Universitatea ”Dunărea de Jos”

Facultatea de Istorie, Filozofie și Teologie

Departamentul de Teologie - MASTER

Note de curs

DISCIPLINA:

FAMILIA CREȘTINĂ ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

TITULAR:
PR. PROF. DR. LEONTIN POPESCU

1
 Bibliografie şi tematică pentru pregătirea examenului

DISCIPLINA:

FAMILIA CREȘTINĂ ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

TITULAR:
PR. PROF. DR. LEONTIN POPESCU

Bibliografie de consultat pentru examen

Larchet, Jan-Claude, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, trad. din lb. fr.
de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2003.
Larchet, Jan-Claude Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, București, Edit.
Sofia, 2004.
Larchet, Jan-Claude, Dumnezeu nu vrea suferința omului, București, Sofia, 2007.
Larchet, Jan-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Bucurețti, Sophia, 2001.
Larchet, Jan-Claude, Teologia bolii, Sibiu, Edit. Oastea Domnului, 1997.
Larchet, Jan-Claude Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Bucurețti,
Sophia, 2006.
Ierotheos Vlahos, Bioetică și Biotehnologie, București, Christiana, 2013.
2
Pavel Chirilă & co, Principii de Bioetică. O abordare ortodoxă, București, Edit.
Christiana, 2008.
Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creștină, București, Edit. Christiana, 2001.

Desfăşurarea examenului: vor fi puse întrebări din bibliografia de mai sus

și din referat - ORAL

Bibliografie de consultat pentru referat

Bel, pr. prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2006.
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Cluj-Napoca, Edit. Renaşterea, 2010, pp.
597-430;
BRECK, JOHN ŞI LYN, Trepte pe cale vieţii. O viziune ortodoxă asupra bioeticii, trad. din lb. engl. de
Geanina Filimon, Editura Sofia, Bucureşti, 2006.
BRECK, JOHN, Clonarea umană între mit şi realitate – o evaluare ortodoxă, trad. Lucia Mureşan şi Ana
Ştefănescu, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005.
BRECK, PR. PROF. DR. JOHN, «Prunc s-a născut nouă». Etica ortodoxă şi copilul care vine pe lume, în vol.
«Bioetica şi taina persoanei», Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 75-91.
BRECK, PR. PROF. DR. JOHN, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
Bria, Pr. prof. Ion, Parohie, preot, credincios: Identitatea şi misiunea lor, în vol. ”Destinul
Ortodoxiei”, Bucureşti, 1990.
ENGENLHARDT, H. TRISTRAM JR, Fundamentele Bioeticii creştine, trad. de Mihail Neamţu, Cezar Login şi
diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005.
EVDOKIMOV, PAUL, Taina iubirii, trad. de Gabriela Moldovan, Editura Christiana, Bucureşti, 1994.
IOAN, BEATRICE - GAVRILOVIC, CRISTINA I. - ASTĂRĂSTOAIE, VASILE, Bioetica. Cazuri celebre, Editura
Junimea, 2005.
IONESCU, RĂZVAN , Problematica începutului vieţii umane în etica biomedicală contemporană, în «Ştiinţă
şi teologie», Editura Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001, pp. 265-290.

PUŞCAŞ, PR. FLORIN, Procreaţia clinic asistată în teologia «diasporei» ortodoxe, în «Revista Teologică»,
nr.1, Sibiu, 1998, pp. 89-103.
RADUCA, PR. DR. VASILE, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, EIB, Bucureşti, 1996.
RĂDUCĂ, PR. PROF. DR. VASILE, Bioetica şi morala creştină, în Rev. «Studii Teologice», nr. 3-4 (1999), pp.
103-117.
RĂDUCĂ, PR. PROF. DR. VASILE, Planificarea familială, controlul naşterilor şi contracepţia, în Rev. «Studii
Teologice», nr. 1-2, (2006), pp. 222-236.
REMETE, PR. CONF. DR. GEORGE , Principiul planning-ului, în Rev. «Vestitorul Ortodoxiei», nr. 227,
(2001), pp. 5-16.

3
Sensul vieții, al suferinței și al morții, Documente ale Simpozionului internațional, Alba Iulia,
29, febr. – 2 martie 2008.
Skouteris, Constantine, Perspective ortodoxe, Presa Universitară Clujeană, pp. 56-94;
Sonea, Pr. Cristian, Repere ale rolului şi ale responsabilităţii laicilor în Biserică la Părinţii
Apostolici, în ”Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa”,
nr. 2, 2010, pp.135-146;
Stan, Liviu, Elementul laic în Biserica Ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei"' 1-2/19
Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, Edit. IBMBOR,
1978, 1997;

Toţi masteranzii vor prezenta POTRIVIT PROGRAMĂRII ONLINE

referate (10- 15 pagini) cu una din temele de mai jos.

TEME:
1. Fundamentele teologice ale misiunii creștine
2. Biserica – societate și Biserica comunitate parohiala: analiza celor două formule
3. Teme ale pastoraţiei actuale: catehizarea tineretului, învăţământul religios, vizitele
pastorale şi asistenţa socială
4. Probleme morale actuale: avortul, eutanasia, transplantul de organe, clonarea,
naşterea în vitro, pornografia, schimbarea sexului
5. Misiunea Bisericii în epoca modernă. Datoria preotului si a fiecărui credincios
pentru transmiterea si apărarea dreptei credinţe
6. Biserica în Stat. Clerul ortodox şi responsabilitatea moral-politică a laicilor
7. Reflecții moral-creștine asupra suferinței și bolii
8. Boala și sfârșitul vieții din punct de vedere al Moralei Creștine
9. Despre natura răului şi cauzele suferinţei
10. Problema suferinţei în Vechiul şi Noul Testament
11. Sensul suferinței în creștinism
12. Cauzele morale ale suferinței
13. Rolul pedagogic al suferinţei
14. Căi creștine de vindecare a bolii și suferinței.
15. Morala creștină și bolnavul incurabil
16. Relația dintre medic și pacient din punct de vedere moral.
17. Mijloace ortodoxe de terapie.
18. Învăţătura biblică şi a Sfinţilor Părinţi cu privire la moarte
19. Teologia imnelor din slujba înmormântării

4
 20. Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de transplantul de organe
21. Grija fată de trup în interpretarea Moralei creștine.
22. Valoarea omului în creștinism. Problema eutanasiei si a eugeniei din punct de
vedere moral.

OBSERVAŢII cu privire la redactarea Referatulului

Ghid minimal pentru redactarea referatului/tezei de

licență/disertație
Domeniul TEOLOGIE

1. Modul de structurare al Bibliografiei Generale se va face după Ex.

- BIBLICE: SF. Scriptura, locul, Edit., anul.

→ dacă se elaborează o teză cu caracter biblic ce foloseşte mai multe

ediţii ale Sf. Scripturi la acest CAP. se dau toate ediţiile Sf. Scripturi.

- LITURGICE: toate textele liturgice, adică numai cărţile de cult folosite la Sf.
Slujbe: ex. Mineele, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul.

- PATRISTICE: numai operele Sf. Părinţi din Patrologia Greacă sau Latină, din

PSB, sau alte traduceri şi nu comentarii la Sf. Părinţi.

- CANONICE: Catehisme şi Colecţii de canoane şi nu comentarii la canoane
- Dicţionare şi Enciclopedii

- Volume, cărți, manuale și monografii;

5
 - STUDII ŞI ARTICOLE: toate studiile şi articolele teologilor mai vechi sau
contemporani.

NORME DE REDACTARE
- Documentele vor fi redactate în Times New Roman, caracter de 12, stanânga-
dreapta (justificat)cu diacritice, iar notele de subsol cu caracter de 10.
- textul va fi împărţit în subcapitole cu cel mult 2 grade de titluri; titlurile
capitolelor şi subcapitolelor se redactează aliniate la stânga, precedate de
cifre arabe care indică gradul de subordonare (1. Subcapitol; 1.1.
Subcapitol); titlurile şi subtitlurile din text vor fi redactate „bold" şi vor fi
distanţate la un rând faţă de paragraful anterior; alte sublinieri/evidenţieri ale
unor cuvinte sau expresii din text se vor realiza doar cu „italic".
- anexele vor fi culese cu un Font Size mai mic decât cel al textului lucrării, se
numerotează şi se plasează la sfârşitul lucrării. Trimiterile vor fi marcate în
textul de bază: Anexa 1 etc.;
- figurile, graficele şi tabelele se numerotează cu un Font Size mai mic decât
cel din textul de bază;
- figurile şi fotografiile trebuie însoţite de legendă, care se plasează sub
acestea, iar tabelele de un titlu care se poziţionează deasupra, centrat, sub
numărul tabelului (care se poziţionează în dreapta, cu italic: Tabelul 1);
- trimiterea din text la figuri şi tabele se face astfel: fig. 1 sau fig. 1 şi 2 sau
fig. 1 — 3; tabelul 1 (scris normal).
Citarea autorilor se face cu titlurile academice sau ecleziale numai la PRIMA CITARE; La
adoua citare din același autor și opera se va cita fără titlurile academice și prescurtat.
Ex.: Prima data: Pr. prof. dr. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatică și Simbolică, Craiova, Edit.
Arhiepiscopia Craiovei, 1978, p. 1;
Adoua oară: D. Staniloae, Teologie Dogmatică …, p.1.
ÎN MOD OBLIGATORIU titlurile academice sau ecleziale se trec la Bibliografie generală;

6
 - pentru studiile publicate în limbă străină trimiterile bibliografice vor fi
întocmite în conformitate cu foaia de titlu (doar notele şi explicaţiile se
traduc); opţional, titlul poate fi tradus şi pus între paranteze rotunde, la prima
citare);
- expresiile uzuale din alte limbi se scriu cu italic;

Bibliografia generala
- în conformitate cu normele Academiei Române, ordinea informaţiilor într-o
trimitere bibliografică este următoarea:

⇒ numele autorului, prenumele (de botez), titlul lucrării (scris cu Italic),

volumul, localitatea, editura, anul.
In cazul în care lucrarea apare sub coordonare, după numele şi prenumele
coordonatorului se va trece între paranteze rotunde (coord.). Pentru lucrările
traduse în limba română sau cele cu studiu introductiv, prefaţă etc., după titlul
lucrării se vor specifica numele traducătorului şi al celui care a făcut studiul
introductiv, prefaţa etc., în ordinea în care apar în lucrarea respectivă.
Pentru un studiu sau o publicaţie periodică, se trec:
⇒ numele autorului, prenumele, titlul articolului (scris cu italic şi fără
ghilimele), în „Numele publicaţiei" (scris cu ghilimele), anul de apariţie al
seriei (scris cu cifre romane), numărul, anul calendaristic, pagina.
- în cazul listei bibliografice (de la finalul lucrării) se va face în ordinea
alfabetica în paragraf agățat 3,00 şi se plasează la sfârşitul lucrării, după
anexe; fiecare intrare din această listă va conţine toate titlurile şi gradele
academice ori profesionale, numărul volumului, indicele coloanelor etc.
- în cazul sfinţilor, apelativul „Sfântul" va fi pus înaintea numelui şi nu după
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la ..., şi nu: Ioan Gură de Aur, Sfântul,
Omilii la ...).
Exemple
Bibliografie Generală
7
Izvoare/Surse
Biblice:
Biblia sau Sf. Scriptură, București, Edit. IBMBOR, 2000.

Liturgice:
Triod, București, Edit. IBMBOR, 1985.
Octoih, București, Edit. IBMBOR, 1985.
Pentricostar, București, Edit. IBMBOR, 1985.
Ceaslov, București, Edit. IBMBOR, 1985.
Aghiasmatar, București, Edit. IBMBOR, 1985.
Molitfelnic, București, Edit. IBMBOR, 1985.

Patristice:
Actele Martirice, De martyrio Sancti Polycarpi, în JP. Migne, PG., vol. 05, col. 1029-1046.
Anselm de Canterbury (Anselmus Cantuariensis ) Cur Deus homo, în PL. vol. 158, col. 360-432.
Athenagoras Atheniensis, De resurectione mortuorum, în JP. Migne, PG., vol. 6, col. 974- 1023.
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în colecția ”Părinți și scriitori bisericești”, vol. 4, trad., introd.,
note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1982, p. 165- 361.
Clement Alexandrinul, Stromate, în colecția ”Părinți și scriitori bisericești”, vol. 5, trad., introd.,
note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1982.
Clementis Alexandrini, Stromata, în J.P. Migne, PG., vol. 8, col. 685 – 1382.
Dionisie pseudo Areopagitul, De divinis nominibus, în J.P. Migne, PG. vol. 3, col. 586-997.
Dionisie pseudo Areopagitul, De divinis nominibus, în J.P. Migne, PG. vol. 3, col. 586-997.
Eusebiu de Cezarea, Historia Ecclesiastica, în JP. Migne, PG., vol. 20, col. 09- 904.
Fer. Augustin, Despre căsătorie şi concupiscenţă, în Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne,
Patrologia Latină, 1841, vol. 44, col. 409-434.
Fer. Augustin, Despre duh şi suflet, în Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne, Patrologia Latină,
1841,vol. 40, col. 779 – 831.
Fericitul Augustin, De Nuptiis et Concupiscentia, în J.P. Migne, PL. vol. 44, col. 413 – 474.
Fericitul Augustin, Contra Secundam Juliani responsionem imperfectum opus, în J.P. Migne, PL.
vol. 45, col. 1040-1608.

8
Fericitul Augustin, De Genesi contra Manichaeos, în J.P. Migne, PL. vol. 34, col. 173 – 220.
Fericitul Augustin, De libero arbitrio, în J.P. Migne, PL. vol. 32, col. 1221-1310.
Fericitul Augustin, De natura Boni. Contra Manichaeos, în J.P. Migne, PL. vol. 42, col. 551 –
572.
Fericitul Augustin, Moribus Manichaeorum, în J.P. Migne, PL. vol. 32, Liber II, col. 1345-1378.
Fericitul Augustin, Sermones 174, II, în J.P. Migne, PL. vol. 38, col. 939-945.
Fericitul Augustin, Sermones de Sanctis, Sermo 313 , în JP. Migne, PL. vol. 38, col. 1247 – 1484.
Ferictul Augustin, De civitate Dei, în J.P. Migne, PL. vol 41, col. 13-804.
Ferictul Augustin, Sermones de Sanctis, Sermo 313 , în JP. Migne, PL. vol. 38, col. 1247 – 1484.
Filocalia română, vol. 1-12, București, Edit. Institutului Biblic, 2010.
Ghenadie de Marsilia, Despre dogmele bisericeşti, în Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne,
Patrologia Latină, 1841,vol. 58, col. 979 – 1054 B.
Grigory Palamas, The Triads, Deification în Christ II, 17, New York, Editura John Meyendorff,
trad. engl. Nicolas Gendl, Paulist Press, 1983.
Marcus Minucius Felicis, Octavius, în JP. Migne, PL. vol. 03, col. 231-366.
Methodius Episcopus et Martyrus, Ex libro de Resurrectione, în JP. Migne, PG. vol. 18, col. 265-
330.
Orgen, Contra Celsum, Liber VII, în JP. Migne, PG., vol. 11, col. 1421-1520.
Origen, Exortatio ad Martyrium, în JP. Migne, PG., vol. 11, col. 563 –650.
Părinți și scriitori bisericești, vol. 1-12, București, Bazilica, 2020.
S. Basilius Magnus, Constitutiones monasticae, în JP. Migne, PG., vol. 31, col. 1322-1429.
S. Clementius Alexandrini, Stromata, IV, în J.P. Migne, vol. 8, col. 685 – 1382.
S. Cyrillius Hierosolymitanus, Catecheses, în JP. Migne, PG. vol. 33, col. 331 -1059.
S. Gregorii Theologi, Oratio XXXIX, In Sancta Lumina, în JP. Migne, PG., vol. 36, col. 335-360.
S. Gregorius Papae I , Moralium Libri Sive Expositio In Librum Beati Job, în J.P. Migne, PL, vol.
75, col. 509 - 1162B; vol. 76, col. 09 - 0782A.
S. Gregorius Theologi, Oratio XXXIX, In Sancta Lumina, în JP. Migne, PG., vol. 36, col. 335-
360.
S. Gregorius Theologus, Oratio 45 – In Sanctum Pascha, in Migne, PG. vol. 36, col. 623-664.
S. Gregorius Theologus, Oratio II, in JP. Migne, PG., vol. 35, col. 407 -514.
S. Gregorius Theologus, Orationes 14 - De pauperum amore, cap. 19, în J.P. Migne, PG., vol. 35,
col. 856-890.
S. Gregorius Theologus, Orationes XXIV – In laudem S. Cypriani, în J.P. Migne, PG., vol. 35,
col.1170-1194.

9
S. Igantius Episcopi Antiocheni, Ad Romanos, în JP. Migne, PG., vol. 5, col.802-818.
S. Irenaeus, Adversus Haereses, în JP. Migne, PG., vol. 17a, col. 433-1224.
S. Maximus Confessoris, Ambiguorum Liber, în JP. Migne, vol. 91, col. 1032-1417.
S. Serapion Thumuitanus Episcopus, Liber adversus Manuchaeos, în JP. Migne, PG., vol. 40, col.
899-922.
S. Zenonis Episcopii Veronesnis, Tractatuum, in J.P. Migne, PL., vol. 11, col. 253-528.
Sancti Aurelii Augustini, De Nuptiis et Concupiscentia, Lutetiae Parisiorum, Edit.
JP. Migne, Patrologia Latină, 1841, vol. 44, col. 409-434.
Sancti Joannis Chrysostomi, Homilia XXIV ad Romanum,Lutetiae Parisiorum, Edit.
JP. Migne, Patrologia Graeca, 1857, vol. 60, col. 621-631.
Sf. Ignatie Teoforul ,Epistola ad Smyrnaeos, în JP. Migne, PG. vol. 05, col. 707 – 718.
Sf. Ioan Gură de Aur, Homilae in Genesin, Homilia XIII, în JP. Migne, PG., vol. 53, col. 105-
111.
Sf. Ioan Gură de Aur, Homilae in Genesin, Homilia XIII, în JP. Migne, PG., vol. 53, col. 105-
111.
Sf. Ambrozie al Milanului, Epistolae in duas classes distribuitae, Epistola LXXI, în JP. Migne,
PL., vol. 16, col. 1241B-1243B.
Sf. Ambrozie al Milanului, Epistolae in duas classes distribuitae, Epistola XXI, în JP. Migne, PL.,
vol. 16, col. 1010D-1011AB.
Sf. Atanasie cel Mare, De incarnationem Verbi, în J.P. Migne, PG., vol. 25, col. 94-196.
Sf. Chiril al Alexandrei, Explanatio in Epistolam ad Romanos, în JP. Migne, vol. 74, col. 774-854.
Sf. Chiril al Alexandrei, In Ioannis Evangelium, Liber X, în JP. Migne, PG., vol. 74, col. 283-444.
Sf. Chiril al Alexandriei, Explanatio in Epistolam ad Romanos, în J.P. Migne, PG. vol. 74, col.
774-854.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catechesis V. De fide et Symbolo, 8, în JP. Migne, vol. 33, col. 505-
525.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catechesis X. De Uno Domino Jesu Christo, 13, în JP. Migne, vol. 33,
col. 659-689.
Sf. Ciprian al Cartaginei, De Mortalitate, în J.P. Migne, PL. vol. 4, col. 383-602.
Sf. Efrem Syrul, Opera Omnia, Adversus haereses sermones, vol. 2, ediție siriacă, latină și greacă,
Roma, Tipografia Pontificia Vaticana, 1740, p. 437-560.
Sf. Evagrie Ponticul, Despre deosebirea patimilor si a gàndurilor, în „Filocalia română”, vol. I,
trad. D. Staniloae, Sibiu, 1936, p. 48-97.

10
Sf. Evagrie Ponticul, Despre rugàciune, în „Filocalia română”, vol. I, trad. D. Staniloae, Sibiu,
1936, p. 97-123.
Sf. Grigore de Nyssa, In Ecclesiasten, Homilia VII, in Migne, PG, vol. 44, col. 711-734.
Sf. Grigore de Nyssa, Oratio Catechetica, în J.P. Migne PG. vol. 45, col. 11-107.
Sf. Grigorie de Nyssa, De Beatitudinibus, în JP. Migne, PG., vol. 44, col. 1194-1302.
Sf. Grigorie de Nyssa, De Hominis opificio, în JP. Migne, PG., vol. 44, col. 123-257.
Sf. Grigorie de Nyssa, De Verginitatem, PG, vol. 46, col. 317-416.
Sf. Grigorie de Nyssa, De Vita Moysis, în J.P. Migne. vol. 44, col. 298-433.
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului (De Hominis Opificio), Lutetiae Parisiorum, Edit.
JP. Migne, Patrologia Graeca, 1857, vol. 44, col. 0123-0257.
Sf. Grigorie de Nyssa, In Cantica Canticorum, in J.P. Migne , PG. 44, col. 755-1118.
Sf. Grigorie Palama, Homiliae XXX, în J.P. Migne, PG. vol. 151, col. 375-388.
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola ad Trallianos, în JP. Migne, PG. vol. 05, col.674 - 686.
Sf. Ioan Damaschin, De imaginibus oratio, în J.P. Migne, PG. vol. 94, col.1227-1420.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, Editura Apologeticum, 2004.
Sf. Ioan Damaschinul, Expositio Fidei Orthodoxae, în J.P.Migne, PG. vol. 94, col. 790-1226.
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariul la cartea Iov, trad. și note de Laura Enache, Ioași, Edit.
Doxologia, 2012.
Sf. Ioan Gură de Aur, Epistolae ad Olympiadem, în J.P. Migne, PG. 52, col. 542-623.
Sf. Ioan Gură de Aur, Homiliae in Genesim, PG. vol. 53, col. 25-386.
Sf. Ioan Gură de Aur, Homiliae VII in Epistolam primam ad Thessalonicenses, IV, în JP. Mgne,
vol. 62, col. 433-440.
Sf. Ioan Gură de Aur, Homiliae XXX in Epistolam secundam ad Corinthios, in J.P. Migne, PG. vol.
61, col. 381-610;
Sf. Ioan Gură de Aur, Homiliae XXX in Epistolam secundam ad Corinthios, in J.P. Migne, PG. vol.
61, col. 381-610.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 24 la Romani, Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne, Patrologia
Graeca, 1857, vol. 60, col. 626-627.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la Cartea Facere II, în colecția ”Părinți și scriitori
bisericești”, vol. 22, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, 1989, p. 34-56.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la Cartea Facere II, în colecția ”Părinți și scriitori bisericești”,
vol. 22, Edit: IBMBOR., Bucureşti, 1989.

11
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în Lutetiae
Parisiorum, Edit. JP. Migne, Patrologia Graeca, 1857,vol. 60, col. 415-421.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, trad. de PS.
Teodosie Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea,
Bucureşti, Edit. Christiana, 2005.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, în PSB. vo.l 21, București, Edit. IBMBOR, 1987.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia a VIII-a, în Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
(de acum PSB), volumul (de acum vol.) 21, trad., introd., indicii şi note de D.
Fecioru, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române(de acum IBMBOR), 1987, p. 98-106.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, București, Edit. IBMBOR, 2005.
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, trad. de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Galaţi,
Egumeniţa, 2007.
Sf. Ioan Scărarul, Scara Dumnezeiescului Urcuş, cuvântul I, în Filocalia, vol. 9, trad., introd. şi
note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Edit.IBMBOR, 1980, p. 41-59.
Sf. Irineu, Contre les Heresies IV, 38, în ”Sources Chretiennes”, nr. 100(2), sous la direction de
Adelin Rousseau, Paris, Edition du Cerf,1965, p.362-995.
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţe, în ”Filocalia Română”, București, Editura Institutului
Biblic, 1981, vol. 10, p. 251-252.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambiguorum Liber în JP. Migne, vol. 91, col.1031-1417.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne, Patrologia Graeca,
1841,vol. 91, col. 1031 – 1418.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestinones ad Thalassium de Scriptura sacra, Quaestione, XXI, în
J.P. Migne, PG. vol. 90, col. 244-785.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones ad Thalassium de Scriptura sacra, Quaestione, XXI, în J.P.
Migne, PG. vol. 90, col. 244-785
Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea I, Ambigua, în PSB, vol. 80, trad., introd. şi note de
Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1983, p. 67-286.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, traducere şi studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică
jr., Sibiu, Eitura Deisis, 1999.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale - întâia cuvântare morală, în ”Filocalia română”, vol.
6, trad. introd. şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1977.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale- întâia cuvântare morală, în Filocalia, vol. 6, trad.
introd. şi note de D. Stăniloae, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1977, p. 119-182.

12
Sf. Vasile cel Mare, Constitutiones Asceticae (monasticae), în J.P. Migne, PG. 31, col. 1322- 1428.
Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile Ascetice, trad., introd., indicii şi note de Iorgu D. Ivan, în PSB,
vol. 18, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1989.
Sf. Vasile cel Mare, Contra Eunomium, în J.P. Migne, PG. vol. 29, col. 468-774.
Sf. Vasile cel Mare, Homilia dicta Tempore Famis et siccitatis, în J.P. Migne, PG. vol. 31, col.
303D-327C.
Sf. Vasile cel Mare, Homilia in Illud, Attende tibi ipsi, în JP. Migne, PG., vol. 31, col. 197-218.
Sf. Vasile cel Mare, Homiliae II in Hexaemeron, în J.P. Migne, PG. vol. 29, col. 27- 52.
Sf. Vasile cel Mare, Homiliae: Quod Deus non est auctor malorum, în J.P. Migne, PG. vol. 31.
col. 330-354.
Sf. Vasile cel Mare, Omilia cine a facut răul, Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne,
Patrologia Graeca, 1841, vol. 60, col. 409-434.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia aIII-a, trad., introd., note şi indici de D. Fecioru,
în PSB, vol. 17, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1986, pp. 365-375.
Sf. Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, în J.P. Migne, PG., vol. 31, col. 890-1050.
Tertulian, Apologeticus adversos Gentes Pro Christianis, în JP. Migne, PL., vol. 01, col. 305-604.
Tertulian, De anima, în Lutetiae Parisiorum, Edit. JP. Migne, Patrologia Latină, 1841,col. 0641 -
0752B.
Tertullianus, De testimonio animae adversus gentes, în JP. Migne, vol. 01, col. 681-692B.
Tertullianus, Liber de Poaenitentia, în JP. Migne, PL. vol. 01, 160-220.
Tertullianus, Liber de Anima, în JP. Migne, PL. vol. 02, col. 641-752B.
Tomasso d’Aquino, Somma Teologica, Fiesole-Firenze, Edizione Angelo Zelio Belloni, 2009.

Canonice:
Credința ortodoxă, Iași, Edit. Trinitas, 1995.

Dicționare sau enciclopedii:

Bria, pr. prof. dr. Ioan, Dicţionarde Teologie Ortodoxă, București, Edit. IBMBOR., 1981.

Volume, cărți, manuale și monografii

Androutos, Hristou, Sistem de morală, trad. de dr. Ioan Lăncrăjan şi Ermis Modopoulos, Sibiu,
1947.

13
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Edit. Mitr. Olteniei,
1978.
Teologie Morală Ortodoxă, curs pentru institutele teologice, VII, București, IBMBOR, 1980.

Teologie Morală ortodoxă, vol. 1-2, manual pentru facultățile de teologie, București,
Eit. IBMBOR, 1990.

Teologie dogmatică si sibmolică ortodoxă, vol. 1-2, manual pentru facultățile de

teologie, București, Eit. IBMBOR, 1990.

Volume, Studii şi articole:

Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Dictionarul Explicativ al limbii
romane, ediţia a II-a, București, Edit. Univers Enciclopedic, 1998.
Achimescu, pr.prof.Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate.Consideraţii teologico-
sociologice, în rev. ”Teologie și viața”, nr. 5-7 ( 1994 ), pp. 11-131.
Alexandrescu, pr. Ioan, Avraam în lumina Bibliei tâlcuire biblică, Sibiu, Tipogr. Arhidiecezană,
1937.
Aramini, Michele, Bioetica per tutti, Torino, Edit. Paoline, 2006, p. 78-79.
Aramini, Michele, Manuale di Bioetica per tutti, Edizioni Paoline, Milano, 2006.
Arthur, Schopenhauer, Sforismi sulla saggezza del vivere, a cura di Silvia Fiorini, Milano, Edit.
Rusconi, 2005.
Balca, Nicolae, Sensul suferinţei în creştinism, în „Studii Teologice”, nr. 3-4(1957), p.155-176.
Ballabio, Fabio, La sofferenza nelle grandi religioni, în ”Manuale di Pastorale Sanitaria”, Torino,
Edizioni Camilliane, 1999, p. 123-137.
Bălan, arhim. Ioanichie, Călăuza ortodoxă în familie şi societate, vol. II, Chişinău, Edit. MMB,
1993.
Beauchamp, Paul, Salmi notte e giorno, Assisi, Edit. Cittadella, 2002.
Beaufils, Dominique & com, Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, trad. din lb. fr. de
Nicoleta Petuhov, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2005.
Bel,Valer, Sensul creștin al martiriului, în rev. ”S t u d i a Universitatis Babeş-Bolyai.Theologia
Orthodoxa”, nr. 1(2012), p. 109-112, Cluj, 2012.
Belu, pr. prof. Dumitru I., Sfinţii Pãrinţi despre trup, în rev. « Studii Teologice », nr. 5-6, (1957),
p. 299-309.
Berdiaev, Nicolae, Sensul creaţiei, București, Edit. Humanitas, 1992.

14
Berdiaev, Nikolai Esprite et liberte, Paris, 1933.
Binet, dr. Alfred, Ideile moderne despre copii, prefaţă de J. Piaget, Cuvânt introductiv,
traducere, note şi comentarii de D. Todoran, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975.
Branişte, Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în rev. ”Studii Teologie”,
nr. 1-2 (1957 ), p. 125-151.
Breck, John, «Prunc s-a născut nouă». Etica ortodoxă şi copilul care vine pe lume, în vol.
”Bioetica şi taina persoanei”, Bucuirești, Edit. Bizantină, 2006, p. 75-91.
Breck, pr. prof. dr. John, Darul sacru al vieţii, Cluj-Napoca, Edit. Pathos, 2001.
Breck, pr. prof. dr. John, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, în trad. Prea Sfinţitul Dr. Irineu
Pop Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
Brock, Sebastian, Efrem Sirul, în trad. Pr. Mircea Ielciu, Ed. Deisis,Sibiu, 1998.
Brun, Jean, Neoplatonismul, trad. de Cătălin Anghelina, Bucureşti, Edit.Teora, 2000.
Buchiu, pr. prof. dr. Ştefan, Întrupare şi unitate, Editura Libra, Bucureşti, 1997.
Bulgacov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Bucureşti, Edit. Paidea, 1997.
Buta, Mircea Gelu, Întâlnire cu muribunzii, în ”Medicii și Biserica”, vol. VI, Cluj-Napoca, Edit.
Renașterea, 2008, p. 200-206.
Bută, Mircea & Chirilă, G., Pavel & Rebeleanu, Adina, Bioetica și identitatea persoanei umane,
în ”Revista Română de Bioetică”, vol. 8, nr. 3, Iași, 2010, p. 29-35.
Carrel, Alexis, Omul – ființă necunoscută, București, Edit. Cugetarea, 1939.
Cascone, Mario, Diakonia della vita. Manuale di Bioetica, Roma, Edizioni Santa Croce, 2008.
Casel, Odo, Il mistero del culto cristiano, Borla, Roma, 1985.
Cattorini, Paulo & Mordacci, Roberto & Reichlin, Massimo (acura di), Introduzione allo studio
della bioetica, Milano, Europa Scienze Umane Editrice, 1996.
Cattorini, Paulo, voce Alleanza terapeutica, în ”Dizionario di Teologia Pastorale Sanitaria, Torino,
Edizioni Camilliane, 1997, p. 30-37.
Celălalt Noica, Mărturii ale Monahului Rafail Noica însoţită de câteva cuvinte de folos ale
Părintelui Simeon, Editura Anastasia,1994.
Cervantes, Miguel, Don Quijote de la Mancha, vol. I-II, trad. de Ion Frunzetii şi Edgar Papu,
Chişinău, Edit. Hyperion, 1993.
Chioar, pr. dr. Ioan, Binele și răul în viziunea creștină, București, Editura Universal dalsi, 1996.
Chiodi, Mario, L’enigma de la sofferenza e testimonianza della cura, Milano, Edit. Glossa, 2003.
Chiodi, Maurizio, Etica de la Vita, Milano, Edizioni Glossa, 2006.

15
Chirilă, Pavel & com, Principii de bioetică. O abordare ortodoxă, București, Edit. Christiana,
2008.
Cimpoeșu, Diana & Irinel Rotariu & Costache, Irina & Petriș, Antoniu, Decizia "de a nu resuscita"
(II). Etică și lege în resuscitarea cardiopulmonară, în ”Revista Română de
Bioetică”, vol. 10, nr. 2, Iași, 2012, p. 29-41.
Ciubotea, ÎPS. mitr. Daniel, Familia creştină-Biserica de azi, în Familia creştină azi, Iaşi, Edit.
Trinitas, 1995, p. 5-6.
Coman, Ioan G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, Editura
Mitropoliei Banatului, 1988.
Coman, pr. Vasile, Casa păcii, în rev. ”Mitropolia Aardealului”, nr. 3-4 ( 1957), p. 195-210.
Comolli, Gian Maria, Compedio di pastorale della salute, Savona, Nuova Editoriale Romani,
2018.
Comolli, Gian Maria, Umanizzazione del mondo sanitario, în Gian Maria Comolli e Italo
Monticeli (coord), ”Manuale di pastorale sanitaria”, Torino, Edizioni
Camilliane, 1999, p. 237-244.
Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Iaşi, Edit. Moldova, 1994.
Crăciun, IPS. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, Poarta cerului, Galați, Edit.
Episcopiei Dunării de Jos, 1992.
Crăciun, PS. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Întru Lumina Ta, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2007.
Creţu, prof. Carmen, Curriculum:perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale, în „Revista de
pedagogie", anul XLIII, nr. 3-4, 1994, p. 5-36.
Crișan, Horațiu, Abordări teoretice ale deciziilor controversate în etica medicală, în ” ”Studia
Universitatis Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 29-
38.
Crouzel, Henri, Origen, Sibiu, Deisis, 1999.
Curcă, George Cristian, Aspecte conceptuale privind răspunderea deontologică și malpractica
medicală, în ”Revista Română de Bioetică”, vol. 8, nr. 1, Iași, 2010, p. 51-59.
David, diac. prof. dr. Petre, Călăuza Creştină, Arad, 1987.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, București, Editura Științifică, 1992.
Engelhardt, H.Tristram jr., Fundamentele Bioeticii creștine, Sibiu, Edit. Deisis, 2005.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, București,
Edit. Cristiana, 1994.

16
Evdokimov, Pavel, Ortodoxia, Bucuresti, IBMBOR, 1996.
Fabro, Cornelio, Introduzione in Soren Kirkegaard, Il vangelo delle sofferenze, a cura di C. Fabro,
Fossano, Edit. Esperienze, 1971, p. 7-71.
Faggioni, Maurizio Pietro, La vita nelle nostre mani, Torino, Edizioni Camilliane, 2009.
Fiori, Angelo, Il medico tra ricerca del bene del paziente e rispetto della sua autonomia nel nuovo
codice deontologico, in E. Sgreccia (a cura di), ”Storia della medicina e storia
dell’etica medica verso il terzo millennio”, Rubbettino, Soveria Mannelli (Ct)
2000.
Fizzotti, Eugenio, Verso una psicologia della religione. 2. Il camino della religiosita, Torino, Elle
Di CI, 1995.
Floca, arhid. prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, Polsib, 1992.
Florovsky, Georges, Creation and Redemtion, Massachusetts USA, Belmont, Nordland
Publishing Company, 1976.
Ford, David C., Bãrbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gurã de Aur, în trad. Luminiţa Irina
Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004.
Frankl, Viktor, La soferenza di una vita senza un senso. Psihoterapia per l’uomo d’ogii, Torino,
Elle Di Ci Editrice, 1992.
Gagliardi, Mauro, Il senso teologico della sofferenza, în rev. ”Studia Bioethica”, vol. 3, nr. 1-2
(2010), Roma, p. 47-63.
Galenianos, Michail, Voloarea martiriului în vremuri de persecuție conform Sf. Ioan Gură de Aur,
în ”Eucharist an Martyrdom”, Alba – Iulia, Reîntregirea, 2014, p. 143-154.
Galeriu, Constantin, Jertfă și răscumpărare, București, Harisma, 1991.
Galeriu, pr. prof. dr. Constantin, Forme şi mijloace pastorle de promovare a credinţei în familia
de azi, manuscriptum.
Gavrilovici, Cristina, Sfârșitul vieții la începutul vieții, în ”Medicii și Biserica”, vol. VI, Cluj-
Napoca, Edit. Renașterea, 2008, p. 78-96.
Girolami, Paulo, La deontologia medica, il codice deontologico e l’eutanasia. I motivi di un No,
în ”Studia Bioethica”, vol. 3, nr. 1-2, Roma, Italy, 2010, p. 31-39.
Gomiero, Franco, I sacramenti: dalla vita del Padre alla vita dei figli, în „Rivista di pastorale
liturgica“, nr. 3 (1999), p. 29-36.
Grelot, Pierre, Nelle angosce la speranza. Ricerca biblica, Milano, Edit. Vita e Pensiero, 1986.
Gullien, Gracia, Orientamenti e tendenze della Bioetica nell’area linguistic spagnola, în Viafora
Corrado. (coord), Vent’anni di bioetica. Idee protagonisti istituzioni, Padova,
Edit. Fondazione Lanza, 1990.

17
Ica sr., pr. Ioan & Kalomiros, dr. Alexandros & Kuraev, diac. Andrei & Costache, pr. Doru, Sfintii
Parinti despre originile si destinul cosmosului si omului, Sibiu, Edit. Deisis,
2003.
Ivan, pr. prof. Iorgu, Taina Căsătoriei, în pr. prof. dr. Dumitru Radu, ”Îndrumări Misionare”,
Bucureşti, Edit. IMBMBOR, 1986, p. 586-599.
Joiţa, dr. Elena, Eficienţa instruirii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998.
Kirkegaard, Soren, La malattia mortale, a cura di C. Fabro, Milano,SE, 2008; Idem, Il concetto di
angoscia, a cura di C. Fabro, Milano: SE, 2007; Idem, Il vangelo delle
sofferenze , a cura di C. Fabro, Fossano, Edit. Esperienze, 1971.
Larchet, Jean-Claude, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, traducere din lb. Franceză de
Marinela Bojin, București, Edit. Sophia, 2004.
Larchet, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferința omului, București, Edit. Sophia, 2008.
Larchet, Jean-Claude, Teologia bolii, Sibiu, Edit. ”Oastea Domnului”, 1997.
Leibniz, Gottfried Wilhelm von, Scritti filosofici, III. Saggi di teodicea. Ultimi scritti, Torino, Edit.
UTET, 2000.
Lemeni, Adrian (coord), Apologetica Ortodoxă, vol. I, București, Basilica, 2013.
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, prefaţă de pr.
prof. D. Popescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de pr. prof. Vasile Răducă, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1992.
Machinek, Marian, Despre controversa ce privește dimensiunea normativă a corporalității
umane, în ” ”Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-
Napoca, 2013, p. 9-16.
Made, Vittorio, La sofferenza nella cultura contemporanea, în Gian Maria Comolli e Italo
Monticelli, ”Manuale di pastorale sanitaria”, Torino, Edizioni Camilliane, 1999,
p. 117-123.
Maggioni, Bruno, Il racconto di Matteo, Assisi, Cittadella Editrice, 1981.
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, trad. de diac. Ioan Ică jr.,
Sibiu, Edit. Deisis, 2000.
Mann, Thomas, Muntele vrăjit, traducere de Petru Manoliu, prefaţă de Ion Ianoşi,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967.
Mantzaridis, Georgios, Globalizare şi Universalitate. Himeră şi Adevăr, trad. de pr. prof. dr.
Vasile Răducă, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2002.
Mantzaridis, Georgios, Morala Creștină, București, Edit. Bizantină, 2006.
18
Marcel, Gabriel, Homo viator, Borla, Roma, 1980.
Maritain, John, I diritti dell'uomo e la legge naturale, Milano 1977.
Matsoukas, Nikolaos, Teologia Dogmatică și simbolică IV. Demonologia, (de acum
Demonologia) trad. de Constantin Coman și Cristian-Emil Chivu, București,
Edit. Bizantină, 2002.
Matsoukas, Nikos, Teologia Dogmatica e Simbolica Ortodossa, vol. 2, Roma, Edit. Dehoniane,
1996.
McDermott, John M., La sofferenza umana nella Bibbia. Saggio di teologia biblica, Roma,
Edizioni Dehoniane, 1990.
Mihoc, pr. dr. Constantin, Taina căsătoriei şi familia creştină. Din învăţăturile marilor Părinţi ai
Bisericii din secolul IV, Sibiu, Edit. Teofania, 2002.
Mladin, Nicolae, Asceza şi Mistica paulină, Sibiu, Deisis, 1996.
Moise, Elena Solunca, Cuviinţa Tainei, 1996.
Moldovan, pr. conf. dr. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba-Iulia,
1996.
Moldovan, pr. conf. dr. Ilie, Taina Nunţii, în rev. ”rtodoxia”, nr. 3-4 ( 1979 ), p. 503-518.
Moldovan, pr. prof. dr. Ilie, Viața, suferința și moartea în condiția spirituală a existenței creștine,
în ”Sensul vieții, al suferinței și al morții”, Simpozion internațional Alba-Iulia,
29 februarie – 2 martie, 2008, Alba-Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008, p. 69-87.
Mousa, PS. episcop, Tineretul şi viaţa de familie, trad. de Crina şi Dan Sandu, în rev. ”Teologiea
și Viața”, nr. 5-7 (1994), p. 182-198.
Nazani, Alfredo, Le dimensioni etiche della relazione umana: limiti, obblighi, valori e
responsabilita di fronte all altro, in sanita, în Gian Maria Comolli e Italo
Monticeli, Manuale di pastorale sanitaria, Torino, Edizioni Camilliane, 1999,
p. 303-309.
Neculau Adrian, Cozma Teodor (coord.), Psihopedagogie — pentru examenul de
definitivat şi gradul II, Iaşi, Editura Spiru Haret, 1994. (Pentru
evitarea confuziilor privind apartenenţa unui prenume la numele
autorului/autorilor, am eliminat virgula dintre numele şi prenumele
autorilor, practică întâlnită tot mai des în literatura de specialitate.)
Nellas, Panaiotis, Omul animal îndumnezeit, Sibiu, Edit. Deisis, 1994.
Nicolau, Dr. Sebastian, Bioetică - manual pentru învăţământul universitar şi preuniversitar,
Bucureşti, Edit. Universul, 1998.

