Perspectiva creştină asupra avortului

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte
forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi
desăvârşirea fiinţei umane. Copiii, care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente şi
puteri înnoitoare care sporesc potenţialul natural uman, afectiv energetic şi spiritual al poporului
căruia aparţii, contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.
Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi
întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda
întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută şi
justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provocau avortul erau
pretutindeni cunoscute şi se foloseau. În vechime însă, orice metodă folosită pentru întreruperea
de sarcinii era considerată nepermisă.
Pro avortiştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată
mişcare internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de
protest, cerând ca avorturile să nu fie, în nici un fel pedepsite de legile civile.
Mitropolitul Kalamaras de Nikopole – Grecia precizează că „principalul argument al
adepţilor scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor este ca orice femeie să aibă dreptul să
dispună ea însăşi de trupul ei şi că nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane sau grup de
persoane, să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca cea a dispunerii de
propriul trup“(Kalamaras, 1996, p. 4). La o manifestaţie pentru legalizarea avorturilor,
manifestantele strigau ritmic: „Afară legile din corpul nostru”.
Aşadar au apărut polemici vii între adepţii practicării avortului şi adversarii lui.
Ele au loc în jurul a câteva idei principale, pe care le vom prezenta în continuare.
Prima se referă la faptul că proavortiştii declară că fătul nu este om, deoarece nu
are viaţă proprie, nu este o persoană umană, doar o aglomerare de celule. Afirmaţia are un
caracter generic: sub semnul ei se regăsesc toţi partizanii avortului. În acest sens o vom cunoaşte
pe cea a lui Judith Javis Thomson (Gavriluţă, 1995, pp. 26-46) care apare drept emblematică
pentru mentalitatea pro-avort. Autoarea, profesoară de filozofie, respinge argumentele creştine
referitoare la faptul că „fetusul este o fiinţă umană, o persoană încă din momentul concepţiei”.
Convingerea lui J. J. Thomson este fermă „Un ovul tocmai fertilizat, o colonie de celule tocmai
implantată, nu este o persoană mai mult decât este ghinda de stejar” (Gavriluţă, 1995, p. 26).
Contraargumentul creştin faţă de o asemenea gândire pozitivistă este nuanţat dar ferm. În primul
rând, comparaţia dintre ghindă şi ovulul uman este cel puţin deplasată. Una este fiinţa omului şi
alta ce a stejarului (dacă poate fi vorba de o fiinţă a stejarului). În al doilea rând,
contraargumentele creştine pot veni chiar din domeniul ştiinţei. Cercetările ştiinţifice
contemporane confirmă teologia şi viziunea creştină cu privire la viaţa copilului nenăscut. Cu
mulţi ani în urmă medicii din SUA susţineau că viaţa fătului începe după împlinirea a 12
săptămâni de la momentul conceperii.
Astfel, medicul american ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinici
speciale de avorturi, care în decursul a doi ani a întreprins 60000 de avorturi folosind cele mai
moderne mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului) a ajuns la
concluzia că „fătul este fiinţă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice”
(www.avort.ro) .
Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a
avortului unui făt de 12 săptămâni. Video-caseta înregistrată, care poartă titlul „strigătul mut”
dovedeşte că:

• fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;

• manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni;
• se mişcă într-un mod violent şi agitat;
• cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut;
• deschide gura larg ca într-un „strigăt mut”.

Astăzi concluziile lui Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară care constată că:

• la 18 zile de la concepere se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în funcţiune

sistemul circulator;
• la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii şi degetele fătului;
• la 6 săptămâni începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul şi începe
să funcţioneze stomacul, rinichii şi ficatul fătului;
• la 7 săptămâni se fac simţite undele encefalice, micuţul copil are toate organele interne şi
externe definitiv conturate;
 • la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil
după naşterea sa.

