Avortul

I. Intreruperea sarcinilor in religie

Avortul, întreruperea intenționată a unei sarcini, este adesea prezentat ca și cum ar fi un fenomen
nou, de ultimă generație, un produs al erei moderne. De fapt, avortul este la fel de „bătrân” ca
istoria.

Deși contracepția este arhaică, cea mai veche descriere cunoscută a unui avort provine dintr-un
text medical egiptean cunoscut sub numele de papirusul Ebers.
Acest document, scris în jurul anului 1550 î.e.n. (pe baza unor texte încă și mai vechi, din
mileniul III î.e.n.), menționează că avortul poate fi indus prin utilizarea unui tampon din fibre
vegetale acoperit cu un amestec de miere și curmale zdrobite.
Ulterior, avortul pe bază de plante – substanțe utilizate pentru a provoca pierderea sarcinii – a
inclus silphium, o plantă de mult dispărută, cea mai prețioasă plantă medicinală din lumea antică,
și busuiocul cerbilor (Mentha pulegium), care este și azi folosit, în unele cazuri, pentru a induce
avorturi (dar nu în siguranță, deoarece conține anumite toxine).
În „Lysistrata”, o satiră scrisă de dramaturgul grec Aristofan (circa 460-380 î.e.n.), personajul
Calonice descrie o femeie tânără ca fiind „bine tăiată, tunsă și plină de busuiocul cerbilor”.

Avortul nu este niciodată menționat în mod explicit Biblie, dar știm că vechii egipteni, persani și
romani, printre alții, îl practicau.

Scriitorii timpurii creștini (secolul III) fac aluzie la contraceptive și abortive, în general în
termeni dezaprobatori, interzicând avortul în contextul condamnării furtului, a lăcomiei, a
mărturiei mincinoase, a ipocriziei și a mândriei.

Avortul nu este menționat niciodată în Coran, dar învățații musulmani au emis mai multe puncte
de vedere cu privire la moralitatea practicii, unii susținând că este întotdeauna inacceptabilă, alții
susținând că este acceptabilă până la a 16-a săptămână de sarcină.
Cea mai veche interdicție legală a avortului datează din „Codul lui Assura”, din secolul XI î.e.n.,
un set de legi dure, care restricționează libertatea de acțiune a femeii, în general.
Codul impune pedeapsa cu moartea femeilor căsătorite care recurg la avort fără permisiunea
soților lor.
 II. Statul roman in raport cu avortul

Când vine vorba de avortul în spațiul românesc și de istoria acestuia, cel mai cunoscut este
Decretul 770 dat de regimul Ceaușescu în 1966, în urma căruia au murit zeci de mii de femei.
Totuși, problema avortului este mult mai complexă, existând probleme încă din perioada
interbelică și ajungând chiar și în prezent.

În România, avortul este un subiect sensibil, iar cel „la cerere” a trezit și trezește numeroase
controverse în spațiul public. Opoziția împotriva avortului vine de cele mai multe ori din partea
organizațiilor religioase sau sunt aduse în discuție argumentele de tip demografic, prin care se
pune presiune pe femei să facă copii, chiar împotriva voinței lor.

Un moment important în mișcarea feministă privind avortul se va întâmpla în mai 1932, la

Congresul de la Iași al Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române. Se va
isca o dezbatere aprinsă între feministele ce erau de acord cu legalizarea avortului și cele care
susțineau interzicerea lui. Calypso Botez, Elena Meissner, Ella Negruzzi și Ortansa Satmary au
adus în discuție argumente economice și sociale pentru a justifica liberalizarea avortului. În urma
anchetelor consiliilor comunale, s-au constata mizeria și bolile la care erau expuse femeile ce
locuiau la periferia orașelor, astfel acest lucru ar cere o limitare a natalității. Mai mult decât atât,
ele au punctat că interesul statului era mai degrabă legat de mortalitatea infantilă, decât de cea
maternă, acesta fiind dispus să sacrifice persoanele gravide pentru viața fătului.[3] Eugenia
Popovici, Henrieta Gavrilescu și Maria Dimitriu-Castano, au susținut că avortul, în caz că va fi
liberalizat, va deveni o scuză pentru femeile burgheze pentru a scăpa de maternitate, în dorința
de a conserva frumusețea corpurilor lor. Pentru ele, avortul nu era legat de argumente
economice, ci de dorința anumitor femei de a-și păstra libertate și de a nu-și îndeplini datoria de
mamă.
Deoarece opiniile asupra avortului erau diverse, Congresul s-a încheiat fără asumarea unei poziții
oficiale de către Asociație.