19
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia mondială a sănătăţii 1958-1962:o bibliografie,
Geneva, 1964.
Panayiotis, Nellas, Omul animal îndumnezeit, Sibiu, Edit. Deisis, 1999.
Papuc, Gheorghe, Viaţa creştină după Epistola Sfântului Apostol Pavel, în rev. ”Studii Teologice”,
nr. 5-6, (1955), p. 353-367.
Pascal, Blaise, Preghera per chiedere a Dio il buon uso delle malattie, Brescia, Edit. Morcelliana,
1950.
Pavel, Constantin C., Introducere în gândirea Fericitului Augustin,,Bucurețti, Anastasia, 1998.
Pavel, pr. prof. dr. Constantin, Probleme morale morale cu privire la căsătorie, în rev. ”Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 1-2 ( 1967 ), p.126-145.
Pavel, pr. prof. dr. Constantin, Familia preotului, în rev. ”Glasul Bsericii”, nr. 1-2 (1960 ), p. 79-
86.
Pellegrino, Edmund D. & Thomasma, David C., For the Patient’s Good. The Restoration of
Beneficente in Health, New York, 1988.
Penzo, Giorgio, L’essere dell’uomo come essere- per- la sofferenza, in ”Rivista di teologia
Morale”, Bologna, Edizioni Dehoniane, nr. 94, (1992), p. 222-224.
Pietro, Maria Luisa Di & Faggioni, Maurizio Pietro, Bioetica e infanzia, Bologna, Edizione
Dehoniane, 2014.
Platon, Phaidon sau Despre suflet, în trad. Petru Cretia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.
Popa, Gheorghe, Suferinta umana: o provocare pentru reflectia bioetica, în ”Revista Română de
Bioetică” vol. 1, nr. 3(2003).
Popescu, Leontin, Bioetica și perspectiva creștină, Brăila, Edit. Istros, 2009.
Popescu, Leontin, Relaţia medic-pacient din punct de vedere al moralei creştine, în ,,Teologie şi
Educaţie la Dunărea de Jos”, Vol. XI, p. 380-392, Galați, Edit. Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, 2012.
Popescu, M. Teodor, Moartea şi învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în rev.
”Ortodoxia”, VII, nr. 2, (1955), p. 163-181.
Popescu, pr. Ion-Mălăieşti, Cartea lui Iov. Studiu introductiv, București, 1935.
Popescu, Teodor, Moartea şi învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în rev.
”Ortodoxia”, VII, nr. 2, (1955), p. 163-181.
Prealipceanu, pr. prof. Vladimir & pr prof. Neaga, Nicolae & pr. prof. Barna, Gheorghe & pr. prof.
Chialda Mircea, Studiul Vechiului Testament,manual pentru Facultăţile de
Teologie, Cluj Napoca, Edit. Renaşterea, 2006.

20
Radu, pr.prof.dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii»,
tezà de doctorat, in «Ortodossia», 1-2(1978), p. 17-389.
Radu, pr.prof.dr. Dumitru (coord.), Îndrumări Misionare, București, IBMBOR, 1986.
Răducă, pr. dr. Vasile, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, EIB, Bucureşti, 1996.
Rămureanu, Ioan, Introducere Generala , în ”Actele martirice”, PSB, vol. 11, Bucureşti,
IBMBOR, 1982, p. 05-16.
Răşcanu, Dr. Ruxandra Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ştiinţă şi tehnică,
Bucureşti, 1996.
Râmbu, Nicolae, Filosofie si nemurire, Iasi, Agora,1995.
Remete, George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, București, Edit. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
Ricoeur, Paul, Flosofia della volonta. 1.Il voluntario e l’involuntario, Genova, Marietti, 1990.
Ricoeur, Paul, Il male: una sfida alla filosofia e alla teologia, Brescia, Edizioni Morcelliana, 2007.
Roccetta, Carlo, I sacramenti della fede, vol. I, Dehoniane, Bologna, 1998.
Rose, Ierom. Serafim, Facerea, Crearea Lumii şi omul începuturilor, Editura Bucureşti, 2001.
Sartre, Jean Paul, Bariona o il figlio del tuono. Racconto di Natale per cristiani e non credenti,
Milano, Edizioni Christian Marinotti, 2003.
Sava, pr. lect. dr. Gheorghe, Le baptême - participation à la mort et à la ressurrection du Christ,
în vol. „Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos“, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2003.
Scheler, Max, Il senso dela sofferenza, în Max Scheler, ”Il dolore, la morte, l’imortalita”, Torino,
Edit. LDC, Leumann, 1983, p. 35-74.
Sgreccia, Elio & Tambone, Victor, Manual de Bioetică, București, 2001.
Siegler, Mark, The progression of medicine: From physicians paternalism to patient autonomy to
bureaucratic parsimony, Arch. Int. Med. 145 (1985) 713-720;
Sima, pr. asist. dr. Gheorghe, Om trupesc şi om duhovnicesc, în rev. « Studii Teologice », nr. 3-4,
(2001), p. 144 - 160.
Sobco, Laurentius, Noul martiriu: un scurt moment de eroism sau un mod de viață, în ”Eucharist
an Martyrdom”, Alba – Iulia, Reîntregirea, 2014, p. 155-170.
Soloviov, Vladimir, Îndreptãţirea binelui. Filozofia moralã, în trad. Nina Nicolaeva, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994.
Spinoza, Baruch, Opera omnia, a cura di Roberto Bombacigone e Monica Natali, Milano, Edit.
Biblia, 1998.

21
Spinsanti, Sandro, Martire, în Stefano De Fiores e Tullo Goffi, , ”Nuovo Dizionario di
Spiritualita”, Torino, Edit. San Paulo, 1985, p. 903-917.
Spinsanti, Sandro, Salute, malattia, morte, în Francesco Compagnoni & com (coord), ”Nuovo
Dizionario di Teologia Morale”, Torino, Edit. San Paulo, 1990, p. 1134-1143.
Spinsanti, Sandro, Vita Fizica, în Tullo Goffi – Giannino Piana, ”Corso di Morale”, vol. 2, Brescia,
Queriniana, 1990, 127 – 281.
Stan, Alexandru & Rus, Remus, Istoria Religiilor, București, 1991.
Staniloae, pr. prof. Dumitru, Natură şi har în teologia bizantină, în Rev. «Ortodoxia», nr. 3(1974),
p. 394-439.
Staniloae, pr. prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, IBMBOR, 2001.
Stăniloae, Dumitru, Nota 10, la Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 4, București, IBMBOR,
1983.
Stăniloae, Dumitru, Nota 132, în ”Filocalia Română”, vol. 3, Digitally signed by Apologeticum,
2005, p. 87-88.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-II-III, ed. a III-a, Editura IBMBOR,
Bucureşti, 2003.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Edit. Mitr. Olteniei,
1987.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurare omului, Sibiu, 1943.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova,
Edit. Mitropoliei Olteniei, 1986.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Edit. Mitr. Olteniei,
1978.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Cluj-Napoca, Edit. Dacia,
1993.
Terrin, Aldo Natale, Il dolore e la morte nelle religioni, în ”Sensul vieții, al suferinței și al morții”,
Simpozion internațional Alba-Iulia, 29 februarie – 2 martie, 2008, Alba-Iulia,
Edit. Reîntregirea, 2008, p. 57-69.
Teșu, Ioan C., Bolile-”Divina filozofie”. Suferința – ”Pedagogie divină”, în rev. ”Teologie și
Viața”, nr. 1-4(2012), p. 5-24.
Teșu, Ioan C., Necazurile, durerile și suferințele – forme ale iubirii milostive a lui Dumnezeu, in
rev. ”Teologie și Viața”, nr. 9-12 (2012), p. 5-26.

22
Teșu, pr. prof. dr. Ioan C., Necazurile şi încercările, căi spre mântuire. Accente hrisostomice, în
Analele Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, vol. 12, Teologie Ortodoxă, p. 93-
110.
Tettamanzi Dionigi, Nuova Bioetica Cristiana, Torino, Piemme, 2001.
Tettamanzi, Dionigi, Dizionario di Bioetica, Torino, Piemme, 2002.
Turcu, Ioan, Suferinţa în conceţia laică şi cea creştină, Bucureşti, 1931.
Tușa, Stelian Pașca, Trupul morții și al salvei-perspectiva biblică și bioetică, ”Studia Universitatis
Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 67-83.
Vidal, Marciano, Manuale di etica teologica, vol. 2/I, Assisi, Edit. Cittadella editrice, 1995.
Vlachos, Hierotheos, Psihoterapie ortodoxă – contiuare și dezbateri, București, Sofia, 2007.
Vlahos, Ierotheos, Bioetică și Bioteologie, București, Edit. Christiana, 2013.
Yanaras, Christos, Persoană şi Eros, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000.

Notele şi trimiterile bibliografice se trec numai în subsolul paginii,

în ordinea în care apar în text, şi se numerotează cu cifre arabe.
PRIMA DATA CAND SE CITEAZA DINTR-UN AUTOR: La subsol se
trece conţinutul notei, respectiv trimiterea bibliografică, alcătuită din: titluri
academice, prenumele şi numele autorului, titlul operei, studiului sau al articolului
(scris cu italic, fără ghilimele), volumul, localitatea, editura, anul, numărul paginii
(sau al paginilor) de la care s-a preluat citatul.
Ex.: Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în „Studii
Teologice", nr. 3-4 (1958), p. 160-189, aici p. 176.
Dacă trimiterea se face la un studiu sau la o publicaţie periodică, aceasta va
conţine: prenumele şi numele autorului, titlul articolului (scris cu italic, fără
ghilimele), în „Numele publicaţiei", volumul/anul de apariţie al seriei, numărul, anul
calendaristic, numărul paginii (sau al paginilor) de la care s-a preluat citatul.
A DOUA OARA CÂND SE CITEAZA DIN ACELASI AUTOR SI OPERA:
prenumele (PRESCURTAT) şi numele autorului, titlul operei sau al articolului,
studiului PRESCURTAT (scris cu italic, fără ghilimele), pagina de unde s-a citat:
Ex: E. Branişte, Liturghia Darurilor…, p. 188.

23
 Citatele se marchează prin ghilimele (opţional se pot redacta cu italic). Nu sunt

admise ghilimelele englezeşti ori de alt tip decât în cazul redactării întregului text în
limba engleză sau o altă limbă. Omisiunile în cadrul unui citat se marchează prin
semnul [...]. Dacă apar citate în citate, se respectă rangurile acestora: „... «...» ...".
Citatele mai mari de cinci rânduri vor fi separate de textul de bază printr-un rând
pauză, atât înainte cât şi după. In cazul în care anumite citate fragmentează lucrarea,
acestea pot fi trecute în note şi au rolul de a completa şi clarifica afirmaţiile din textul
de bază.
Paginile şi coloanele vor fi citate astfel: p. 55, p. 55-63, p. 77, 81, 92; col. 345-346;

- Pentru uşurarea redactării aparatului critic se pot folosi abrevierile

recunoscute internaţional: Idem (normal)pentru numele autorilor, Ibidem (în
italic, pentru același autor și opera), apud, ( în italic) dar şi abrevieri introduse
de autor, cu condiţia consecvenţei pe tot parcursul lucrării şi specificate în
cadrul primei citări (Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Romani (în
continuare, DTR). Sunt acceptate şi abrevierile de genul: E. Branişte,
Liturghia Darurilor ..., cu condiţia ca prima citare să fie completă;
Exemple:
Prezentăm mai jos câteva exemple de note şi de trimiteri bibliografice:
1. Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în rev. „Studii Teologice" (în continuare, ST), nr. 3-4
(1958), p. 160-189, aici p. 176.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 180.
4. Prof. Carmen Creţu, Curriculum:perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale, în „Revista de pedagogie", anul XLIII, nr. 3-
4, 1994, p. 5-50, aici p.30.
5. E. Branişte, Liturghia Darurilor…, p. 188.
6. Aspecte legate de problematica dezvoltării personalităţii se regăsesc în diverse lucrări de specialitate: A. Neculau
şi T. Cozma (coord.), Psihopedagogie — pentru examenul de definitivat şi gradul II, Iaşi, Editura Spiru Haret, 1994, prezintă un
studiu aprofundat asupra acestora.
7. Linia aceasta a poziţiei faţă de imaginile sfinte se datorează mai cu seamă teologilor franci, care au alcătuit aşa-
numitele Libri Carolini, prin care, deşi nu se resping hotărârile Sinodului de la Niceea (787), se accentuează doar
funcţiunea didactică, istorică şi estetică a icoanelor.
8. Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, cartea VI, cap. 43, apud pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea
liturgică, vol. 2, Galaţi, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, 2001, p. 99, nota 30.

24
9. N. Necula, Tradiţie şi înnoire…, p. 167.
10. C. Creţu, Curriculum: perspective conceptuale ..., p. 11.
11. PS. prof. dr. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, Poarta cerului, Galați, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, 1992, p. 30.
12. Ibidem, p. 32.
13. Idem, Mreaja cuvântului, Galați, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, 1992, p. 23.
14. Ibidem.
15. Idem, Poarta cerului, p.30
16. Ibidem.
17. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloae, Numarul Sfintelor Taine, în ST., nr. 4-5, (1959), p. 90-150, aici p. 116.
18. Sf. Vasile cel Mare, Omilia cine a facut răul, în J.P. Migne, PG. vol 60, col. 309-507, aici col. 409D.
19. D. Staniloae, Numarul Sfintelor Taine, p. 117.
20. Idem, Teologie Dogmatică și Simbolică, București, Edit. IBMBOR, 2000, p. 35.
21. Ibidem.
22. Idem, Numarul Sfintelor Taine, p. 117.
23. Idem, Teologie Dogmatică …, p. 35.
24. Sf. Vasile cel Mare, Omilia cine a facut răul, col. 409D.
25. Ibidem, col. 410.
26. IPS. Casian, Mreaja cuvântului, p. 24.
28. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la Cartea Facere II, în colecția ”Părinți și scriitori bisericești” (de acum PSB),
vol. 22, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă ( de acum IBMBOR), 1989, p. 34-56, aici p. 38.
29. D. Staniloae, Teologie Dogmatică …, p. 35.
30. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 ..., p. 38.
31. Ibidem, p. 39.
32. Idem, Despre preoție, în Sf. Ioan Gură de Aur , Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, ”Tratatul despre preoție”,
București, Edit. Sofia, 2004, p. 1- 100, aici p. 87.
33. Pr. conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf.Apostol Pavel, în rev.
“Ortodoxia” (de acum ORT.), nr. 2 (1979), p. 200-280, aici p. 275.
34. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, p. 87.
35. I. Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea...., p. 275.
36. Dionigi Tettamanzi, Nuova Bioetica Cristiana, Torino, Piemme, 2001, p. 347.
37. Aldo Natale Terrin, Il dolore e la morte nelle religioni, în ”Sensul vieții, al suferinței și al morții”, Simpozion
internațional Alba-Iulia, 29 februarie – 2 martie, 2008, Alba-Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008, p. 57-69, aici p. 63-64.
37. Maurizio Chiodi, Etica de la Vita, Milano, Edizioni Glossa, 2006, p. 309.
38. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, București, Edit. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (de acum IBMBOR), 2005, p. 11.
39. Vittorio Made, La sofferenza nella cultura contemporanea, în Gian Maria Comolli e Italo Monticelli,
”Manuale di pastorale sanitaria”, Torino, Edizioni Camilliane, 1999, p. 117-123, aici p. 117.
40. Michele Aramini, Bioetica per tutti, Torino, Edit. Paoline, 2006, p. 78-79.
41. Cristina Gavrilovici, Sfârșitul vieții la începutul vieții, în ”Medicii și Biserica”, vol. VI, Cluj-Napoca, Edit.
Renașterea, 2008, p. 78-96, aici p. 80.

25
42. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia mondială a sănătăţii 1958-1962:o bibliografie, Geneva,
1964, p. 124.
43. Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de Bioetică, București, 2001, p. 82.
44. Stelian Pașca-Tușa, Trupul morții și al salvei-perspectiva biblică și bioetică, ”Studia Universitatis Babeș-
Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 67-83, aici p. 78. LIPSEȘTE
45. Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Dictionarul Explicativ al limbii romane, ediţia
a II-a, București, Edit. Univers Enciclopedic, 1998, p. 316.
46. Ibidem, p. 74.
47. E. Sgreccia, V. Tambone, Manual de Bioetică, p. 83.
48. Marian Machinek, Despre controversa ce privește dimensiunea normativă a corporalității umane, în ”
”Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 9-16, aici p. 15.
49. Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Sibiu, Edit. Oastea Domnului, 1997, p. 9.
50. San Gregorius Theologus, Oratio 45 – In Sanctum Pascha, in Migne, PG. vol. 36, col. 32 C: ”Hunc
arbitrii libertate donatum, ut bonum non minus illius esset, qui elegisset, quam eius, qui semina praebuisset, in
paradiso.” ( Dumnezeu a dăruit omului liberul arbitru, nu ca o micșorare, ci ca el să aleagă binele în mod propriu
potrivit modului în care i s-a dat în paradis).
51. Sf. Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, în J.P. Migne, Patrologiae Graecae (de acum PG.), vol. 31,
col. 890-1050, aici col. 1043c-1046a.
52. Ibidem.
53. Mircea Gelu Buta, Întâlnire cu muribunzii, în ”Medicii și Biserica”, vol. VI, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea,
2008, p. 200-206, aici p. 201.
54. Dionigi Tettamanzi, Dizionario di Bioetica, Torino, Piemme, 2002, p. 58.
55. Dr. Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, 1996,
p. 147.
56. Ibidem, p. 135.
57. Ibidem, p. 137.
58. Ibidem, p. 139.
59. Ibidem, p. 145.
60. Ibidem, p. 143.
61. Dr. Sebastian Nicolau, Bioetică - manual pentru învăţământul universitar şi preuniversitar, Bucureşti, Edit.
Universul, 1998, p. 54.
62. Maurizio Pietro Faggioni, La vita nelle nostre mani, Torino, Edizioni Camilliane, 2009, p. 180.
63. Jean-Claude Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, traducere din lb. Franceză de Marinela
Bojin, București, Edit. Sophia, 2004, p. 89-90.
64. Ibidem, p. 180.
65. Mark Siegler, The progression of medicine: From physicians paternalism to patient autonomy to
bureaucratic parsimony, Arch. Int. Med. 145 (1985) 713-720; Angelo Fiori, Il medico tra ricerca del bene del
paziente e rispetto della sua autonomia nel nuovo codice deontologico, in E. Sgreccia (a cura di), ”Storia della
medicina e storia dell’etica medica verso il terzo millennio”, Rubbettino, Soveria Mannelli (Ct) 2000, p.110; Paulo
Cattorini – Roberto Mordacci – Massimo Reichlin (acura di), Introduzione allo studio della bioetica, Milano,
Europa Scienze Umane Editrice, 1996, p. 122.

26
66. Paulo Cattorini, voce Alleanza terapeutica, în ”Dizionario di Teologia Pastorale Sanitaria, Torino, Edizioni
Camilliane, 1997, p. 30-37, aici p. 33.
67. Edmund D. Pellegrino, David C. Thomasma, For the Patient’s Good. The Restoration of Beneficente in
Health, New York, 1988.
68. P. Cattorini, voce Alleanza terapeutica, p. 33.
69. M.P. Faggioni, La vita nelle nostre mani, p. 183.
70. Gracia Gullien, Orientamenti e tendenze della Bioetica nell’area linguistic spagnola, în Viafora Corrado.
(coord), Vent’anni di bioetica. Idee protagonisti istituzioni, Padova, Edit. Fondazione Lanza, 1990, p. 290.
71. George Cristian Curcă, Aspecte conceptuale privind răspunderea deontologică și malpractica medicală, în
”Revista Română de Bioetică”, vol. 8, nr. 1, Iași, 2010, p. 51-59, aici p. 57.
72. Dr. Ruxandra Răşcanu Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, 1996,
p. 9.
73. G. C. Curcă, Aspecte conceptuale …, p. 54.
74. Sandro Spinsanti, Salute, malattia, morte, în Francesco Compagnoni & com (coord), ”Nuovo Dizionario di
Teologia Morale”, Torino, Edit. San Paulo, 1990, p. 1134-1143, aici p.1137.
75. Leontin Popescu, Relaţia medic-pacient din punct de vedere al moralei creştine, în ,,Teologie şi Educaţie la
Dunărea de Jos”, Vol. XI, p. 380-392, Galați, Edit. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2012, p. 389.
76. Ibidem, p. 387.
77. Alfredo Nazani, Le dimensioni etiche della relazione umana: limiti, obblighi, valori e responsabilita di
fronte all altro, in sanita, în Gian Maria Comolli e Italo Monticeli, Manuale di pastorale sanitaria, Torino, Edizioni
Camilliane, 1999, p. 303-309, aici p. 304-305.
78. Gian Maria Comolli, Compedio di pastorale della salute, Savona, Nuova Editoriale Romani, 2018, p. 275.
79. Ibidem, p. 276.
80. John Breck «Prunc s-a născut nouă». Etica ortodoxă şi copilul care vine pe lume, în vol. ”Bioetica şi taina
persoanei”, Bucuirești, Edit. Bizantină, 2006, p. 75-91, aici p. 86.
81. D. Tettamanzi, Nuova Bioetica …, p. 347
82. Marciano Vidal, Manuale di etica teologica, vol. 2/I, Assisi, Edit. Cittadella editrice, 1995, p. 119.
83. M. P. Faggioni, La vita nelle nostre mani, p. 183.
84. Ibidem.
85. M. Aramini, Bioetica per tutti, p. 93.
86. Paulo Girolami, La deontologia medica, il codice deontologico e l’eutanasia. I motivi di un No, în ”Studia
Bioethica”, vol. 3, nr. 1-2, Roma, Italy, 2010, p. 31-39, aici p. 34.
87. M. P. Faggioni, La vita nelle nostre mani, p. 184.
88. Horațiu Crișan, Abordări teoretice ale deciziilor controversate în etica medicală, în ” ”Studia Universitatis
Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 29-38, aici p. 30.
89. Maria Luisa Di Pietro e Maurizio Pietro Faggioni, Bioetica e infanzia, Bologna, Edizione Dehoniane, 2014,
p. 19-24.
90. M. Aramini, Bioetica per tutti, p. 262.
91. M. P. Faggioni, La vita nelle nostre mani, p. 188-1889.
92. P. Girolami, La deontologia medica, il codice deontologico…, p. 34.
93. J. C. Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, București, Edit. Sofia, 2004, p. 96-97.

27
94. Pavel Chirilă & com, Principii de bioetică. O abordare ortodoxă, București, Edit. Christiana, 2008, p. 150-
151.
95. G. C. Curcă, Aspecte conceptuale …, p. 54.
96. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de răsărit, București, Edit. Anastasia, 1992, p. 150: ”Ne dăm
seama până la urmă că ceea ce ne este cel mai scump într-o ființă, ceea ce o face să fie «ea însăși», rămâne
nedefinit, căci nu-i nimic în firea sa care ar reveni în chip propriu persoanei, totdeauna unică și de necoparat,
«fără de asemănare»”; cfr. Mircea G. Bută, Pavel Chirilă, Adina Rebeleanu, Bioetica și identitatea persoanei
umane, în ”Revista Română de Bioetică”, vol. 8, nr. 3, Iași, 2010, p. 29-35, aici p. 32.
97. Leontin Popescu, Bioetica și perspectiva creștină, Brăila, Edit. Istros, 2009, p. 13.
98. V. Lossky, Teologia mistică…, p. 153: ”Ca și chip al lui Dumnezeu, omul este o ființă personală, așezat în
fața unui Dumnezeu personal. Dumnezeu se adresează lui ca persoană și omul Îi răspunde ca o persoană”.
99. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003,
p. 113.
100. Dominique Beaufils & com, Bioetica şi Taina persoanei. Perspective ortodoxe, trad. din lb. fr. de Nicoleta
Petuhov, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 40-41.
101. În centrul atenţiei stă persoana. De la grecescul  – persoană.
102. Georgios Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate. Himeră şi Adevăr, trad. de pr. prof. dr. Vasile
Răducă, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 155.
103. H.Tristram Engelhardt jr., Fundamentele Bioeticii creștine, Sibiu, Edit. Deisis, 2005, p. 411.
104. J-C. Larchet, Teologia bolii, p. 9.
105. E. Sgreccia, V. Tambone, Manual de Bioetică, p. 76: ”Se vorbește astăzi de umanizarea medicinii, dar în
acest termen se află concepte diferite, sau dacă vreți, complementare între ele: unii înțeleg prin acest termen
subliniere raportului intersubiectiv dintre pacient și personalul sanitar în fața invaziei tehnologiei sau a masificării
spitalelor; alții înțeleg introducerea studiilor umaniste, mai ales a psihologiei în planurile de studiu a Facultăților
de medicină; dar semnificația cea mai profundă a acestei concepții, într-un fel mai concludent față de celelalte,
constă în recunoașterea demnității persoanei în fiecare subiect uman…”
106. M. Chiodi, Etica de la Vita, Milano, p. 307.
107. G. M. Comolli, Compedio di pastorale della salute, p. 273.
108. Ibidem, p. 274.
109. Gian Maria Comolli, Umanizzazione del mondo sanitario, în Gian Maria Comolli e Italo Monticeli (coord),
”Manuale di pastorale sanitaria”, Torino, Edizioni Camilliane, 1999, p. 237-244, aici p. 243.
110. În privința autorității în actul medical vezi și Horațiu Crișan, Abordări teoretice ale deciziilor controversate
în etica medicală, în ”Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Bioethica”, vol. 58, nr. 2, Cluj-Napoca, 2013, p. 29-38.
111. Diana Cimpoeșu, Irinel Rotariu, Irina Costache, Antoniu Petriș, Decizia "de a nu resuscita" (II). Etică și
lege în resuscitarea cardiopulmonară, în ”Revista Română de Bioetică”, vol. 10, nr. 2, Iași, 2012, p. 29-41, aici p.
30.
112. M. Chiodi, Etica de la Vita, p. 308.
113. S. Spinsanti, Salute, malattia, morte, p.1135.
114. M. P. Faggioni, La vita …., p. 178; vezi și J.C. Larchet, Creştinul în faţa bolii,…, p. 78-79.
115. Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, Bucurețti, Edit. Christiana, 2013, p. 224.
116. M. Chiodi, Etica de la Vita, p. 309.

28
117. Ibidem, p. 310.
118. S. Spinsanti, Salute, malattia, morte, p.1137.
119. Aldo Natale Terrin, Il dolore e la morte nelle religioni, în ”Sensul vieții, al suferinței și al morții”, Alba-
Iulia, 2008, p. 57-68, aici p. 57.
120. Nicolae Balca, Sensul suferinţei în creştinism, în „Studii Teologice”, nr. 3-4(1957), p.155-176, aici p. 155.
121. Al. Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, București, 1991, p. 247.
122. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, București, Editura Științifică, 1992, p. 44.
123. Ibidem.
124. Idem, Le yoga, Paris, 1954, p. 8.
125. Idem, Istoria credinţelor …., p. 44.
126. Ibidem, p. 49.
127. Ibidem, p. 44.
128. Ibidem, p. 88.
129. Max Scheler, Il senso dela sofferenza, în Max Scheler, ”Il dolore, la morte, l’imortalita”, Torino, Edit.
LDC, Leumann, 1983, p. 35-74, aici p. 58.
130. M. Chiodi, Etica de la Vita, p. 314.
131. M. Eliade, Istoria credinţelor…, p. 89;
132. Ibidem.
133. Buddha nu dă o definiţie concretă Nirvanei ci, referindu-se la spune că este un loc unde nu este nici
pământ, nici aer, nici foc, nici apă. Nu e locul nemărginirii spaţiale şi nici al nemărginirii conştiinţei, nici al
nimicniciei şi nici locul unde nu există nici conştiinţă, nici inconştient. Nu există lumea aceasta nici aceea, nici luna
nici soarele. Ea este sfârşitul suferinţei –cf. N. Balca, sensul suferinţei în creştinism, p. 156; cf. Oldenberg, Buddha,
Stuttgart, 1903, p. 325.
134. M. Eliade, Istoria credinţelor…, p. 91.
135. M. Chiodi, Etica de la Vita, p. 315.
136. Max Scheler, Il senso dela sofferenza, p. 61.
137. Mario Chiodi, L’enigma de la sofferenza e testimonianza della cura, Milano, Edit. Glossa, 2003, p. 236.
138. A. N. Terrin, Il dolore e la morte nelle religioni, p. 65.
139. N. Balca Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1982, p. 251-252.
140. Idem, sensul suferinţei…, p. 157.
141. Ibidem, p. 158.
142. Ibidem, p. 159.
143. B.Pascal, Preghera per chiedere a Dio il buon uso delle malattie, Brescia, Edit. Morcelliana, 1950.
144. Baruch Spinoza, Opera omnia, a cura di Roberto Bombacigone e Monica Natali, Milano, Edit. Biblia,
1998.
145. G.W. Leibniz, Scritti filosofici, III. Saggi di teodicea. Ultimi scritti, Torino, Edit. UTET, 2000.
146. Arthur Schopenhauer, Sforismi sulla saggezza del vivere, a cura di Silvia Fiorini, Milano, Edit. Rusconi,
2005.
147. Soren Kirkegaard, La malattia mortale, a cura di C. Fabro, Milano,SE, 2008; Idem, Il concetto di angoscia,
a cura di C. Fabro, Milano: SE, 2007; Idem, Il vangelo delle sofferenze , a cura di C. Fabro, Fossano, Edit.
Esperienze, 1971.

29
148. Nicolae Râmbu, Filosofie si nemurire, Iasi, Agora,1995, p. 155-156.
149. Cornelio Fabro, Introduzione in Soren Kirkegaard, în Il vangelo delle sofferenze, a cura di C. Fabro,
Fossano, Edit. Esperienze, 1971, p. 7-71.
150. Sanctus Maximus Confessoris, Ambiguorum Liber, în JP. Migne, PG., vol. 91, col. 1032-1417, aici, col.
1099CD: ”Si enim hominis partes, sicut ante redditum est, corpus et anima constituuntur, partes autem necessario
relationem ad aliquid accipiunt; totum enim habet omnio praedicamentum: que vero sic dicuntur ad aliquid, eorum
sunt quae simul ubique et semper secundum generationem sunt, quemadmodum partes speciem totam coitu
perficiunt, sola inteligentia ad hoc dignoscendum quid sit secundum esentiam unumquodque a se invincem
separata: animam igitur et corpus merito partes hominis inter se invincem ante subsistere temporaliter aut post
subsistere impossibile est, alioqui ratio illa quae sic dicitur ad aliquid solvetur”.
151. Teologie Morală Ortodoxă, curs pentru institutele teologice, VII, București, IBMBOR, 1980, p. 114.
152. Ibidem, p. 114
153. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, București, IBMBOR, 2003, p. 36; vezi
și pr.prof.dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări Misionare, București, IBMBOR, 1986, p. 315.
154. GH. SAVA, Le baptême - participation à la mort et à la ressurrection du Christ, în vol. „Teologie şi
educaţie la Dunărea de Jos“, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p. 159.
155. Carlo Roccetta, I sacramenti della fede, Dehoniane, Bologna, 1998, vol. I, p. 186.
156. Franco Gomiero, I sacramenti: dalla vita del Padre alla vita dei figli, în „Rivista di pastorale liturgica“, nr.
3 (1999), p. 29-36, aici p. 30.
157. Odo Casel, Il mistero del culto cristiano, Borla, Roma, 1985, aici p. 38.
158. Ibidem, p.38.
159. D. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii», tezà de doctorat, in
«Ortodossia», 1-2(1978), p. 17-389, aici p. 29.
160. Alexis Carrel, Omul – ființă necunoscută, București, Edit. Cugetarea, 1939.
161. Pr. Asist. Dr. Gheorghe Sima, Om trupesc şi om duhovnicesc, în rev. « Studii Teologice », nr. 3-4, (2001),
p. 144 - 160, aici p. 145.
162. Platon , Phaidon sau Despre suflet, în trad. Petru Cretia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 125.
163. Pr. Asist. Dr. Gheorghe Sima, Om trupesc şi om duhovnicesc, p. 145.
164. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, I, 2003, p. 392.
165. Marci Minucii Flicis, Octavius, în JP. Migne, PL. vol. 03, col. 231-366, aici col. 287B: ”Nihil membrorum
est, quod non et necesitatis causa sit, et decoris”.
166. Sanctus Basilius Magnus, Constitutiones monasticae, în JP: Migne, PG., vol. 31, col. 1322-1429, aici col.
1359C: ”Qui enim vere philosophus est, ei cum corpus sit loco scholae et gymnasii, sitque eidem animi sedes
firmissima”.
167. S. Maximus Confessoris, Ambiguorum Liber, PG., vol 91, col. 1331CD: ”Si omnium enim mysteriorum
diviniorum mysteriosissimum est Christi, quod utique omni secundum omnem intellectum vel exsistenti vel exstiturae
perfectioni limites imponit, quodque omnium limitum ac finium repagula supergreditur, hoc vero mysterium cum
incarnato ac perfecte homine Dei Verbo et esse et exsistere corpus docet de nostra carne desumptum atque nobis
coessentiale, unitum ipsi secundum substantiam, cum quo et assumptus est in coelos, «supra omnem principatum et
potestatem et virtutem nomenque quodcunque nominatur, non modo in hoc saeculo, sed etiam in futuro» (Ef. 1, 21),
atque cum Deo atque Patre nunc et per interminata saecula sedet, omnes transgressus coelos et superior omnibus

30
factus, et rursus veniet, ut reformet atque instauret universum nostrasque animas salvas reddat et corpora, sicut
credidimus et credimus seperque utinam credere perseveremus”.
168. Magistrand Gh. Papuc, Viaţa creştină după Epistola Sfântului Apostol Pavel, în rev. ”Studii Teologice”, nr.
5-6, (1955), p. 353-367, aici p. 358.
169. Methodius Episcopus et Martyrus, Ex libro de Resurrectione, în JP. Migne, PG. vol. 18, col. 265-330, aici
col. 311D – 314A: ”Quare cum caro inter confinia corruptionis et incorruptionis, ac nec corruptio nec incorruptio
facta est; victa vero propter voluptatem, quanquam incorrptionis opus et possessio, fuisset a corruptione: proptera
corruptioni mancipata est. Postquam ergo victa fuisset a corruptione, mortique propter castigationem tradita, noluit
Deus, ceu haeriditatem, corruptioni ad victoriam relinquere: sed victa rursum morte per resurrectionem,
incorruptioni reddit, ut ne corruptio incorruptionem, sed magis incorruptio, quod est corruptibile in haereditatem
accipieret”.
170. Sanctus Irenaeus, Adversus Haereses, în JP. Migne, PG., vol. 17a, col. 433-1224.
171. Ibidem, col. 965A: ”Hanc sententiam imo hanc ignorantiam et caecitatem induxit”
172. Ibidem, col. 1155CD-1156A: ”Fabricator enim universorum Dei Verbum, qui et ab initio plasmavit
hominem, a malitia inveniens labefaciatum suum plasma omni modocuravit: hoc quidem et secundum unumquodque
membrum, sicut et in suo plasmate est; hoc autem et in semel totum sanum et integrum redintegravit hominem,
perfectum eum sibi praeparans ad resurrectionem. Et quam enim causam habebat carnis membra curare, et
restituere pristinum characterem si non habebant salvari, quae ab illo curata fuerant? Si enim temporalis erat ab eo
utilitas, nihil grande praestitit bis qui ab eo curati sunt. Aut quomodo dicunt non esse capacem carnem vitae, quae
est ab eo, quae percepit curationem ab eo? Vita enim per curationem, incorruptela autem per vitam efficitur. Qui
igitur curationem confert, hic et vitam; et qui vitam, hic et incorruptela circumdat plasma suum”; vezi și PR. PROF.
D.I.BELU, Sfinţii Pãrinţi despre trup, în rev. « Studii Teologice », nr. 5-6, (1957), p. 299-309, aici p. 300.
173. Ibidem, col.1158BC-1159B: ” Manifestum est quoniam corpus quod est caro, quod et humiliatur cadens in
terram. Transfiguratio autem eius, quoniam cum sit mortalis et corruptibilis, immoralis sit et incorruptibilis; non
secundum propriam substantiam, sed secundum Domini operationem, qui potest mortali immortalitatem, et
corruptibili circumdare incorruptibilitatem”.
174. Ibidem, col.1163C.
175. Tertullianus, Liber de Poaenitentia, în JP. Migne, PL. vol. 01, 160-220, aici, 1341: ”Sed non eo interse
fifferunt, quod corpus et spiritus duo sunt; alioquin eo magis patia sunt, quia duo unum efficiunt: ne quis pro
diversitate meteriarum peccata eorum discerunt, ut alterum altero levius aut gravius existimet. Siquidem et caro et
spirituas, Dei res: alia, manu eius expressa; alia, afflatu eius consummata. Cum ero ex pari ad Dominum
pertineant: quodcumque eorum deliquerit, ex pari Dominum offendit. An tu discernas actus carnis et spiritus?
Quorum et in vita et in morte, et in resurrectione, tantum communionis atque consortii est ut pariter aut in vitam aut
in iudicium suscitentur: quia scilicet pariter aut deliquerint aut innocenter egerint”.
176. Sanctus Serapion Thumuitanus Episcopus, Liber adversus Manuchaeos, în JP. Migne, PG., vol. 40, col.
899-922.
177. Ibidem, col. 910CD.
178. Ibidem, col. 903C.
179. Ibidem, col. 910D: ”Et contra diabolo corpus, ut inserviat Deo? Inservit Deo, cum est temperans. Hoc
autem Dei est, sicut rursus inservit anima diabolo, cum non credit, et loquitur blasphema”.