În acelaşi fel s-au pronunţat şi alţi mulţi doctori şi specialişti în astfel de probleme din diferite
ţări. Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic şi biologic foarte
documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului clasificându-l drept crimă cu
premeditare. El afirmă: „ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice.
El nu este în acest stadiu nici fărâmă de viaţă botanică, nici măcar embrionul mediului biologic
de viaţă. Este pe deplin şi absolut viaţa unei existenţe umane. Şi are atâta viaţă cât are un nou
născut, copilul de grădiniţă, adolescentul şi adultul. Prin urmare, prin avort se omoară viaţa
omenească, existenţa omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început” (Kalamaras,
1995, pp. 10-11).
Georges Habra susţine şi el existenţa vieţii intrauterine atunci când afirmă – pe baza unor
rapoarte ştiinţifice – că cei 20 de dinţi de lapte sunt prezenţi deja la 6 săptămâni şi jumătate. De
asemenea, creierul copilului nenăscut este întreg după 8 săptămâni (Habra, 1994, p. 106).
Prin urmare, cel care practică avortul nu atentează la structura unei aglomerări de
celule, ci la o viaţă omenească. Părintele profesor Constantin Galeriu aduce noi argumente
ştiinţifice în acest sens. Ele prefaţează cartea doctorului Kenneth McAll. (McAll, 1993, pp. 7-22)
Iată două dintre ele: Primul se referă la mărturisirea unei femei care a avortat în luna a 6 a. A
avut o experienţă oribilă când şi-a văzut propriul fiu (care supravieţuise avortului) în incubator
încercând să scape cu viaţă. Spatele îi era plin de cicatrici provocate chiar de mama lui când a
încercat să-i suprime viaţa.
Din perspectivă creştină faptul acesta nu rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit
nu doar asupra părinţilor ci şi asupra ramurilor colaterale a arborelui genealogic. De aceea este
nevoie de Sfânta Liturghie pentru menţinerea păcii în familia respectivă. Deci „viaţa începe chiar
în momentul conceperii pentru că atunci începe reproducerea celulelor, specializarea şi
funcţionarea lor” (Habra, 1994, p.115).
Faptul acesta era ştiut cu mult înaintea multor descoperiri ştiinţifice moderne.
Astfel Tertulian, misionarul creştin din ţinuturile Africii de Nord, respingea fără drept de apel
distincţia dintre fetusul format şi cel neformat şi implicit deconstruia argumentele pro-avort. „Nu
contează că suprimi o viaţă care există deja pe lume sau distrugi una care vine să se nască, este
unul şi acelaşi om; fructul este deja existent în sămânţă” (Webster, 1998, p. 8). În secolul al IV-
lea al erei creştine Sfântul Grigorie de Nyssa se pronunţă şi el la fel de clar şi categoric cu privire
la viaţa intrauterină. „Nu există îndoială despre cel care creşte „in utero”. Trebuie să ne gândim
că momentul de început al existenţei este acelaşi pentru trup cât şi pentru suflet” (Webster, 1998,
p. 8).
Cea de-a doua idee din polemica pro şi anti avort se referă la faptul dacă mama are un
drept la viaţă înaintea unui fiu „agresiv”? Evident, cei care susţin opţiunea pro avort răspund
pozitiv. Din punctul lor de vedere, mama are un drept în plus înaintea ”aglomerării de celule”
numită fetus. Are, în primul rând, dreptul la viaţă necondiţionat propriu oricărei persoane. Apoi
are şi dreptul de a decide ce se întâmplă în propriul ei corp. Concluzia acestui raţionament este
cât se poate de just formulată de aceeaşi J. J. Thomson: „este cert că o femeie îşi poate apăra
viaţa împotriva ameninţării la care o supune copilul nenăscut, chiar dacă aceasta înseamnă a-l
ucide” (www.avort.ro), J. J. Thomson îşi reprezintă situaţia mamei însărcinate şi a copilului ce
urmează a fi avortat în felul următor: „Ambii sunt nevinovaţi: cel care este ameninţat, nu este
ameninţat datorită unei vini, iar cel care ameninţă nu face cu intenţie acest lucru”. Într-adevăr,
copilul este nevinovat. Numai că el nu este nici pe departe un „ameninţător”, un „criminal” la
adresa vieţii mamei. Această mică creatură a lui Dumnezeu nu are cum să fie un „ameninţător” al
vieţii. Dimpotrivă, Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei.
Mama n-ar avea, în acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este,
din punct de vedere creştin, tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este
mai important decât dreptul la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care
urmează să se nască este sigur, în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de
sigur (cel puţin în majoritatea cazurilor) (Mărtinică, 2004, p. 179).
J. J. Thomson mai susţine că mama însărcinată nu este „ameninţată” datorită unei
vini. Avem aici de-a face cu o dublă eroare. Pe prima, cea referitoare la copilul „ameninţător” am
comentat-o. Cea de-a doua se referă la aşa zisa nevinovăţie a mamei. Cum să nu fie mama
vinovată? Creştineşte vorbind, ea a practicat un act sexual în afara dorinţei de procreare. Or,
Sfinţii Părinţi sunt în acest caz categorici. Un asemenea act sexual izvorăşte din plăcerea
simţurilor, se consumă deplin în orizontul unor delicii trupeşti şi este, prin urmare, culpabil. A nu
se înţelege de aici că religia creştină condamnă orice act sexual care nu sfârşeşte procreativ. Nu,
ci condamnă actul sexual care este săvârşit doar pentru plăcere. Atunci când actul sexual se
soldează cu o sarcină, religia creştină solicită din partea ambilor părinţi demnitate şi spirit de