Ca urmare a dorinței adoptării unui nou Cod Penal, medicii au fost întrebați de către Parlament
cu privire la subiectul avortului. Aceștia au fost în favoarea avortului social și al celui în caz de
malformații ale fătului. Într-adevăr, în Codul Penal din 1936, avortul terapeutic și cel în caz de
malformații ale fătului au fost legalizate. Cu toate acestea, avortul voluntar rămânea ilegal, cu
pedepse de 3-5 ani pentru oricine provoca avortul și de 7-10 ani, în caz că avortul determina
moartea persoanei gravide.
Se făceau diferențe între persoanele căsătorite care avortau și cele necăsătorite. Articolul 482
prevedea că femeile căsătorite primeau între 6 și 12 luni de închisoare pentru avort, în timp ce
cele necăsătorite primeau între 3 și 6 luni. În cazuri de urgență, medicul putea interveni fără
aprobare, dar era obligat să anunțe Parchetul la cel mult 48 de ore după procedură. În alte cazuri,
medicul avea nevoie de aprobarea Parchetului pentru a putea face avortul. Sarcina era evaluată
de o comisie de 3 medici, care ofereau un aviz.
Apoi, la începutul pandemiei, pe 23 martie 2020, un ordin militar emis de Ministerul Afacerilor
Interne a scos avortul la cerere în afara procedurilor esențiale . În acest fel, cele mai multe dintre
spitale aveau și un pretext legal în filosofia lor anti-avort. O investigație făcută de Alexandra
Filip la Presshub.ro scoate la iveală că avorturile au fost puține și făcute mai degrabă în locurile
în care anumiți medici au răspuns câtorva cereri.
În prima parte a stării de urgență pe care a traversat-o România din cauza pandemiei, nici chiar
spitalele private n-au mai făcut avorturi și multe femei prinse pe picior greșit au fost nevoite să
apeleze la metode empirice. Întreruperile de sarcină acasă, făcute în condiții mai mult sau mai
puțin sterile au revenit în actualitate. De pildă, o cercetare a Centrului Filia ajunge la concluzia
că niciun spital public din capitală nu face avorturi la cerere, iar în 2021 cel puțin 99 de
întreruperi s-au făcut pe piața neagră .
Avortul este legal, dar dacă nu ai bani, nu poți să-l faci. Statul refuză să plafoneze prețul
întreruperilor de sarcină, astfel că la spitalele publice costă între 150 și 1500 de lei, pe când în
clinicile private ajunge între 700 și 6000 de lei. O femeie fără posibilități materiale și care nu
reușește să găsească un loc la un spital de stat, va încerca o cale ocolită, mai ieftină, mai puțin
sigură, dar care îi poate salva viitorul de accidentul unei sarcini întâmplătoare.
România nu e singura țară europeană în care avortul e problematic. În Andorra, Liechtenstein,
Malta și Polonia sunt interzise prin lege. În Italia, 70% dintre medici refuză pe motiv că nu-i lasă
conștiința. Spania se apropie și ea periculos de aceeași situație ca în peninsulă. În Statele Unite,
șase judecători conservatori, în dezacord cu trei liberali dizidenți, au pus capăt dreptului național
la avort și în multe state americane doctorii și pacientele lor aflate în nevoie riscă să devină
infractori, dacă apelează la avort. Peste tot în lumea civilizată, apar breșe întunecate care lovesc
în democrația liberală.

III. Problemele legate de avort si miscarile impotriva acestuia

România nu e singura țară europeană în care avortul e problematic. În Andorra, Liechtenstein,

Malta și Polonia sunt interzise prin lege. În Italia, 70% dintre medici refuză pe motiv că nu-i lasă
conștiința. Spania se apropie și ea periculos de aceeași situație ca în peninsulă. În Statele Unite,
șase judecători conservatori, în dezacord cu trei liberali dizidenți, au pus capăt dreptului național
la avort și în multe state americane doctorii și pacientele lor aflate în nevoie riscă să devină
infractori, dacă apelează la avort. Peste tot în lumea civilizată, apar breșe întunecate care lovesc
în democrația liberală.
Mișcările anti-avort au luat avânt și sunt bine finanțate inclusiv în România. Adresele lor de
internet sunt mai bine indexate, decât cele ale organizațiilor care sprijină femeile sau ale
clinicilor care oferă servicii adecvate. În Iași, spre exemplu, Preotul Damaschin se laudă că i-ar fi
convins pe toți medicii de la Maternitatea Cuza-Vodă să nu mai facă avorturi. El e doar unul
dintre cei mai cunoscuți în planul propagandistic al acestui curent, în spatele căruia se
încolonează aproape întreaga Biserică Ortodoxă. În fond, face parte din obiectivele ei. Tacticile
pe care le folosesc acești slujitori ai Bisericii seamănă, însă, foarte mult cu cele ale
conservatorilor ruși care au declanșat și finanțat mișcări pro-familie în toate statele foste
socialiste.
Recent, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, Vasile Bănescu, explica subtil că
BOR nu s-ar opune avortului, dar că acesta este „o crimă” dacă nu poate fi justificat medical.
Apoi, pentru a-i convinge pe oameni că România trebuie să urmeze calea americanilor, insistă că
persoana umană, în orice stadiu de dezvoltare, este „dotată cu identitate și demnitate” și că
„civilizația euro-atlantică este construită pe codul moral al Decalogului, nu pe noile ideologii”.
Încă nu au fost pedepsiți preoții, doctorii și ceilalți informatori care le pârau pe femei înainte de
1989 că făceau avorturi clandestine. În urma delațiunilor multe au ajuns în închisoare sau au fost
lăsate să moară în chinuri după avorturi nereușite. Probabil că România nu se va întoarce la
interzicerea avorturilor, dar accesul la ele va deveni prohibitiv, dacă nu cumva vor apărea și
consilierii de conștiință care să le convingă pe cele care au nevoie, prin metode neortodoxe, că
întreruperile de sarcină sunt distrugătoare și te duc în iad.