31
180. Ibidem, col. 903B: ”Cum enim corpus se temperat, corpus virtutis factum est, et corpus virtutis est; et quia
corpus virtutis est, potest esse templum”
181. Ibidem, col. 910B.
182. D. I. BELU, Sfinţii Pãrinţi despre trup, în rev. « Studii Teologice », nr. 5-6, (1957), p. 299-309, p. 303.
183. S. Cyrillius Hierosolymitanus, Catecheses, în PG. vol. 33, col. 331 -1059, aici Catechesis IV, De Decem
Dogmatibus, col. 454 – 504, ivi col. 483: ”Ne mihi dixeris corpus peccandi causam esse; si enim corpus peccati
causa est, quare mortuus non peccat? Gladium admove dextrae hominis nuger mortui, et caedes nula siet; omnia
formarum genera coram iuvene recena mortuo pertranseant, et nulla oborietur scorlandi cupiditas. Quamobrem?
Quia corpus per seipsum non peccat, sed anima per corpus. Animae instrumentum, et veluti indumentum atque
amictus corpus est: et si quidem ab ea ad fornicationem applicetur, immundum sit; si vero animae sanctae
coniugatur, sit templum Spiritus sancti”.
184. Sanctus Aurelius Augustinus, De natura Boni, în JP. Migne, PL., vol. 32, col. 551-572, aici XVIII; col.
556: ”Hylen, quae rerum informis materies antiquis dicebatur, non esse malum”.
185. Ibidem, XXXVI, col. 562: ”Nulla creatura Dei mala, sed ea male uti est malum”; ”Malum est enim mali
uti bono”.
186. D.I.Belu, Sfinţii Pãrinţi despre trup, p. 302.
187. Augustinus, De natura Boni, XXX, col. 560.
188. Athenagoras Atheniensis, De resurectione mortuorum, în JP. Migne, PG., vol. 6, col. 974- 1023, aici col.
1003A: ”Natura hominis in eo posita, ut constet ex anima et corpore”.
189. Tertullianus, Liber de Anima, în JP. Migne, PL. vol. 02, col. 641-752B, aici col. 761AB: ”Certe enim
domus animae caro est, et inquilinus carnis anima. Desiderabit itaque inquilinus, ex causa et necesitate huius
nominis, profutura domui, toto inquilinus sui tempre; non ut ipse libicinandus; sed tantum modo continendus: quia
non aliter contineri possit, quam domo fulta. Alioquin licebit animae, dilapsa domo, ex destitutione propriorum
subsidiorum incolumi abire, habenti sua firmamenta, et proprie conditionis alimenta, immortalitem, rationalitem,
sensualitatem, intellectualitatem, arbitrii libertatem”.
190. Sf. Vasile cel Mare, Homilia in Illud, Attende tibi ipsi, în JP. Migne, PG., vol. 31, col. 197-218, aici col.
215CD-218AB: ”Poastquam animam speculatus es, attende etiam, si tibi videbitur, ad corporis structuram, et
admirare quomodo ipsum idoneum ac decens domicilium animae rationali condiderit artifex optimus. Finxit
hominem solum ex omnibus animantibus erecta facie, ut ex ipsa figura scias vitam tuam e superno genere oriri.
Nam quadrupedum genus omne respicit terram, et in ventrem inclinatur: homini vero patet ad coelum aspectus, ut
ne indulgeat ventri, neque veneris, sed impetum omnem ad supernum iter dirigat. Ad haec posito in altissimo loco
capite, praecipuos in co sensus collocavit. Hic visus, auditus, gustus, odoratus, omnes haud procul a se invicem
sedem obtinentes.Et licet sint in locum adeo exiguum coarctati, nullus vicini actionem impedit. Oculi quidem
occuparunt speculam altissimam, ut nulla corporis pars ipsis tenebras obducat, sed sub exigua quadam
superciliorum proiectura desidentes, e superiori ac eminentiori loco aciem recta intendant. E diverso, auditus
haudquaquam recta apertus est, sed retorto ac torutoso meatu sonos in aere apprehendit: id quod sit quoque ex
summa sapientia, ut vox quidem liberrime pervadat, aut potius insonet, per afractus et tortuosos sinus confracta,
nihil vero eorum quae forindecus interlabi solet, sensui possit esse impedimento. Disce linguae naturam, quam
tenera sit, versatilisque, et ad omnem sermonis usum ob motuum varietatem sufficiens. Considera dentes, qui ut
vocis organa sunt, fortiter fulcientes linguam, ita sunt alimenti ministri, quorum alii illud secant, conterunt alii.
Hunc ad modum convenienti ratiocinatione percurrens omnia, et addiscens aeris attractionem per pulmonem,

32
caloris in corde conservationem, concoctionis instrumenta, alveos sanguis, ita demum ex omnibus his
impervestigabilem Conditoris tui sapientiam perpectam habebis, ut tu quoque cum Propheta dicere possis:«
Mirabilis facta est scientia tua ex me»”.
191. Sf. Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, in J.P. Migne, PG. vol. 44, col. 125-250, aici col. 239D – 242AB:
”Sunt omnio corporis in natura, tria numero, quorum gratia singula in nobis membra sunt facta. Nam alia, ut
viveremus condita sunt; alia, ut iucunde viveremus; alia, ut esset in humano genere perpetua posteritatis successio.
Quae porro eius sunt generis, ut si absque ipsis foret, homo non viveret: tribus membris comprehenduntur, cerebro,
corde, iecinore. […] Tertium in partitione proposita membrum generis ad perpetuitatem spectat. Praeter haec alia
membra sunt, quae et ipsa pariter cum caeteris vitam hominis consevant, et consentaneas naturae suae quasdam quasi
accessiones praestant, in quibus sunt stomachus ac pulmo, quorum hic calorem cordis perflando excitat;ille visceribus
alimentum suum praebet”.
192. Ibidem, col. 243B: ”Solidis hisce ossibus, tanquam columnis, quibus onus aedificii totum incumbit,
corporis molem imposuit universam […]”; col. 243D: ”Indicatum antehac est, radicem principiumque motuum in
nervis, esse in membrana illa nervea cerebrum amplexa […]. Caeterum maximas ad vitam commoditates oriri a
cerebro, clarissime perspicitur, cum quid huic adversi accidit […]”. col. 246BCD: ”Nam jecinori, quod sanguinis
esse fontem diximus, alimenti est mandata administratio. Quod enim nutriendi nostri causa perpetuo ingeritur,
jecinoris adiumento facit, ut continuo sanguinis rivi fluant. Quemadmodum nivem montanam videmus humore suo
subiectos fontes augere, penetrante illo deorsum ad ipsas usque fontium venas. Deinde aer etiam cordi vicini
visceris ope suggeritur; ei nomen est pulmo: membrum ipsum aeris est receptaculum, quod per insertam sibi
arteriam, ad os pertinentem, spiritum externum per respirationes continuas haurit. Huius in parte media cor
continentur, quod ipsum quoque sine intermissione movetur, inque hoc ignis nunquam non mobilis naturam
imitatur. Nam instar follium quibus in officinis suis utuntur fabri, semper aerem attrahit e vicino pulmone, parteque
concavas diductione replet, ac quod igneum est in ipso efflat, inque adiunctas arteris excernit”.
193. Ibidem, col. 254D-255A: ”Ut autem in comparatione proposita, levi primum opera forma saxi exulpitur,
quae obscuriuscula initio est, perfectior autem opere iam absoluto: sic etiam nostri huius in instrumenti sculptura,
secundum proportionem subiectae rei, pront haec scilicet perficitur, animus etiam magis ac magis elucescit
nimirum imperfectum se, dum illud adhuc imperfectum est, deinde perfectum in perfecto declarat. Ac fuisset quidem
ipso ortus nostri initio perfectus, si per peccatum quasi mutilata natura non esset”.
194. David C. Ford , Bãrbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gurã de Aur, în trad. Luminiţa Irina
Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p.208.
195. Sfântul Ioan Gurã De Aur, Homiliae VII in Epistolam primam ad Thessalonicenses, IV, în JP: Mgne, PG.,
vol. 62, col. 433-440, aici col. 437:”In teipso autem dic, quaeso; est enim hoc propius; semen quod dejicitur,
quomodo in oculos, quomodo in aures, in manus, in cor, quomodo in tam multa concinnatur et efformatur? Annon
in corpore innumerebiles sunt differentiae, figurarum, magnitudinum et harmoniarum? Quomodo nervi, venae,
carnes, ossa, membranae, arteriae, articuli, cartilagines, et quaecumunque sunt his plura, de quibus medici exacte
et accurate disserunt, quae nostram continent naturam, eaque ab uno semine?”
196. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola ad Trallianos, în JP: Migne, PG. vol. 05, col.674 - 686, aici cap X; XI
col. 682-683:”Si autem, quemadmodum quidam sine Deo exsistentes hoc est, infideles dicunt, secundum videri
passum esse ipsum; ipsi exsistentes secundum videri, ego quid vinctus sum? Quid autem et oro cum bestiis pugnare?
Gratis igitur morior: ergo non reprehendor mendancii a Domino. Fugite ergo malas propaginnes, quae gignunt
mortiferum fructum, quem si quis gustarit, statim moritur. Isti enim non sunt plantatio Patris. Si enim essent,

33
apparerent utique fructus illorum incorruptibilis. Per hac crucem Christus in pasione sua invitat vos, qui estis
membra eius. Non potest igitur caput seorsum nasci sine membris, unionem promittente Deo, qui est ipse”.
197. Ibidem, IX, col. 681: ”Obsurdeseite igitur, quando vobis sine Iesu Christo loquitur quis; qui ex genere
David, qui ex Maria, qui vere natus est, comedit et bibit; vere persecutionem passus est sub Pontio Pilato, vere
crucifixus est et mortuus est […] qui et vere resurrexit a mortis,[…]Si autem, quemadmodum quidam sine Deo
exsistentes hoc est, infideles dicunt, secundum videri passum esse ipsum; ipsi exsistentes secundum videri, ego quid
vinctus sum”.
198. Sfântul Ignatie Teoforul ,Epistola ad Smyrnaeos, în JP. Migne, PG. vol. 05, col. 707 – 718, aici III, col.
709-710: ”Ego enim et post resurrectionem in carne ipsum vidi, et credo exsistentem. Et cum ad eos qui circa
Petrum venit, ait ipsis: « Apprehendite, palpate me, et videte, quoniam non sum daemonium incorporeum». Et
confestim ipsum tetigerunt, et credireunt, convicti carne ipsis et spiritu. Propter hoc et mortem contempserunt;
inventi autem sunt super mortem. Post resurrectionem autem comedit cum eis et bibit, ut carnalis; quamvis
spiritualiter unitus Patri”
199. Sfântul Efrem Syrul, Opera Omnia, ediție siriacă, latină și greacă, vol. 2, Roma, Tipografia Pontificia
Vaticana, 1740, p. 437-560.
200. Sebastian Brock , Efrem Sirul, în trad. Pr. Mircea Ielciu, Ed. Deisis,Sibiu, 1998, p 60.
201. Sfântul Efrem Syrul, Adversus haereses sermones, 47, p. 542 BC:”Si corpus immundum, foedum et
sordidum est, proptereaque a Domino despicitur, sequitur, foedum et immunundum este panem et calicem salutis,
quae heterodoxi offere solent; sed si ita est, quomodo Dominus corpus reprobavit, et induit panem, cum iste
vilissimi illius corporis congenerit sit; si mutus panis ipsi placet, an gratior non sit compos rationis caro?”
202. Ibidem, 43, p. 535D: ”Sed enim vero si caro Diaboli esset opus, carni sua nunquam immiscuisset
mysteria”.
203. Ibidem, 17, p. 473C: ”Hanc tibi, Domine, gratiam testatur caro, quodque ipsam tibi sedem statueris. Te
quoque Anima adorat, quod eam tibi tuo carne adventu designaveris sosam”.
204. Vladimir Soloviov, Îndreptãţirea binelui. Filozofia moralã, în trad. Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 92.
205. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia a VIII-a, în Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (de acum
PSB), volumul (de acum vol.) 21, trad., introd., indicii şi note de D. Fecioru, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române(de acum IBMBOR), 1987, p. 98-106, aici p. 106.
206. Sf. Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, în JP. Migne, PG., vol. 44, col. 125-250, aici col. 134B: ”Atque
ut egregius convivator, antequam cibi parati sint, convivam domum suam non deducit; sed omnibuz primum
eleganter instructis, aedibus, caenaculo, mensa splendide exorantis, rebus denique ad victum necessariis omnibuz
comparatis, tum deinde convivam excipit: ita opulentus ille, sumptuosusque convivator noster, domo prius variis
rebus eleganter ornata, epuloque magno instructo, quod omnis generis dedicias haberet, tum demum hominem
introducit…”
207. Vladimir Lossky, Introducere în teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, prefaţă de pr. prof. D.
Popescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 95.
208. Cf. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 89; vezi şi Ieromonah Serafim
Rose, Facerea, Crearea Lumii şi omul începuturilor, Editura Bucureşti, 2001, p. 99; Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. 2003, 406-407.
209. Serghei Bulgacov, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Bucureşti, Edit. Paidea, 1997, p. 139.

34
210. Sf. Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, col.134B: ” Proptera duabus ut rebus hominis opificium
constaret, fecit, commistis nimirum divinis ac terrenis, ut ipsi tam Dei quam terrestrium rerum fruitionem naturae
suae consentaneam ac propriam statueret: Deoque per naturam diviniorem, bonis autem terrenis per sensum, qui
eusdem esset generis, frueretur”.
211. P. Evdokimov, Ortodoxia, p. 90.
212. Christos Yanaras, Persoană şi Eros, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 65
213. pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 140.
214. Sf. Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, col.135B: ”Nam quemadmodum in rebus humanis artifices iis
instrumentis quae fabricantur, formam talem tribuunt, qualis esse ad usum, cui destinatur, aptissima videri potest:
sic praestantissimus ille rerum artifex naturam nostram condidit velunt instrumentum quoddam regno
administrando idoneum, utaque esset ad hoc homo quam aptissimus, cum praestantissimis animi dotibus, tum ea,
quam cernimus, corporis eum forma exornavit”.
215. Ibidem, col. 138A: ”Caeterum pulchritudo illa divina, non ulla forma vel eximia venustate externa
respelendet, sed in beatitate secundum virtutem ineffabili consistit. Idcirco quemadmodum pictores coloribus
quibusdam figuras humanas in tabulis exprimunt, omnique studio colores proprios et convenientes addere picturae
suae conantur, ut pulchritudinem eius, quod exprimunt, exemplaris, accurate in imaginem ipsam transferit: sic
nostrum etiam conditorem existimabis, indentem virtutes animis nostris, iisdem veluti coloribus imaginem suam ad
similitudem propriae puchritudinis ornase, ut principatus sui imago in nobis perspiceretur.”
216. Sanctus Maximus Confessoris, Ambiguorum Liber, în JP. Migne, PG., vol. 91, col. 1099AB: ”Si autem
intellectualis animae, utpote hominis, subsistit corpus organum, per totum vero corpus tota implens anima vivere ei
et moveri dat, ut simpla per natura et incorporalis, non condispertita aut conclusa in eo, sed toti et unicuique
membrorum eius sic consuevit eam suscipere iusta naturaliter subiectam sibi acceptivam operationis animae
virtutem, tota praesens differenter eam accipientia membra proportionaliter ad observationem unum fieri corpus
adiungit”
217. Sf. Grigorie de Nyssa, De hominis opificio, col. 147C: ”Homo igitur cum animal sit sermonis facultate
praeditum, necesse erat corporis instrumentum parari, quod ad sermonis usum esset aptissimum”.
218. Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de pr. prof. Vasile Răducă, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1992, 144.
219. Sf. Vasile cel Mare, Homilia in Illud, Attende tibi ipsi, col. 202B: ”Quapropter et qui nos erudit Deus,
magnum hoc nobis paeceptum dedit, ut quod illa a natura accepere, idipsum accedat nobis rationis ope; et quod sit
a brutis inconsiderate, hoc a nobis perficiatur ex animi atentione et assidua mentis consideratione;”
220. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003,
p. 113.
221. PS. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, Întru Lumina Ta, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2007, 38.
222. Ibidem, p. 23.
223. Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, în trad. Prea Sfinţitul Dr. Irineu Pop
Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 15.
224. Pr. dr. Vasile Raduca, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, EIB, Bucureşti, 1996, p. 140.
225. pr. prof. D. Staniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în Rev. «Ortodoxia», nr. 3(1974), p. 394-439,
aici p. 396.

35
226. Sub profilul teoretic, originea noţiunii de „persoană” se regăseşte în mod special în mediul teologic,
hristologic şi trinitar.
227. Michele Aramini, Manuale di Bioetica per tutti, Edizioni Paoline, Milano, 2006,
p. 104-105.
228. St. Buchiu, Întrupare şi unitate, p. 139-140.
229. pr. Ioan Ica sr., dr. Alexandros Kalomiros, diac. Andrei Kuraev, & pr. Doru Costache, Sfintii Parinti
despre originile si destinul cosmosului si omului, Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 58.
230. J. Maritain, I diritti dell'uomo e la legge naturale, Milano 1977, p. 4-5.
231. S. Maximus Confessoris, Ambiguorum Liber, col. 1338C: ”(sine anima enim nulla semel vitae species tam
in eis unquam quae in naturam prolata quam quae in orbe coeli semper mobile intus comprehensa sunt, reperiatur,
ac semper vitae species secundum rationis consequentiam exstat prorsus nulla nisi cum anima)”.
232. Orgen, Contra Celsum, Liber VII, în JP. Migne, PG., vol. 11, col. 1421-1520 aici, col. 1426: ”Praeterea si
creditur non a Christianis et Iudaeis tantum, sed etiam a multis aliis Graecis et barbaris, vivere et superesse
humanam animam post suam a corpore separationem”.
233. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, 2001, p. 406.
234. Jean Brun, Neoplatonismul, trad. de Cătălin Anghelina, Bucureşti, Edit.Teora, 2000, p. 73.

Atenţie !!!
Vor trebui respectate forma şi caracterele cuvintelor cum sunt mai sus.
Textul lucrării se va redacta la 1,5 rânduri, caractere 12, Times New Roman
Notele se vor scrie la un rând, caracter nr. 10, Times New Roman
Marginile paginilor: sus, dreapta şi jos: 1,5 cm; stânga: 2,5cm – 2,8 cm

Modul de citare al notelor:

nu se folosesc: art. cit. şi op. cit.
- Articolele de pe Internet nu sunt admise. Numai cărţile scanate care au
Edit., Locul şi anul apariţiei.
- De asemenea, citatele din Sf. Scriptura nu se dau NICIODATĂ la note, ci
direct in text sub forma: ( Mt. 28, 19-20).
- Formula: apud este permis a fi folosită doar de 3 (trei) ori in note.

36
Referatul/TEZA va avea următoarea formă:

- pagina de titlu în care se scrie:

- pagina de titlu în care se scrie:

37
 UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS
FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE
DEPARTAMENTUL TEOLOGIE

REFERAT/ T E Z Ă DE LICENȚĂ (SAU DISERTAȚIE)

Titlul TEZEI

COORDONATOR:
TITLURI ACADEMICE+NUME DE BOTEZ +NUME DE FAMILIE

STUDENT:
NUMELE: NUME DE FAMILIE + DE BOTEZ

GALAŢI
ANUL ACADEMIC 2020-2021
38
A doua pagina din teza va cuprinde:
Abrevieri: - Toate abrevierile folosite numai în notele de subsol. LA CONȚINUT
NU SE FAC ABREVIERI.
De la a treia pagină a referatului/tezei:

1. Introducere

2. Tratare: cu toate cap. şi sub cap.:

- CAPITOLUL I – o nouă pagină

1.1 …..
1.2 ……
1.3. ……

2. CAPITOLUL II – o nouă pagină

2.1. ….

2.2….

Etc.

3. Studiu de caz – datele unei cercetări de teren cu privire la temă ( nu este

obligatoriu pentru referat)
4. Concluzii Generale – o nouă pagină

5. Bibliografie Generală - o nouă pagină

Izvoare:
Biblice:
Liturgice:
Patristice:
Canonice:
Dicționare și Enciclopedii:
Volume, cărți, manuale și monografii:

39
Studii şi articole:

6. Declaratie de onestitate (semnata manus propriu) – o nouă pagină ( nu este

obligatoriu pentru referat)
7. Curriculum Vitae(semnat manus propriu) – o nouă pagină ( nu este
obligatoriu pentru referat)
8. Cuprins – o nouă pagină

Teza de licenta trebuie sa aiba cel putin 70 de pagini cu bibliografie.

Disertatie = 80 de pagini fara bibliografie
Referat: 10 - 15 pagini cu bibliografie

Declaraţie pe propria răspundere

Subsemnatul (a), …………………………………............................…, student(ă) al(a)

Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie,
Departamentul ....................................................................., Specializarea
…………..............................…...., domiciliat (ă) în ……………………………..,
str…………………………………….. nr…….. bl.……… ap ………, judeţul………………….…. legitimat
(ă) cu BI/CI Seria.... nr………….….. CNP …………………………….., declar pe propria
răspundere, cunoscând prevederile art. 292 Cod Penal privind falsul în declaraţii, că
lucrarea de licenţă cu titlul …………………………………………………..
……………………………………………................................................................................…….,
având drept coordonator pe …………………………….…..………………………….., pe care o
înaintez spre susţinere în sesiunea…………….........…., nu este un plagiat, atât în tot cât şi
în parte, fiind creaţia mea personală.
Am luat la cunoştinţă faptul că în cazul în care lucrarea, în tot sau în partea, va fi
dovedită ca fiind plagiată voi fi exmatriculat (ă), pierzând dreptul de a mai susţine
examenul de licenţă, iar dacă plagiatul va fi dovedit după absolvirea lucrării de licenţă îmi
va fi retras titlul academic.

40
 Anexez rezumatul tezei de licenţă în format electronic şi sunt de acord cu afişarea
lui pe site-ul instituţiei.

Susţin şi semnez,
…………………………….
Data……………….

Curriculum Vitae

INFORMAŢII
PERSONALE
Nume
Adresă
Telefon
Naţionalitate
Data naşterii
EXPERIENŢĂ
PROFESIONALĂ

-
EDUCAŢIE ŞI FORMARE

APTITUDINI ŞI
COMPETENŢE
PERSONALE

41
Limba maternă Română
Limbi străine cunoscute Franceză, Italiană
Aptitudini şi competenţe
artistice
Permis de conducere

Semnatura,

42
Coperta tezei va cuprinde:
UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS
FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE
DEPARTAMENTUL TEOLOGIE

T E Z Ă DE LICENȚĂ (SAU DISERTAȚIE)

COORDONATOR:
TITLURI ACADEMICE+NUME DE BOTEZ +NUME DE FAMILIE

STUDENT:
NUMELE: NUME DE FAMILIE + DE BOTEZ

GALAŢI
ANUL ACADEMIC 2021-2022

43
44
 Note de curs
Familia creştină şi provocările lumii contemporane

45
 ABREVIERI

Arhid. Arhidiacon
Arhiep. Arhiepiscop
Arhim. Arhimandrit
BOR „Biserica Ortodoxă Română”, revistă a Patriarhiei Ortodoxe
Române, Buc.,1954 şu.
Buc. Bucureşti
Can. Canon
CBC „CATEHISMUL BISERICII CATOLICE”, Buc., 1993.
Cf. Conform
Col. Coloană
Diac. Diacon
Dr. Doctor
Ed. ştiinţ. şi Enciclop. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică
ed. ediţie
Ed. Editură
Ep. Episcop
GB „Glasul Bisericii”, revistă lunară a Patriarhiei Române, Buc., 1954 şu.
GL Galaţi
IBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române
Î.P.S. Înalt Prea Sfinţitul
MA „Mitropolia Aradului”, revistă lunară a Mitropoliei Aradului, Arad, 1954
şu.
MB. „Mitropolia Banatului”, revistă lunară a Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1954 şu.
Mitr. Mitropolit
MMB „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, revistă lunară a Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1992 şu.
nr. număr
Ort. „Ortodoxia” revistă lunară a Patriarhiei Române, Buc., 1954 şu.
p. pagină
PG „Patrologia Graeca”, Lutetiae Parisiorum, Ed. J.P. Migne, 1857 şu.
46
PL „Patrologia Latina”, Lutetiae Parisiorum, Ed. J.P. Migne, 1841 şu.
pp pagini
Pr. preot
Prof. profesor
P.S. Prea Sfinţitul
PSB Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, Ed. IBMBOR, Buc., 1978.
Rev. Ep. Revista Eparhială
Rev. Revistă
Sf. Sfântul
ST “Studii Teologice”, revista Patriarhiei Ortodoxe Române, „Studii
Teologice“ - Bucureşti, 1930 ş.u.
Şu. Şi următorii
TMO “Teologie Morală Ortodoxă”, manual pentru Institutele teologice,
Ed. IBMBOR, Buc., 1980.
Trad. Traducerea
TV „Teologia şi Viaţa”, Rev. a Arhiepiscopiei Iaşilor, Iaşi, 1995 şu.
Vol. Volum

47
INTRODUCERE

Tot mai mulţi dintre creştinii din zilele noastre nu mai înţeleg taina iubirii, manifestându-
se ca iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu (2 Tim. 3, 4). Criza spirituală a
lumii contemporane o află concretizată în viaţa de familie. Este îngrijorător faptul că senzualitatea
ia locul iubirii, iar plăcerea pe acela al comuniunii. „Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia
pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava
deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt decât reaua întrebuinţare, care vine din
negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Contradicţiile naturii umane, după căderea din Rai, se descoperă în viaţa conjugală, căci
îndeosebi aici natura este vulnerabilă, purtând în ea urmele păcatului strămoşesc. În toate timpurile
au existat pericole care au ameninţat viaţa de familie. Numai că familiile nu se destrămau cu
uşurinţă, aşa cum se întâmplă în societatea contemporană. Majoritatea cauzelor care duc la
separarea soţilor sunt „urmare a îndepărtării de Dumnezeu şi de credinţă, în general, un rezultat al
emancipării predicate de atâtea sisteme politice şi sociale, care au ignorat pe Dumnezeu şi legile
morale şi care au dus la ceea ce astăzi numim secularizare”1.
Slujitorii Bisericii nu rămân nepăsători în faţa fenomenelor care fac atingere vieţii de
familie şi chiar ameninţă trăinicia şi integritatea acesteia. Biserica este conştientă de faptul că în
societatea actuală se resimte tot mai mult lipsa unei instrucţii şi educaţii religioase. Aşa se face că
omul pune în locul valorilor spirituale pe acelea materiale, iar lucrul acesta schimbă atitudinea sa
faţă de familie. Ateismul şi secularizarea … „au produs în sufletele oamenilor un gol spiritual
foarte mare, care îi determină să devină robi ai plăcerilor erotice şi să nu urmărească decât
progresul şi propăşirea materială, uitând de Dumnezeu şi de semeni”2. Slujitorii altarelor au datoria
de a accentua în activitatea lor pastorală grija pentru salvarea familiei materializată în
intensificarea catehizării pe tema: „Valoarea creştină a familiei”. „Familia nu este doar mediul,
locul şi modalitatea de a satisface plăcerile erotice, ci leagănul şi sanctuarul vieţii, în care trebuie
să se conceapă şi să se nască viaţa” 3. Dată fiind importanţa familiei, o latură foarte importantă a
activităţii pastorale trebuie să se refere la grija pentru salvarea acestei instituţii de care depinde
viitorul nostru.

1 PR.PROF.DR. NICOLAE D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 296.
2 Ibidem, p. 300.
3 Ibidem, p. 302.

48
 CAPITOLUL I

CASĂTORIA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

I.1. CĂSĂTORIA DUPĂ VECHIUL TESTAMENT

„În relatarea biblică despre crearea omului, adevărul privitor la chipul lui Dumnezeu, care
este întipărit în om, este urmat şi completat de distincţia firilor, diferenţierea bărbat – femeie”4. Şi
a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie.(Fac. 1, 27).
Există şi o altă descriere a creării omului în capitolul II al Cărţii Facerii unde se spune că
Dumnezeu a făcut mai întâi omul, după chipul şi asemănarea Sa, l-a pus pe acesta în grădina
Edenului ca să o lucreze şi să o păzească, i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui
şi răului pentru ca să nu moară (…în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit (Fac. 2, 17) şi
numai după aceea, a decis Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el (Fac. 2, 18). Şi aceasta pentru că, după ce Adam a pus nume tuturor animalelor şi tuturor
păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice (Fac. 2, 20), Dumnezeu vede că nu s-a găsit ajutor
pe potriva lui (Fac. 2, 20). Şi astfel, Dumnezeu a făcut femeia din coasta lui Adam şi a adus-o la
acesta. Atunci Adam a spus: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va
numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama
sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Fac. 2, 23-24).
„Conform criteriilor exegezei ecleziale, trebuie să vedem în imaginea primului om integral
unitatea nedespărţită a naturii umane. Dar identitatea fizică în ceea ce priveşte carnea şi oasele
(Fac. 2, 23) nu este suficientă pentru a asigura acea unitate a naturii umane care ar fi făcut din om
chip al unităţii dumnezeieşti treimice. Modelul treimic de viaţă este unitatea ca şi comuniune de
iubire, comuniune de ipostasuri distincte şi libere, şi nu o unitate dată în chip natural. În felul acesta
ne întoarcem din nou la nevoia distincţiei între bărbat şi femeie pentru a realiza în limitele creatului
chipul şi arătarea vieţii necreatului”5.
Profeţia făcută de Adam referitoare la faptul că bărbatul îşi va părăsi părinţii şi se va uni
cu femeia sa pentru a deveni un trup (Fac. 2, 24) ne face să vedem limpede cum comuniunea dintre
bărbat şi femeie a fost şi rămâne un act de libertate în care unitatea fizică se întregeşte. Legătura

4 CHRISTOS YANNARAS, Abecedar al credinţei, trad. pr. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 87.
5 Ibidem, p. 88.
49
copiilor de părinţi este una naturală, care la un moment dat se rupe; atunci se creează o nouă
legătură care reprezintă materializarea exercitării libertăţii, a posibilităţii de alegere. Legătura
aceasta nouă dintre bărbat şi femeie conduce la realizarea unităţii trupeşti, „ceea ce înseamnă
unitate de viaţă, împreună-existenţă la propriu”6. Modelul acestei noi legături îl reprezintă legătura
din sânul Treimii.
Dar tot din profeţia aceasta a lui Adam înţelegem că principiul familiei era cel monogamic,
numai o astfel de familie fiind binecuvântată de Dumnezeu. Poligamia reprezintă o abatere de la
voia lui Dumnezeu legată de unirea bărbatului cu femeia, o alterare a acestei legături. Primul care
a căzut în acest păcat al poligamiei, al denaturării legăturii conjugale, a fost Lameh: Lameh şi-a
luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela (Fac. 4, 19).
De altfel, poligamia se înscrie în mulţimea faptelor pe care omul le-a făcut uitând de
Creatorul său, după căderea în păcat. Aşa se explică faptul că poligamia se manifesta în rândul
claselor bogate, a stăpânilor de sclavi; cei săraci, lipsiţi de mijloace materiale, aveau o familie
stabilă, adică formată din bărbat şi o singură femeie, mama copiilor săi 7.
Şi patriarhul Avraam a încălcat principiul monogamic prin forma convieţuirii în
concubinaj8. Îndemnul la concubinaj vine din partea soţiei sale, pe motiv că ea nu putea naşte
copii, iar Avraam ajunsese la o vârstă înaintată fără să aibă urmaşi. De aceea, a intrat acesta la
Agar şi ea a zămislit (Fac. 16, 4).
Încă un aspect al vieţii de familie din vremea patriarhului Avraam este legat de evenimentul
petrecut în Egipt, atunci când Avraam i-o oferă Fărăonului pe frumoasa lui soţie, afirmând că este

6 Ibidem, p. 89
7 Se susţine ideea că Dumnezeu a acceptat poligamia „în vederea răspândirii şi înmulţirii neamului omenesc”, PR.PROF.DR.
DUMITRU ABRUDAN / DIAC.PROF.DR.EMILIAN CORNIŢESCU, Arheologia biblică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 126. afirmă cu
privire la aceasta următoarele: „Putem crede că afirmaţia este superficială şi aceasta pentru că, dacă omul ar fi respectat voia lui
Dumnezeu, este mai mult ca sigur că altfel ar fi evoluat umanitatea, la Dumnezeu fiind toate posibilităţile”.
8 Iată cum este prezentată în Vechiul Testament familia patriarhului Avraam: soţia lui Avram se numea Sarai şi era sora lui după

tată, dar după legea sumero-akkadiană unirea aceasta era perfect legală. Era vorba de un mic clan, modest de nomazi: mai mult
decât o familie, dar mai puţin de un trib. În principiu, şeful clanului avea puteri discreţionare asupra membrilor clanului său: el
judeca, putea chiar să-i condamne la moarte pe copiii săi dacă socotea că era necesar sau pe ceilalţi; avea puterea să-i vândă ca
sclavi. În vremea lui Avraam, patriarhul domnea ca un stăpân asupra familiei sale. Soţia sau soţiile – căci poligamia fără să fie
obligatorie era acceptată – erau proprietatea soţului, care era numit ba’al, adică stăpânul. Femeia obţinută în urma unei cumpărări
sau ca pradă de război nu avea mare lucru de spus în organizarea familială a vechilor semiţi. Rolul ei era acela de a munci şi de a
se înmulţi. De asemenea, sclavele contribuie la mărirea comunităţii. Atunci când sunt prea mulţi fii, aceştia formează noi clanuri,
care rămân în legătură sentimentală cu clanul din care s-au desprins. Mai multe clanuri care au acelaşi strămoş formează un trib.
Dacă sunt condiţii geografice favorabile, clanurile care formează tribul rămân împreună, iar turmele lor pasc în aceleaşi locuri.
Chiar dacă semiţii susţin că toate clanurile lor au aceeaşi origine etnică, este de presupus că au existat în istoria lor şi uniri cu alte
populaţii pe care le-au întâlnit în peregrinările lor prin stepă. De altfel, este cunoscută practica unirii sângelui: atunci când persoane
de altă etnie intrau într-un clan, acestea îşi tăiau o venă de la mână şi şeful clanului primitor la fel şi îşi „schimbau sângele” şi astfel
străinii deveneau parte integrantă din clan, având „acelaşi sânge” cu urmaşii naturali ai strămoşilor semiţi.
Membrii unui grup etnic – clan sau trib - se consideră mădularele aceluiaşi trup. Un afront adus unuia dintre ei este resimţit de
toţi; dacă este vărsat sângele unui individ din clan sau din trib, toţi membrii clanului sau tribului vor striga: „Curge sângele nostru!”
şi vor acţiona pentru răzbunarea sângelui vărsat. Ideea este că aceşti oameni sunt animaţi de un sentiment colectiv al răzbunării.
Ca o concluzie: fiii şi nepoţii patriarhului, soţiile şi concubinele şefului, servitoarele soţiilor, elementele tribale asociate „în mod
artificial” prin ritualul schimbării sângelui reprezintă elementele constitutive ale clanului. La acestea se mai adaugă servitorii şi
sclavii.
50
doar sora lui. Pentru că în continuare este ridicată o gravă problemă morală, considerăm că este
necesar să lăsăm Biblia să ne spună exact ce s-a întâmplat cu ocazia incursiunii lui Avraam în ţara
Egiptului:
„Când însă s-a apropiat Avraam să intre în Egipt, a zis către Sarai, femeia sa: «Ştiu că
eşti femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea egiptenii, vor zice: Aceasta-i femeia
lui!. Şi mă vor ucide pe mine, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Zi deci că-mi eşti soră, ca să-mi fie
şi mie bine pentru trecerea ta şi pentru trecerea ta să trăiesc şi eu!». Iar după ce a sosit Avraam
în Egipt, au văzut egiptenii că femeia lui e foarte frumoasă. Şi au văzut-o şi dregătorii lui Fărăon
şi au lăudat-o înaintea lui Fărăon şi au dus-o în casa lui Fărăon; Şi pentru ea i-au făcut bine lui
Avraam şi avea el oi, vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile. Domnul însă a lovit cu
bătăi mari şi grele pe Fărăon şi casa lui, pentru Sarai, femeia lui Avraam. Şi chemând Fărăon
pe Avraam, i-a zis: «Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta? Pentru ce ai zis:
Mi-e soră ? Şi eu am luat-o de femeie. Acum dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!». Şi a dat Fărăon
poruncă oamenilor săi pentru Avraam, ca să-l petreacă pe el şi pe femeia lui şi toate câte avea şi
pe Lot, care îl însoţea” (Fac. 12, 11.20).
Episodul acesta aduce ceva cu totul deosebit, mai ales că este neaşteptat pentru ochii unui
cititor modern. De aceea, chiar Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti – precum Filon, Teodoret, Procopiu
de Gaza, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie , Fer.Augustin şi alţii - au încercat
să găsească o explicaţie favorabilă acestui demers al lui Avraam. Istoria civilizaţiilor antice, în
general şi istoria religiilor primitive, în special, ne fac să înţelegem greutăţile şi încetineala cu
care a evoluat conştiinţa omenească, la începutul istoriei; idealul moral a străbătut un drum
progresiv. Pentru noi, faptul că Avraam şi-a sacrificat soţia ca să-şi salveze viaţa este ceva
revoltător şi condamnabil. Numai că, în vremea lui Avraam, în rezolvarea aceasta a problemei nu
era nimic şocant.
Organizarea tribală a societăţii făcea din bărbat şeful familiei, al clanului, al tribului, rolul
femeii fiind acela de reproducere, în rest ea nu reprezenta nimic important. De altfel, instituţia
poligamiei făcea ca bărbatul să acorde o mică importanţă soţiei, atâta vreme cât alte soţii puteau fi
aduse în familie, iar pe lângă acestea şi amante şi sclave. Mai mult, hotărârea lui Dumnezeu de a
se revela unui individ, unei familii, apoi unei naţiuni, pentru ca apoi să ajute umanitatea să urce
spre lumină este legată de lipsa principiilor morale 9.
Că este sigur că aşa au stat lucrurile ne este confirmat de faptul că oamenii din jurul său au
considerat foarte normal comportamentul lui Avraam, care era, de altfel, foarte liniştit. Se poate

9 A. LODS, Israel, des origines au milieu du VIII-ele siecle, Paris, 1949, p. 121.
51
ca tradiţia să fi reţinut episodul acesta ca pe un model de abilitate, ca pe o stratagemă subtilă:
patriarhul îl păcălise pe Fărăon, cel care se închina idolilor, şi a reuşit să scape din încurcătură. Ba
mai mult, totul s-a terminat cu bine şi chiar cu unele beneficii materiale, turmele lui Avraam
devenind mai mari prin darurile primite.
Căsătoria lui Isaac cu Rebeca nu are la bază o legătură de iubire, o trăire specială care să
ducă la o împlinire a fiinţei umane. În Biblie se spune doar că: Şi a dus-o Isaac în cortul mamei
sale Sarra şi a luat pe Rebeca şi aceasta s-a făcut femeia lui şi a iubit-o. Şi s-a mângâiat Isaac de
pierderea mamei sale, Sarra ( Fac. 24, 67).
În cazul patriarhului Iacob, avem de-a face cu „tipul căsătoriei cu mai multe femei”,
poligamia devenea un lucru normal în viaţa poporului lui Israel 10. Unirea în sine a bărbatului cu
femeia nu era considerată un act de sublimă împlinire, ci un fapt trupesc: Iar seara, a luat Laban
pe fiica sa Lia şi a băgat-o înăuntru şi a intrat Iacov la ea (Fac.29, 23). Că este aşa o demonstrează
faptul că după o săptămână, Laban i-o va da şi pe fiica lui cea mică: Şi a făcut Iacov aşa: a împlinit
săptămâna de nuntă şi i-a dat Laban şi pe Rahila, fiica sa, de femeie (Fac. 29, 28).
Odată cu Moise şi primirea tablelor Legii începe lupta împotriva poligamiei. Şi aceasta
pentru că Legea interzicea căsătoria unui bărbat cu două surori (Levitic 18, 18), iar regele nu avea
dreptul să se căsătorească cu mai multe femei (Deut. 17, 17). De asemenea, o sclavă, care se afla
în situaţia de concubinaj cu stăpânul ei, avea dreptul să se răscumpere dacă acesta nu recunoştea
relaţia aceasta (Ieş. 21, 8).
Decalogul avea să pună ordine în viaţa de familie a poporului lui Israel. Prin poruncile a 5-
a şi a 7-a relaţiile dintre părinţi şi copii şi viaţa conjugală sunt reglementate, fapt pentru care familia
nu va mai fi poligamă, ci monogamă, excepţiile de la legea aceasta fiind accidente ce nu puteau fi,
în nici un caz, urmate11. Adulterul era condamnat, de asemenea, căci porunca era foarte clară: Să
nu săvârşeşti adulter! Mai mult chiar, acest păcat al adulterului a fost considerat la fel de mare ca
omuciderea şi idolatria, fiind pedepsit cu moartea (Lev. 20, 10)12.
Am făcut mai înainte remarca conform căreia în iudaism căsătoria nu avea caracter religios,
nu era o taină, cum avea să fie evaluată de creştinism, care împlineşte omul şi viaţa acestuia.