sacrificiu pentru creşterea şi educarea acelui copil. Nici un motiv din lumea aceasta – carieră,
lipsa locuinţei, sărăcie, etc. – nu este în măsură să justifice crima numită eufemistic avort.
În sfârşit, cea de-a treia idee din polemica pro şi antiavort are în atenţie dreptul mamei de
a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu propriul ei corp.
Partizanii avortului judecă situaţia în termeni juridici, cu totul neadecvaţi situaţiei care
are serioase componente religioase şi metafizice ce scapă unei interpretări de natură juridică. J. J.
Thomson aproape că fetişizează dreptul mamei de a dispune de propriul ei trup. Reproşează
creştinilor faptul că-l minimalizează, punând mai presus „dreptul la viaţă al unei persoane”, mai
exact pe cel al copilului nenăscut.
Pentru a convinge în legătură cu „falsitatea” judecăţilor creştine referitoare la avort J. J.
Thomson invocă exemplul unui violonist suferind de o afecţiune renală şi contactat în secret la
rinichii unuia dintre noi. „Te trezeşti într-o dimineaţă spate-n spate într-un pat cu un violonist
inconştient. Un violonist inconştient, dar celebru. S-a descoperit că are o afecţiune renală fatală,
iar Societatea Melomanilor a cercetat cu minuţiozitate totală toată documentaţia medicală
existentă şi a aflat că numai tu ai grupa sangvină necesară în acest caz. Prin urmare, te-a răpit, iar
noaptea trecută sistemul circulator al violonistului a fost contactat la al tău, astfel încât rinichii tăi
să poată fi folosiţi pentru a extrage substanţele otrăvitoare atât din sângele lui, cât şi din al tău”
(www.avort.ro). Autoarea întreabă: „Este normal să acceptăm o asemenea situaţie? Răspunsul ei
este negativ. Normal este ca eu să ştiu şi să accept cuplarea rinichilor mei la o altă persoană şi nu
să mi se impună acest lucru. Concluzia la care autoarea vrea să ajungă este următoarea: aşa cum
eu am dreptul să decid dacă violonistul va trăi sau nu cu rinichii mei, tot aşa şi mama are dreptul
să decidă dacă copilul se va naşte sau nu.
Din punct de vedere creştin această analogie este desigur deplasată. Mai întâi, nu se poate
compara un violonist, deşi valoros, cu propriul copil. Acela e o persoană străină, iar copilul îmi
aparţine şi eu mă pregătesc să-i fac lansarea în lume. Apoi copilul nu se află ca un „intrus” în
corpul mamei, nu este implantat de o persoană străină. Conceperea copilului este rezultatul firesc
al unui act sexual, acest lucru este cunoscut şi trebuie acceptat cu responsabilitatea cuvenită.
Mama nu este neglijată în sensul libertăţii ei. Libertatea ei se manifestă atunci când practică o
viaţă sexuală responsabilă şi ţinând cont de sensurile şi implicaţiile creştine fireşti acestui gen de
relaţie. Odată ales acest mod de a trăi, urmările acestuia nu sunt decât o binecuvântare.
 După cum am mai precizat, Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi
canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile
împotriva avortului ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în
rândul păcatelor strigătoare la cer. În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni
pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la
porunca dată primilor oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1,28).
Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi
socotesc virtute numai fecioria (Canonul 9 şi 10 Gangra, Canonul 5 apostolic, Canonul 13
Trulan, Canonul 14 Gangra).
Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea şi
practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Canonul 3 Trulan, Canonul 65
Apostolic, 21 Ancira, Canonul 2 şi 8 al Sfântul Vasile, Canonul 33 al Sfântul Ioan Postitorul).
Tertulian (Apologeticum. CIX), misionar creştin, se ridică energic împotriva avortului pe
care îl califică drept crimă. La fel Lactanţiu (Institutiones P. C. VI, C.20) şi Mimecius Felix.
Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă
fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Canonul 36 al
Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza
neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată. Sfântul Iustin Martirul şi
Sfântul Clement Alexandrinul (Stromata) afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească
decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării. Datoria de a naşte
copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii pe care
Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului (Mladin, 1980, pp. 148-149).
Bibliografie

 Meletios Kalamaras, Avortul, traducere în româneşte de Garoafa Coman, Editura

Bizantină, Bucureşti, 1996
 Pledoarie pentru avort în Etica aplicată, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, în
manuscrisul Avortul din perspectivă creştină de Nicu Gavriluţă
 www.avort.ro, Perspectiva ortodoxă asupra familiei, avortului, divorţului şi abandonului
 Georges Habra, Iubire şi senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia
Bucureşti, 1994
 Kenneth McAll, Vindecarea arborelui genealogic, traducere din limba engleză de dr.
Iosif Niculescu, Editura Harisma, Bucureşti, 1993
 Pr. Alex F. C. Webster, Un cuvânt ortodox împotriva avortului, în Biserica şi problemele
vremii, nr. 1, ianuarie 1998, Iaşi, ad. put. Nicu Gavriluţă
 Isidor Mărtinică, Etica doctrinei sociale creştine, Editura Universităţii, Bucureşti, 2004
 Nicolae Mladin, Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, volumul II,
Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980
 www.avort.ro