Plumb

George Bacovia

Stilul său original, tonalitatra distinctă a versurilor sale, limbajul precis ,

tăios, sobru, ironic adesea, l-au consacrat pe Bacovia drept cel mai important
poet simbolist român.
Este autor al poeziei simboliste „Plumb”, poezie ce deschide volumul cu
același titlu , apărut în 1916, definindu-l în totalitate.
Simbolismul este un curent literar ce s-a afirmat la sfârșitul secolului al
XIX-lea , care a a aparut ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor și
impersonalității reci a parnasienilor.
Poezia se încadrează în estetica simbolistă prin corespondențele ce
comun universul exterior și cel interior, între materie și spirit. Astfel, dacă
primul catren evidențiază imaginea unei naturi aflate sub puterea
plumbului(„sicriele de plumb”, „florile de plumb”), în cel de-al doilea este
dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului liric fiind mortificate
sub puterea metalului („Dormea întors amorul meu de plumb”).
De asemenea, este evidențiată apropierea poeziiei de muzicî, așa cum
obișnuiesc să caute simboliștii. Bacovia aderă la acest principiu estetic de
creație, astfel încât, se remarcă folosirea simbolurilor și tehnica repetițiilor prin
utilizarea simbolului central „plumb” și a conjuncției coordonatoare „și”, ceea
ce îi conferă discursului o muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă, asemeni
unui marș funebru.
Din punct de vedere tematic, opera surprinde tema morții, a iubirii și
condiția artistului într-o societate artificială și lipsită de aspirații. Lumea ostilă și
stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de
un tragism asumat de luciditate.
O primă idee ce evidențiază tema mortii este surprinsă încă din incipitul
discursului poetic, unde verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul
„adânc” sugerează idea unui somn continuu echivalent cu moartea. În viziunea
eului decadent, moartea nu mai este percepută, la fel ca la romantici, un univers
compensatoriu, o formă de salvare a ființei, ci pentru el viața și moartea devin
sinonime. Eul se simte abandonat în acest univers, în care singura realitate
perceptibilă este prezența plumbului. În această lume dominată de obiecte,
subiectul liric se vede pe sine mortificat sub puterea metalului tanatic: „Stam
singur lânga mort.. și era frig...”. Nici iubirea nu mai este percepută, ca în
cazul romanticilor, un sentiment înălțător al ființei. El își simte realitatea
interioară sub greutatea apăsătoare a plumbului: „Dormea întors amorul meu
de plumb”. Încercarea de comunicare, de împlinire prin celălalt devine
imposibilă acestuia, singura formă de comunicare ce îi este permisă fiind
strigătul de disperare:„ și-am început să-l strig”.
O altă idee este că poate fi interpretată și ca o artă poetică implicită.
Textul surprinde ipostaza artistului care traversează tripla criză, specifică
omului modern. Mai întâi este observabilă o criză a sinelui, ipostaza unei ființe
care își resimte realitatea interioară „de plumb”. Apoi, apare ipostaza artistului
damnat la o existență solitară, societatea însăși fiind imaginată ca un cavou. În
această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu,
coroanele fiind „de plumb”. Finalul discursului conține, prin metafora, „aripile
de plumb”, sugestia crizei comunicării ființei cu transcendența. Divinitatea nu
mai este percepută de către eul decadent ca o forță salvatoare, ci ca un
Dumnezeu în sens negativ, care abandonează ființa într-un univers supus puterii
distrugătoare a plumbului.
Titlul poeziei este simbolul „plumb”, care sugerează apăsarea, angoasa,
greutatea sufocantă, cenușiul existențial, universul monoton, închiderea
definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Repetat de multe ori,
acesta își relevă caracterul de laitmotiv.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric, pronume și verbe la
persoana I : stam, am inceput, să-l strig, adjectivul posesiv amorul meu.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două catrene în
care simbolul plumb apare de șase ori. Acestea sunt în relație de simetrie prin
verbul a dormi–„ Dormeau adanc sicriele de plumb…, dormea întors amorul
meu de plumb…”- ce sugereaza moartea. Cele doua strofe ale poeziei
corespund celor două planuri ale realității; realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir si cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii.
Strofa I cuprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant,
în care eul liric se simte claustrat. Cuvintele care dau acestă impresie sunt:
cavoul, care simbolizează universul interior și în care mediul înconjurător a
căpătat greutatea apăsătoare a plumbului, sicriele de plumb, vestmântul
funerar, florile de plumb, coroanele de plumb sunt artificii de duzină, tipice
pentru mica burghezie de provincie.
Repitiția obsedantă epitetului „de plumb” sugerează o existență
mohorâtă, lipsită de stralucire, ternă, un sentiment al depresiei grave datorat
lipsei oricărei șanse a unei posibile evadări. Cenușiul vieții anticipează și idea
de moarte a spiritului incapabil să se ridice deasupra condiției sale limitate. În
acestă imagine de impietrire, vântul este singurul element care sugerează
mișcarea, dar produce efectele reci ale morții.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial. Acest
sentiment este sugerat de versul: „ Dormea întors amorul meu de plumb”, eul
liric privindu-și sentimentul ca un spectator. Sintagma dormea întors poate
simboliza atat zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă
inutil să-l salveze, cât și întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai
este posibil , pentru că aripile care înseamnă zbor, înalțare sunt de plumb, iar
florile de plumb semnifică falsa iluzie a salvării unui sentiment condamnat
pieirii. Așa se explică țipătul deznădăjduit al poetului: „și-am început să-l
strig”, asociat senzației de frig și era frig pe care o simte priveghind în
singurătate lângă amorul pierdut. Apar în poezie și elemente ale naturii
primordiale, vântul și frigul ce aduc disoluția materiei.
În opinia mea, poezia „Plumb” de George Bacovia se încadrează în
estetica simbolistă prin atmosferă, muzicalitate, folosire sugestiei, a simbolului
și a corespondențelor.