10 PR. PROF.DR.DUMITRU ABRUDAN / DIAC.PROF.DR.EMILIAN CORNIŢESCU, Arheologia biblică, p. 127.

11 DIAC.ASIST. MIRCEA CHEALDA, Îndatoririle moral-sociale după Decalog, în Rev. ST, nr. 9-10(1956), p. 609.
12 După Exil, căsătoria avea să fie confirmată juridic printr-un contract scris: Şi a chemat pe Sara, fiica sa, şi luând-o de mână, a

dat-o lui Tobie de femeie şi a zis: “Iată, după legea lui Moise, ia-o şi du-o la tatăl tău! Şi i-a binecuvântat. Şi chemând pe Edna,
femeia sa, şi luând o hârtie, a scris învoiala şi a pecetluit-o; apoi au început a mânca (TOBIT 7, 13-14).
52
 Exista şi la evreii Vechiului Testament evenimentul logodnei, care se materializa într-un
legământ făcut în faţa lui Dumnezeu şi a martorilor (Maleahi 2, 14). Dar femeia era cumpărată –
fie cu bani, fie prin prestaţia unei munci, aşa cum am văzut în cazul patriarhului Iacov 13.
În cadrul familiei, în general, şi deci şi în cazul familiei veterotestamentare, există o
problemă foarte serioasă legată de creşterea şi educarea copiilor. Din Cărţile Vechiului Testament
reiese limpede că elementele educaţionale gravitează în jurul poruncilor lui Dumnezeu transmise
prin Moise poporului evreu. Mai întâi copilul învăţa Tora şi apoi, întreaga lui viaţă, se străduia să
o respecte. Tatăl familiei era acela care avea ca atribuţie principală iniţierea copiilor în scrierea şi
citirea Legii şi a Cărţilor Sfinte. Şcoala continua educaţia începută de părinţi. La vârsta de 12 ani,
copilul evreu (acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre) era iniţiat în tainele Legii. Se considera
că acum el putea deveni “fiu al lui Israel” prin binecuvântarea tatălui.
Ritualul căsătoriei. În cărţile Vechiului Testament şi în literatura rabinică sunt descrise
ceremoniile nunţii. Am precizat că exista, înainte de nuntă, momentul logodnei, atunci când mirele
dădea tatălui fetei „moharul”, o dotă; chiar dacă nu era încheiată căsătoria şi nu erau permise relaţii
conjugale, din acest moment, orice legătură a celor doi logodnici cu o altă persoană era considerată
adulter (Judec. 15, 6). Logodnica era dată de tatăl ei logodnicului sau tatălui acestuia şi alaiul
solemn o conducea la noua ei casă, adică la casa logodnicului (Fac. 11, 29; 34, 11 ş.a), dar nu
înainte de a primi binecuvântarea din partea familiei sale şi a cunoscuţilor chiar (Tobit 7, 13).
În continuare, ceremonia se desfăşura astfel: după înmânarea dotei şi încheierea
documentului (kethuba), urma actul conjugal. Mirele era îmbrăcat, în casa tatălui său, de părinţi şi
prieteni în costumul nupţial. Mergea apoi, împreună cu prietenii, la casa miresei. Tatăl o
binecuvânta pe mireasă. Mirele şi mireasa purtau coroane pe cap. Participanţii la acest eveniment
intonau cântece de nuntă. Alaiul pleca la casa mirelui, unde urma să aibă loc masa de sărbătoare.
În timpul mesei avea loc şi consacrarea religioasă, care consta dintr-o binecuvântare, de felul
acesteia: „Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Regele nostru, Regele lumii, Care ai creat totul întru slava
Ta; Tu, Care i-ai făcut pe oameni după Chipul Tău, spre asemănarea Ta; Tu, Care ai zidit pe femeie
din bărbat pentru veşnicie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Creatorul oamenilor! Cea stearpă (Sionul
lipsit de copiii săi) să se bucure şi să se veselească, atunci când copiii ei se adună în juru-i cu
voioşie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care eşti bucuria Sionului! Covârşeşte de bucurie acest
cuplu mult iubit, aşa cum ai făcut odinioară în grădină pentru creaţia Ta, Chipul Tău. Binecuvântat
să fii Tu, Iahve, Care eşti bucuria mirelui şi a miresei! Binecuvântat să fii Tu, Dumnezeul nostru,
Regele lumii, Tu, Care ai făcut plăcerea şi bucuria, mirele şi mireasa, veselia, bucuria inimii şi

13Căsătoria era deci o tranzacţie şi nu se punea problema consimţământului celor doi: în lumea greco-romană, căsătoria se baza pe
acest consimţământ al persoanelor care se uneau pentru a-şi întemeia o familie.
53
înfrăţirea, înţelegerea şi prietenia! Să se audă curând, o, Iahve, Dumnezeul nostru, în oraşele lui
Iuda şi pe străzile Ierusalimului strigătul de desfătare şi strigătul de bucurie, vocea mirelui şi vocea
miresei, strigătele de desfătare ale mirilor în camera nupţială şi cele ale tinerilor la masa de
nuntă”14.
Binecuvântările erau date deasupra unei cupe cu vin, de mai multe ori pe durata petrecerii.
După masă, mirele şi mireasa erau însoţiţi la cortul nupţial. Serbarea nunţii dura şapte zile. În
Sâmbăta următoare, avea loc o petrecere la casa miresei. Nunta la iudei era o sărbătoare familială,
trăită în credinţa în Iahve15.

I. 2. CĂSĂTORIA DUPĂ NOUL TESTAMENT

Familia este considerată drept cea dintâi formă a vieţii de obşte. Căsătoria – instituţie
naturală şi socială – devine Taină prin binecuvântarea Bisericii cu numele de taina Cununiei.
Pentru Biserica Ortodoxă, “ Nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod
liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a se iubi unul pe altul, a naşte şi a creşte copii şi a se
ajuta reciproc, primesc – prin preot – harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului
ei”16.
Referitor la instituirea Tainei Cununiei, reţinem următoarea observaţie făcută de autorul
studiului din care tocmai am citat: „… în Evanghelii nu se găseşte un loc expres din care să se
vadă limpede că Mântuitorul a instituit Taina Nunţii, dar El a sfinţit căsătoria prin participarea la
nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). De altfel, Sfântul Ioan Evanghelistul ne adevereşte că
Mântuitorul Hristos iarăşi a mers în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin.(4,46) Apoi, adesea
a vorbit despre căsătorie şi despre indisolubilitatea ei în aşa fel încât rezultă fără putinţă de îndoială
că a privit-o ca Sfântă Taină”17. Şi aceasta pentru că legătura naturală din Rai, deşi slăbită şi
desfigurată în multe feluri după căderea în păcat a protopărinţilor şi deşi a pierdut prin aceasta
harul legat de starea primordială, totuşi „n-a fost desfiinţată în esenţă” şi aceasta pentru că nici
natura umană n-a fost distrusă18.
Prin venirea Sa, „Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o
înalţă din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o prin participarea sa la nunta de la Cana,
în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa

14 Talmudul babilonian, apud PR.DR.VASILE GAVRILĂ, Cununia- viaţa întru Împărăţie, Fundaţia «Tradiţia Românească»,
Bucureşti, 2004, p. 35.
15 Ibidem, p. 36.
16 NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI, Învăţături ale Bisericii Ortodoxe, Timişoara, 1987, p. 244.
17 Ibidem, p. 245.
18 PR.PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, ed. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 123.

54
mai presus de fire şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El
prin harul Său, El vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea
şi înălţarea căsătoriei”19. Rugăciunea de la slujba Cununiei subliniază evenimentul şi puterea
acestuia: „… Care, pentru negrăitul Tău dar şi multa bunătate ai venit în Cana Galileii şi nunta
care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi
naşterea de prunci dintr-însa”20.
Bărbatul nu are nici o îngăduinţă în ce priveşte separarea de femeia sa şi la fel nici femeia;
concesiile făcute de Moise sunt desfiinţate. Poziţia Mântuitorului este fermă şi are ca temei datul
natural al creaţiei: din început nu a fost aşa (Matei 19, 8). Păcatul este cauza nesocotirii plinătăţii
şi indisolubilităţii familiei. Pentru învârtoşarea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsaţi pe
femeile voastre…(Matei 19, 8). Defectele unuia dintre soţi nu îngăduie separarea familiei; numai
desfrânarea este în stare să desfacă legătura atât de puternică şi aceasta pentru că numai desfrânarea
omoară iubirea, or iubirea este materia Tainei Nunţii. Cu toate acestea, desfacerea căsătoriei
pentru infidelitatea conjugală nu este o poruncă pentru partenerul nevinovat. Gestul Mântuitorului
de a acorda iertare femeii adultere echivalează „cu o recomandare ca, într-o astfel de situaţie, să
nu se treacă cu uşurinţă la divorţ, ci să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu
mai repeta păcatul”21.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistolele sale, dă foarte multe explicaţii legate de căsătorie.
Învăţătura lui se bazează pe Vechiul Testament şi Evanghelii, el recunoscând întemeierea divină a
familiei - este un dar al lui Dumnezeu, ca şi fecioria (I Cor. 7,7). Sfântul Apostol afirmă hotărât
indisolubilitatea familiei, spunând că cei care s-au despărţit nu au decât două posibilităţi: fie să se
împace, fie să rămână aşa, adică să nu se mai recăsătorească (I Cor. 7, 10-11). Iar romanilor le
explică: Căci femeia măritată e legată prin lege de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă
i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi
adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul, este liberă faţă de lege ca să nu fie
adulteră luând un alt bărbat (Rom. 7, 2-3).
Cât priveşte scopurile căsătoriei, Sfântul Apostol Pavel spune că acestea sunt naşterea de
prunci şi iubirea şi întrajutorarea reciprocă a soţilor, cât şi potolirea poftelor vinovate, fiind un
remediu împotriva desfrânării (I Cor. 7, 2-5). Căci păcatul desfrânării reprezintă o gravă abatere
de la chemarea omului de a fi mădular al trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu, Biserica, şi nu
mădular al unei desfrânate (I Cor. 6, 15): Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.

19 Ibidem, p. 124.
20 MOLITFELNIC, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, prima Rugăciune de la slujba Cununiei, p. 81.
21 PR. LECTOR MIHAI VIZITIU, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul «Familia creştină azi», Editura

Trinitas, Iaşi, 1995, p. 31.

55
De aceea, cel ce dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat Duhul
Său cel Sfânt (I Tes. 4, 7-8).
Raporturile dintre bărbat şi femeie în cadrul căsătoriei au ca temei iubirea reciprocă,
singura capabilă să facă posibilă înţelegerea lor deplină. Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi
soţie (Gal. 3, 28), în cadrul căreia fiecare are drepturi şi responsabilităţi proprii, care se
intersectează cu ale celuilalt: dreptul de iubire din partea celuilalt (I Cor. 7, 3: Efes. 5, 25, 28, 33),
dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (I Cor. 7, 4), responsabilitatea soţului de a avea grijă
de soţie (Efes. 5, 25-28), responsabilitatea soţiei de a se supune soţului, aşa cum Biserica se supune
lui Hristos (Efes. 5, 24; Col. 3, 18). Toate acestea sunt daruri pe care cei doi şi le fac unul altuia.
În sensul acesta, Părintele Prof. Vasile Răducă spunea următoarele: „Fiecare persoană este un
centru iradiant de energie şi putere, dar şi un mediu care primeşte putere şi energie din afară. În
căsătorie, soţii se împărtăşesc unul de puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt în aşa
măsură încât Apostolul Pavel afirma că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă
şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14). Darurile şi calităţile
unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei” 22.
Unul din scopurile căsătoriei este naşterea de prunci. În Vechiul Testament naşterea era
socotită o binecuvântare; în Noul Testament ca un mijloc de dobândire a mântuirii, cu condiţia ca
aceştia să fie crescuţi în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I Tim. 2, 15). Nu înseamnă că pentru
familiile care nu pot avea copii nu există mântuire.
La rândul lor, copiii au datorii faţă de părinţi, cum ar fi datoria de a-i cinsti sau datoria de
a-i asculta. Cu alte cuvinte, pentru ca o familie să fie bineplăcută lui Dumnezeu atât părinţii, cât
şi copiii trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi de bună înţelegere, mulţumind pentru toate lui
Dumnezeu în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Col. 3, 16).

22 PR.ASIST.DR.VASILE RĂDUCĂ, Căsătoria – taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în Rev. ST, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 136.
56
 CAPITOLUL II

II. 1. IUBIREA ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ÎNTEMEIERII FAMILIEI

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin creat de Însuşi
Dumnezeu în Rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru
cultivarea şi dezvoltarea darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi
de dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi sfinţeşte legătura
dintre bărbat şi femeie. Familia se bazează pe dorinţa lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat şi
femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc conform referatului biblic din cartea
Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că „nu este bine să fie omul singur
pe pământ” (Facere 2, 18) şi a creat-o pe Eva, pe care văzând-o Adam a zis: „Iată aceasta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie căci din bărbatul ei este luată. De aceea
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Facere
2, 23-24). Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unit nu poate fi
împărţit decât prin trăire, iar această unitate ce creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă
prin Sfânta Taină a Cununiei. De aceea, Mântuitorul, referindu-se atât la momentul creaţiei, cât şi
la puterea Duhului Sfânt, a spus: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-
6), iar Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat şi femeie la înălţimea legăturii dintre
Hristos şi Biserică socotind-o pe drept „taină mare” (Efeseni 5, 23-32).
Principiile fundamentale ale întemeierii familiei sunt: dragostea reciprocă sau iubirea,
sfinţenia vieţii soţilor, credincioşia, indisolubilitatea faţă de societate, prin educarea corectă a
copiilor, pentru că familia a jucat şi joacă un rol fundamental în societate şi în viaţa omenirii.
Fundamentul familiei creştine este dragostea sau iubirea celor doi soţi despre care Sfântul
Ioan Gură de Aur afirmă că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică ştiind că şi credinţa
vede cele mai ascunse ale altora. Iubirea află şi intră în adâncurile tainice, iubirea umple şi
desăvârşeşte fără să alunge vreodată misterul” 23.
Dragostea şi înţelegerea între soţi este „rădăcina tuturor bunătăţilor” 24.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra unităţii de gândire dintre Avraam şi Sarra, el spune
că adevărata căsnicie este atunci când domneşte atât înţelegerea între bărbat şi femeie, când sunt
atât de strânşi uniţi prin dragoste, când este o atât de mare legătură între ei, câtă a fost între Avraam
şi Sarra. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuşi şi nici sufletul contra lui

23 Apud PR. PROF. DR. ILIE MOLDOVAN, Iubirea – taina căsătoriei. Teologia iubirii I, Ed. Episcopiei de Alba Iulia, Alba Iulia, 1996,
p. 8-9.
24 PR. ASIST. IOAN-CRISTINEL TEŞU, Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev. «Familia creştină azi», Editura

Trinitas, Iaşi, 1995, p. 50.

57
însuşi se vor revărsa asupra lor nenumărate bunătăţi. Unde-i atât de mare înţelegere, acolo-i
adunarea tuturor bunătăţilor, acolo-i pace, acolo-i dragoste, acolo-i vedenia cea duhovnicească;
acolo nu se vede luptă, nici bătaie, nici duşmănie, nici ceartă, ci toate sunt izgonite.
Într-adevăr marea minune a existenţei este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul singur, deci
rămân prin iubire unul; nu unul singur, ci unul tainic şi unul universal unic. Dacă trebuie ceva
restaurat în lume, înainte de toate este această iubire. E absolut sigur că de la învierea Domnului
în istoria lumii iubirea acţionează ca o forţă uriaşă, creatoare şi iluminatoare, purificatoare şi
sfinţitoare, generând adevăr şi fidelitate, fervoare şi pietate, bucurie şi dreptate. Dar tot atât de
sigur este că în aceeaşi istorie acţionează şi forţele iraţionale ale erotismului, antrenând cu ele o
libertate timbroasă şi punând în primejdie căsătoria şi familia. Din această cauză, vedem, mai
limpede decât oricând, cum în istorie se găsesc în plină luptă aceste două stăpâniri: Împărăţia lui
Dumnezeu şi stăpânirea erotismului pustiilor, care tinde să devină o împărăţie totalitară a plăcerii,
o împărăţie a celui rău. În această nouă fază a istoriei contrafacerile legăturilor conjugale,
provocate de una şi aceeaşi atracţie erotică, degradată în esenţa ei, se descoperă în perspectiva
profetică desemnată de cuvintele Marelui Apostol, în întreaga lor gravitate. În sângele lui Hristos
Mântuitorul lumii este răstignit, în zilele noastre, iubirea sponsală şi legătura sacră dintre soţi e
răstignită iubirea faţă de copil şi interesul faţă de viitorul etniilor creştine.
Nici unul din marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspunsul la întrebarea: ce
este iubirea? Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului. Pentru a
îndrăzni ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în
care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească fără a-şi pierde ceva din bogăţia
conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea îi dă
trupului o nebănuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea
face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să ajungă la un nivel de cunoaştere
care aparţine numai celui ce iubeşte.
Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă poezie, cântă iubirea şi doimea sfinţită a unirii nupţiale.
Poem de nuntă ce aduce în scenă doi logodnici, care se caută unul pe celălalt, dar adevăratul ei
subiect nu este nici păstorul bucolic, nici frumoasa Sulamita, ci însăşi Iubirea. Cântarea a fost
scrisă pentru tema din aceste ultime versuri ale sale: „Ca pecete pe inima ta mă poartă, poartă-mă
pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra
ei ca fulgerul din cer” (8, 6). Chip al iubirii logodnicilor, ea este şi chip al iubirii conjugale între
Dumnezeu şi sufletul omenesc. Revelaţia esenţială a Căutării este că iubirea omenească îşi are
izvorul în Dumnezeu şi se aprinde de la limbile focului său devorator: Cincizecime nupţială. Pentru
antropologia biblică, iubirea dintre bărbat şi femeie îşi are originea în iubirea inimii şi se deschide

58
spre Dumnezeu. Nu există decât o singură iubire şi toate celelalte nu sunt decât participări
fulgurante. Creaţia poetică a geniului semit cântă norii frumuseţii, umanizează iubirea şi o ridică
în acelaşi timp la înălţimea dumnezeirii. Biserica celebrează taina căsătoriei legând destinul a două
fiinţe, pentru orice bărbat şi femeie care par liberi în aparenţă şi care îşi exprimă într-un mod formal
consimţământul la această unire şi atât pentru Biserică, cât şi pentru societate în general, viaţa
intimă a persoanei rămâne, sub acest raport, inaccesibilă, indeterminabilă şi impenetrabilă.
Biserica uneşte o tânără fată de şaptesprezece ani, al cărei consimţământ poate fi lipsit de
orice sinceritate şi acordat sub influenţa fricii, cu un septuagenar căruia părinţii săi i-o dau
împotriva voinţei sale şi având în vedere consideraţii interesate. Biserica nu are nici o posibilitate
de a realiza dacă unul dintre cei uniţi nu iubeşte pe cineva şi nu este legat deja de acela înlăuntrul
său. În aceste condiţii căsătoria se găseşte mereu redusă la un rit formal, lipsit de orice conţinut
spiritual, antrenând chiar consecinţele fatale în viaţa indivizilor. Singurul punct în care ar fi într-
adevăr profundă şi mistică este cel al identificării ei cu viaţa martirilor, pe care o evocă coroniţele
puse pe capetele tinerilor căsătoriţi în celebrarea ortodoxă a tainei. Căci într-o căsătorie autentică,
având o semnificaţie reală, soţii trebuie să-şi poarte reciproc poverile şi suferinţele, viaţa pe pământ
fiind întotdeauna torturată, iar iubirea adevărată întotdeauna tragică.
O altă datorie a soţilor este să se păstreze unul faţă de altul credincioşi, făgăduinţa în faţa
sfântului altar. Legile civile poruncesc şi acest lucru, acesta fiind ceva de ordin firesc. Din datoria
iubirii şi credincioşii reciproce urmează ca soţii să se stimeze reciproc.
Grija supremă a soţilor este de a-şi da reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire. Fiecare
soţ trebuie să aibă ca ideal de viaţă desăvârşirea sa şi a celuilalt, grija necontenită de dobândire a
mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet trebuie să fie superioară grijii
faţă de trup.
La baza oricărei legături interumane şi cu atât mai mult a căsătoriei, a familiei trebuie să
fie aşezată credinţa statornică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale revelate, care au puterea de a
transforma lăuntric viaţa omului. Întreaga viaţă a soţilor trebuie să urmărească de a obţine, prin
faptele lor, bunăvoinţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Familia este o şcoală a deprinderii virtuţilor de către soţi, mediul desăvârşirii creştine. La
temelia vieţii de comuniune, rădăcina existenţei noastre sufleteşti trebuie să fie gândul curat. Calea
spre desăvârşirea creştină, spre asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuţilor. Viaţa de familie
trebuie să se conducă de la început după virtuţile creştineşti: credinţa, frica de Dumnezeu,
înfrânarea, paza gândurilor, îngăduinţa necazurilor, nădejdea, blândeţea, smerenia, nepătimirea.
Viaţa de familie trebuie să fie o şcoală a deprinderilor, virtuţilor, o viaţă de post, milostenie,
rugăciune.

59
 Pe calea săvârşirii virtuţilor, înţelegerea soţilor şi pacea dau căsătoriei caracterul ei de loc
al desăvârşirii, de cadru propriu lucrării mântuirii, dar în acelaşi timp, al prezenţei duhovniceşti a
lui Dumnezeu, sub forma harurilor şi darurilor.26
Familia, unind bărbat şi femeie, fiecare în autodăruire de sine spre celălalt, descoperindu-
se pe sine prin altul, oferă singura perspectivă în înţelegerea misterului existenţei umane întru
iubire, prin care se descifrează dinamica relaţiei identitate-alteritate.
În taina iubirii interpersonale, se revelează faptul esenţial că omul este el însuşi, este
conştient de propriul sine doar în darul de sine faţă de altul, în comuniunea de sine către altul care
la rândul său se deschide acestei dăruiri spre a comunica la rândul său cu cel care s-a adresat lui.
Comunicarea duce spre comuniune pentru că a cunoaşte înseamnă a pătrunde în taina fiinţei celui
de lângă tine, iar această pătrundere este indispensabilă în afără dorinţei de depăşire a sine limitate
care se împlineşte prin afectivitate, prin căldura autodăruirii, iubirea.27
Bărbatul şi femeia, deschizându-se unul spre altul, stabilesc o comunicare ce-i angajează,
potrivit structurii psihice şi somatice a fiecăruia, într-o unitate nouă diferită de orice grupare sau
asociere umană şi prin care depăşindu-se dualitatea ce poate degenera în egoism, în satisfacţie
carnală dăunătoare şi periculoasă creşterii spirituale, integrează sferei lor existenţiale pe cel de-al
treilea, copiii rod al iubirii, care transfigurează şi aduce lumină şi bucurie prin naşterea unei fiinţe
umane noi. „Prin transcenderea senzualităţii iubirea se transformă într-o profunzime nebănuită
cărnii. Clarvăzătoare şi profetică ea este înainte de orice revelaţie. Ea te face să vezi sufletul
iubitului în termeni de lumină şi ajunge la gradul cunoaşterii, care nu aparţine decât celui care
iubeşte”.28
Iubirea în familie, iubirea soţilor între ei au apariţia şi deschiderea spre al treilea, spre
tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între autodăruirea
şi identitatea de sine, este calea reflectării în creaţie a misterului, fiinţei absolute, a Dumnezeului
treimic revelat ca iubire.
Familia, relaţia bărbat-femeie sfinţită şi binecuvântată de Dumnezeu în Biserică, este un
reflex la scară umană, la creaţie, ţinând cont de abisul între creat şi necreat, între divin şi umano-
cosmic, al existenţei absolute, Dumnezeu. Aceasta pentru că tot ceea ce există e darul lui
Dumnezeu către om şi totul există pentru a face pe Dumnezeu cunoscut omului pentru a face viaţa
omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină făcută hrană, făcută viaţă pentru om.

26 PR. MAGISTR. MARIN BRANIŞTE, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, Sîn Rev. ST, Nr. 1-2, ianuarie – februarie,
(1957), p. 128-129.
27 PR.ASIST.DR.VASILE RĂDUCĂ, Căsătoria – Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, p. 136.
28 PAUL EVDICHIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Editura Christiana, Bucureşti, 1994, p.

118.
60
 Omul, fiinţă spirituală şi corporală, experimentează iubirea în aceeaşi dublă dimensiune,
sesizând omului valenţa condiţiei sale, de fiinţă ce aspiră spre zări de lumină şi frumuseţe spirituală
absolute, dar şi de fiinţă ce se afundă în abisul unui proces întemeietor, întunecos şi păcătos,
consecinţă a unei căderi primordiale care, răscumpărată prin jertfa lui Hristos, prin Crucea Sa, prin
chenoza iubirii Sale divine neţărmurite, oferă prin jertfelnicia proprie, prin crucea proprie
posibilitatea izbăvirii, a mântuirii.
Familia înseamnă jertfă, jertfă articulată în jertfa lui Hristos prin care se deschide spre
împărăţia lui Dumnezeu şi dobândeşte un sens eclezial, perceput şi exprimat prin formula de mare
densitate „eclessia domestica”.29
Căsătoria este mistică şi indisolubilă, dar numai ca unire ce se bucură de o esenţă veşnică
în care se restabileşte imaginea întreagă a omului, altfel spus, această veşnicie şi această
indisolubilitate corespund unui adevăr ontologic. Căsătoria este o taină, însă doar atunci când
conţinutul său este iubirea, când posedă o realitate ontologică, caz în care proprietatea sa
fundamentală este libertatea.
Datorită unităţii pe care o alcătuiesc astfel ca două mădulare ale aceluiaşi trup, bărbatul
fiind capul, iar femeia trupul, legătura celor doi soţi prin taina nunţii devine indisolubilă.
Indiferent de calităţile şi puterile sufleteşti şi fizice ale soţiei, pe care, de altfel, a avut
libertatea, putinţa şi chiar datoria de a le aprecia şi verifica înainte de căsătorie, soţul trebuie să
rămână deci, în unire fermă şi perpetuă cu femeia sa chiar când are metehne, dobândite fie înainte,
fie după cununie. În acest nefericit caz, el nu poate face altceva decât să se străduiască a le îndrepta
aşa cum faci cu mădularul fizic bolnav: într-adevăr, nimeni nu înlătură ochiul care nu mai vede,
ori braţul uscat sau paralizat. Când e vorba de soţie, trebuie observat pe de o parte că nu ea trebuie
înlăturată, ci viciul pe care-l practică, iar pe de alta, că însănătoşirea în ordinea morală este posibilă
şi mai uşoară decât în cazul mădularelor trupeşti paralizate, pe care noi, deşi inutile şi ofensatoare
pentru celelalte părţi, nu le amputăm totuşi, ci le purtăm mai departe, acordându-le aceeaşi preţuire
şi ocrotire ca tuturor membrelor sănătoase ale trupului. În lucrarea de redresare morală a soţilor,
soţul trebuie să aplice îngăduinţa, răbdarea şi sacrificiul cu care Hristos şi-a înfrumuseţat şi
înlăturat Biserica.30
De aceea femeile nu trebuie să se simtă strivite de umilinţă în faţa bărbaţilor lor, ca şi când
pentru ele familia ar deveni un mormânt, iar bărbaţii nu trebuie să se prăbuşească în trufie, fiind

29 PR. LECT. GHEORGHE PETRARU, Familia creştină – perspective misionare şi ecumenice, în Rev. «Familia creştină azi», Editura
Trinitas, Iaşi, 1995, p. 79-80.
30 PR. MAGISTR. MARIN BRANIŞTE, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, p. 138.

61
învestiţi cu demnitatea de cap al femeii şi amândoi, prin eforturi comune, să găsească punctul de
întâlnire la jumătatea drumului ca să dobândească posibilitatea de a vieţui după voia lui Dumnezeu.
Nu poate fi vorba de stabilirea unei ierarhii între bărbat şi femeie impunând în familie
problema cine este mai mare. Între oamenii care se unesc prin iubire nu are nici o raţiune această
problemă. Altceva în ordinea larg socială, unde Mântuitorul zice „conducătorii neamurilor
domnesc peste ele, dar între noi să nu fie aşa” (Luca 22, 55).
Nici într-un compartiment al vieţii sociale nu se poate înţelege mai bine această realitate
sufletească şi anume, că acela care este învestit cu puteri mai mari nu este mai mare decât cel prin
care i s-a dat puterea şi că e posibil ca iubind să ridice pe cel iubit la nivelul valorii lui. Înainte de
Patimile Sale, Iisus a demonstrat că cel ce este mai mare nu este cel slujit, ci cel ce slujeşte. Aceasta
reiese din faptul că Mântuitorul şi Învăţătorul şi domnul a spălat cu dragoste picioarele ucenicilor
Săi, pildă dându-le lor zicând „precum v-am făcut vouă să faceţi şi voi” (Ioan 13, 1).31
Dacă Mântuitorul a stabilit că bărbatul este cap femeii, nu a cuprins în aceasta că el ia în
mână sceptrul care să fie folosit spre intimidare ca instrument pentru menţinerea autorităţii sale
asupra femeii şi a familiei sale. Din contră, cel mai mare viaţa şi-o pune pentru cei mai mici (Ioan
10, 15). Demnitatea aceasta a bărbatului, prin care învestit „cap femeii”, demnitate care se
concretizează prin iubirea până la jertfă, transformă supunerea femeii nu într-un act de umilinţă şi
înjosire, ci într-un act de recunoştinţă că ea se pleacă acestui bărbat, care a lăsat pe tatăl său şi pe
mama sa şi s-a unit cu femeia sa, pentru a fi amândoi un trup. Adică femeia, plecându-se bărbatului
său, a devenit trupul acelui bărbat, iar bărbatul nu-şi urăşte trupul său, ci îl hrăneşte şi-l încălzeşte
chiar aşa precum Hristos având ca trup al Său Biserica, o iubeşte, S-a dat pe Sine, pentru ea ca s-
o sfinţească, înfăţişând-o Sieşi, Biserică slăvită... ca să fie sfinţită şi fără de prihană (Efeseni 5,
27).
Iată un tablou minunat, Hristos şi Biserica, bărbatul şi femeia. În această conjunctură, ce
putem observa? Nu dispreţ şi sclavie, ci ambianţă plină de duioşie, în care porunca şi tirania sunt
convieţuirea de la inimă la inimă şi cu o întrecere fără de sfârşit în acţiunea de slujire reciprocă,
ceea ce este expresia cea mai cunoscută a iubirii.32
Bucuria ca dar a Sfântului Duh este şi un mod prin care se desăvârşesc în iubire cei doi
soţi, fiecare însă în specificul său. Bucuria cerească pe care o produce iubirea reciprocă dintre cei
doi soţi, pe calea Împărăţiei, îşi mai află un mijloc de afirmare în iubirea comună pe care amândoi

31PR. CORNEL DASCĂL, Iubirea şi disciplina în familie, în «Revista Teologică», Nr. 3, mai-iunie, Editura MA. Sibiu, 1991, p. 64.
32 PR. DR. CONSTANTIN MIHOC, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura
Teofania, Sibiu, 2002, p. 126.
62
o au faţă de copil. În orice iubire omenească se afirmă un plan spre această perspectivă. Copilul
este eternitatea iubirii conjugale, este bucuria acelei iubiri.
Iubirea conjugală este dăruire, iar dăruirea se face prin copil. Mama este aceea care
dăruieşte viaţa, fiind sursă a vieţii. Iubirea nu se justifică prin această dăruire, ci se împlineşte în
ea. Mama nu dăruieşte viaţa pentru că iubirea ei se cuvine să fie bună, ci pentru că este în esenţă
bună, iubirea mamei dăruieşte viaţa. O bucurie sterilă, expresie a iubirii conjugale, este de
neconceput. Şi astfel, iubirea comună a soţului şi a soţiei se mărturiseşte, se cimentează şi se
întrupează în copil.
În trăirea unei bucurii comune, care evident nu este de pe pământ, ci din cer, iubirea celor
doi soţi îşi află plinirea.33
În ceea ce priveşte procrearea sau naşterea de copii este menirea biologică esenţială a
familiei. Ea purifică egoismul copilului şi manifestă dorinţa creatoare a dragostei conjugale.
Porunca biblică: „Înmulţiţi-vă...” (Facere I, 28) prin care soţii îndeplinesc chemarea firii, are
valabilitate veşnică şi se adresează tuturor celor ce se angajează în viaţa conjugală. Prin caracterul
ei social, familia a jucat în cursul veacurilor cel mai important rol din istoria omenirii. Ea a fost şi
este celula de regenerare a societăţii prin naşterea de copii, prin creşterea şi educarea lor. De aceea,
Sfânta Scriptură priveşte copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei, în timp
ce lipsa copiilor era privită la poporul evreu drept o pedeapsă divină. Din punct de vedere social,
importanţa familiei creşte şi mai mult dacă avem în vedere că ea îi scoate pe oamenii singuratici
din mrejele egoismului şi ale singurătăţii şi îi angajează prin căsătorie în opera de continuă creaţie
şi progres în societate.
Datorită faptului că naşterea de prunci este o binecuvântare divină, părinţilor le revine una
dintre cele mai importante sarcini, creşterea şi educarea copiilor în conformitate cu poruncile
divine şi cu idealul societăţii. De aceea familia a fost considerată la toate popoarele ca cel mai de
seamă factor în procesul de educaţie, întrucât climatul de prospeţime şi vitalitate al unui popor
depinde exclusiv de climatul sănătos şi buna educaţie pe care copiii o primesc din partea părinţilor
în familie. Acest adevăr este confirmat cu nenumărate dovezi din istoria omenirii, care atestă cu
cea mai mare claritate că acolo unde a scăzut rolul familiei în educarea tinerei generaţii, bunele
moravuri au dispărut, a pătruns imoralitatea şi dezordinea, care au ros la rădăcina societăţii până
au înăbuşit-o.

33 PR. PROF. DR. ILIE MOLDOVAN, Iubirea taina căsătoriei, p. 147-148.

63
 Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte cadrul în care se desfăşoară relaţiile
dintre părinţi şi copii.34
Dumnezeu vrea viaţă, căci altfel n-ar fi creat-o. Fiind viaţa prin excelenţă, Dumnezeu vrea
să se reflecte şi în alte fiinţe. Ca urmare, omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
bărbat şi femeie, a primit şi el puterea de a dărui şi transmite viaţa. Dumnezeu a rânduit distinct
familia, pentru a-l asocia pe om la opera continuă de creare a vieţii.
Fiziologic şi psihologic, femeia este menită şi orientată pentru maternitate, iar teologic,
actul procreator constituie forma particulară a chenozei feminine în căminul conjugal. Împlinire şi
nu servitute a căsătoriei, maternitatea dă posibilitatea femeii să-şi lucreze mântuirea promisă, să
se apropie de armonia primară distrusă prin păcat. Asemănându-şi responsabilitatea şi rolul de
soţie-mamă, femeia îndeplineşte şi prima din funcţiile sale sociale.
Copiii sunt dintru început rezultanta colaborării lui Dumnezeu cu părinţii. Părinţii nu
contează, deci, doar ca principiu generator, ci şi educativ. Copilul dovedeşte că iubirea conjugală
şi cea părintească sunt inseparabile; el este cel dintâi legitimat să-şi revendice căldura familială.
Închegarea definitivă a familiei, unitatea ei, o aduce cu deosebire convergenţa afecţiunii
ambilor părinţi înspre copii. Ei dau sens vieţii de familie.
Mica societate care este familia comportă sfere diferite: cuplul conjugal, comunitatea
copiilor, comunitatea părinţilor şi copiilor. Nici unul dintre ele nu trebuie sacrificat celorlalte. În
acelaşi timp, părinţii apar în ochii copilului ca oameni ale căror cinste, capacitate şi prestigiu sunt
în afără oricărui reproş. Aceasta trebuie să-i convingă pe părinţi de a oferi copiilor lor exemplul
unei comportări cât mai morale. Lipsit de ocrotirea părintească şi de căldura căminului, copilul
creşte la întâmplare.35
Familia modelează caractere la căldura dragostei şi integrează copilul unei structuri
comunitare, unei atmosfere de înţelegere, pe care sunt datori să o menţină.
Copiii exercită şi ei asupra părinţilor o evidentă influenţă binefăcătoare, devenind la rându-
le într-un fel educatori ai părinţilor. Între părinţi şi copii are loc un permanent schimb de valori.
Părinţii reiau alături de copii un anevoios şi nobil proces de umanizare, de verificare a capacităţilor
spirituale. Părinţii trebuie să ştie a-şi consacra timp copiilor lor care-i învaţă şcoala, răbdării,
iertării. Copilul poate sparge cochilia egoismului şi să deschidă inima spre alţii şi spre lume, să
regenereze fiinţa spirituală a părinţilor.

34 DRD. EMILIAN CORINŢESCU, Raportul între părinţi şi copii după cărţile didactice ale Vechiului Testament, în Rev. ST, Nr. 1-2,
(1969), p. 100-101.
35 PR. ASIST. MIRCEA STOLERIU, Familia creştină în mediul urban, în Rev. «Familia creştină azi», Editura Trinitas, 1995, p. 54.

64
 Respectul copiilor pentru părinţi este un imperativ categoric, deoarece copiii îşi au
existenţa de la Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor. Pentru copii, părinţii sunt aproapele imediat
şi îndatorirea de a-i cinsti cuprinde toată gama sentimentelor şi faptelor cuprinse în virtutea iubirii.
Copilul îi învaţă pe părinţi la puritate, le dă mărturie de ceea ce este unic şi real în unirea
lor. Prezenţa copilului este un har ce se adaugă celui al comunităţii conjugale, pe care îl şi
confirmă. Copilul le conferă o clarificare nouă, acea de paternitate şi maternitate, ca deversarea
plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăşi.
Dorinţa de a asigura fericirea copiilor constituie pentru părinţi un puternic imbold spre
muncă; iubirea pentru ei pune în mişcare energii umane nebănuite iar responsabilităţile ce le
incumbă din aceasta stau de veghe la moralitatea conduitei lor.36
În plan educaţional şi de formare în general, familia reprezintă cea mai importantă
comunitate. Întrucât principiul de viaţă al familiei îl reprezintă iubirea, mai presus comuniunea de
viaţă şi iubire, din ea izvorăşte cu deosebită forţă educaţională şi de formare a personalităţii sub
toate aspectele, care nu-şi are egal în altă parte. Astfel că familia este mediul spiritual în care
copilul născut de mamă urmează să-şi contureze personalitatea sa morală.37
Părinţii trebuie să-şi educe copiii atât din punct de vedere trupeşte, cât şi sufleteşte.
Educaţia trupească cuprinde îngrijirea de viaţa fizică, începând din momentul zămislirii copilului.
De aici şi grija mamei de a nu primejdui într-un chip oarecare sarcina ei. Cât timp copiii nu sunt
în stare să-şi câştige singuri cele trebuincioase vieţii, părinţii au datoria să-i hrănească, să-i
îmbrace, să le dea adăpost. Părinţii sunt datori de a le da copiilor posibilitatea să-şi însuşească o
profesie pentru a-şi câştiga în mod cinstit cele trebuincioase existenţei. Educaţia sufletească a
copiilor este cea mai însemnată datorie a părinţilor. De aceasta ţine instrucţia copiilor, dându-le
posibilitatea să-şi însuşească cât mai multe şi variate cunoştinţe.
Copiii trebuie educaţi de timpuriu în spiritul datoriei lor sociale, cetăţeneşti faţă de patrie.
Răspunderea părinţilor e mare în privinţa aceasta, căci învăţătura şi pilda părinţilor se întipăresc
adânc în inima copiilor şi astfel de cu vreme ei pot fi îndrumaţi pe calea bună.
Părinţii mai au datoria de a educa copiii în învăţătura religios-morală a Bisericii, educându-
i de timpuriu „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului” (Efeseni, VI, 4).38
Cea mai însemnată datorie pe care o au părinţii faţă de copii este iubirea. Dumnezeu a
aşezat în inima părinţilor din iubirea lui de Tată. În casa unde s-a născut un copil, privirea lui
Dumnezeu ocroteşte toată casa şi harul Său se revarsă asupra acelei familii. Soţia prin naştere,

36 IRINA LEONTE, Familia creştină: Părinţi şi copii, în «Familia creştină azi», Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 16.
37 PR. PROF. DUMITRU ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 116.
38 PR. LECT. CONSTANTIN GRIGORAŞ, Educaţia ridicată la treapta de sacerdoţiu creştin în pedagogia patristică, în Rev. «Familia

creştină azi», Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 66-67.

