, de presimțire a
morții. Solitudinea socială și afectivă devine însingurare metafizică, percepută
ca frig lăuntric, ca eșec existențial: ”și era frig... ”. Ultima metaforă a textului
anulează ideea de zbor, de înălțare, accentuând căderea continuă, care distruge
orice aspirație, prăbușirea în neantul materiei ori în abisul lăuntric.

Apartenența poeziei la simbolism este validată și de nivelurile de

expresivitate. La nivel fonetic, Bacovia este interesat de obținerea muzicalității
interioare. Organizarea sonoră susține, astfel, mesajul grav al operei, prin
frecvența și dispunerea în text a anumitor tipuri de sunet. Astfel,vocala u apare
cel mai frecvent în text și creând, împreună cu vocala î, impresia de închidere.

Vocabularul sărac redus și repetarea obsesivă a acelorași cuvinte au ca efect

monotonia și senzația de limitare. Predomină câmpul semantic al morții : sicriu,
cavou, funerar, coroane.

La nivelul morfologic, predomină substantivele ce subliniază monotonia

tabloului static. Unele substantive sunt abstracte (amor, frig), altele arată
deznădejdea (sicrie, coroane, mort). Majoritatea verbelor sunt la imperfect, cu
trimitere la stări interminabile și ocupă în cadrul versului o poziție inițială.
Singura exepția de la imperfect, apre în perifraza vebală ” am început să strig”.
Sintactic, textul este alcătuit din propoziții principale, independente, coordonate
prin juxtapunere sau copulativ. Eul liric recurge la paralelismul sintactic,
marcând corespondența dintre planul exterior/ interior:” Dormeau adânc sicriele
de plumb/ Dormea întors amorul meu de plumb”.

D.p.d.v stilistic , atrage atenția simbolului central ” plumb”, asociat unor

metafore sau construcții oximoronice: ” flori de plumb”, „coroane de plumb”,
„ aripi de plumb”. Repetiția simbolului susține caracterul simetric al textului,
aluzie la ”sfârșitul continuu”, la universul închis. În ceea ce privește prozodia,
rima îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe și ritmul iambic cu tonalitate
elegiacă sugerează starea de limitare, de prizonierat al ființei.

În concluzie , poezia Plumb” rămâne un monolog tragic al inadaptatului

care, negăsind posibilitatea comunicării cu lumea, se izolează, se retrage în sine.
” Dintre poeții români dintre poetii romani, Bacovia este singurul care a coborat
in Infern” (N. Manolescu)