65
devine mamă. Obligaţiile şi lucrurile ei cresc. Mama creştină ştie că se mântuieşte prin naştere de
prunci crescându-i după voia lui Dumnezeu, pregătindu-i pentru a deveni cetăţeni ai cerului.
Mama este un altar de jertfă pentru copiii săi. Iubirea ei este pâine minunată pe care
Dumnezeu o împarte tuturor şi o înmulţeşte mereu.
Mama este femeia care se oferă lui Dumnezeu şi planurilor Sale: ea este umanitatea
consacrată puterii creatoare, „colaboratoarea actului creator”. Ea este un loc de întâlnire a lui
Dumnezeu şi a bărbatului, a iubirii şi a izvorului vieţii.
Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor. Prin educaţie părinţii
arată grija ce o poartă comorii sfinte date de la Dumnezeu: copiii.
Părinţii sunt chemaţi să vegheze la creşterea morală şi religioasă a copiilor. Educaţia morală
trebuie să o facă părinţii învăţându-i pe copii deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape
de anarhia instinctelor şi tendinţelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural şi a-i ajuta să
devină buni.
Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii, este o prelungire a Bisericii în lume şi o
aducere a lumii în biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i împrietenească
cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost îmbisericită şi crescută
Maica Domnului.
Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate
instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele
materiale şi morale de care dispun. Educaţia cea mai sănătoasă şi temeinică se dă copiilor când
toate aşezămintele care răspund pentru creşterea şi educarea lor îşi armonizează interesele şi
principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere, formarea caracterului religio-moral.
Aşadar, familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a
păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi iubitori de
Dumnezeu, pentru a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti.39

39 IRINA LEONTE, Familia creştină: părinţi şi copii, p. 163-164.

66
 II. 2. FAMILIA CREŞTINĂ CA BISERICĂ FAMILIALĂ

În majoritatea studiilor morale, familia este socotită ca prima şi cea mai mică celulă a
organismului social, bază a societăţii şi a statului. Această definire este, în realitate, o analogie:
familia este asemenea elementului de bază al organismului viu.
Prin aceasta indică, în mod firesc, importanţa familiei, precum şi grija care trebuie depusă
pentru ea, deoarece în funcţie de sănătatea şi starea celulelor, după cum se ştie, depinde şi sănătatea
sau boala organismului însuşi. Ca, de pildă, dacă celulele sunt sănătoase şi funcţionează regulat,
întreg organismul va fi sănătos şi, invers, dacă celulele sunt bolnave şi supuse distrugerii, întreg
organismul este ameninţat. Tot aşa se întâmplă şi în mediul social: dacă familia, ca celulă a
societăţii, îşi desfăşoară viaţa potrivit normelor morale, atunci şi societatea va avea un spor de
moralitate şi legalitate, contribuind la menţinerea fericită a statului. De aceea cea mai mare grijă
care trebuie acordată familiei trebuie să fie pentru stabilirea ei spiritual-morală.
Definiţia dată familiei ca fiind prima şi cea mai mică celulă a societăţii este într-adevăr
dreaptă, dar nu şi suficientă, şi aceasta pentru că nu scoate în evidenţă adevăratul conţinut al
noţiunii de „familie”, ci o socoteşte doar ca o unitate în latura ei natural-socială şi nu spune nimic
despre fiinţa şi scopul căsătoriei.
Pentru a arăta care este adevăratul conţinut al noţiunii de „familie” trebuie mai întâi să ne
întrebăm: ce este căsătoria? Una dintre cele mai cunoscute şi acceptate definiţii a căsătoriei a fost
formulată de jurisconsultul MODESTINUS (+ 228 d.Hr..), definiţia lui spune: „Nupţial sunt
conjunctio maris et femina (primul moment al căsătoriei fiind astfel: monogamia) et consortium
omnis vitae (momentul al doilea: indisolubilitatea) divini et humani jurist comunicatio" (momentul
al treilea: comunitatea de viaţă şi de drepturi, incluzând drepturile vieţii sexuale între soţi) 25
(„Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, copărtăşie pentru toată viaţa, convieţuire conformă
dreptului divin şi uman”). Dar nici această definire nu este cu totul deplină şi eficientă pentru că
ea nu afirmă unul din scopurile căsătoriei – naşterea de prunci, prin urmare, căsătoria trebuie să
fie uniunea amiabilă – născută din iubire şi susţinută de iubire – a bărbatului cu femeia, pentru o
comuniune sexuală şi spirituală, pentru continuarea neamului, viaţă comună şi întrajutorare
reciprocă.26 Astfel definită, căsătoria corespunde voinţei divine exprimate la creare: ,,Şi a făcut
Dumnezeu pe om, bărbat şi femeie” (Fac 1, 27); soţii vor fi amândoi un trup (Facere 2, 24; Matei

25 PR. PROF. DR. DUMITRU RADU, Atitudinea Moralei creştine faţă de avort, divorţ, abandonul copiilor, imoralitate, manuscriptum,
curs de Teologie Morală ţinut la catedra de Teologie Morală Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, pentru cursurile
de aprofundariat în anul universitar 1994 – 1995, p. 2.
26 PS. NICOLAE MACARIOPOLSKI, Familia creştină ca Biserică familială, în Rev. MB., nr. 4-6 ( 1967 ), pp.212-243, aici p.231.

67
19,5), împlinind porunca: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul»” (Facere 1, 28). Astfel
aşezate, căsătoria şi familia dobândesc valori etice şi sacramentale. Căsătoria devine o unire tainic-
harică între bărbat şi femeie, iar familia, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ,,biserica
familială”, adică o parte din Biserică ca o unire divino-umană, ca un trup tainic al lui Hristos.27
Familia născută prin Taina nunţii este în mic ceea ce este Biserica în mare, de aceea acelaşi
duh trebuie să domnească în familie ca şi în Biserică, duh care se caracterizează mai întâi prin
dragoste reciprocă între soţ şi soţie. Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel îşi plasează învăţătura
despre căsătorie în contextul epistolei despre Biserică: Epistola către Efeseni. 28 El vorbeşte despre
„Biserică familială” ca o parte din întreaga Biserică a lui Hristos, comparând raporturile dintre
bărbat-soţ şi femeia-soţie cu raporturile dintre Hristos şi Biserică, care în chip tainic este trupul lui
Hristos. Ca trup, Biserica este una, dar este alcătuită din mai multe membre şi, din acest punct de
vedere, ea poate fi comparată cu un arbore. Ramurile acestui arbore sunt bisericile locale naţionale,
ramificaţiile ramurilor sunt bisericile eparhiale şi enoriale, crengile sunt familiile creştine, iar
frunzele sunt creştinii. Prin Sfintele Taine, Biserica împărtăşeşte credincioşilor puterea de viaţă şi
sfinţitoare a Sfântului Duh, conducându-i către desăvârşirea spirituală şi către mântuire. Acest scop
al Bisericii este şi scopul familiei creştine ca „biserică familială”.29 Unirea liber consimţită dintre
bărbat şi femeie, prin căsătorie, este icoană a unirii tainice dintre Hristos şi Biserică, de aceea ea
stă sub acţiunea sfinţitoare a harului divin. Soţii primesc harul divin în momentul când se
angajează, în demnitatea lor sacerdotală să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să se ofere în
Hristos ca jertfă, ofrandă întregii lor vieţi conjugale. Harul paternităţii soţului şi harul maternităţii
soţiei formează şi modelează fiinţa conjugală după chipul Bisericii 30. Astfel, căsătoria într-o formă
naturală şi sancţionată de legile umane a unei vieţi conjugale reciproce devine, în biserică, o unire
sfântă, întărită şi pecetluită cu binecuvântare. Sfântul Clement al Alexandriei numeşte căsătoria
„casa lui Dumnezeu” şi îi aplică cuvântul despre prezenţa Mântuitorului: ,,Iată Eu voi fi cu voi
până la sfârşitul veacurilor” (Matei 18, 20), iar după Sfântul Ignatie „unde este Hristos este şi
Biserica Lui”, ceea ce face să se vadă limpede natura eclezială a comunităţii conjugale31. Şi aşa
după cum în Biserică Hristos este capul Bisericii, iar ea Mireasa Lui, tot aşa în familie bărbatul
este prototipul lui Hristos, iar femeia simbolizează Biserica, Mireasa lui Hristos. Supunerea
Bisericii faţă de Hristos este o supunere din iubire şi acelaşi lucru se întâmplă şi în familie ca
Biserică familială, soţia în mod liber şi conştient se supune bărbatului care poartă grija a toată

27 Ibidem.
28 EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 158.
29 PS. MACARIOPOLSKI, Familia creştină, p.232.
30 EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 161.
31 Ibidem.

68
familia, după cum Hristos Bisericii. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la Epistola
către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, unde se vorbeşte despre bărbat ca fiind cap femeii şi despre
supunerea pe care o datorează femeia bărbatului său: „Tu (bărbatule) ai auzit despre marea
ascultare, tu eşti mulţumit de Pavel pentru aceea că el, ca un dumnezeesc învăţător spiritual, ne
învaţă la rânduială în viaţă. Bine. Ascultă, însă ceea ce pretinde el de la tine: vrei oare ca femeia
să ţi se supună precum Biserica se supune lui Hristos, atunci îngrijeşte-te tu însuţi de ea, precum
Hristos de Biserică. Ba mai mult, dacă este nevoie, să-ţi jertfeşti şi viaţa pentru ea sau să suferi,
să nu refuzi. Îndrăzneşte s-o determini să ţi se supună prin marea ta grijă pentru ea, prin iubirea
şi prietenia ta. Nu există legături mai puternice decât acestea, mai ales pentru bărbat şi femeie”32.
Definiţia familiei creştine ca „biserică familială” dă posibilitatea şi altor analogii. Biserica, trup
tainic al Domnului Iisus, fiind invizibilă, are totuşi chipul său văzut în adunarea credincioşilor şi
în casa Domnului, în Biserică. De aceea şi lăcaşul în care se adună credincioşii la rugăciune se
numeşte, de asemenea, „Biserică”33. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre familie ca „biserică
familială”. Ca o comuniune spirituală îşi are şi ea, de asemenea, chipul său extern – casa. Cuvântul
,,casă” înseamnă nu numai familia, ci şi însăşi locuinţa în care familia locuieşte. Şi după cum
lăcaşul, ca expresie externă a Bisericii, e organizat ca atare, dotat şi aranjat în vederea slujbelor
liturgice, tot aşa şi casa trebuie să fie organizată ca atare. Ce este mai caracteristic în organizarea
şi orânduirea casei creştine e iconostasul. Icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, candela,
sfinţii ocrotitori ai casei, lumânările, mătăniile – toate acestea transformă casa creştină într-o mică
biserică în care se simte prezenţa harică a lui Dumnezeu 34.
Şi încă o analogie: Biserica este şcoala spirituală a credinţei şi a evlaviei. Acelaşi lucru se
poate spune şi pentru casa creştină, care este o şcoală a virtuţilor creştine, bisericeşti şi creştineşti.
Aici se seamănă, se creşte şi se cultivă seminţele credinţei, dragostei, cinstirea faţă de părinţi şi
stima faţă de om, ascultarea, dragostea de muncă, dragostea de neam şi de pace, compasiunea şi
ajutorul reciproc. 35 Iubindu-se unul pe celălalt, în familie soţii îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare
moment al vieţii lor irupe într-o doxologie împărătească, slujirea lor este neîntreruptă cântare
liturgică. Sfântul Ioan Gură de Aur vine cu această concluzie magnifică: „Căsătoria este tainica
icoană a Bisericii”36.
Astfel, pe temelia naturală de la început a căsătoriei şi familiei stabilită de Dumnezeu,
creştinismul stabileşte „biserica familială” ca o unire sfinţită prin harul lui Dumnezeu între bărbat

32 SF. IOAN GURĂ DE AUR, apud PS. MACARIOPOLSKI, Familia creştină, p. 233.
33 PS. MACARIOPOLSKI, Familia creştină, p. 235.
34 Ibidem.
35 Ibidem.
36 SF. IOAN GURĂ DE AUR, apud EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 161.

69
şi femeie, precum şi familia ca o casă în care, în chip nevăzut şi haric, locuieşte Dumnezeu, care
păzeşte şi sfinţeşte pe cei care trăiesc în ea.

II. 3. FAMILIA CREŞTINĂ ŞI RAPORTUL DINTRE MEMBRII EI

Odată întemeiată, familia creştină are funcţiuni specifice, ce izvorăsc din conceptul creştin
de ,,familie sfinţită” şi poruncile Sfintei Scripturi adresate cuplului familial, despre cum să se
poarte soţii unul cu altul şi cum să-şi crească copiii. Aşa după cum s-a văzut în capitolul anterior
„familia”, în accepţiunea creştină este o Biserică în mic – spaţiul de trăire a lucrării lui Dumnezeu
spre unirea celor doi şi sfinţirea rodului lor în Iisus Hristos pentru împărtăşirea luminii Sale celor
din jur.
Din păcate, presiunile vieţii epocii noastre, fie asupra unui bărbat extenuat, fie asupra unei
soţii care lucrează sau asupra copiilor care au conflicte şi grijile lor în ceea ce priveşte viitorul, cer
cu insistenţă ca familia să evite disputele şi să statornicească un spirit de înţelegere mutuală. Este
un rău calificat împotriva unităţii familiei şi chiar împotriva sieşi, când o persoană îşi impune
arbitrar părerea şi manifestă un spirit de individualism şi încăpăţânare autocentristă, fară vreun fel
de consideraţie pentru ceilalţi37. Şi într-adevăr nu este ceva mai necesar pentru fericirea vieţii
familiale, pentru buna ei dezvoltare şi pentru împlinirea rostului ei decât pacea, buna înţelegere şi
armonia dintre cei doi soţi. În familie, fiecare membru are rolul lui, munca şi responsabilitatea lui,
dar numai dacă toate acestea sunt completate de ale celuilalt pot da armonia vieţii familiale,
împreună – lucrarea lor. În viaţa familiei soţii au acelaşi rol şi aceeaşi importanţă. Raportul dintre
ei nu înseamnă nici despotism – din partea soţului, nici supunere necondiţionată din partea soţiei,
ci dragoste şi înţelegere.
În viziunea creştină, familia este o instituţie organizată perfect, ca o oaste, în frunte cu soţ
şi soţie, care au griji şi datorii permanente faţă de copii, rude, asemenea unor buni comandanţi care
poartă grijă de cei daţi lor spre conducere. Sfânta Scriptură a asemănat rolul soţului în familie cu
rolul pe care l-a avut şi îl are Hristos în Biserică.
Hristos este capul Bisericii, întemeietorul şi continuatorul ei. El a dat acestei „mirese” toate
darurile spre a o face fericită, dar mai presus de orice s-a dat pe Sine, prin jertfa pe cruce, pentru
ca să o arate pe ea fară prihană şi muritoare. Asemenea rol are şi bărbatul în casă. El este ,,capul
ei”, cel dintâi şi cel mai mult răspunzător de bunul mers şi de dragostea şi bunul trai al familiei lui.
Iubirea lui pentru cămin se cade să meargă – dacă o cer împrejurările – până la jertfa de sine.

37 PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa, p. 181.

70
Ocrotirea lui iubitoare să o simtă toţi şi prezenţa lui să nu fie o groază, ci o bucurie pentru toţi ai
casei. În vorba şi în fapta lui să se simtă autoritatea care apără şi ocroteşte 38.
Pentru soţie, Hristos a indicat prin cuvântul Sfântului Apostol Pavel rolul Bisericii. Precum
Biserica se simte strâns legată de Hristos, pe care Îl ascultă fară să i se pară poruncile Lui o povară,
tot astfel cuvântul soţului se cade a fi primit cu bunăvoinţă şi înţelegere. De la femeie se cere
supunere, iar de la bărbat – dragoste. Însă în această împreună-lucrare, soţul nu trebuie să se
considere superior şi să se poarte cu răceală şi severitate, nici soţia nu trebuie să se simtă umilită
din cauza datoriei de a-şi asculta soţul. Cea care aruncă punte de legătură între autoritate şi libertate
este dragostea, iubirea creştină, care face conducerea netiranică şi ascultarea plăcută 39. „ A iubi
este propriu bărbatului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – iar a ceda este propriu femeii. Dacă
fiecare îşi împlineşte acest dat, totul va fi în ordine. Fiindcă dacă femeia este iubită, devine şi ea
iubitoare”40.
În familie trebuie să stăpânească iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei.
Hotărârile bărbatului trebuie să fie fructul consultărilor cu femeia lui 41. Forţa lui raţională trebuie
să se împletească cu forţa ei raţională, sufletele lor trebuie să se contopească în vederea desăvârşirii
lor şi a progeniturii. Nu voluptatea, ci datoria. Voluptatea este poarta prin care intră desfrâul.
Familia nu este sediul acesteia. Atât bărbatul, cât şi femeia au datoria să cunoască aspectele legale
ale virginităţii, castităţii, ale monogamiei, sfinţeniei, răbdării. Ce folos dacă toate acestea sunt
cunoscute numai de bărbatul care dă porunci, fară participarea conştientă a femeii la ele. 42 Femeia
nu are nimic inferior bărbatului şi ea este capabilă să atingă cele mai înalte trepte de eroism şi de
sfinţenie. Să-1 ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare care zice: ,,Virtutea bărbatului este deopotrivă
cu cea a femeii, căci venirea lor în lume este deopotrivă de demnă, aşa încât răsplata este aceeaşi
pentru amândoi. Ascultaţi ce spune Geneza: „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul lui
Dumnezeu, l-a făcut pe el bărbat şi femeie (Geneza 1, 27). Pentru că au aceeaşi fire, ei au aceleaşi
puteri, iar cei ce fac aceeaşi faptă primesc aceeaşi răsplată”43.
Chiar şi în activităţile lor specifice, cei doi soţi se completează unul pe altul, aducându-şi
fiecare contribuţia la desăvârşirea reciprocă, în cadrul şi atmosfera spirituală a familiei, la educarea

38 PR. VASILE COMAN, , Casa păcii, în Rev. MA., nr. 3-4 ( 1957), pp. 195-210, aici p. 199.
39 PR. ASIST. IOAN TEŞU, Sensul familiei în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în Rev. TV., nr. 5-7 ( 1994 ), pp. 40-59, aici p. 47.
40 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a X-a la Coloseni, în Migne, PG. 62, col. 312-388, aici col. 366.
41 PETRE ŢUŢEA, Lumea ca teatru. Teatru seminar, Ed. Vestala, Buc., 1993, aici p. 284.
42 Ibidem.
43 SF. VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul 1, 3, în Migne, PG. 29, col. 210-228 aici col. 216-217.

71
copiilor. Îndatoririle lor diversificate nu trebuie să fie un motiv pentru revendicarea întâietăţii, ci
model al slujirii desăvârşite, al purtării sarcinilor celuilalt, al dragostei şi înţelegerii dintre soţi 44.
Pacea vieţii familiale se întemeiază pe principiul egalităţii dintre cei doi soţi. Egali i-a voit
Dumnezeu de la început şi este arătat acest lucru în chip categoric la crearea celor dintâi oameni.
Eva a fost făcută nu din picioare, nici din capul lui Adam, ci din coasta lui, vrând prin aceasta să
arate că ea nu este aici poruncitoare, dar nici sclava bărbatului, ci colaboratoare, egală cu soţul ei,
la bucuriile şi durerile familiei45. „Eu dintru început te-am creat de aceeaşi cinste cu bărbatul –
parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur – şi am vrut să iei parte cu el în toate la aceeaşi vrednicie;
ţi-am încredinţat şi ţie, cât şi bărbatului tău stăpânirea peste toate din lume”46.
În această perspectivă, bărbatul nu poate pretinde calitatea sa de conducător ca pe un
privilegiu, ca în religiile necreştine din antichitate. Această calitate el trebuie să şi-o câştige printr-
o reprezentare demnă de încredere a ordinii spirituale şi morale. Fericitul Augustin sublinia într-
un mod anticipat faptul că bărbatul trebuie să aibă din acest punct de vedere în sânul familiei un
fel de „funcţie bisericească”, aproape ,,episcopală”: „... Pentru Hristos şi viaţa veşnică (părintele
familiei) să atragă atenţia, să înveţe să sfătuiască, să mustre pe toţi ai săi, să dovedească
bunăvoinţă, să educe. În acest fel, el va împlini în casa să o funcţie bisericească şi, într-o anumită
măsură, una episcopală, prin aceea că slujeşte lui Hristos, pentru a fi cu El în veşnicie”47. De la
capacitatea de a iubi a bărbatului nu trebuie aşteptat ca el să-i determine pe membrii familiei sale
să se simtă într-o stare de dependenţă de el însuşi, ci dimpotrivă, să simtă că ei contribuie chiar la
împlinirea fiinţei lui însuşi, că-1 completează. Contribuţia soţiei în cadrul familiei, de pildă, este
de aceeaşi valoare, însă de altă natură, mai interioară şi mai continuă48. De aceea Sfântul Ioan Gură
de Aur arată că „nici bărbatului Dumnezeu nu i-a încredinţat totul, nici femeii, ci le-a împărţit
îndatoririle”49. „Dintru început, bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburile obşteşti, iar femeii i-a
revenit grija treburilor casnice”50.
Orice căsnicie – reuşită sau nereuşită – este în dependenţă de fiecare dintre soţi în aceeaşi
măsură şi, în toate cazurile, nici greşeala individuală a unuia dintre soţi, după cum nici virtutea
altuia nu reprezintă pentru copii acţiune pe plan educaţional doar a unuia dintre părinţi, ci a

44 TEŞU, Sensul familiei, p. 48.

45 V. COMAN, Casa păcii, p. 200.
46 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVII-a la Cartea Facere, trad. de D. Fecioru în vol. PSB., nr. 21, Ed. IBMBOR, Buc., 1989,

p. 202.
47 FER. AUGUSTIN, Vortrage Uber das Johannes – Evangelium, 51, 13, în „Texte der Kirchenvater” p. 641-642 apud NICOLAE

ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p.115.

48 ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p. 115.
49 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XXXV- a la I Corinteni 4, în Migne, PG. 61, col. 275-324, aici col. 291.
50 Ibidem, col. 615-616; vezi şi SF. IOAN GURĂ DE AUR, Împotriva celor ce ţin cu ei fecioare închinate, în PG. 47, col. 492-518,

aici col. 502; vezi şi BRANIŞTE, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în Rev. ST., nr. 1-2 (1957 ), pp. 125-151,
aici p. 145.
72
ambilor51. Tot ceea ce este bine şi tot ceea ce e rău într-o familie îi implică pe ambii părinţi în faţa
copiilor pe plan educaţional. Iubirea părintească, de pildă, se corelează şi este determinată de
iubirea conjugală, dispariţia sau denaturarea ei se repercusionează automat şi asupra celeilalte. Nu
este nici un câştig, ci dimpotrivă o pierdere pentru copii, atunci când aceştia se bucură fie de iubirea
paternă, fie de cea maternă în mod separat, când ei îşi caută consolarea doar la unul dintre părinţi
ce au eşuat în căsnicia lor.
Autoritatea primordială conferită de Dumnezeu părinţilor, ca şi menirea lor pe plan
educaţional ce decurge din aceasta, întâmpină mari dificultăţi în societatea noastră modernă, mai
ales că tinerii şi copiii intră foarte de timpuriu în sfera de influenţă a unor factori extra-familiali.
Şi ceea ce complică şi mai mult această situaţie este faptul că mediul extrafamilial pe care îl oferă
societatea actuală – cu referire specială la mediul profesional de petrecere a timpului liber, dar şi
cel oferit de şcoală – este din punct de vedere al concepţiei despre lume foarte variat şi incompact,
aşa încât educaţia pe care o primesc în afără familiei nu este totdeauna cea mai potrivită 52. Astăzi
se vorbeşte foarte mult despre o breşă între generaţii şi o incapacitate a generaţiei părinţilor de a
înţelege psihologia şi contextul generaţiei copiilor lor. Pe de altă parte, tinerii întâmpină dificultăţi
în comunicarea cu părinţii şi îşi închipuie că o înţelegere între generaţia lor şi cea a părinţilor ar fi
imposibilă. Acest lucru este ,,firesc între oamenii din lume” şi nu între „copii lui Dumnezeu” care
şi-au educat încăpăţânarea şi egoismul personal şi depăşesc propriul materialism 53.
Echilibrul în exprimarea sentimentelor şi sfatul bun sunt lucruri esenţiale nu numai pentru
unitatea şi pacea legăturilor în sânul familiei, dar şi pentru întreaga viaţă spirituală, psihologică şi
practică a membrilor ei. Multe familii tinere s-au dezmembrat datorită legăturilor emoţionale
puternice dintre părinţi şi copii. Datorită imposibilităţii unui tânăr de a ieşi de sub efectul
alimentării emoţionale a părinţilor, el sau ea nu se poate lega de celălalt. O astfel de emoţie ce
stăruie între părinţi şi tânărul cuplu nu este iubire, ci o imagine contrafăcută a iubirii. Ea izvorăşte
din egoismul şi egocentrismul cuiva şi creează probleme de ordin psihologic atât pentru tânărul
soţ, cât şi pentru soţie şi duce la boală în familie pentru mult timp. Alimentarea emoţională este
necesară, dar o educaţie echilibrată este esenţială. Suferim de o neconcordanţă între tata şi mama
în ceea ce priveşte modul cum îşi cresc copiii. Unul foloseşte severitatea, iar celălalt strică copilul,
astfel încât, acesta creşte cu un psihic vătămat care se dezvoltă uşor într-un spirit şi un mod

51 PR.PROF.NICOLAE ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate.Consideraţii teologico-sociologice, în Rev. TV.,
Ed. MMB., nr. 5-7 ( 1994 ), pp. 11-131, aici p. 116.
52 Ibidem.
53 PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa, p. 194.

73
denaturat de a fi54. Tocmai de aceea se cuvine a acorda o importanţă deosebită acestui lucru, pentru
a avea certitudinea că educaţia începută în familie va fi continuată în acelaşi duh creştin.
Atunci când vorbim de părinţi ca educatori, nu trebuie neglijat faptul că acţiunile lor
educaţionale se pot repercusiona şi de la copii asupra lor. Ba, mai mult decât atât, uneori copiii
chiar trebuie să contribuie la educaţia, la îndreptarea propriilor părinţi. Copiii sunt ai părinţilor,
dar le sunt daţi şi de Dumnezeu, ca o legătură între ei, prin care să se depăşească ca fiinţe singulare,
pentru a se crea în ei o unitate de agent, de simţiri şi de cerere comună către Dumnezeu. O
schimbare deasă a bărbatului sau a femeii nu realizează depăşirea de sine a nici unuia dintre ei,
pentru că nu actualizează răspunderea lor comună faţă de un al treilea 55. Cea mai bună educaţie o
reprezintă însă o viaţă fericită şi plină de armonie în familie: considerarea reciprocă a necazurilor
şi bucuriilor, credinţă şi evlavia vie. Iubirea în familie, iubirea soţilor între ei cu apariţia şi
deschiderea spre un al treilea, spre tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce
păstrează justul echilibru între autodăruirea şi identitatea de sine, este calea adevăratelor raporturi
dintre membrii familiei şi adevăratul drum spre acea „ecclesia domestica”.

II. 4. FAMILIA CREŞTINĂ CA VERIGĂ IMPORTANTĂ A SOCIETĂŢII

Prin esenţa ei, familia a fost, este şi va fi întotdeauna o instituţie pozitivă lumească a bunei
rânduieli, o reglementare biologică şi sociologică a vieţii speciei. Formele familiei, atât de fluide
în decursul istoriei umanităţii, au fost întotdeauna forme ale adaptării sociale la condiţiile
existenţei, la condiţiile gospodăririi în lume. Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi
sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Ea aparţine atât Bisericii ca trup
tainic al lui Hristos, cât şi societăţii sau statului. Fiecare dintre ele are propriile drepturi şi
îndatoriri. Familia este celula de bază, din care se constituie atât societatea, cât şi Biserica. Nu
există nici o contradicţie în a aparţine acestor două medii 56.
Conform învăţăturii creştine, familia reprezintă „celula” societăţii mai mult sub aspect
biologic şi moral, deşi trebuie adăugat că şi în acest caz expresia de „celulă” utilizată în chip
analogic de componentă organică este, de fapt, simbolică. Din punct de vedere biologic, familia
este „prima celulă” sau „celula-mamă” a societăţii57. Scopul şi funcţiunea ei principală sunt de a
asigura înmulţirea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie preocuparea centrală a

54 Ibidem, p. 194.
55 PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitr. Olteniei, Craiova, 1987, p. 96-97.
56 PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa, p. 194.
57 ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p. 118.
74
familiei. Ea procură membri pentru societăţile superioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa
socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale prin faptul
că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii 58. De asemenea, şi
sub aspect moral-educaţional, familia e considerată în mod justificat o „celulă a societăţii” întrucât
în propria sa organizare, oferă garanţii de moralitate. În familie se pun bazele educaţiei, în cadrul
ei se începe ,,dăltuirea” sufletului de creştin şi ea este cea mai abilitată componentă a unei societăţi
pentru a practica această „artă” supremă, care este educaţia. Familia este o şcoală care îl pregăteşte
pe copil pentru împlinirea datoriei, îl deprinde să-şi disciplineze voinţa, îi dă simţul ierarhiei şi
ordinii. Şi prin aceasta ea este prima instituţie de educaţie morală; pentru prima copilărie este
mediul educativ prin excelenţă. Este o pepinieră de virtuţi şi o sursă nesecată de întărire morală. E
un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz care ocroteşte moralitatea părinţilor prin bucuriile
curate şi sentimentele de răspundere pe care le prilejuieşte 59. Copiii sunt pentru părinţii lor un
imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză
a ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală dintre cele mai eficiente asupra
conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată
silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile 60.
Copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, la rândul
lor, educatori ai părinţilor lor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, în vederea primirii lor în condiţii
optime, mintea şi inima părinţilor se pregătesc: verificându-se şi transformându-se. Între părinţi şi
copii are loc, astfel, un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă părinţii îi invaţă pe
copii alfabetul, ei îi invaţă la rândul lor „un alfabet mult mai scump şi mai nobil, al emoţiilor, al
primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candorii”.61 Prin copii, părinţii se leagă de
lume în modul cel mai indisolubil şi generos şi primesc o sensibilitate comună faţă de problemele
societăţii. Participarea efectivă a părinţilor la toate necazurile şi bucuriile, la toate biruinţele şi
înfrângerile copiilor lor le umple viaţa şi le îmbogăţeşte fiinţa, dându-le prilejul de a gusta farmecul
prieteniei şi sincerităţii adevărate. Fiecare copil este un ram de paradis, dar orice copil aduce cu
sine şi o enormă răspundere pentru cei doi părinţi. Aducând un copil pe lume, părinţii zidesc o
nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea aceasta îi împovărează cu o mare răspundere, dar în acelaşi
timp îi înalţă la acea vrednicie prin care sunt chemaţi prin Taina Căsătoriei 62.

58 TEOLOGIE MORALĂ ORTODOXĂ, manual pentru Institutele Teologice, vol. II, Ed. IBMBOR., Buc., 1980, (TMO), p. 291.
59 PR. PROF. DR. CONSTANTIN PAVEL, Probleme morale cu privire la căsătorie, în Rev. BOR., nr. 1-2 ( 1967 ), pp.126-145, aici p.
138.
60 Ibidem, p. 81.
61 Ibidem, p. 139.
62 Ibidem.

75
 Familia este prin urmare „cea mai necesară şcoală de omenie”63. Statisticile judiciare arată
că majoritatea delincvenţilor juvenili au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Mediul
familial construit pe respectul reciproc, demnitate, libertate interioară oferă siguranţă, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. În
general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socială din afără familiei.
Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce îi leagă pe membrii familiei influenţează pozitiv
relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi fraţi, alte surori şi alţi unchi64.
Şi din acest punct de vedere, familia este o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Toate acele
virtuţi sociale, fără de care nici o societate nu poate supravieţui, omul şi le însuşeşte din familie:
iubirea de semeni, consideraţia faţă de aceştia, caracterul sociabil, dreptatea, solidaritatea,
capacitatea de a fi ascultător, dar şi de a dispune etc 65.
Importanţa familiei ca un cadru firesc de viaţă socială reiese şi din atenţia deosebită pe care
i-a acordat-o Mântuitorul Hristos. Astfel, deşi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria pe cale
supranaturală de la Duhul Sfânt şi fiind şi Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistenţa familiei,
totuşi ca om şi spre a ne da pilda unei vieţi depline, S-a născut şi a trăit viaţa până la 30 de ani în
sânul familiei părinţilor Săi, în supunere şi ascultare faţă de Iosif şi Maria. De asemenea, cei mai
mari oameni ai Bisericii îşi datorează ascensiunea lor pe culmile desăvârşirii în mare parte bunei
creşteri primite în familie66.
Ca „celulă” a societăţii umane, familia e supusă, sub aspectul fizic al problemei,
„desfacerii” sau „dezintegrării” ei. De pildă, odată cu bucuria legată de faptul că fiii unei familii
cresc, se maturizează, apare şi amărăciunea legată de apropiata despărţire de ei, care ţine de însăşi
fiinţa familiei. Indisolubilitatea este valabilă doar pentru căsătorie, nu şi pentru familie. În special
familiile urbane moderne au în ele ceva efemer. Dacă familiile ţărăneşti rămân şi locuiesc uneori
secole de-a rândul în aceeaşi curte, în acelaşi loc, aşa încât proprietatea, gospodăria familiei
supravieţuieşte fără întrerupere, de la o generaţie la alta, familia modernă urbană, în schimb, este
întemeiată pentru ca, de multe ori, după câteva decenii să dispară. 67 Maturizarea treptată a copiilor
însă nu trebuie să degenereze într-o înstrăinare sufletească. De asemenea, aceasta nu trebuie să
însemne o ruptură aducătoare de supărări, conflicte, ci, dimpotrivă, o creştere a individualităţii
plină de altruism, generoasă în iubire şi înţelegere. Pentru aceasta familia a fost numită o pepinieră
a societăţii; Dumnezeu n-a dăruit familiei posibilitatea de a se înmulţi doar pentru ca cei răposaţi

63 TMO., p. 293.
64 Ibidem, p. 294.
65 ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p. 118.
66 TMO., p. 295.
67 ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p. 119.

76
să aibă urmaşi, ci şi pentru ca cei vii să aibă tovarăşi de viaţă. Se întâmplă, fireşte, nu arareori, ca
atât tatăl cât şi mama să se opună independenţei copiilor lor faţă de ei. Legăturile sentimentale
prea puternice, dar mai ales prost cultivate se repercusionează, nu de puţine ori, în mod negativ în
căsnicia de mai târziu a acestor copii, întrucât ataşamentul lor sufletesc faţă de soţ, respectiv, soţie
întâmpină o serie întreagă de obstacole la nivelul inconştientului. În alte situaţii, părinţi încearcă
să-i reţină acasă pe copiii lor deja maturizaţi, mai ales la ţară, din motive economice, întrucât ei
reprezintă o bună forţă de muncă pe lângă părinte 68.
Desigur, din punct de vedere creştin, legătura de comuniune, apropierea sufletească dintre
copii şi părinţi trebuie continuată şi după separarea lor, dar, în acelaşi timp, trebuie să se ţină seama
şi de faptul că fiecare om reprezintă o creatură a lui Dumnezeu cu un caracter şi personalitate
proprii, distincte şi trebuie să se dezvolte ca atare. Atunci când în familie nu există un just echilibru
al sentimentelor şi intereselor, şi atunci când ea nu mai reprezintă temelia societăţii, consecinţele
vor fi depersonalizarea şi pierderea oricărei individualităţi. În general, părinţii, în educarea copiilor
lor şi în relaţiile lor cu ei, trebuie să ţină cont şi de individualitatea copilului lor.
Din cele arătate rezultă că familia întruneşte condiţii din cele mai prielnice pentru educarea
morală a tuturor membrilor săi care duc în sânul familiei o viaţă firească, deplină şi într-o continuă
dăruire şi perfecţionare reciprocă. Şi dacă, aşa după cum am văzut, familia este o Biserică în mic,
făcând pregătirea spirituală a omului, tot aşa putem spune foarte bine că familia este o societate
în mic care face pregătirea omului pentru viaţa socială.

II.5. FAMILIA CREŞTINĂ ÎN PERSPECTIVA ECUMENICĂ ACTUALĂ

Dacă pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Romano–Catolică familia se întemeiază

pe Taina Nunţii la care s-a ajuns prin consimţământul soţilor, pentru creştinii aparţinând
comunităţilor protestante, neo-protestante sau altor denominaţiuni creştine, familia este un
aşezământ natural, un contract între bărbat şi femeie 69. Dacă şi pentru Biserica Romano- Catolică
familia reprezintă ,,o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale” motiv pentru care
poate fi numită „Biserica familială”70, pentru cercurile protestante pentru Nuntă şi deci pentru
familie cuvântul ,,taină” este unul prea puternic, prea plin de semnificaţii teologice pe care nunta

68 Ibidem, p. 119.
69 PETRARU, Familia creştină, p. 83.
70 CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, BUC., 1993, (CBC.), p. 463.

77
nu le implică. Astfel, taina se referă la cruce şi la Învierea lui Hristos, şi taine sunt doar, în acest
sens, Botezul şi Euharistia.71
Rolul şi semnificaţia profund religioasă şi morală a familiei s-au diminuat mult în ultimul
timp în multe ţări apusene; în anumite părţi ale continentului european, chiar a dispărut funcţia
morală şi religioasă a familiei creştine. Există aproape un consens general în lumea creştină
apuseană constând în faptul că subaprecierea problemelor intime conjugale în istoria
creştinismului, reducerea lor la un platonism uneori prea idealist care a pătruns în Biserică în
primul rând de la Fericitul Augustin, ne împinge înapoi spre o antropologie dualistă care separă
într-o manieră nebiblică trupul de suflet. 72
Viziunea ortodoxă impresionează însă prin realismul ei, fundamentat biblic şi patristic,
dând familiei şi căsătoriei o expresie liturgică în consonanţă cu revelaţia, de o supleţe remarcabilă
şi pătrunzătoare. ,,Buna înţelegere trupească şi sufletească”, „nunta cinstită şi patul neîntinat”
(Evrei 13, 4), ,,darul copiilor” se constituie într-o realitate convergentă spre plinătatea fiinţării
umane, ce în tensiunea dintre real şi ideal, conturează un profil al familiei ce nu poate fi despărţit
de Dumnezeu – originea absolută şi finalitatea absolută în concepţia şi mărturia creştină. 73
Spiritualizarea relaţiei bărbat-femeie prin asumarea responsabilităţii conjugale, prin jertfa
autodăruirii, prin depăşirea egoismului, a satisfacţiei limitate este un tezaur sacru pentru deplina
umanizare, pentru o viaţă diformă a familiei. Perspectiva ecclesială este o notă distinctă a familiei
creştine şi creştinătatea în căutarea unităţii sale în Hristos, desigur una a diversităţii în acelaşi timp,
datorată modului diferit de receptare a Evangheliei nu poate să nu ia în considerare familia
tradiţională întemeiată pe ,,mulţumire şi binecuvântare” ce dă transparenţă spirituală, consistenţă
ontologică şi semnificaţie teologică relaţiei bărbat-femeie.74 De aceea pentru creştini este esenţial
faţă de misterul familiei ca viaţă de dăinuire, de iubire între soţ şi soţie, sentimentul prezenţei
divine care a devenit forma interioară în viaţa conjugală. Mai mult, unicitatea relaţiei bărbat-
femeie, caracterul absolut unic al căsătoriei, este o normă a sfinţeniei creştine. 75
Creştinătatea, astăzi divizată spre a fi identică sieşi şi fidelă Mântuitorului Hristos, nu poate
să nu ia în considerare accepţia teologică tradiţională a familiei creştine, Taina Nunţii, prin care
aparenta naturaleţe a relaţiei bărbat-femeie este în esenţa sa şi una sacră, teandrică prin aceea că

71 PETRARU, Familia creştină, p. 84.

72 ACHIMESCU, Familia creştină între tradiţie şi modernitate, p. 121.
73 PETRARU, Familia creştină, p. 84.
74 Ibidem.
75 PR. CONF. DR. ILIE MOLDOVAN, Taina Nunţii, în Rev. ORT., nr. 3-4 ( 1979 ), pp.503-518, aici p. 511.

78
Însuşi Dumnezeu conferă unitatea, apropierea şi iubirea în calitate de sursă originară şi mereu
prezentă în relaţia ce se întemeiază de fiecare dată într-o noutate absolută, dintre bărbat şi femeie. 76
Pretenţia unor creştini potrivit cărora nunta în care se binecuvântează convieţuirea
bărbatului cu femeia este o lege a firii care nu are nimic în comun cu credinţa pe motiv că Sfânta
Scriptură nu vorbeşte de cununie, că ,,taina aceasta mare” (Efeseni 5,32) se referă doar la unirea
nevăzută între Hristos şi Biserică sunt inconsistente biblic şi teologic. 77 Iubirea în familie îşi are
sursa în iubirea divină. „Precum Hristos a iubit Biserica, aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească
soţiile” (Efeseni 5, 24), iar mărturiile patristice şi teologia ortodoxă sunt solidare cu textul
scripturistic, cu Revelaţia. Preocuparea ecumenică actuală asupra familiei constă în primul rând în
redescoperirea demnităţii familiei ca instituţie umană. În lumea dezvoltată familiile au potenţialul
necesar spre a deveni emoţional mai apropiate în relaţiile personale. Egalitatea între sexe poate
oferi un temei solid pentru familii în a da un sens mai bun identităţii familiei. 78 De asemenea,
marea familie creştină este preocupată de situaţia economico-socială din lumea a treia, situaţie
marcată de sărăcie precum şi de unele tendinţe, desigur limitate, de a înlocui familia ca „ nucleu
de afecţiune” socializare şi cultură prin noi modele de organizare socială – familii de grup,
homosexualitate etc. – care sunt incompatibile teologic, ecleziologic, spiritual cu mărturia
creştină.79
Contribuţia ortodoxă la dezbaterea ecumenică actuală în privinţa familiei nu poate fi alta
decât fundamentată biblic şi pe Tradiţia Bisericii care a integrat dimensiunea umană Împărăţiei
lui Dumnezeu prin propovăduirea Evangheliei, prin tainele Bisericii, prin sfinţirea vieţii
oamenilor.
Nunta, Taină a Bisericii, temeiul existenţei familiei creştine, este mărturia şi viaţa creştină
în relaţia dintre bărbat-femeie sfinţită prin harul divin, prin care viaţa oamenilor sporeşte în
comuniunea cu Dumnezeu şi între ei înşişi spre revelaţia plenară a lui Dumnezeu în lume, singura
cale de convieţuire bărbat-femeie şi de perpetuare umană prin naştere de fii. Spre această realitate
tainică şi profundă a vieţii umane, viaţa nedespărţită de Dumnezeu trebuie să conveargă orice
dezbatere familială din problematica ecumenică actuală în virtutea identităţii creştine, a unităţii
lui Hristos.80

II.6. FEMEIA ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ. FEMEIA ÎN CREŞTINISM

76 PETRARU, Familia creştină, p. 85.

77 DIAC. PROF. DR. PETRE DAVID, Călăuza Creştină, Arad, 1987, p. 295.
78 PETRARU, Familia creştină, p. 86.
79 Ibidem.
80 Ibidem.
79
 Cu puţine excepţii, în toate ţările se fac astăzi eforturi remarcabile pentru a se acorda femeii
consideraţia şi drepturile ce i se cuvin. Pretutindeni femeia se impune din ce în ce mai mult în viaţa
socială, reuşind să-şi cucerească unul câte unul drepturile de care a fost lipsită până acum şi în
acest perimetru se înscrie cu deplin temei şi mult discutata problemă a promovării femeilor. Dar
ce fel de promovare? Forţată cu tot dinadinsul, în care valori şi non-valori feminine sunt rânduite
în vârfuri ierarhice ca să iasă... cifra, cum era până acum, sau aşa cum trebuie să se întâmple într-
o societate autentică?
Iată câteva întrebări care ne cer a lămuri statura femeii în istorie şi în viaţă pornind de la
adevărul creştin că femeia ca şi bărbatul au fost creaţi după acelaşi chip al lui Dumnezeu. ,,Să
facem om după chipul şi asemănarea noastră... şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său... a
făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 26-27).
Dacă în antichitatea precreştină, femeia era coborâtă la calitatea unui obiect, fără
independenţă sau iniţiativă, iar din punct de vedere matrimonial, obiectul unei tranzacţii, femeia
în creştinism este chemată să aibă un rol principal atât în istoria mântuirii, cât şi în viaţa Bisericii.
În legile lui Manu, ale lui Solon, în Levitic şi în Codul Roman sau în Coran, pretutindeni femeia
era considerată o fiinţă inferioară şi fără suflet. Sentinţa pitagoreică enunţă: ,,Principiul bun
creează ordinea, lumina, bărbatul, principiul rău creează haosul, tenebrele şi femeia”. Pentru
Aristotel materia este femeia şi mişcarea masculul, ceea ce vrea să spună că femeia aparţine unei
alte dimensiuni, ea nu este ca parte întreagă în comunitatea umană. 81 Ea este altceva, iar după
Platon, alteritatea este negaţia, răul şi pentru aceasta el mulţumeşte zeilor că este bărbat; Pandora
este cea care a dezlănţuit toate relele şi de atunci, femeia, pasivitatea, dezordinea s-au instalat în
viaţă. La greci, femeia era închisă în gineceu şi idealul ei era Penelopa – „ Tăcerea femeii este
slava ei” –, iar la romani, femeia era dată ca un lucru pentru nevoia bărbatului. Antifeminismul
iudaic pleacă de la ideea că femeia este făcută din coasta bărbatului şi că pe această coastă bărbaţii
naufragiază adeseori. Ritualul cerea o curăţire a mamei de două ori mai mare în cazul naşterii unei
fete.82
În creştinism, dreptatea divină a orânduit ca femeia să fie ridicată la o cinste deosebită prin
învrednicirea Sfintei Fecioare Maria, de a fi Maica Dumnezeului-Om, Iisus Hristos. Acesta
primind a fi născut şi crescut, ca om, de către o femeie, a şters pentru totdeauna stigmatul
dispreţului şi al infamiei cu care lumea veche înfierase femeia, şi a ridicat-o la cea mai înaltă

81 EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 36.

82 Ibidem.
80
treaptă a demnităţii morale. 83 Temeiul acestei delimitări stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu
binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al
doilea plan, ci ei i se dă marele rol de Maică. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă
de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu Cuvântul este autoritatea de Maică a
unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea
răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia? 84
În faţa lui Dumnezeu nu mai există la creştini diferenţe cu privire la neam, stare socială,
sex etc. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Nu mai este iudeu nici elin, nu mai este nici
rob, nici slobod, nu mai este parte bărbătească nici femeiască, pentru că voi toţi unul sunteţi în
Hristos” (Galateni 3, 28). Supunerea femeii faţă de bărbat este însă în creştinism o supunere din
dragoste, o supunere care nu umileşte, ci îi cinsteşte pe ambii soţi.
O anumită mentalitate legată de orânduirile sociale apuse care, sub lozinca emancipării
femeii, a făcut din ea o roabă pentru toate muncile, a aşezat femeia pe o treaptă inferioară faţă de
bărbat. Unora li s-a părut că însăşi învăţătura creştină ar aşeza femeia mai prejos de bărbat. Se
spune astfel că Sfântul Apostol Pavel dă drepturile bărbatului iar femeii îi porunceşte „să se teamă
de bărbat” (Efeseni 5, 32). La această învinuire, creştinismul are un răspuns răspicat: între sfinţii
Bisericii se află un număr însemnat de femei pe care le cinstim în chip deosebit de la începuturile
epocii creştine. Aceasta dovedeşte că religia creştină nu a făcut deosebire între bărbat şi femeie, ci
a socotit femeia egală cu bărbatul. Deosebirea rămâne numai în rolul pe care este chemat să-1
joace fiecare. Unitatea lor nu desfiinţează specificul fiecăruia. Bărbatul este cap femeii, precum şi
Hristos este capul Bisericii şi această întâietate el este chemat să o justifice prin iubirea soţiei ,,ca
pe sine însuşi” şi să se jertfească pentru ea aşa cum Hristos s-a jertfit pentru Biserică.85 Şi cea mai
bună dovadă despre poziţia femeii în creştinism este cinstirea deosebită pe care creştinii o aduc
Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului. Ea este în Biserică cinstită mai mult decât toţi sfinţii şi
decât îngerii. Prin această cinstire, Biserica a umanizat învăţătura şi viaţa creştină, ceea ce
înseamnă că femeia în creştinism are putinţa de a se ridica în cinstire chiar mai mult decât bărbatul,
prin devotamentul de soţie, prin iubirea jertfelnică şi creşterea copiilor ca mamă. 86
Căsătorită, văduvă sau fecioară, femeia creştină s-a bucurat de la început din partea
Bisericii de un vast câmp de activitate, potrivit cu aptitudinile sale specifice. Cu toate că nu se ştie
pe larg ce rol precis l-au avut femeile în Biserica primară, se ştie totuşi că prezenţa şi activitatea
lor era foarte importantă: „Femeile şi Maria” se aflau totdeauna în compania Apostolilor (Fapte 1,

83 PR. MAGIS. DUMITRU SOARE, Situaţia femeii în islamism şi în creştinism, în Rev. ST., nr. 3-4 (1957 ), pp. 244-261, aici p. 254.
84 PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 156-157.
85 GHEORGHE LIŢIU, Cartea vieţii, Ed. Mitr. Banatului, Timişoara, 1991, p. 82.
86 Ibidem.

81
14) şi ele aveau diverse slujiri, harisme şi roluri în Biserică de la început. De pildă: harisma
profeţiei (I Corinteni 11, 5), responsabilitatea rugăciunii, misiunea carităţii, îngrijirea bolnavilor şi
instrucţia religioasă a femeilor catehumene. 87 Numai în domeniul vieţii ecleziastice femeia nu a
putut avea acces, deşi în evlavia şi în dragostea pentru Hristos ea l-a întrecut adeseori pe bărbat.
Motivul acestei situaţii este confirmat de Sfânta Evanghelie care spune că Mântuitorul şi-a ales ca
Apostoli numai bărbaţi. Nici între cei 12 Apostoli şi nici între cei 70 de ucenici nu a existat vreo
femeie. Presbiterele şi diaconiţele care sunt amintite de tradiţia Bisericii nu au avut niciodată
funcţii sacerdotale, ci au fost numai auxiliare ierarhiei, fiind instituite nu prin hirotonie, ci prin
binecuvântare.88 Ele aveau misiunea de a ajuta la învăţământul catehetic al femeilor şi la botezul
lor, păzeau uşa de la intrare a femeilor în Biserică, purtau grijă de văduve şi orfani. Dispărând
aceste condiţii specifice creştinismului primar, în mod firesc au dispărut şi funcţiile
corespunzătoare femeieşti. Niciodată însă prezbiterele şi diaconiţele nu au avut dreptul de a săvârşi
cele sfinte. Nici Sfânta Fecioară Maria nu a primit această funcţie de la Mântuitorul sau de la
Sfinţii Apostoli, şi totuşi acest lucru nu i-a scăzut cu nimic prestigiul pe care i-1 acordă creştinii.
Rezervând sacerdoţiul bărbaţilor, Mântuitorul nu a pus femeia în stare de inferioritate faţă de
bărbat, ci numai a ţinut seama de aptitudinile specifice ale celor două sexe. 89
Rolul şi demnitatea femeii în creştinism rămâne deci de egală importanţă cu al bărbatului,
deşi nu identic. Nimeni nu poate aduce mai mult folos Bisericii şi societăţii – în ceea ce priveşte
devotamentul, entuziasmul, eroismul şi operele de caritate – decât femeia, prin însuşirile sale
fireşti, specifice ei.

II. 7 FEMEIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Problema feminină nu deţine chiar ultimul loc în mulţimea de probleme cu care ne pregătim
să intrăm în secolul XXI. Facem sau nu facem diferenţierea între sexe? Şi din această perspectivă,
problema feminină trebuie declarată drept una serioasă, fiindcă în spatele ei se ascunde o serie
întreagă de dorinţe şi năzuinţe, idealuri de viaţă şi atât de insistenta întrebare: promovarea femeii
pro sau contra?
Rolul femeilor în societatea de azi e total modificat de cel al femeii de acum câteva sute de
ani. Femeile sunt educate, au carieră profesională, participă la viaţa civilă şi politică şi din această
cauză ele sunt obligate să aleagă tot timpul: sau gospodină, sau bună profesionistă, sau bună mamă.
În ce anume poate consta ţelul de azi al femeilor este cu desăvârşire neclar şi pentru ele, dar e

87 PR. PROF. DR. IOAN BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR., Buc., 1981, p. 175.
88 D. SOARE, Situaţia femeii, p. 257.
89 Ibidem, p. 258.

82
numai faptul că nu mai vor ce a fost înainte şi că şi-au luat pentru totdeauna rămas bun de la aşa
ceva.90
Rolul istoric atribuit femeii corespunde pe deplin rolului ei fiziologic. Deşi împlinirea
profesională este la mare preţ pentru dobândirea unui statut al demnităţii sociale şi umane, ar trebui
să nu se pună în umbră latura afectivă a femeii. Indiferent de ataşamentul lor faţă de
profesie, rămân totuşi soţii şi mame şi echilibrul familial le susţine în toate momentele grele ale
vieţii. Nu poate sădi ea însăşi sămânţa unei vieţi noi, dar pe cea primită de la unul sau altul o duce
şi o poartă prin lume şi fară practicarea ei n-ar merge nimic în lume.91
Dacă vorbim de poziţia femeii faţă de lume în sens creator trebuie să vedem că există totuşi
o anumită stratificare. Sunt femei care iau în sufletul lor lumea, fară a avea nimic de spus de la ele
asupra ei, sunt apoi acelea care ar avea ceva de spus, dar nu pot şi caută pe altele, pe alţii să le
exprime gândurile şi, în sfârşit, cele care au ceva de spus şi pot spune prin diferite forme: artă,
ştiinţă, filosofie. Aceste suflete alese dau omenirii educaţia. Se constată însă o eclipsare a femeii
în societatea noastră postrevoluţionară în ceea ce priveşte posibila ei participare la activitatea
generală a societăţii aflată în plină tranziţie. ,,Promovate” primele la şomaj, femeile zilelor noastre,
lipsite de orice perspective cu statutul lor de „ ţapi ispăşitori” ai unei societăţi într-o continuă criză,
urcă zilnic Golgota postrevoluţionară însoţite de întreaga lor familie. „Salariul egal” cu al
bărbatului – drept înscris în Constituţie – a devenit doar o glumă, iar aspiraţia femeii de a accede
pe treptele ierarhiei sociale, potrivit capacităţii profesionale, se dovedeşte în actuala structură doar
un vis. Se vorbeşte şi se scrie azi pe un ton din ce în ce mai îndârjit pentru a flagela discriminarea
sexelor, tendinţă pe toate treptele ierarhiei sociale de marginalizare a femeii ca partener egal de
dialog, într-un mediu profesional aproape masculinizat. Eliminând tot raţionalul care nu-i este pe
plac, alunecând spre abstracţiuni, bărbatul vede închizându-se înaintea lui dimensiunea adâncului.
El trasează marile căi ale civilizaţiei, clare, spaţioase şi calculate în care locul femeii, dinainte
pregătit, este acela al unei fiinţe minore. Din instinct de autoapărare, bărbatul înlănţuie femeia, ca
pe o ameninţare continuă pentru libertatea sa.92 Nenorocirea femeii este de a reprezenta totul la un
moment dat şi de a nu reprezenta nimic în momentul următor, fară a şti bine vreodată ce înseamnă
ea de fapt ca femeie. 93
Femeia are felul ei de a fi, modul ei propriu de existenţă, darul de a-şi auzi întreaga fiinţă
din legătura ei aparte cu Dumnezeu, cu alţii şi cu ea însăşi. De-a lungul istoriei, mediul social
formează sau deformează tipurile feminismului şi conflictul dintre sexe este ireductibil.

90 VLADIMIR SOLOVIOV, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 218.
91 Ibidem.
92 P. EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 35.
93 Ibidem, p. 37.

83
Masculinul şi femininul formează monada arhetipică: Adam – Eva. Căderea în păcat a împărţit-o
în masculinităţi rele şi feminităţi rele: cupluri făcute din două individualităţi polenizate,
obiectivate, separate, situate exterior una faţă de cealaltă, puse totuşi una lângă cealaltă. De atunci
este toată distanţa dintre cei doi poli ai existenţei umane: fie că sunt contrarii care se încordează
într-o disonanţă şi o luptă fară ieşire, fie că sunt diferiţi care se acceptă sau complementari care se
iubesc, coincidenţă a opuşilor.94
Fară îndoială că egalitatea femeii cu a bărbatului cerută astăzi de femei nu înseamnă
aspiraţia de a deveni beneficiarele locurilor ocupate de bărbaţi sau prerogativelor acestora, ci doar
năzuinţa ca prin recunoaşterea şi respectul faţă de capacitatea, inteligenţa, cultura şi receptivitatea
lor să se ajungă la relaţii sociale echilibrate şi armonioase. Iar atributele complementare, prin
naştere, ale celor două sexe să fie un argument în acest sens şi aceasta cu atât mai mult cu cât
istoria pe care o trăim se scrie fară nici un dubiu şi pentru femei. Şi din acest motiv, soluţia
problemei feminine stă într-un creştinism integral trăit, simţit şi înţeles, redeschis vieţii,
sensibilităţii şi raţiunii.95
Mişcarea de emancipare politică şi socială din vremea noastră luptă împotriva discriminării
femeii în societate şi familie; discuţiile, declaraţiile şi acţiunile cu privire la hirotonirea femeilor
au determinat Biserica să reflecteze asupra locului şi eficienţei prezenţei femeilor în viaţa
bisericească.
Pentru a avea o înţelegere mai amplă asupra femeii, Teologia Ortodoxă are mai multe
puncte de vedere: antropologic, ecleziologic şi mariologic. 96 Din punct de vedere al antropologiei,
Biserica a recunoscut specificitatea sexului feminin, sub aspect fiziologic, anatomic, hormonal şi
psihologic. Ea a combătut inferioritatea şi inegalitatea femeii faţă de bărbat, fiind împotriva actelor
de discriminare feministă. Aportul femeii în actul de procreare este cel puţin egal cu cel al
bărbatului. Bărbatul şi femeia au o interdependenţă şi complementaritate naturală, ei formează o
unitate faţă de care nu se poate înţelege umanul în totalitatea şi integritatea acestuia. 97
Din punct de vedere ecleziologic, Biserica a recunoscut şi natura slujirii femeii, potrivit cu
specificitatea ei naturală, dar n-a făcut din femei o categorie specială în trupul bisericesc. Însuşi
sensul de integritate organică al noţiunii de „laos” (popor) nu a permis discriminări de sex sau
vârstă. În acest ansamblu, toţi membrii – femei şi bărbaţi – au o preoţie generală (I Petru 2, 4 - 5)
prin Taina Botezului, fiecare având harisma sa particulară, proprie, prin Taina Mirungerii. 98 Însă

94 Ibidem, p. 40.
95 V. SOLOVIOV, Fundamentele spirituale, p. 220.
96 I. BRIA, Dicţionar, p. 176.
97 Ibidem.
98 Ibidem.

84
Tradiţia Bisericii interzice accesul femeilor la hirotonie, invocându-se mai multe argumente. Unul
dintre aceste argumente se fundamentează pe tipologia sau simbolismul ecleziologic al femeii,
deoarece bărbatul reprezintă pe Hristos, capul Bisericii, iar femeia este ,,chipul” Bisericii, mireasa
lui Hristos.
Episcopul (sau preotul) reprezintă totdeauna „ chipul” lui Hristos şi numai aşa el are o
slujire care structurează Biserica. Acest echilibru, bărbat – Hristos – capul Bisericii, femeie –
Biserică – trupul lui Hristos, s-ar strica în cazul în care femeia, care este imaginea Bisericii, ar lua
locul episcopului, „ icoană” a lui Hristos.99 Alţii spun că preoţia nu este o problemă de
,,reprezentare” sau de „ tipologie”, deci de sex, ci de forma de slujire în Biserică. Adică, Biserica
n-ar trebui să ţină seama de principiul ,,reprezentării”, ci de obiectul preoţiei. Din această
perspectivă, nu există roluri şi slujiri care să fie prin natura lor masculine sau feminine. La
întrebarea dacă femeia poate fi „delegată” de episcop pentru a prezida Sfânta Euharistie, canoniştii
răspund că nu, deoarece episcopul, ca „icoană” a lui Hristos, nu poate fi reprezentat de o femeie. 100
Unii recunosc că tradiţia ortodoxă aminteşte de femei – diaconiţe, care au fost binecuvântate
liturgic pentru diaconat, ca parte din slujitorii bisericeşti.
Din al treilea punct de vedere – mariologic – femeia în creştinism este comparată cu
Fecioara Maria, Maica Domnului şi nu cu Eva, femeia lui Adam. Maria este chipul femeii nu
numai ca model de virtute şi de iubire maternă, ci şi ca ,,Născătoare de Dumnezeu”. În acest sens
femeii îi revine rolul spiritual şi mântuitor de „a naşte” în Dumnezeu pe bărbat şi pe copiii săi,
ceea ce arată rangul şi dreptul ei propriu în viaţa Bisericii.
Promovarea femeii pro sau contra? Greu de spus. Când e vorba de promovare, ceea ce
interesează ar trebui să fie calităţile şi specificităţile proprii omului – bărbat sau femeie.

II. 8. MAMA ÎN FAMILIA DE AZI

„ Şi a pus bărbatul femeii numele de Eva, adică «Viaţă» pentru că ea era să fie mama tuturor
celor vii” (Facere 3, 20)
Soţia, prin naştere, devine mamă. Această primă şi nobilă misiune pe care o are femeia se
impune în primul rând prin calităţile naturale sădite de Dumnezeu în fiinţa sa. Fiziologic şi
psihologic, femeia este menită pentru maternitate. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”,

99 Ibidem.
100 Ibidem, p. 177.
85
descifrată pentru a înţelege destinul conjugal al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. 101
Cuvântul Sfântului Apostol Petru (I Petru 3, 4) se adresează oricărei femei şi conţine o întreagă
evanghelie a femininului, el defineşte foarte precis harisma fundamentală a femeii, aceea de a purta
în sânul ei ,,omul cel tainic al inimii...” – homo cordis absconditus.102 Bărbatul este mai înclinat
spre a nu se interesa decât de propria lui cauză; dimpotrivă, instinctul matern al femeii descoperă
setea duhovnicească a oamenilor. Legătura atât de tainică între mamă şi prunc face ca femeia, Eva
– izvor de viaţă – să vegheze asupra oricărei făpturi, să apere viaţa şi lumea.
,,Nu este om cine nu este tată” – zice un filosof – şi aceasta pentru că nu este icoană deplină
a Tatălui Ceresc. 103 Înmiit trebuie să spunem despre femeie că deplină femeie nu-i decât aceea
care este mamă. Aşa cum iubirea este ultimul cuvânt al Legii lui Hristos, tot la fel maternitatea
este plinirea şi desăvârşirea femeii. Harisma „maternităţii” ei interiorizate precizează admirabil
esenţa feminină: fecioară sau soţie, orice femeie este mamă în aeternum.104
Femeia nu va înţelege pe Dumnezeu, nici inima, nici viaţa decât prin maternitate. A fi
mamă este un comentariu la toate cuvintele noastre despre Dumnezeu şi oameni, despre iubire şi
despre viaţă.105 Bărbatul, cuceritor, aventurier, constructor, nu este patern în esenţa lui. Acest fapt
are o explicaţie imensă: el explică de ce principiul religios al dependenţei, comuniunii îşi găseşte
expresie mai curând prin femeie; sufletul feminin este cel mai aproape de obârşie, de geneză. În
fapt, promisiunea de mântuire a fost făcută femeii, ea a primit Vestirea cea bună, Hristos cel Înviat
i s-a înfăţişat mai întâi ei.106
Mama creştină ştie că se mântuieşte prin naşterea de prunci, crescându-i după voia lui
Dumnezeu, pregătindu-i pentru a deveni cetăţeni ai cerului. ,,Vrem mame creştine şi vom schimba
faţa lumii”, spunea un gânditor. Ni se pare îndreptăţită această afirmaţie pentru că privind în istorie,
constatăm că în familiile în care au crescut fii ce au schimbat cursul istoriei a existat o mamă
creştină. Cei mai mari oameni ai Bisericii îşi datorează ascensiunea lor spre desăvârşire în mare
parte bunei supravegheri a educaţiei de către mamă în familie, ei sunt adevărate opere ale mamei
creştine: Monica, mama Fericitului Augustin, Elena – mama Sfântului Constantin cel Mare,
Antuza – mama Sfântului Ioan Gură de Aur etc. De aceea menirea esenţială a femeii creştine este
aceea de a fi mamă şi educatoare a copiilor. Copiii trăiesc din viaţa mamei, vorbesc limba mamei,
simt cu inima mamei. Mama este jumătatea copiilor. 107 E marcantă chemarea mamei în familiile

101 P. EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 39.

102 Ibidem, p. 41.
103 LEONTE IRINA Familia creştină: părinţi şi copii, în Rev. «Teologia şi viaţa», nr. 5-7 ( 1994 ), pp.155-166, aici p. 158.
104 P. EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 42.
105 I. LEONTE, Familia creştină, p. 158.
106 P. EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 44.
107 I. LEONTE, Familia creştină, p. 159.

86
de azi. Ea este muncitoare şi o bună parte din timpul său şi-1 petrece la locul de muncă. Dar aceasta
n-o dispensează de primordiala ei chemare de a naşte copii şi de a-i creşte. Mama este prin
excelenţă educatoarea copilului şi apostolul familiei. Ea este prima fiinţă pe care o cunoaşte
copilul; acesta aşteaptă de la ea nu numai hrană, ci şi povaţă. Mama creştină are menirea de a-l
păstra pe copil în starea de curăţie şi de a-1 face să sporească în harul sfinţeniei creştine, mai ales
astăzi când secularizarea vieţii spirituale şi modernismul european caută să pătrundă şi la noi.
Copilul trebuie crescut în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, căci deşi în ordinea naturală aparţine
părinţilor, totuşi în ordinea supranaturală aparţine lui Dumnezeu şi acest lucru nu-1 poate face mai
bine decât mama.
Este adevărat că astăzi lipsurile materiale lovesc cel mai adesea în mamă, care poartă pe
umerii ei tot rostul casei. Însă lipsurile materiale nu sunt acum cu nimic mai mici decât cele
suportate de bunicii noştri care aveau casa plină de copii, cea mai mare bogăţie a unui neam. Şi în
virtutea acestor lipsuri materiale se întâlnesc azi mame care au abdicat de la harisma maternităţii
lor fie prin vânzarea propriilor lor copii la străini pentru foloase materiale, fie prin abandonarea
lor în marele anonimat al „copiilor străzii”. La drama acestor copii lipsiţi în primul rând de
afecţiunea maternă ar trebui să se gândească fiecare om. Cum mai poţi fi fericit, cum te mai poţi
numi creştin adevărat ştiind că există astfel de copii, în care suferă Hristos, prezent tainic?
Mama cu mulţi copii e o mamă pătrunsă de o adâncă viaţă şi conştiinţă creştină. Dragostea
neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea pe care o merită orice
semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă în chipul cel mai generos, căpătăm o
sensibilitate comună faţă de problemele semenilor. Atâta timp cât femeia îşi îndeplineşte rolul ei
de mamă şi soţie este evident că ea îndeplineşte o funcţie socială. Ea îndeplineşte prima şi cea mai
importantă dintre funcţiile sociale – procreaţia şi educaţia copiilor în care se arată valoarea şi
prosperitatea societăţii.

II. 9. FEMEIA DINCOLO DE SEXUALITATE

Niciodată ca astăzi, femeia şi sexul n-au avut o atât de mare centralitate în viaţa de zi cu zi.
În ziare, postere, la cinematograf, televiziune şi chiar pe stradă întâlnim femeia care-şi pune în
evidenţă funcţia sexuală; nuduri, moda care scoate la vedere formele naturii, coapse dezvelite,
cluburi de striptease – toate vor să arate sexul femeii şi tendinţa ei de a seduce prin această funcţie.
Niciodată ca până acum n-au fost atât de răspândite tot felul de abateri de la sexualitatea
firească, născătoare; niciodată bisexualitatea omului nu a fost atât de resimţită şi de conştientizată.

87
De aceea am considerat că este necesar să abordăm în această parte a lucrării funcţia sexuală a
femeii.
Viaţa sexuală în această lume este la rădăcina ei defectuoasă şi coruptă. Atracţia sexuală
chinuie omul cu setea de nepotolit a unificării. Există, în paralel cu instinctul vieţii, un alt instinct,
total deosebit care ţine de natură şi se mişcă cumva fară voie – necesitatea sexuală. Nimeni nu
poate tăgădui că nu resimte această atracţie ce se împărtăşeşte în firea bărbătească şi în firea
femeiască. Din faptul că omul se defineşte ca bărbat sau femeie este clar că sexul este o stihie
revărsată în întreaga fiinţă a omului şi nu o funcţie a sa diferenţiată. 108 Există însă o profundă
neconcordanţă între iubirea masculină şi cea feminină. Femeia este o fiinţă de un cu totul alt ordin
decât bărbatul. Ea este în mult mai mică măsură om, în mult mai mare măsură natură. Ea este prin
excelenţă purtătoarea stihiei sexuale. 109 Neasemuit decât bărbatul, femeia este impregnată de
propriul sex. În vreme ce la bărbat pare mai de-a doua mână, mai superficial şi accesoriu, sexul la
femeie pare adâncit în fiinţa ei, dându-i o nuanţă hotărâtă de originalitate şi amploare. La femeie
nu există nimic nesexual, ea este sexuală în forţa şi în slăbiciunea ei, sexuală chiar şi în lipsa de
intensitate a dorinţei sexuale. Există o enormă dependenţă sexuală a bărbatului faţă de femeie, o
slăbiciune faţă de sexul feminin, dar ca atare, bărbatul este mai puţin sexual decât femeia. „Femeia
– spune Sfântul Vasile – este pentru bărbat un balsam de voluptate, astfel făcută încât să-i atragă
acestuia interesul prin privirea ei languroasă, prin vocea ei suavă care să-i farmece auzul; şi nu
doar prin moliciunea braţelor ei, ci şi prin toate formele şi mişcările trupului este făcută să
îndemne la plăcere; şi nu doar când vorbeşte sau priveşte... dar, într-un anume fel şi când stă sau
se mişcă, din cauza unei dominaţii naturale asupra bărbatului, care a fost sădită în ea şi cu care
îl atrage precum magnetul atrage de departe fierul”.110 Cu toate acestea femeia este mai capabilă
decât bărbatul să se elibereze de impulsurile sexuale, să se înalţe în castitate şi virginitate, să-şi
desprindă destinul de pofta fizică şi de economia organică a propriului ei trup. 111
Există femeia nu doar anatomic şi fiziologic, dar şi psihologic, acest din urmă aspect nu
este produsul sistemului de educaţie sau al miturilor, ci este permanent consolidat de-a lungul
secolelor în aceeaşi măsură în care femeia este din punct de vedere anatomic şi fiziologic femeie.
O femeie nu are de ce să regrete că este femeie, după cum nici un bărbat că este bărbat. 112 Este o
gravă eroare să se polarizeze întreaga femeie în jurul funcţiei sexuale. Femeia nu este absorbită de
destinul ei fiziologic, deşi este clar că în rostul de persoană sexuală funcţia maternă este polul în

108 NICOLAE BERDIAEV, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Buc., 1992, p. 176.
109 Ibidem.
110 SF. VASILE CEL MARE, Tratat despre adevărata curăţie, în Migne, PG. 30, col. 670-810.
111 PS. EPISCOP IOAN SUCIU, Cartea nunţii, Ed. Elipsis, Buc., 1993, p. 59.
112 GEOGES HABRA, Iubire şi senzualitate, trad. Dora Mezdrea, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 46.

88
jurul căruia gravitează viaţa organismului feminin. 113 Iubirea sexuală este legată de însăşi esenţa
personalităţii, de pierderea de către om a chipului şi asemănării Domnului, de căderea în păcat, în
care femininul nu era o stihie străină omului paradisiac trăgându-1 din afară, ci un principiu interior
lui, fecioara sălăşluind în el. Iar sensul religios al iubirii sexuale, al erotismului constă în faptul că
el reprezintă izvorul unei mişcări ascendente a personalităţii.114
Femeia depăşeşte sexul prin persoană. Sexul nu acaparează persoana întreagă, nu o
copleşeşte şi nu o epuizează. Multe facultăţi, multe virtualităţi rămân în femeie, în afară şi peste
sex. Dincolo de maternitatea fizică, dincolo de alcătuirea sexuală, femeia este o persoană cu toate
facultăţile unei fiinţe raţionale. Este adevărat, viaţa sexuală îndrumă femeia, dar sexul se integrează
în persoana femeii şi a bărbatului. Mai cu seamă la femeie, sexul şi maternitatea indică o dispoziţie
naturală la o profesiune în jurul căreia se poate cristaliza viaţa personală care, având un destin
independent de sex, este mai mult decât invitată să se desăvârşească prin sex. 115 În acest sens
maternitatea îmbracă un nivel conştient la nivelul personalităţii femeii. În naştere, în zămislirea de
noi vieţi, energia sexuală se descarcă prin procreaţie.
Procreaţia este pedeapsa actului sexual şi în acelaşi timp ispăşirea păcatului lui. 116
Maternitatea devine astfel o profesiune a persoanei femeii, care o situează cu precizie într-o menire
caracteristică în faţa omenirii şi a lui Dumnezeu. Aici vezi persoana femeii care valorizează sexul,
care transformă maternitatea într-o carieră sublimă la care nu-i îngăduit accesul nici unui bărbat şi
care dă naturii omeneşti valoare, definind-o ca o candidată la desăvârşirea şi fericirea veşnică. 117
Maternitatea aceasta este dincolo de sex, este aptitudinea de a deveni mamă, calea ce duce
persoana femeii prin notele particulare, fie sufleteşti, fie trupeşti ale sexului ei, spre Dumnezeu. În
această maternitate ridicată la rangul unei vocaţii, sexul este acaparat de persoană, este spiritualizat
şi ridicat la gradul de valoare sufletească. Prin femeie – Eva – a început dominaţia păcătoasă a
naturii feminine asupra omului căzut. Prin Fecioara Maria a început eliberarea omului de această
dominaţie naturală. Şi dacă prăbuşirea şi înrobirea vechiului Adam, a omului vechi, au întărit în
lume dominaţia naşterii – genetice prin actul sexual, noul Adam, Omul nou, se putea naşte doar
dintr-o fecioară care a conceput de la Duhul Sfânt. Eterna feminitate poartă cu sine izbăvirea de
necesitatea naturală care domină omul numai prin punctul sexual, al celui ce dă naştere. 118 Prezenţa
unei femei în slujba acestui fel de maternitate, în loc de a fi o tulburare a bărbatului este mărturia

113 PS. SUCIU, Cartea nunţii, p. 59.

114 N. BERDIAEV, Sensul creaţiei, p. 207.
115 PS. SUCIU, Cartea nunţii, p. 60.
116 N. BERDIAEV, Sensul creaţiei, p. 207.
117 PS. SUCIU, Cartea nunţii, p. 60.
118 N. BERDIAEV, Sensul creaţiei, p. 182.

89
împlinirii unor simţiri dumnezeieşti. Astfel, femeia se desăvârşeşte în mamă, iar plinirea mamei
este copilul, lucru care este adevărat şi pentru femeia dincolo de sex, dincolo de fiziologie. 119

II. 10. PROSTITUŢIE ŞI LIBERTINAJ

Urzitor al tuturor acţiunilor sufleteşti, Dumnezeu a adus la existenţă toate lucrurile spre
binele comun. Însă, în viaţă se întâmplă adesea să nu alegem ceea ce este mai bun sau dacă alegem
binele îi dăm o întrebuinţare greşită. Or, una din manifestările sufletului este dragostea, pe care
noi o folosim mult pentru a iubi, atunci când iubim înţelepciunea şi virtutea; însă când lumina
noastră cade în fapte mai puţin bune, atunci carnea şi sângele sunt cele pe care le iubim. 120
A confunda dreptul la dragoste cu simplul contact sexual reprezintă o renunţare şi o poluare
regretabilă a tot ceea ce noţiunea de dragoste are mai sublim. Dacă dragostea transformă partenerii
cuplului într-o monadă, erotismul îi transformă în obiecte separaţi unul de altul, fară legătură şi
coeziune. Pentru bărbaţi elementele de valoare rămân banii, poziţia socială, puterea; pentru femei,
depersonalizarea şi aservirea fiind depăşite adeseori de sex. Sexualizarea – sângele şi carnea –
pune stăpânire pe întreg comportamentul individual, acţionând exclusiv numai pentru satisfacerea
plăcerii nestăpânite. Senzualizarea aceasta aberantă este elementul de declanşare însă şi a unor
practici ce slujesc direct plăcerea: desfrânarea şi prostituţia, alcoolul, drogurile, perversiunile
sexuale.
Mai înfiorător ca oricând „cea mai veche meserie din lume” cum o cunosc unii, prostituţia
îşi infiltrează tentaculele otrăvite în trunchiul vulnerabil al actualei tranziţii. Scăpată de sub rigorile
şi exigenţele moralei, legalizării, această formă de liberalizare a amorului plătit este de o mare
nocivitate, ea semănând diverse maladii venerice, deseori temuta SIDA, în rândul celor fară
morală, lege şi normalitate.
În marile oraşe civilizate, dacă ,,bordelul” tinde să dispară, prostituţia clandestină se afirmă
tot mai mult făcând numeroase victime mai ales în rândul tinerelor fete.
Elasticitatea moravurilor după cele două războaie mondiale a făcut ca numeroase fete şi
femei din diferite categorii sociale, chiar din cele mai înalte clase sociale, să se dea prostituţiei nu
numai în „casele de întâlnire”, nu numai în hoteluri sau în ,,garsoniere”, ci mai ales „prostituţiei,
acostării”. Reglementarea prostituţiei e un privilegiu de stat în multe ţări europene. „Traficul de
carne vie” este organizat temeinic, ca orice comerţ pe baze internaţionale.121 Există un trafic

119 PS. SUCIU, Cartea nunţii, p. 61.

120 ORIGEN, Omilia a II-a la Cântarea Cântărilor, în vol. PSB, nr. 6, Ed. IBMBOR, Buc., 1981, p. 323.
121 EUGEN RELGIS, Istoria sexuală, Ed. Universitaria, Buc., 1991, p. 60.

90
ordinar pentru casele de prostituţie, dar şi „asociaţii” care-şi rezervă „marfa” pentru clienţii de
primul rang. Prostituatele sunt „în afară de dreptul comun”, obligate să fie înscrise la poliţie,
examinate de medic – ceea ce face din prostituţie nici mai mult, nici mai puţin decât o meserie
instituţionalizată.
Nu există graniţe fixe între prostituţie şi libertinaj. De cele mai multe ori ele se confundă
sau devin complici. Prostituţia este trupul, natura care se vinde, libertinajul este un fel de
hipertrofie a plăcerilor trupeşti, dorinţa nesătulă a simţurilor pervertite. Bărbatul şi femeia se
prostituează atunci când îşi dau trupul din interese josnice pentru a-şi crea sau spori averea, pentru
o „situaţie socială”.122 Cine se dă pentru un salariu sau pentru un cadou intră în categoria
prostituaţilor. Femeile în general sunt cuprinse în această categorie, dar uneori şi bărbaţii – aşa-
zişii „gigolo”. Pe de altă parte, în tagma libertinilor nu intră numai bărbaţii, ci şi femeile care suferă
de tulburări datorate exagerării apetitului genezic. Această denaturare duce la exagerări şi la orori
sexuale, care fac libertinajul mai odios decât prostituţia. 123 Astfel, Mesalina era libertină pentru că
frecventa o casă de prostituţie era însă şi prostituată pentru că primea să fie şi plătită.
Prostituarea ca şi virginitatea şi castitatea se petrec în natură. Ea împleteşte viaţa cu
moartea, creaţia cu nimicirea, frumuseţea cu urâţenia, împlinirea cu neîmplinirea. În natură se
realizează sfinţii, eroii şi tâlharii.
Creştinismul îşi întemeiază responsabilitatea pe liberul arbitru. Este just acest punct de
vedere, fiindcă nu poate fi răspunzător de faptele lui decât un om liber. 124 Măreţia omului liber de
toate influenţele naturii constă în conştiinţa lui teoretică, tehnică şi practică să pună ordine în
natură. Numai aşa poate pune capăt neputinţei şi suferinţei. Bineînţeles, rezultatele cercetărilor
sexologice nu trebuie puse la dispoziţia oricui. Este o falsă părere că relaţiile sexuale reprezintă un
aspect al libertăţii, care oferă şansa unei neîncetate căutări a partenerilor pe o piaţă liberă.
Libertatea sexuală totală se numeşte promiscuitate. 125 Sindromul Mesalinei – pentru femei şi al
Don Juan-ului – pentru bărbaţi – cunoscut în istorie, morală şi psihologie reprezintă în realitate un
ideal al necuviincioşilor şi constituie o deficienţă a calităţii de persoană a omului. Sexul, ca
problemă, există şi nu există; există doar pentru medicină şi pentru cei nemulţumiţi de el. Dar
pentru omul civilizat, educat, moral, primordial este sufletul. Nu se poate vorbi de desfrâu sexual
la animale, natura realizându-se în ele simplu şi direct. Şi aceasta pentru că le lipseşte conştiinţa,
organul Legii Morale în om. Animalul nu cunoaşte diversitatea, acumularea de aptitudini, omul

122 Ibidem, p. 12.

123 Ibidem.
124 PETRE ŢUŢEA, Lumea ca teatru. Teatru seminar, Ed. Vestala, Buc., 1993, p. 285.
125 Ibidem, p. 285.

91
singur este desfrânat. 126 Sexul devine prima problemă a omului doar în momente de criză – la
pubertate şi în adolescenţă. În condiţiile libertăţii, s-a ajuns însă la o exagerare, oamenii devenind
sclavii acestei false probleme, fiind integraţi doar anatomic, nu şi spiritual. Atât timp cât femeia
va fi privită ca un obiect de satisfacere a poftelor sexuale şi atât timp cât femeia va privi actul
sexual prin prisma economică fără să-i dea responsabilitate, omul este zăpăcit de voluptate şi, în
consecinţă, niciodată adevărat liber. Adevărata libertate sexuală nu se confundă cu promiscuitatea,
cu libertinajul, ci este o îmbinare a celor două aspecte care caracterizează omul: natura şi sufletul.
Atunci când natura va fi penetrată de energia sufletească, problema sexului va fi ca şi inexistentă
în locul ei ivindu-se problema omului care trebuie să-şi apere integritatea spirituală, morală şi
trupească. Când atracţia sexuală este impersonală, ea este sursa celor mai odioase profanări şi celei
mai umilitoare sclavii a spiritului uman. Nu unicul este căutat, ci anatomia şi momentul „micii
eternităţi a juisării” sunt căutate şi dorite. Eliberate de tabuurile sexuale, tehnicile perfecţionate
ascut simţurile pervertite ale erotismului, coborând sub natura animală şi omul se adapă cu propria-
i ruşine şi boală.

126 Ibidem, p. 287.

92
 CAPITOLUL III

PROVOCARI ALE FAMILIEI ÎN ZILELE NOASTRE

III. 1. DIVORŢUL ŞI RECĂSĂTORIREA CELOR DIVORŢAŢI

Dacă căsătoria nu ar fi decât o problemă a lumii acesteia, Biserica nu ar trebui să se

preocupe de aceia dintre membrii ei care au ajuns în situaţia de a dezlega cele legate în ceruri –
respectiv la separarea cuplurilor prin divorţ – şi ar putea să lase astfel de probleme în seama
autorităţilor statului şi să se supună deciziilor acestora. Şi aceasta pentru că instituţia căsătoriei
există şi în afără Bisericii, ea nefiind specific creştină.
Ceea ce aduce creştinismul în căsătorie este dimensiunea de Taină a unirii dintre un bărbat
şi o femeie, unire care are loc cu binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, Biserica nu poate să
stea deoparte şi să lase lucrurile legate de soarta familiilor la îndemâna autorităţii Statului. Ea
trebuie să intervină şi, în primul rând, să aibă grijă să nu se ajungă la asemenea situaţii de
destrămare a familiilor.
În definirea scolastică a Tainelor, acestea apar ca fiind întemeiate numai datorită căderii
omului în păcat şi a mântuirii lui de către Iisus Hristos. Şi aceasta pentru că în starea „nevinovăţiei
primare”, omul nu avea nevoie de taine. „Ele au devenit necesare numai pentru că omul a greşit şi
are nevoie de medicamente pentru vindecarea rănilor păcatului” 127. Este un punct de vedere. Dar
noi trebuie să avem în vedere mai mult starea primordială a omului, pentru că el a fost creat pentru
a mânca şi a bea în Împărăţia lui Dumnezeu. „În trăirea şi în tradiţia bisericească ortodoxă, Taina
se percepe, în primul rând, ca fiind descoperirea lumii, a adevăratei naturi a creaţiei, căci, oricât
de căzută ar fi lumea aceasta, ea rămâne lumea lui Dumnezeu care aşteaptă mântuire,
răscumpărare, vindecare şi schimbare într-un pământ nou şi un cer nou. Cu alte cuvinte, Taina în
trăirea ei ortodoxă descoperă, înainte de toate, însăşi taina creaţiei, căci lumea a fost creată şi dată
omului pentru a preface viaţa făpturii în viaţă părtaşă dumnezeirii” 128.
Trebuie semnalat faptul că, în zilele noastre, Biserica a devenit ceva exterior creştinismului,
mai precis a devenit o instituţie prestatoare de servicii – religioase, în cazul ei – de care omul are
nevoie. Omul contemporan merge la biserică de câteva ori pe an – mai ales de Crăciun şi de Paşte
şi, de asemenea, cu ocazia unor evenimente legate de familia sa sau a prietenilor – botezuri,
cununii, parastase etc. Şi aceasta pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu a devenit o noţiune abstractă

127 ALEXANDER SCHMEMANN, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad.Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 38.
128 Ibidem, p. 39.
93
şi nu un deziderat principal, iar Biserica, nemairaportându-se la Împărăţia lui Dumnezeu, a fost
înţeleasă ca aceea care rezolvă anumite probleme, ce aparţin de fapt tot lumii acesteia”129.
De aici şi până la neînţelegerea sensului creştin al căsătoriei de către contemporanii noştri
nu este mare distanţă. Ei se cunună în Biserică, dar rămân în afără ei. Nu mai este vorba de
integrarea mirilor, prin Taina Nunţii, în trupul tainic al lui Hristos – Biserica şi în transformarea
lor în mireasă a Mirelui Hristos, ci de un eveniment cu un caracter privat. De aceea, se ajunge
foarte uşor la separarea definitivă a soţilor prin divorţ, fără nici o problemă de conştiinţă – singurele
probleme reale ale acestora fiind de fapt împărţirea averii dobândite pe perioada căsătoriei şi,
eventual, a copiilor, în legătură cu discutarea plăţii pentru creşterea acestora.
Criza instituţiei căsătoriei în societăţile occidentale are, cu siguranţă, o legătură cu
înstrăinarea adevărului acestei taine în viaţa spirituală a Bisericilor creştine. În cadrul aşa-numitei
secularizări, finalităţile convenţionale ale utilitarismului social despoaie adesea Căsătoria eclezială
de conţinutul ei sacramental: ele îl transformă în validare formală sau în binecuvântare solemnă a
unirii fizice şi sociale a două persoane heteroconjugale. Taina încetează a mai fi o harismă de
libertate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relaţie
personală şi de participare la universalitatea eclezială a vieţii, nu mai e o confirmare ascetică a
adevărului şi alterităţii persoanei.
Să nu uităm faptul că ceea ce conferă Nunţii caracterul de Taină este integrarea euharistică
în Biserică, Trupul lui Hristos. Or, faptul că familia s-a îndepărtat de Euharistie nu poate avea
decât consecinţe grave în viaţa de cuplu 130.
„Moda” divorţului din zilele noastre a pus mari probleme Bisericii, ea asistând „aproape
neputincioasă la fenomenul divorţului” 131. Şi aceasta, deoarece căsătoria şi divorţul nu aparţin în
exclusivitate Bisericii, aşa cum a fost până în anul 1865; atunci, una dintre reformele introduse în
viaţa socială a Principatelor Unite de către Alexandru Ioan Cuza a fost şi introducerea căsătoriei
civile obligatorii; în consecinţă, judecarea divorţurilor a intrat în competenţa instanţelor civile de
judecată. „Din acel moment, dicasteriile, adică instanţele judecătoreşti ale Bisericii, care analizau
motivele de divorţ şi făceau judecata, şi-au încetat activitatea… Dar, aşa cum se ştie, un divorţ
civil nu aduce după sine decât consecinţe sau efecte juridice, care îi privesc pe cei doi foşti soţi şi
pe urmaşii acestora. Din punct de vedere haric, el nu operează nimic asupra legăturii dintre cei doi
parteneri care se despart civil”132.

129 PR.DR.VASILE GAVRILĂ, Cununia- viaţa întru Împărăţie, Fundaţia Tradiţia Românească, Bucureşti, 2004, p. 316.
130 Pentru detalii a se vedea lucrarea lui DOM JACQUES DUPONT, Mariage et divorce dans l’Evangile, Ed.Desclee de Brouwer,
Paris, 1959.
131 PR.PROF.DR.NICOLAE D.NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, p. 219.
132 Ibidem, p. 219.

94
 Fidelitatea pe care o cere căsătoria este, de foarte multe ori, încălcată prin adulter.
Fidelitatea totală pretinsă de la femeie încă din Vechiul Legământ poate simboliza fidelitatea pe
care Dumnezeu o aşteaptă de la poporul Său; de aceea, profeţii condamnă infidelitatea faţă de
Legământ ca pe un adulter spiritual133. Cei care doresc să se căsătorească trebuie să nu uite o clipă
faptul că este vorba de unire deplină, exclusivă şi durabilă, care are loc în Biserică de faţă cu
martorii134. Taina Căsătoriei, instituită de Hristos, purifică şi întăreşte iubirea personală pe care o
pătrunde de harul bunătăţii supranaturale. Acordul întru unirea dintre bărbat şi femeie tinde să
asigure perpetuarea omului. Dar, de foarte multe ori, iubirea este înlocuită de sexualitate, şi atunci
legătura căsătoriei este ameninţată de pericolul distrugerii 135.
Biserica Romano-Catolică nu îngăduie divorţul şi o a doua nuntă. În Biserica Răsăriteană
divorţul este admis ca o „dispensă divină”136. Sfântul Vasile cel Mare aprobă ruperea legăturii
matrimoniale datorată adulterului. De altfel, raţiunea este că prin adulter este omorâtă iubirea,
adică este omorâtă însăşi materia Tainei Nunţii. „Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi
dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face
totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să
prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii
destinului. Întotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător
al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice
profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, trasformând-o într-un gol infernal”137. Sfântul
Grigorie de Nazianz spune că: „Prima căsătorie se face în deplină conformitate cu legea Bisericii,
a doua este îngăduită prin indulgenţă, o a treia este nefastă. Încă o căsătorie ţine deja de
desfrâu”138.
Divorţul religios. Biserica a instituit divorţul religios, care are ca scop desfacerea Tainei
Căsătoriei şi recăsătorirea celor doi foşti soţi. Numai că, în perioada parcursă de societatea
românească sub dominaţia comunistă, acesta nu a mai fost practicat, lucru ce se petrece şi după
1989. Aşa s-a ajuns ca cei divorţaţi să solicite o nouă cununie religioasă fără ca desfacerea primeia
să fi avut loc. Este o situaţie foarte gravă care se manifestă în Biserica noastră şi asupra căreia
Părintele Profesor Nicolae Necula o aduce mereu în atenţia slujitorilor altarelor:

133 VOCABULAR DE TEOLOGIE BIBLICĂ, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2001, p. 15.
134 JEAN-JACQUES VON ALLMEN, Prophetisme sacramental. Neuf Etudes pour le renouveau et l’unite de l’Eglise, Ed. Delachaux et
Niestle, Paris, 1964, p. 76
135 J.GIBLET , Aux Sources de la Morale conjugale, cap. Morale conjugale et Vatican II, Ed. J.Duculot, Paris, 1967, p. 159.
136 PAUL EVDOKIMOV, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, trad.Gabriela Moldoveanu, Ed.

Christiana, Bucureşti, 2006, p. 210.

137 Ibidem, p. 216.
138 Apud Ibidem, p. 211.

95
 „Fără îndoială că divorţul religios este o cale oficială şi corectă pentru dobândirea
desfacerii căsătoriei şi a posibilităţii contractării unei alte căsătorii. Divorţul religios are la bază
hotărârea episcopului sau a ierarhului locului de a desface căsătoria. El se obţine pe baza cererii
prezentate de cei în cauză, despărţiţi prin hotărâre judecătorească şi prin proclamarea divorţului
civil. În privinţa divorţului religios trebuie să facem precizarea că numai episcopul are competenţa
să-l proclame sau să-l aprobe şi nu alte organe administrative” 139. De altfel, în Statutul Bisericii
Ortodoxe Române se spune că episcopul „acordă dispense bisericeşti de căsătorire şi desface
căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă” 140.
Divorţul religios nu este însă decât un act administrativ; doar „prin faptul că este pronunţat
de un episcop, care are puterea deplină în Biserică, el poate fi considerat ca un act cu efecte harice.
De altfel, ce este divorţul religios sau bisericesc decât o constatare că starea harică dintre cei doi
soţi a încetat prin cauzele care au determinat despărţirea lor, şi anume păcatul. Dacă actul sfinţitor,
harismatic al căsătoriei binecuvântează şi sfinţeşte legătura dragostei dintre cei doi parteneri,
păcatul în general şi adulterul în special desfiinţează lucrarea harică şi produc ruptura dintre cei
doi parteneri”141.
Este foarte adevărat că adulterul a existat dintotdeauna, numai că societatea actuală trimite
cu mare insistenţă omul în sfera păcatului. Înţelegând cu totul greşit ideea de libertate, omul cade
în păcatul libertinajului. Tot ce se vede în presa scrisă, la televiziune îndeamnă parcă la căderea în
păcat. Chiar şi simplele reclame la unele produse alimentare sunt făcute pe bază sexuală. Bărbatul
este mereu pus în faţa unor trupuri goale de femei frumoase, care nu au altă ocupaţie decât să-şi
îngrijească trupul care reprezintă sursa lor de trai. Or, bărbatul este tentat să o compare mereu pe
soţia lui, mama copiilor lui, cu care poate că trăieşte de mulţi ani, cu aceste femei–manechin.
Numai acest gând constituie o atingere la comunitatea naturală şi legitimă a căsătoriei. Atunci
bărbatul începe să facă inventarul calităţilor şi defectelor soţiei sale (şi invers este acelaşi lucru) şi
să o privească din exterior, din afără inimii sale. Atunci nimic nu mai este sigur în mintea şi
sufletul său, nici în ceea ce priveşte soţia, nici sentimentele sale. Este de ajuns pentru ca
sinceritatea să dispară din cuplul respectiv. Transparenţa absolută a relaţiilor este distrusă, apar
unele rezerve în locul încrederii. Şi atunci libertatea este distrusă. Partenerul în cauză este mereu
atent să nu se dea de gol cu tot ceea ce gândeşte, să nu atingă unele subiecte de conversaţie cu soţia
care ar putea să ducă tocmai la neliniştile lui. În momentul acesta căsătoria devine plictisitoare,

139 Ibidem, p. 220.

140 LEGIUIRILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 30.
141 PR.PROF. DR. NICOLAE D.NECULA, Tradiţie şi înnoire, vol. I, Galaţi, 1996 p. 220.

96
chiar epuizantă. Este o criză a familiei, nu este o boală. Dar criza aceasta se poate concretiza într-
o ruptură totală şi definitivă.
Numai credinţa în unirea soţilor prin Sfânta Taină a Nunţii este lucrul cel mai important ce
poate salva căsătoria respectivă. Într-o căsătorie fericirea nu există în afără credinţei, o credinţă în
cuvintele de la cununie care binecuvântau o unire pentru totdeauna pe baza fidelităţii şi a iubirii.
Acela care vrea să trăiască în unire, dar cu gândul permament la posibilitatea divorţului, cu
neîncrederea constantă în suflet, cu teama pierderii partenerului, cu dorinţa unei plăceri sexuale
„mai rafinate” şi câte altele de felul acestora, acela se înşeală pe sine şi, în acelaşi timp, îşi înşală
partenerul142. O astfel de căsătorie este distrusă în profunzime, cu mult înainte ca unul dintre
parteneri să se dedea la ceea ce este numit în mod curent adulter.
Încrederea absolută care este recomandată tinerilor căsătoriţi de părintele slujitor al Tainei
Sfintei Cununii nu trebuie să fie naivă, infantilă. Departe de aceasta, putem chiar observa că
unele forme de adulter nu reprezintă altceva decât o cădere într-o viaţă infantilă care nu se bazează
decât pe egocentrismul specific copilului. În fapt, a trăi cu cineva pentru totdeauna presupune
realism şi spirit critic. Este o coexistenţă care nu se bazează doar pe încrederea oarbă a
partenerilor, ci se bazează pe noţiunea foarte clară că acest a priori de încredere absolută
constituie în acelaşi timp cea mai fecundă temelie a aventurii care este căsătoria. „Certitudinile
radicale au în ele însele puterea de a acţiona asupra realului. Dacă există un domeniu în care
afirmaţia aceasta să fie adevărată, acela este domeniul căsătoriei. Aşa cum rugăciunea dreptului
poate multe, când este sinceră; aşa cum credinţa poate mişca munţii; aşa şi în căsătorie, Dumnezeu
asigură reuşita acelora ce sunt sinceri” 143.
Nu există nici un ritual sau o rânduială de slujbă de dezlegare a Cununiei, „căci căsătoria
este desfăcută prin păcatele care au afectat-o”144. Din minunatul articol al Părintelui Profesor
Nicolae Necula aflăm că, la un moment dat, au existat propuneri pentru introducerea unor forme
sacramentale de desfacere a căsătoriei. Mitropolitul Irineu Mihălcescu a întocmit şi a propus spre
aprobare Sinodului o rânduială şi o rugăciune de dezlegare a Căsătoriei, care însă nu s-a aplicat în
Biserica Ortodoxă Română. De altfel, spune Părintele Profesor, nici nu este nevoie de asemenea
slujbă: iubirea, materia Tainei nu mai există, Taina îşi pierde valoarea ei de Taină.
În cazul soţilor care au divorţat şi apoi se recăsătoresc, nu se mai face o a doua nuntă, ci se
consideră că revin la starea de soţi cununaţi, doar prin actul pocăinţei şi prin renunţarea la păcatele

142 A se vedea lucrarea lui ULRICH BEER, Amour ou erotisme. Dix plaidoyers pour l’amour, traduit par L. Jospin, Edit.Delachaux
et Niestle, Neuchatel/Paris, 1968 .
143 Ibidem, p. 47.
144 PR.PROF.NICOLAE D.NECULA, Tradiţie şi înnoire, vol. I, p. 221.

97
ce au condus la desfacerea căsătoriei. În cazul acelora care se recăsătoresc cu alte persoane 145, se
oficiază căsătoria a doua, căci „înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca şi a conştiinţei lor, ei nu
mai au nici un fel de legătură harică sau obligaţii morale faţă de partenerii din prima căsătorie,
chiar dacă s-au pocăit pentru păcatele lor”146.
Ca o concluzie, precizăm că divorţul religios este necesar, căci „ne fereşte de greşeala de a
săvârşi cununii care nu sunt îngăduite sau permise de Biserică, şi mai ales de a încuraja sau practica
bigamia, trigamia sau concubinajul. În acelaşi timp, divorţul religios sau bisericesc aduce şi
liniştea conştiinţei noastre, ştiind că despărţirea a fost sancţionată şi de autoritatea bisericească,
dându-ne posibilitatea fie de a rămâne singuri şi fără obligaţii morale faţă de soţul din prima
căsătorie, fie de a ne întemeia altă familie. În felul acesta, se contribuie la strădania de a asigura
actului căsătoriei seriozitatea pe care o merită sfinţenia de care trebuie să fie impregnat şi puterea
sau rolul de a contribui la redresarea morală a familiei şi a societăţii” 147.

III.2. CONCUBINAJUL ŞI CĂSĂTORIA DE PROBĂ

În privinţa vieţii conjugale, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat
şi femeie şi că i-a dat poruncă să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească (Facere
1,27-28). Unirea conjugală dintre bărbat şi femeie, numită în Sfânta Scritură „cunoaştere” datorită
faptului că astfel unul se cunoaşte în celălalt, are drept scop înmulţirea neamului omenesc.
Ne este necunoscut cum ar fi fost relaţia dintre bărbat şi femeie în lipsa căderii în păcat.
Unii Sfinţi Părinţi spun că înmulţirea neamului omenesc s-ar fi făcut pe altă cale decât prin unirea
conjugală, asa cum este ea cunoscută de noi după păcatul originar. Este foarte evident faptul că,
datorita căderii în păcat, unirea conjugală atât a primilor oameni, cât şi a urmaşilor lor a fost
falsificată, iar în locul iubirii a apărut plăcerea pătimaşă. În Sfânta Scriptură, vedem că în urma
păcatului armonia dispare şi femeia este atrasă de păcatul său care o va stăpâni (Facere 3,16).
Astfel tot omul cel ce vine în lume se zămisleşte în fărădelegi şi se naşte în păcate (Psalmi 50,6).
Cu toate acestea, naşterea de prunci este o condiţie esenţială pentru inmulţirea neamului omenesc,
dar şi pentru mântuirea femeii şi bărbatului. Sfântul Apostol Pavel ne spune că femeia se va mântui
prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I
Timotei 2,15). Însuşi Mântuitorul ne arată că unirea conjugală nu reprezintă un scop în sine şi că
ea trebuie făcută la o anumită vârstă, când spune că: „la înviere nici nu se însoară, nici nu se

145 Ibidem, pp. 216-219.

146 Ibidem, p. 222.
147 Ibidem, p. 223.

98
mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22,30). Sfântul Apostol Pavel ne spune şi
el că în Hristos „nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte bărbatească şi parte femeiască”
(Galateni 3, 28).
Viaţa sexuală este latura cea mai dificilă şi mai plină de neoranduială a fiinţei omeneşti.
Unii oameni îşi petrec toată viaţa fie în robia apăsătoare a desfrâului, fie într-o luptă înverşunată
cu el, considerându-l un blestem dat omului. Ar fi o greşeală dacă am dispreţui sexualitatea, fără
a observa măreţia şi luminozitatea care izvorăsc din înţelegerea sănătoasă a adâncurilor întâlnirii
bărbatului cu femeia.148
Cea mai importantă problemă care se pune în legatură cu viaţa intimă este rânduirea
acesteia. Trebuie să ne străduim să dăm vieţii intime o îndrumare corectă. Nici neglijarea
sexualităţii (în cadrul căsătoriei) şi nici urmărirea cu nepasare a tuturor mişcărilor acesteia nu sunt
în stare sa ne conducă la o viaţă corectă. În viaţa lăuntrică a omului, în dezvoltarea personalităţii
lui, în descoperirea darurilor şi a capacităţilor lui, viaţa intimă sănătoasă şi corectă are o
însemnătate capitală.
Viaţa intimă a omului este foarte complexă, dar şi foarte impetuoasă şi formează un cadru
de viaţă în care nu se poate trăi numai după impulsul unor simţuri şi necesităţi, ci şi prin anticiparea
voinţei, deci a libertăţii noastre. Cine trăieşte viaţa intimă potrivit simţurilor şi dorinţelor lui, acela
renunţă cu totul la libertate, căci a ascultat raţionalul instinctual din el.149
Iubirea are două feţe: una mântuitoare şi alta osânditoare, una duce la viaţă iar alta la
moarte. Iubirea platonică, spirituală, adică erosul, e drumul către cunoaşterea vieţii, iar iubirea
pătimaţă, senzuală, adică thanatosul, e drumul către moarte.
Sexualitatea cuprinde două laturi: una pură, ce se restrânge la rostul dat de Creator acestei
funcţii din corpul uman şi alta animalică, adică folosirea oarbă de către om a impulsurilor sexuale,
fără implicarea raţiunii şi neglijarea funcţiunilor acestei potenţe impuse de Dumnezeu.
Evitarea naşterii de prunci şi doar căutarea plăcerii în unirea bărbatului cu femeia, este un
păcat împotriva firii, cu grave consecinţe pentru sufletul şi trupul lor, dar şi pentru urmaşii lor, în
cazul în care acestora, în cele din urmă le este îngăduit să vină pe lume. Sfânta Scriptură ne
aminteşte de cazul lui Onan, care vărsa samanta jos ca să nu ridice urmaşi fratelui său (Facere
38,9). Iar pentru aceasta Dumnezeu l-a omorât(Facere38,10).
Sfântul Vasile cel Mare ca şi alţi Părinţi, de altfel, indică drept scopuri legitime ale
împreunării sexuale „ceea ce este necesar satisfacerii reciproce şi zămislirii copiilor”150. Aceleaşi

148 PR. PROF. IOAN BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. Sophia, Bucureşti, 1987, p. 305-306.
149 IDEM, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 1981, p. 96.
150 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Tratat despre adevărata curăţie în feciorie, 38 în Migne, PG. Vol. 30, col. 746- 823 aici col. 746;
748.
99
scopuri, alături de alte câteva, au fost formulate de alţi părinţi: „curăţia”151, „rânduiala laolaltă”152,
„bucuria”153, „demolarea firii”154, „înlăturarea obscenităţii”155, „seninătatea”156, „înfranarea
poftelor”157, „comuniunea firească a celor două sexe”158 etc. Dar toate acestea sunt recomandate
strict în cadrul căsătoriei şi nu pentru aşa-zisa „căsătorie de probă”.
În Sfânta Scriptură găsim şi alte încălcări ale poruncii primordiale „creşteti şi vă înmulţiţi”,
precum: concubinajul, căsătoria de probă, homosexualitatea şi crima avortului, toate reprezentând
în fond, pervertiri ale iubirii şi care duc la suferinţa oamenilor, ca o consecinţă directă a păcatului,
deoarece „orice abatere de la rânduiala înscrisă de Dumnezeu în natura omului şi revelată în
Sfânta Scriptură pentru cei care nu mai ştiu să traiască după legea firii, înseamna pângărirea
trupului (Romani 1, 24) şi îşi ia răsplata cuvenită rătăcirii în însuşi trupul lor” (Romani 1, 27).159
Biserica Ortodoxă insistă asupra faptului că la fiecare împreunare dintre bărbat şi femeie,
cuplul trebuie să accepte posibilitatea conceperii 160, iar această împreunare trebuie să se facă
neapărat în cadrul căsătoriei şi nu al concubinajului.
Relaţiile sexuale preconjugale şi extraconjugale violează angajamentul legământului pe
care Sfânta Taină a Cununiei este menită să îl îndeplinească161. Împreunarea preconjugală ia două
forme şi anume: cazul unei relaţii întâmplătoare între cunoştinţe şi cazul relaţiei mai adânci între
două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul scop este plăcerea pentru
distracţie şi satisfacţie trupească, accentul căzând pe nevoile şi dorinţele personale. Datorită
faptului că lipseşte angajamentul personal şi, prin urmare, responsabilitatea personală, actul
respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt, chiar şi atunci când dorinţa este reciprocă. În
concepţia Bisericii, cu alte cuvinte, împreunarea dintre bărbat şi femeie în afara căsătoriei este
considerată păcat.162
Cazul relaţiilor intime de lungă durată este mai greu de abordat, deoarece, în societatea
contemporană există un număr mare de cupluri necăsătorite, care trăiesc împreună, chiar dacă ei
consideră că acest angajament este „de probă”. Trăind împreună şi împărţind totul, ei consideră
că ar trebui să se bucure şi de plăcerile trupului, mai ales în vremea noastră, când contracepţia este

151
SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilia 12 la Coloseni, în Migne, PG. vol. 62, col. 385-388, aici col.386.
152 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia la Muceniţa Iulita, 5, în Migne, P.G, vol. 31, col. 247-248, aici col. 248.
153 Ibidem,248
154 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Tratat despre feciorie, 19, în Migne, PG, vol. 48, col. 536-553, aici col. 547.
155 Ibidem.
156 Ibidem, col. 539.
157 IDEM, Omilia 21 la Facere, 4, în Migne, PG, vol. 53, col. 173-189, aici col. 180.
158 FER. AUGUSTIN, Despre foloasele căsătoriei, 3, în Migne, PL, vol. 40, col. 368-378, aici col. 375.
159 DANION VASILE, Tinerii şi sexualitatea - Repere pentru mileniul trei, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2007, p. 7.
160 PR. PROF. DR. JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p.120.
161 Ibidem, p. 121.
162 Ibidem.

100
la îndemâna oricui. Dar acolo unde procreerea este respinsă sistematic, împreunarea nu îşi poate
îndeplini scopul divin.
Practicarea sexului înainte de căsătorie presupune schimbarea persoanelor cu care vine în
contact un anumit tânăr. Aceasta duce la slăbirea intimităţii şi chiar la inexistenţa ei. O pervertire
a vieţii sexuale prin împreunarea preconjugală atrage după sine nu numai eşecul într-o viaţa
viitoare de familie cât şi urmările ditrugătoare asupra copiilor pe care le pot avea bolile părinţilor
dar şi moştenirea morală pe care o primesc. Viaţa sexuală adevărată trebuie să fie întocmai unui
triumf, un fenomen de intimitate, ca o cucerire a armoniei dintre latura corporală şi cea sufletească
din noi, iar această integritate o oferă familia.
Mulţi tineri se gândesc că nu are nici un rost să aştepte până la căsătorie pentru a se putea
împreuna, dar ei nu ştiu faptul că Sfânta Taină a Cununiei iniţiază persoanele într-o viaţă a
angajamentului plin de dragoste şi a slujirii jertfelnice şi face acest lucru în şi pentru viaţa Bisericii
ca şi întreg.
Încercările tinerilor de a găsi persoana potrivită pentru a răspunde instinctelor sexuale nu
le dau posibilitatea să cunoască infinite trupuri pentru a-şi găsi jumătatea. Această iniţiativă nu
poate fi decât păgubitoare din cauza faptului că se exagerează latura sexuală.
Întemeierea unei familii nu pune problema potrivirii sexuale a celor doi, iar această
problemă este o aberaţie şi nu un motiv de dezvinovăţire a păcatului desfrânării. În afara căsătoriei
relaţia sexuală nu trebuie să existe, virginitatea nu se cere doar fetelor, ci şi băieţilor care trebuie
să arate o adevarata cumpătare şi bărbăţie a moralităţii lor.
Un alt motiv al desfrânării adus în discuţie este cel de pregătire sexuală în vederea
desăvârşirii lui în căsătorie.
A practica păcatul desfrânării pentru a căpăta experienţă şi cunoaştere trecând prin mai
multe relaţii şi cunoscând mai multe trupuri, este o greşeală şi mai mare. În primul rând, ispitirea
trupului până la scârbirea acestuia face ca tânărul niciodată să nu se mulţumească cu ceea ce are,
e un Don Juanism care caută cu nesaţ idealul sexual pe care nu îl găseşte niciodată.
Eşecul este covârşitor datorită faptului că nici nu te multumeşti şi nici celelalte trupuri
încercate nu reuşesc să cunoască mulţumirea trupului celui care încearcă. În al doilea rând, o
posibilitate de întoarcere la starea de neprihănire spirituală nu mai există, deoarece cea trupească
deja s-a consumat. Chiar dacă îşi întemeiază o familie, relaţiile cele dinaintea căsătoriei îl chinuie
pe tânăr şi îi răvăşesc sufletul, torturându-l şi făcându-l vinovat faţă de partenerul conjugal.
Curăţenia trupului cere ca mintea tânărului să se păstreze neîntinată. Gândul desfrânării
este născocit de minte, dar dacă este înăbuşit de timpuriu acesta nu poate deveni patimă. Dacă te
laşi furat de el şi totodată minţi că nu păcătuieşti dând trupului cele ale lui, cazi în sminteală şi

101
moarte spirituală. Cei ce practică astfel de păcate sunt priviţi cu rezervă de cei din jur şi parcă
teama îi cuprinde pe cei ce intră în compania lor.
Păcatul desfrânării îi înfricoţează pe mulţi tineri, dar şi mulţi îi cad pradă din cauza grupului
de prieteni din care fac parte. Experienţa semnalată nu se capătă practicând-o în relaţii ilicite, ci
adevărata ei valoare se vede în centrul familiei.
Tinerii de astăzi au pierdut în căsătorie, ca urmare a exemplelor negative întâlnite la tot
pasul – spun ei – şi astfel au recurs la căsătoria de probă, care nu este nimic altceva decât paravanul
unui concubinaj în văzul lumii. Dar acesta este doar un pretext pentru a putea trăi, având conştiinţa
împăcată, în concubinaj până la căsătorie. Sfântul Ioan Gură de Aur le spune acestora că ei sunt
singurii vinovaţi pentru căderea în desfrânare, deoarece sunt mulţi alţi tineri care toată viaţa şi-o
petrec în curăţie şi alţii care pot rezista până la căsătorie, luptându-se din răsputeri cu poftele, iar
pentru aceste exemple ei nu au nici o scuză pentru viaţa trăita în concubinaj.163 Ei îşi pierd fecioria
trupească şi chiar ajung la fapte imorale, deconspirând Taina Cununiei, care pentru ei nu mai este
un mister, ci doar o simplă convieţuire, o simplă distracţie, ajungând mai târziu să refuze cununia
religioasă pe motiv că le este ruşine să se cunune, deoarece sunt prea bătrâni.
Tot Sfântul Ioan ne spune că „nu tinereţea este pricina [desfrânării] – căci – atunci ar urma
ca toţi tinerii să fie neînfrânati –, ci noi ne aruncăm pe noi înşine în foc”.164 Şi spune Sfântul în
continuare că „uşor ar fi să împlinim întreaga înţelepciune dacă am vrea, dacă ne-am ţine departe
de cei ce ne vatămă. Fiindcă nici desfrâul nu ar veni uşor dacă noi nu am vrea”.165
Nu poate afirma nimeni că mutatul împreună echivalează cu Sfânta Taină a Cununiei, iar
aici nu este vorba de un banal certificat de căsătorie, ci de binecuvântarea lui Dumnezeu. „Aşa
cum nimeni nu poate participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate
oficia o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care
Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relaţia lor să fie binecuvantată de El, după cum
Biserica a învăţat şi a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi adâncă, iar angajamentul
reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune
reală între cei doi. Reaţiile lor sexuale nu fac decât să hrănească „dorinţele şi plăcerile cărnii”,
iar ei sunt incapabili să ajungă la comuniunea veşnică şi la bucuria de negrăit a eros-ului divin
care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt”.166

163 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. de Marcel Hanches, Ed. Învierea, Timişoara, 2005, p.
120.
164 Ibidem.
165 Ibidem, p. 121.
166 PR. PROF. DR. JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 125.

102
 Căsătoria presupune binecuvântarea lui Dumnezeu şi unirea sufletelor celor doi tineri,
precum şi formarea unui singur trup. Din momentul în care cei doi tineri formează un singur trup,
putem spune, în deplină consecinţă logică, că cei doi devin inseparabili: „L-am apucat şi nu l-am
mai lăsat” (Cântarea Cântărilor 3, 4). Această dorinţă de indisolubilitate şi de veşnicie este prezentă
în iubirea înaltă şi nobilă care duce la Sfânta Taină a Cununiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează părinţilor tinerilor şi le spune următoarele cu privire
la concubinaj: „cât aveţi copii tineri şi urmează să-i aranjaţi în viaţa lumească, trageţi-i degrabă
sub jugul nunţii. Şi fiindcă pe cei încă tineri îi asupresc cele ce ţin de pofte, în răstimpul dinaintea
nunţii, ţineţi-i [curaţi] prin îndemnuri, ameninţări, înfricoşări, făgăduinţe şi prin mii de alte
[mijloace]”.167 Şi iarăşi spune: „Cu multă grijă în primul rând, alungaţi din sufletul lor
desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales,
înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învăţaţi-i să fie cumpătaţi, să privegheze, să se roage
cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii cănd spun sau fac ceva”.168
Dar problemele majore cu privire la rolul părinţilor în educarea copiilor şi tinerilor în cultul
castităţii prenupţiale, care este o valoare de bază a familiei şi societăţii, nu vor putea fi rezolvate
decât prin cultivarea valorilor creştine: dragostea, înfrânarea, ascultarea, răbdarea, respectul,
responsabilitatea, curajul, blândeţea, smerenia, dăruirea de sine, înţelepciunea, discernământul,
conlucrarea, întrajutorarea, comuniunea în Hristos.169
Numai prin însuşirea acestor valori spirituale ale vieţii duhovniceşti omul de astăzi, atât de
mult pus la încercare de provocările de tot felul ale lumii contemporane, se poate mântui pe linia
deschisă de Mântuitorul Hristos, prin Biserică pentru sprijinirea vieţii în Dumnezeu.170
Să luăm aminte la îndemnul Sfântului Apostol Petru şi astfel să devenim cu toţii părtaşi ai
firii dumnezeieşti, astfel scăpând de stricăciunea jertfei celei din lume.
„Că dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi evlavie, făcându-
ne să-L cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin propria Lui slavă şi prin virtutea Sa, prin care ne-a
dăruit preţioase şi foarte mari făgăduinţe pentru ca, scăpaţi fiind voi de stricăciunea poftei care e
în lume, să deveniţi părtaşi ai firii celei dumnezeieşti. Pentru aceasta, punându-vă întreaga
sârguinţă, credinţei voastre adăugaţi-i virtutea virtuţii, cunoştinţa cunoştinţei, înfrânarea înfrânării,
răbdarea răbdarii, evlavia evlaviei, prietenia frăţească prieteniei frăţeşti, iubirea. Că dacă acestea
sunt în voi şi sporesc, ele nu vă vor lăsa trândavi şi nici fără roadă în cunoaşterea Domnului nostru
Iisus Hristos” (2 Petru 1,3-8).

167SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări despre viaţa de familie, p.117.

168 P.S. DR. CASIAN,Ia aminte, mamă!, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p.64.
169 DR. M. G. BUTA, Medicii şi Biserica, vol. IV, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p.18.
170 Ibidem,p.18.

103
 III. 3. AVORTUL

Practica întreruperii dezvoltării unei sarcini este cunoscută şi practicată din Antichitate.
Aşa se explică faptul că în jurământul lui Hipocrate medicul, ca slujitor al vieţii, se angajează că
nu va da femeii substanţe abortive”171.
Atitudinea societăţii faţă de avort a fost schimbătoare, fiind când tolerantă, când
intolerantă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în ţara noastră. Astfel, Codul penal din 1865 pedepsea
provocarea avortului, la fel şi cel din 1937; acesta din urmă permitea întreruperea de sarcină în
două situaţii: atunci când menţinerea sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi în cazul în care
unul dintre părinţi era bolnav psihic şi pericolul transmiterii bolii la copil era o certitudine 172.
Biserica creştină a condamnat întotdeauna avortul. Fer.Augustin se exprima împotriva
oricărui mijloc de a curma viaţa şi considera avortul drept un asasinat, la fel ca şi contracepţia
care omoară copilul înainte de a lua viaţă 173. Cât priveşte practicarea unor metode de evitare a
sarcinii, Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre actul lui Onan (Fac. 38, 9): „acest act lezează
legea împreunării”174.
Avortul este sinomim cu uciderea. Chiar dacă oamenii de ştiinţă susţineau că o sarcină
poate fi întreruptă în primele 12 săptămâni, este uşor de înţeles că din momentul zămislirii avem
de-a face cu o celulă vie, care se dezvoltă şi se transformă. „Sufletul şi trupul încep să existe
deodată, din momentul zămislirii. Speculaţiile care separă momentul „însufleţirii” de momentul
zămislirii sunt fără temei. Oamenii de ştiinţă afirmă că nu există în prezent nici o raţiune după care
sufletul să fie rupt de momentul conceperii. Morala elementară cere a recunoaşte un subiect de
drept din primul moment al existenţei, deci din momentul fecundării” 175. „Femeia se va mântui
prin naştere de prunci” – este mesajul tainic pe care trebuie să-l audă mereu acelea dintre femei
care renunţă la a da viaţă şi deci la mântuire. „Numai printr-o înălţare la nivelul gândirii lui
Dumnezeu despre om la ameţitoarea demnitate a noii făpturi se poate înţelege esenţa comuniunii
conjugale”176.
De asemenea, nu trebuie uitat nici o clipă faptul că pruncii morţi nebotezaţi sau avortaţi nu
intră în Împărăţia lui Dumnezeu. „De aceea, preoţii trebuie să conştientizeze tinerii că toate

171 Apud MELETIOS KALAMARAS, Avortul, trad. Garoafa Coman, Tesalonic, 1991, p. 3.
172 Datele sunt preluate din cartea DR.GEORGE STAN, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
p. 13.
173 Apud GEORGES HABRA, Iubire şi senzualitate, trad. Dora Mezdrea, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 109.
174 Apud Ibidem, p. 109.
175 GHEORGHE SCRIPCARU ş.a., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 73.
176 PAUL EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale, p. 52.

104
păcatele care se opun vieţii de familie şi o ameninţă trebuie evitate, deoarece ele sapă la temelia
unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar legătura dintre cei doi soţi este concepută ca
indestructibilă şi pentru toată viaţa”.177
Sfinţii Părinţi – Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul – condamnă
avortul, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează:
„Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Canoanele 91 Reulan, 21
Ancira, 2 şi 50 ale Sfântului Vasile cel Mare consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate
de săvârşirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărârii
canonice de la Elvira. Aceleaşi canoane sunt valabile şi pentru complici.

III. 4. METODELE CONTRACEPTIVE

Acestea sunt condamnate de Biserică, pentru că împiedică apariţia vieţii, actul de iubire
dintre un bărbat şi o femeie nefiind altceva decât căutarea plăcerii şi liniştirea instinctului.
“Biserica creştină pentru a salva căsătoria de la această decădere, în numele trimiterii ei divine,
proclamă că oricine lipseşte actul conjugal de exerciţiul său natural şi de puterea de procreare a
vieţii calcă legea lui Dumnezeu şi a naturii şi se face vinovat de nelegiuire” 178.
Sterilitatea voluntară este o metodă contraceptivă. Pentru a nu avea copii, femeile recurg
la intervenţii chirurgicale de legare a trompelor uterine, de exemplu. Argumentul este că au născut
doi sau trei copii şi nu vor să mai aibă şi alţii. Cum medicamentele anticoncepţionale costă bani,
cum alte metode practice îi privează „de plăcere” pe bărbaţi, femeile se mutilează pur şi simplu
prin asemenea intervenţii. Efectele asupra psihicului acestor femei nu întârzie să apară.
„…Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care
sunt practici îndreptate împotriva vieţii” 179.
Folosirea produselor farmaceutice sau a tehnicilor chirurgicale sunt practici interzise de
canoane. Astfel Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, se pronunţă astfel: “ Cei care dau
medicamente preventive sunt ucigaşi. Şi ei şi cele care primesc otrăvuri ucigătoare de feţi
(embrioni)”.

III. 5. ABANDONUL COPIILOR

177 PR.PROF.NICOLAE D.NECULA, Tradiţie şi înnoire, vol 3, p. 303.

178 MICHEL GUERIN, Mariage et Sterilite, Paris, 1938, p. 138.
179 PR.PROF.DR.NICOLAE, D.NECULA, Tradiţie şi înnoire., vol. 3, p. 302.

105
 În societatea noastră, copiii nedoriţi se constituie într-un grup anonim, dar enorm. De cele
mai multe ori, aceştia au suferit chiar din primele zile ale vieţii din cauza neglijenţei, indiferenţei,
refuzului şi chiar a urii părinţilor, mai precis a mamei. În cele mai multe dintre cazuri este vorba
de copii născuţi în urma unor legături în afără familiei; dar nu puţine sunt cazurile de copii
abandonaţi de familie şi lăsaţi în grija statului. Motivul este sărăcia, în toate aspectele ei: lipsa unei
locuinţe, lipsa celor necesare traiului etc. Înainte de toate, este vorba de lipsa de iubire, de
responsabilitate şi de credinţă. De altfel, este foarte greu să judeci asemenea cazuri, dramatice
toate, tragice unele dintre ele.
Este imperios necesar ca Biserica să se implice, să devină motorul care să pună în mişcare
mai bine pârghiile Statului, pentru ca cei care doresc să-şi crească copiii să o poată face, iar copiii
abandonaţi să nu se constituie în gruparea de “copiii străzii”, ci să fie instituţionalizaţi. Şi aceasta
pentru că aceşti copii, după ce au fost victimele abandonului matern, vor fi victimele hoţilor,
beţivilor, homosexualilor ş.a., victimele societăţii indiferente şi preocupate numai de câştig,
bogăţie, călătorii etc.
În România zilelor noastre, separaţia dintre bogaţi şi săraci este o prăpastie. De ce sunt
bogaţii bogaţi? Cei mai mulţi dintre aceştia sunt oameni dubioşi, care au strâns averi imense fără
efort, numai prin îndemânare şi aplomb: evenimentul 1989 le-a oferit cadrul necesar de
manifestare a acestor „talente”. Pentru că, dacă în ţările care nu au cunoscut comunismul cu
proprietatea lui colectivă, bogaţii reprezintă efortul de muncă al unor generaţii, în societatea
românească, bogaţii nu au în spate un neam muncitor, întreprinzător, ci o persoană bine plasată la
un moment dat, care a avut tupeul să facă “ceva” care să-i aducă averi imense.
Pe de altă parte, de ce sunt săracii saraci? Mulţi sunt total nepregătiţi pentru viaţă, şi merg
din greu în tot mai greu, sfârşind prin şanţuri sau punându-şi capăt zilelor. Alţii sunt victimele
celor dintâi, oameni care au trăit într-un fel până la 1989 şi nu au avut deschiderea necesară pentru
a înţelege evenimentele. Este vorba de aceia dintre români care aveau un serviciu într-o uzină, un
mic apartament etc. În urma privatizărilor întreprinderilor au rămas fără serviciu şi nu au înţeles
că era necesară o schimbare de abordare a vieţii. Situaţiile sunt multe şi diverse. Biserica are
obligaţia să se implice în salvarea acestor oameni şi în evitarea căderii altora în situţii
asemănătoare. Părintele, care este duhovnic, îndrumător spiritual, trebuie să devină şi îndrumător
social, profesional. Este bine să profite de faptul că se bucură de încredere şi ascultare din partea
oamenilor şi să intervină cu soluţii limpezi, aplicabile. Viaţa de familie a fost grav afectată de
asemenea situaţii.
De la sărăcie la beţie la agresiuni fizice din partea bărbatului asupra soţiei şi a copiilor nu
mai este decât un pas. Un om sărac este un om slab, dezorientat, un om care uită de Dumnezeu în

106
momentele lui de disperare şi atunci soluţiile de manifestare a tulburărilor lui sunt legate de
consumul de băuturi alcoolice, de manifestarea bărbăţiei asupra familiei sale şi altele de felul
acesta. Familia este grav afectată, copiii sunt speriaţi, suferă pentru ei şi pentru mama lor, încercă
să înţeleagă atitudinea tatălui pe care îl iubesc şi care îi decepţionează, resimt nesiguranţa casei
lor.
Statul apără familia în faţa unor asemenea situaţii, în sensul că îl pedepseşte pe tatăl agresiv.
Numai că alternativă nu există din partea Statului şi atunci, după o penitenţă în închisoare, se
întoarce “acasă”, unde situaţia este neschimbată, şi totul porneşte de la capăt.
Intervenţia preotului-duhovnic este absolut necesară. Chiar dacă asemenea persoane
agresive nu vin la biserică, părintele poate interveni prin credincioşii care sunt activi şi care vor să
facă bine. Abilitatea preotului este decisivă în mersul bun al vieţii din parohie.

III. 6. DEVIERI GRAVE MORALE: HOMOSEXUALITATEA

Homosexualitatea reprezintă, pentru timpurile noastre, un mare pericol de a distruge viaţa

de familie. Şi aceasta pentru că tot mai mult se vorbeşte despre „rafinamentele” sexuale la care
omul are acces, despre libertatea individului ce trebuie respectată de societate, care se extinde până
la înfruntarea naturii umane. Unitatea umană diferenţiată şi complementară este unitatea
conjugală. Perechea umană este o pereche conjugală. Or, homosexualitatea distruge perechea
creată de Dumnezeu, şi în locul ei pune un fals.
Sexualitatea care a pus stăpânire pe minţile oamenilor contemporani trece cu mult de sfera
naturalului manifestându-se în practici anti-naturale. Şi aceasta pentru că omul a încetat să-şi
umanizeze sexualitatea proprie, să se adapteze şi să o adapteze la condiţia sa umană. Şi lucrul
acesta s-a putut petrece pentru că omul consideră că este la voia lui să accepte sau nu condiţia de
femeie sau pe aceea de bărbat, să-şi accepte trupul şi, în cele din urmă, să accepte fericirea
pâmântească aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu. Or, orice om care refuză să-şi asume realitatea
sexuală, în cele din urmă neacceptarea sa se referă la Dumnezeu, căci El este Cel criticat şi renegat
în astfel de cazuri.
De fapt, instinctele „reprezintă aspectul de animalitate al firii noastre, accentuat după
căderea din viaţa paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu” 180. Or, instinctele sunt complexe, se
manifestă prin însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar, care păstrează integritatea structurală şi
funcţională a individului. „Ţinute prin voinţă în limitele care le fac utile firii, instinctele sunt

180 PR.PROF.DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Bucureşti, 1992, p. 62.
107
nevinovate; altfel, ele devin patimi: din trăsături animalice, ele devin trăsături diabolice, prin
elementul spiritual care le colorează” 181. Patima nu este decât “un instinct pervertit”, spunea
fiziologul Dr. Nicolae Paulescu 182. Omul se naşte cu instinctul sexual, dar acesta este umanizat de
iubirea dintre bărbat şi femeie şi atinge scopul în naşterea de fii. În unirea contra firii dintre două
persoane de acelaşi gen nu poate fi vorba decât de încălcarea flagrantă a datelor normale.
Homosexualitatea este o patimă veche a omului; atitudinea societăţii a fost diferită. Dar,
ceea ce se petrece astăzi întrece orice măsură: dacă până acum cei care aveau astfel de înclinaţii se
ascundeau, ferindu-se de societate, astăzi ei luptă pentru ca anormalitatea lor să fie trecută în rândul
normalităţii, să fie chiar legiferată, instituţionalizată, acceptată, chiar impusă societăţii ca fiind un
comportament normal183.
„Distincţia dintre actele homosexuale şi orientarea homosexuală este una recentă, bazată
pe opera lui Freud şi a altor cercetării din aria sexualităţii umane. Această distincţie era
necunoscută în vremurile biblice, când se afirma despre comportamentul homosexual că este o
pervertire voită şi păcătoasă a posibilităţilor sexuale dăruite de către Dumnezeu “ 184.
Berdeaev vorbea despre două tipuri de iubire: iubirea ascendentă şi iubirea descendentă 185.
Dar, în virtutea darului libertăţii, iubirea este o alegere. Or, cei care practică deviaţiile sexuale la
care ne referim invocă permanent această libertate ca posibilitatea de alegere între două variante.
Problema homosexualităţii care ne preocupă se află în atenţia medicilor psihiatri. Şi aceasta
pentru că s-a vorbit mereu de o predispoziţie înnăscută, de o deviaţie genetică a practicanţilor.
Numai că, în anul 1994, la Congresul Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janeiro se afirmă
convingător că „este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale homo-sexualităţii, deoarece
orice homosexual este deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ” 186. Cu
alte cuvinte, dacă homosexualitatea nu are cauze genetice, endocrine, psihice nu poate fi
considerată decât un viciu, o pervertire a unui instinct, cu repercusiuni asupra familiei şi a
societăţii.
Preotul, profesorii, părinţii nu trebuie să treacă sub tăcere discuţiile legate de viciul acesta
cu tinerii. Este obligatoriu, este moral să li se atragă atenţia că nu este vorba de o „joacă”, ci de o
mare eroare de viaţă. De asemenea, preotul poate să organizeze societatea laică, şi să se facă
presiuni pentru ca propaganda homosexualităţii să nu mai fie mediatizată.

181 DR.GEORGE STAN, Teologie şi Bioetică, p. 131.

182 NICOLAE PAULESCU, Instincte, patimi şi conflicte sociale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 98.
183 PR. CLAUDIU DUMEA, Omul între “a fi” şi “a nu fi”, Bucureşti, 1998, p. 25.
184 PROF.DR.JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii, trad.P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Edit.Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 144.
185 NIKOLAI B ERDIAEV, Despre sclavia şi libertatea omului, trad. Maria Ivănescu, Ed. Anstasia, Bucureşti, 2000, p. 221.
186 DR.GEORGE STAN, Teologie şi Bioetică p. 129.

108
 Poziţia Bisericii este foarte clară: homosexualitatea nu poate fi acceptată din punct de
vedere moral: ea „denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu are nici o
valoare procreatoare şi reprezintă o parodie a «unirii într-un singur trup». Caracterul de
promiscuitate al comportamentului homosexual arată că este un păcat” 187

187 PROF.DR.JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii, p. 144.

109
 CAPITOLUL IV

VI.1. FAMILIA ŞI PROBLEMELE SOCIALE

Societatea de astăzi se confruntă cu numeroase şi foarte grave probleme. Ca într-un coşmar,

fiecare lună care a trecut de la Revoluţia din 1989 a scos la iveală drame cumplite şi nebănuite.
Se observă în ultima vreme o tendinţă a tineretului spre teribilism, apucături dezordonate,
fumat, droguri, vocabular vulgar sau nonconformism; şi aceasta datorită libertăţii rău înţelese.
Adesea tinerii îşi zic: „Sunt liber! Revoluţia din 1989 mi-a oferit această libertate; sunt
liber să fiu ce vreau, să fac ce vreau, să aleg ce vreau, să spun ce vreau!” 188. Însă nu acesta este
sensul pe care a vrut Dumnezeu să-l vadă în libertatea pe care a dat-o spre desăvârşirea binelui.
Un om cu adevărat liber are oroare de rău. Căci binele este ceea ce zideşte, iar răul este ceea ce
distruge. Libertatea trebuie înţeleasă ca puterea de a păstra cumpăna cu cele două talere, raţiune şi
pasiune, în perfect echilibru. Ea mai poate fi înţeleasă ca puterea de a distinge binele de rău şi de
a alege binele.
Biserica trebuie să-i ajute pe tineri la selectarea valorilor. Pentru că omului modern şi, în
special, tânărului i se oferă acum tot felul de capcane tentante în care poate cădea foarte uşor. El
trebuie orientat, trebuie să i se spună mereu care este valoarea vieţii. Nu se vor impune niciodată
într-o societate extremiştii sau cei care vor să impună ca normă imoralitatea sau amoralitatea. În
fond creştinismul de aceasta a apărut şi Dumnezeu de aceasta S-a întrupat pentru că astfel nu avea
rost să vină. A venit să dea nişte norme de conduită care să facă posibilă convieţuirea între oameni
şi să-i împace cu Dumnezeu şi, ca mijloace, să impună nişte norme morale; pentru că dacă aceste
norme biblice morale sunt distruse, atunci lumea rămâne în dezorientare totală 189.
Astăzi rolul Bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe
şi a trăirii creştineşti se impune mai mult ca oricând. Creştinul trăieşte într-o societate modernă şi
tehnicizată în care luxul, plăcerile ieftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului îi încântă şi atrag
în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe
pământ, iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le dau
traiul şi huzurul. Cei mai expuşi provocărilor societăţii de astăzi sunt tinerii. Ieşiţi de sub controlul
şi supravegherea părinţilor, o bună parte dintre ei îşi irosesc timpul în zadar, nu privesc cu

188 MARIUS MOCĂNESCU, Libertate sau libertinaj, în Rev.Călăuza Ortodoxă, nr.124, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1999,
p.18.
189 ÎPS. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, MITROP. AL TRANSILVANIEI, Tinerii încotro, în Rev. Călăuza Ortodoxă, nr. 90, 1996, Ed.

Episcopia Dunării de Jos, 1996, p.11-12, aici p.11.

110
seriozitate problemele vieţii, ignoră sfaturile părinteşti, defaimă învăţătura Bisericii şi nu cinstesc
pe cei mai în vârstă decât ei, crezând că prin modul lor de a se comporta şi privi lucrurile sunt mai
emancipaţi decât alţii, că dispun de orice şi că totul li se cuvine. Nu au deprins cultul muncii şi
simţul buneicuviinţe şi nu se întreabă niciodată ce aşteaptă societatea de la ei şi ce sarcină ridică
pe umerii lor viitorul. Unii dintre aceşti tineri tratează cu maximă indiferenţă şi dezgust fenomenul
religios, virtutea credinţei, nu mai au frică de Dumnezeu şi nu mai sunt deprinşi cu rugăciunea.

IV.2. RELAŢIA FAMILIE – SOCIETATE

Societatea românească nu poate asigura deocamdată minimum de confort pentru o familie

tânără, dornică să aibă o casă, urmaşi. Deşi tinerii la căsătoria civilă sunt anunţaţi solemn şi pompos
de ofiţerul stării civile că statul român ocroteşte familia şi viaţa… în realitate văd că sunt vorbe şi
atât. Perspectivele sunt dintre cele mai sumbre: lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a unui
confort rudimentar face ca tinerii să evite căsătoria şi familia. Astfel, cad pradă tentaţiilor de orice
fel, care „prezintă” viaţa exotic: alcoolism, sexualism, droguri, sinucidere, ca o evadare din stresul
şi grijile cotidiene. Pentru mulţi Biserica pare desuetă, cu principii care nu-şi mai află aplicare în
contemporaneitate190. Multe familii se destramă la puţină vreme de la căsătorie, astfel că sălile
tribunalelor zilnic sunt pline de doritori de divorţ. Cea mai des invocată cauză este: nepotrivire de
caracter şi stingerea iubirii, dar şi lipsuri materiale. S-ar părea că pluteşte o stare de nesiguranţă a
zilei de mâine, aşa încât principiile evanghelice sunt ignorate nemaicontând decât grija zilei de
mâine; aici şi acum.
La o asemenea superficialitate s-a ajuns în multe domenii, astfel încât viitorul depinde nu
de calitatea persoanei, de vârsta ei tânără şi entuziastă, de studiile făcute cu greu şi cu rezultatele
frumoase şi, nu în cele din urmă, de moralitatea ei, ci totul depinde de organizarea “relaţiilor”
personale, de mită şi corupţie.
Foarte mulţi tineri aleg căi rele pentru a-şi putea duce existenţa, mai ales că orice li se pare
justificabil, având exemple chiar dintre oameni cu alese funcţii care au devastat bunurile ţării după
bunul plac, la umbra legilor. În multe situaţii predica slujitorilor Bisericii poate părea unora lipsită
de sens; sunt de fapt acei oameni care sunt creştini doar prin Botez, ei nemaiavând nici o legătură
cu Biserica.
Familia creştină este pusă astăzi la mare încercare, deoarece nu este considerată de stat ca
o prioritate, ci adeseori ca o povară. Familia creştină este, de fapt, Biserica în societate, pentru că

190 PR. DRD. CIPRIAN CLOŞCĂ, Declinul familiei creştine, în Rev. Credinţa Ortodoxă, nr.3(61), Ed. Episcopiei Romanului,
Roman, 2002, p.10-11, aici p.10.
111
nu toţi membrii unei societăţi aparţin Bisericii şi cu atât mai puţin Ortodoxiei. În acest sens, „mica
Biserică “ trebuie să se manifeste ca Biserică nu doar în spaţiul eclezial, ci şi în cel social prin
supunerea faţă de lege şi de autorităţile legale.
Familia creştină trebuie să participe la chemarea societăţii civile, ca una ce are nu doar
drepturi, ci şi obligaţii.
Lumea suferă în orice loc de o plagă grea: secularizarea, alipirea cu obstinaţie de material,
de efemer şi nu etern. Aceasta este principala cauză a eşecului spiritual al lumii moderne care
conduce neabătut la criza morală. În şi prin Biserică omul află destinul său mântuitor în persoana
lui Hristos, învaţă morala creştină sau viaţa curată bineplăcută lui Dumnezeu. În afără Bisericii
omul se pierde în vanitatea egoistă a păcatului care îl conduce la moartea spirituală, mai cumplită
decât cea trupească. Fiind alipit de secular, omului i se pare normal anormalul, iar anormalul ia
locul normalităţii, deci orice păcat devine nu numai posibil, dar şi înăpduit într-o existenţă libertină
ce nu recunoaşte o Autoritate eternă care-l poate acuza şi pedepsi in aeternus pentru atrocităţile
comise. Omul apostaziază şi declară materia veşnică, binele şi răul nu există, decât binele
personal, de moment, în detrimentul altuia, chiar dacă aceasta ar însemna ucidere, delapidare,
escrocherie sau minciună. În acest context luciferic este evidentă criza familiei ai cărei membri
devin imorali, corupţi, adulteri sau suicizi.
Situaţia economică dificilă din România se răsfrânge implicit asupra tuturor acestor
categorii de oameni, buni creştini, care rezistă greutăţilor cotidiene, de la tineri la cei în vârstă, ca
şi asupra Bisericii şi clerului nesalarizat corespunzător.
Lipsa locurilor de muncă cu salarizare decentă, ritmul aberant al creşterii preţurilor, cursa
ameţitoare a căderii economice creează panică în rândul acelor creştini mai slabi în credinţă şi
sunt tentaţi să plece din ţară, legal sau nu, pentru asigurarea unui trai decent. Doar unii se întorc,
însă cei mai mulţi nu mai revin acasă, fiindu-le teamă de instabilitatea economică. Astfel, emigraţia
a devenit un fenomen curent care nu mai surprinde pe nimeni. Ceea ce începe să devină grav este
conştienţa cu care guvernele postdecembriste tratează acei tineri super-dotaţi intelectual şi care
sunt cooptaţi în general în S.U.A. pentru salarii mici, dar care la noi sunt o avere.
Nu trebuie trecute cu vederea efectele devastatoare ale condiţiilor economice precare
asupra multor familii. Situaţii de criză economică gravă au fost multe şi au cuprins toate popoarele
lumii. În epoca contemporană însă, ea constituie un fundal frustrant pentru majoritatea familiilor,
agravând efectele tuturor celorlalţi factori care agresează familia sau justificând, aparent, abdicarea
multora de la principiile morale sănătoase. În aceste condiţii, planning-ul familial se pretinde o

112
alternativă rezonabilă la avort, o soluţie practică în favoarea căreia se argumentează adesea prin
gravitatea problemelor materiale pe care naşterea unui copil le-ar accentua191.

IV.3. SĂRĂCIA ŞI ŞOMAJUL – PROBLEME ALE DEZECHILIBRULUI FAMILIAL

Din păcate, criza economică, morală şi socială îşi pune din plin amprenta asupra familiei
creştine, care într-un procent din ce în ce mai mare nu este ceea ce ar trebui să fie. Mulţi factori ai
societăţii moderne concură la deprecierea tot mai accentuată a vieţii conjugale şi nu de puţine ori
la ruperea căsătoriei, cu consecinţe dezastruoase pentru copii. Mulţi sociologi susţin că la baza
decăderii vieţii de familie ar sta criza economică, evident cu pondere mai mare în ţările sărace, dar
nici în cele bogate, ori foarte bogate, situaţia nu-i mai bună.
Starea de criză economică pe care o traversează societatea generează lipsă şi sărăcie. În
faţa crizei economice, familiile creştine puternic afectate de sărăcie trebuie ajutate de către stat, de
către parohia în care se află şi de către alte familii creştine. Greutăţile vieţii fie îi apropie mai mult,
fie îi îndepărtează mai mult pe unii de alţii.
Preotul neputând să rezolve singur această problemă trebuie să trezească în sufletele
credincioşilor sentimentul milei creştine, sădind în inimile lor ideea că Hristos Se identifică cu
semenul lor aflat în suferinţă; Hristos cel flămând, cel gol, însetat, bolnav, în necaz sau în nevoie.
Şomajul, emigraţia, nesiguranţa locului de muncă, lipsa mijloacelor de trai, toate împreună
au urmări dintre cele mai tragice: furturi, violenţă, crime, disperare, sinucidere, prostituţie. Multe
chemări şi lunecoase tentaţii ale culturii păgâne umaniste, ale ateismului, ale ştiinţei fără de
Dumnezeu şi ale sectelor vin să întregească paleta, încununând efortul de secularizare.
În faţa acestor mari contorsionări ale lumii, familia creştină poate fi în pericol dacă se va
înrobi duhului veacului acestuia, înrobire care este cauza profundei crize spirituale şi care naşte la
rându-i criza generală. Slujind duhului veacului, păcatului, omul se întinează pe sine, dar întinează
şi natura; astfel, el îşi pierde forţa spirituală, în timp ce natura, nefiind tratată în conformitate cu
legile ei, nu-şi mai dă roadele.
În această apăsătoare atmosferă care domină lumea şi mai apoi viaţa în mediul urban,
familia creştină trebuie să lupte cu efort sporit şi să fie ajutată în împlinirea aspiraţiilor sale. Numai
Biserica este cea care prin învăţătură şi darurile sale poate să crească omul până la statura
bărbatului desăvârşit, ducându-l la asemănarea cu Dumnezeu. Datorită familiei, omul nu este izolat

PS. AMBROZIE SINAITUL, Familia astăzi, în Rev. «Cronica Romanului», nr.1, Ed. Episcopiei Romanului
191

Roman, 2002, p.4-5, aici p. 4.

113
în lume; în familie se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, al dăruirii pentru semenii lor.
Familia suferă din punct de vedere economic foarte mult. Rata inflaţiei este mare. Preţurile
sunt mari în raport cu salariile. Se constată o disproporţie: în timp ce unii au salarii foarte mari,
alţii le au foarte mici şi nu le ajung pentru existenţa zilnică. Din motive de sărăcie, unii dintre
membrii familiei sunt nevoiţi să muncească la negru. Munca la negru este nerentabilă. Omul face
munci mizere, sub demnitatea lui. Nu este plătită suficient pentru calitatea şi cantitatea muncii
prestate, nefiind nici impozabilă, fiind o pierdere şi pentru stat.
Familia contribuie la creşterea spirituală şi morală a lumii, la buna ei funcţionare socială şi
economică, este izvor de înnoire, de sensibilitate, de bogăţie spirituală, prin finalitatea ei hristică
şi sunt chemate să schimbe chipul lumii de astăzi.

IV.4. FAMILIA ŞI PROBLEMA FINANCIARĂ

Cu toate că banii sunt un dar de la Dumnezeu şi joacă un rol important în viaţa familiei,
totuşi, ei reprezintă rădăcina conflictelor la nivel individual, familial şi chiar între naţiuni. Pentru
acest motiv, Sfânta Scriptură stabileşte principii clare în folosirea banilor pentru a sluji fericirii
umanităţii.
Pe acei care vor să devină robi ai banilor, Sfânta Scriptură îi învaţă că banii sunt un dar,
sunt un talant, dar ei nu sunt esenţiali pentru fericire; ei sunt trecători. Familiile care muncesc doar
pentru bani, ajung în final să se depărteze de Dumnezeu, să-L uite. „Dumnezeu... ne dă cu belşug
toate, spre îndulcirea noastră“ ( Timotei 6,17). Astfel, oricare ar fi venitul material al familiei el
este un dar de la Dumnezeu. De fapt, dacă Dumnezeu nu ar fi creat omul, ei nu ar fi primit aceşti
bani şi dacă El nu i-ar fi dat iscusinţă ştiinţifică, tehnica şi practica, ei nu ar fi avut nimic. Nu numai
atât, dar dacă nu ar fi avut sănătate, la ce i-ar fi folosit diferitele părţi ale trupului, dacă cu ele nu
puteau produce bani.
De aceea familiile care au trebuie să facă milostenii cu familiile sărace, zicând: „De la Tine
sunt toate şi cele primite din mâna Ta, Ţi le-am dat Ţie” ( Paralipomena 29, 14). Banii nu sunt
esenţiali pentru viaţă. Dumnezeu a spus: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (Luca
12,15)”. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”
(Matei 4,4).
Fericirea înseamnă o calitate spirituală şi psihologică ce vine din experienţa relaţiei cu
Dumnezeu, un suflet paşnic, o minte liniştită, care cunoaşte iertarea lui Dumnezeu şi iubirea
autentică a oamenilor oriunde şi oricine ar fi ei. Din acest concept logic unii ar trebui să-şi dea

114
seama cât de greu este să cumperi fericirea cu bani; de fapt, banii au adus tristeţe celor care au avut
prea mulţi. Aceştia îşi concentrează toate nădejdile în modul cum să-i investească şi să-i păstreze.
Dar, uneori se distrug pe ei înşişi alergând după o fericire falsă 192.
Sfântul Apostol Pavel arăta: „Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se
semeţească şi nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeu Cel viu” (
Timotei 6,17). Banii sunt nesiguri; ei pot veni astăzi şi dispărea mâine. Banii reprezintă un lucru
dinamic, iar dependenţa de ei poate duce la o cădere nervoasă a întregii familii.
Sfânta Scriptură cere celor bogaţi să investească banii pentru slava lui Hristos, spre liniţtea
şi mântuirea oamenilor, să fie darnici şi să-şi agonisească” buna temelie în veacul viitor” (
Timotei 6,29). Dumnezeu a avut încredere atunci când a dat omului banii. Şi de aceea trebuie să-i
folosească în mod conştiincios. Să folosească ceea ce este necesar şi să lase ce este de prisos în
seama voinţei lui Dumnezeu, care poate să-i folosească când este nevoie.
De aceea, Dumnezeu îi avertizează asupra risipei „căci beţivul şi desfrânatul vor sărăci”
(Pilde 23, 21). El îi încurajează să culeagă firimiturile rămase şi să-i servească şi pe alţii (Matei
15, 27).
A depinde de bani înseamnă a-L nega pe Dumnezeu. Domnul a spus: „cât de greu este
celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 24), iar Iov spunea:
“dacă aş fi făcut din aur nădejdea mea, aş fi spus aurului lămurit: Tu eşti încrederea mea, aş fi
tăgăduit pe Dumnezeu cel prea înalt” (Iov 31, 24-28). Astfel, problema stă în a considera banii ca
stâlpul vieţii şi fundament pentru viitor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că oamenii nu se mântuiesc,
deoarece mântuirea este deosebită de dependenţa faţă de bani. Mântuirea înseamnă luarea banilor
de care au nevoie şi oferirea lor lui Dumnezeu pentru a-i folosi voii Sale, fie pentru slujire, fie
pentru cazuri neprevăzute. Astfel, trebuie să creadă că Dumnezeu este singurul susţinător, pe când
banii nu sunt, pentru că cel ce-şi pune nădejdea în bogăţia lui se veştejeşte (Pilde 11,28). Cei care
iubesc banii cad într-o mulţime de rele ca: hoţie, răpire şi alte practici ilegale, pentru că vor să fie
bogaţi: „cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi
vătămătoare, ca unele care afundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este
rădăcina tuturor relelor“ (  Timotei 6,9-10). Astfel, când Dumnezeu a zis : “nimeni nu poate sluji
la doi domni…, nu putem sluiji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16,13), a vrut să spună că
iubirea banilor este opusă închinării lui Dumnezeu.

192PS.EPISCOP MOUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, în Familia creştină azi, în Rev. MMB, Iaşi, Ed.Trinitas, p.168-201, aici
p.191.
115
 Toate familiile încearcă să-şi sporească veniturile. Membrii ei schimbă slujbele pentru un
venit mai mare, dar principalul scop trebuie să fie a avea destul, nu a trăi în opulenţă! Este o mare
diferenţă între cele două aspecte: „evlavia este mare câştig atunci când se îndestulează cu ce are”
( Timotei 6,6). „Dumnezeu poate să înmulţească darul tot harul la voi, că având totdeauna toată
îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun” ( Corinteni 9,8).
Satisfacerea nevoilor trebuie să fie normală: „pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi” (Matei 6, 11). Acest lucru este suficient pentru o viaţă liniştită, trăită spre slava lui
Dumnezeu. Cât priveşte plăcerea „cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, este moartă” ( Timotei
5,6), iar lucrurile după care aleargă oamenii şi le admiră „tot ce este în lume, adică pofta trupului
şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume; şi lumea trece şi pofta ei “ (
Ioan 2,16-17).
Un creştin trebuie să-şi planifice bugetul familial. Cuplul trebuie să câştige banii în mod
cinstit împreună şi să-i cheltuiască pentru nevoile lor potrivit unor priorităţi: „pentru Dumnezeu
«pârga» sau prima parte din tot ceea ce produc; pentru fiecare partener o sumă potrivită de bani
pentru cheltuieli personale; pentru familie cheltuieli zilnice şi lunare; pentru părinţi când au nişte
nevoi deosebite; pentru slujbe trebuie să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze potrivit voii Sale, fie
pentru familie, fie pentru alţii”193.
Duhul înţelegerii, al dragostei, al dreptăţii şi al sfinţeniei, trebuie să aibă un prim loc în
familie. Fără îndoială, multe famili se destramă din pricina banilor, deşi aceştia nu ar trebui să
aibă o atât de mare greutate în viaţa lor.

IV.5. DROGURILE ŞI ALCOOLUL

Alte mari primejdii care s-au instalat deja destul de comod în lume şi care au cuprins
societatea contemporană sunt dependenţa de alcool şi drogurile.
Ştiinţa medicală dovedeşte adevărul biblic că păcatele părinţilor lovesc crud moştenitorii.
Dintr-un tată beţiv se vor naşte copii cu o sănătate şubredă şi cu un psihic adesea vrednic de a fi
luat în grija unui psihiatru.
Drogul constituie pentru societatea modernă o armă cu efect întârziat, cu repercusiuni
adesea dezastruoase asupra celor tineri şi fără o educaţie serioasă în acest sens.
Pentru cel prins în ghearele „morţii albe”, drogul devine, pentru un timp, mijlocul ce-l face
să uite o spaimă devenită insuportabilă. „Adolescentul, cel mai vizat de pericolul drogurilor, este

193 Ibidem, p.193.

116
urmărit întotdeuna de spaimă: în faţa sexualităţii şi a morţii care, deopotrivă, îl fascinează şi-l
înspăimântă”.194
În lipsa valorilor, a înţelegerii sensului vieţii şi fără repere concrete în viaţă, adolescentul
se abandonează adeseori în drog, căutând prin stările ce i le oferă euforia de câteva clipe
descoperiri noi în subteranele sufletului şi ale lumii.
Cei ce se droghează încearcă să vorbească de vederea în starea lor euforică a
„indivizibilului” care, în fapt, nu este decât o iluzie, un deşert în care nimeni nu le stă în faţă şi nici
nu vine către ei.
Într-un târziu, nu se trezesc decât a fi ei şi mai singuri decât înainte; nu sunt în final decât
ei înşişi şi nimeni atcineva. Drogurile nu le oferă decât o stare iluzorie, stare ce le distruge
implacabil fiinţa umană, atât fizic, dar şi psihic.
Ieşirea din această stare a celor ce au fost cuprinşi de beţia albă, dacă mai există această
putere la cei dependenţi de droguri, se face prin dezintoxicare care este uşoară, dar, paradoxal, nu
înseamnă nimic, fiindcă pacientul trebuie să fie primit, ocrotit şi călăuzit ca un nou-născut.
Pentru a nu ajunge un tânăr în această stare în care nu se mai poate face prea mult, este de
datoria societăţii şi Bisericii ca, prin mijloace specifice, prin şcoli, prin Biserică, prin presă, să
conştientizeze pe tineri de “capcanele” cu care se confruntă ei astăzi: alcoolul, drogul, SIDA,
pentru că este mai uşor a preveni decât a vindeca. Şi acesta când încă nu este prea târziu.
Biserica, deşi nu are capacitatea şi nici mijloacele prin care ar putea să interzică consumul
de droguri de orice fel, are totuşi posibilitatea şi obligaţia totală de a trezi în cei tineri „vocaţia lor
de fiinţe personale, capabile nu să-şi risipească viaţa, ci s-o iubească cu adevărat, prin prietenie,
iubire, creativitate”.195
Biserica nu trebuie să-i acuze şi să-i condamne, ci are datoria, acolo unde sunt aceştia, de
a-i asculta şi sfătui, primindu-i în comunitatea sa, care trebuie să devină pentru ei un spaţiu al
renaşterii spirituale.
Preotul trebuie să-i înveţe arătându-le că nu numai avortul constituie o adevărată dramă şi
lasă răni profunde în sufletul mamei, ci şi alcoolul, drogul şi homosexualitatea sunt total contrare
principiilor evanghelice, pentru că distrug iremediabil fiinţa umană şi primejduiesc mântuirea
sufletului.
Trăind într-o societate care de cele mai multe ori e atinsă de promiscuitate, tânărul îşi
întinează sufletul şi uită cu desăvârşire că acest trandafir, sufletul, i s-a îndredinţat de Cel
Atotputernic şi va trebui să-l înapoieze în aceeaşi puritate în care l-a primit.

194 OLIVIER CLEMENT, Adevăr şi libertate, Ed. Deisis, Sibiu,1997, p.115.

195 Ibidem, p.117.
117
 Poetul latin Horaţiu spunea: „Copilul, la această vârstă fragedă, este ca o ceară atât de
moale, că se poate da uşor după chipul păcatului şi odată stricată, cu anevoie se mai da după
chipul şi firea virtuţii”.196
Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a
caracterului şi personalităţii creştine (familia, şcoala, biserica) l-au luat anturajele obscene şi
mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul acestor zile şi anume
distracţiile, sălile de biliard, barurile indecente, discotecile, pornografia, drogurile, fumatul,
jocurile de noroc şi alte capcane şi curse vătămătoare şi ucigătoare de suflet în care se pierd aceste
fiinţe naufragiate. Tinereţea este greu de îmblânzit, este greu de stăpânit, „dar voi, tinerilor, fiţi
supuşi celor bătrâni şi în toate legăturile voastre să fiţi împodobiţi cu smerenie, căci Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor umili le dă har”. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui
Dumnezeu pentru ca El la vremea cuvenită, să vă înveţe” ( Petru 5, 5-6). Dostoievski afirma:
„Singura soluţie de a scoate tinerimea din criza morală este ca educaţia tinerilor să se facă în
spiritul religiei creştine”. 197
Primul factor “care formează “ şi nu “informează” tânărul în prespectivă creştină este
familia.
Realizarea prin educaţie religioasă a unui suflet frumos şi curat, acesta este scopul pe care
îl au de îndeplinit părinţii care înţeleg familia ca o şcoală a virtuţilor şi a începutului desăvârşirii
în Hristos Domnul. Problema religioasă a societăţii este o problemă a valorii educaţiei şi ea nu
poate fi scoasă din circuitul vieţii spirituale.

IV.6. VIOLENŢA FAMILIALĂ

Violenţa în familie este şi ea un fapt foarte grav, a cărui existenţă nu poate fi negată în
societatea românească. Mulţi părinţi cred că oferă o „educaţie solidă” în familie folosind forţa
muşchilor, violenţa. Pe fondul consumului mare de alcool, aceşti inşi îşi mutilează copiii, soţiile,
părinţii, rudele şi cunoscuţii prin ieşiri violente.
Cei care au asemenea firi agresive nu poartă în ei nici un fior de credinţă, fiind nedoriţi în
societate. De multe ori aceştia provin din familii dezorganizate, alcoolice, în care au fost maltrataţi,
iar la rândul lor vor proceda la fel, distrugând şi ei alte vieţi, fărămiţând alte familii şi lovind multe
suflete.

196 ILARION MÂŢĂ, Tânărul creştin şi provocările societăţii de astăzi, în Rev. «Cronica Romanului», nr. 5, Roman, 2002, p.13.
197 Ibidem.

118
 Mass-media abundă în descrieri cutremurătoare în care violenţa deţine primul loc. Există
mii de familii care se destramă anual din pricina lipsei de înţelegere a sensului familiei.
Cei care sunt deopotrivă părinţi în biserică, dar şi părinţi în familie vor fi pentru fiecare soţ
şi tată, primul model de cumpătare, fidelitate şi responsabilitate. Din nefericire, pentru multe
familii, cel care ar trebui să fie primul responsabil şi devotat se transformă adesea în agresor sau
devine cauza unor suferinţe şi neîmpliniri dezastruoase pentru membrii casei sale. Aceşti oameni,
adesea stăpâniţi de multe patimi, au o nevoie enormă de preotul lor.
Biserica a condamnat aceste fenomene negative, care conduc la distrugerea unităţii,
ştiindu-se că o familie dezbinată este prilej de păcat. Din nefericire, Biserica nu poate interveni
foarte mult în reglementarea acestor serioase probleme, deoarece a fost aproape exclusă de la viaţa
socială de statul ateu comunist, neputând să-şi desfăşoare activitatea ei dincolo de cadrul
lăcaşurilor de cult vreme de cincizeci de ani, timp care înseamnă multe generaţii laicizate, ateizate,
golite de orice sentiment religios sau de cunoaşterea lui Dumnezeu 198. Astăzi, slujitorii sfintelor
altare, prezenţi în parohii, armată, spitale, case de copii, aziluri, închisori, încearcă tot mai mult ca
efortul misionar–filantropic să devină chipul în care Hristos să Se recunoască în creştinii săi.
Biserica iese în întâmpinarea tuturor, însă la chemarea ei trebuie să existe şi răspuns pentru
a fi atins începutul comuniunii.
Cercetările privind violenţa domestică sunt relativ recente, apărând pentru prima dată în
Anglia secolului XX, în deceniul al VII-lea, familia fiind considerată de foarte multe organizaţii
locul unde societatea nu trebuie să intervină. Este cunoscut faptul că, în societatea românească
aflată în tranziţie, fenomenul violenţei domestice este într-o continuă creştere. Începuturile acestei
violenţe sunt sesizate la copiii abandonaţi. Mulţi dintre aceşti copii încep să aibă un comportament
deviant. Devin violenţi, au aversiune faţă de sexul opus şi faţă de viaţa de familie. Copiii
abandonaţi de mai multe ori şi crescuţi de mai mulţi taţi sau de mai multe mame resimt de multe
ori lipsa de afecţiune părintească, de grijă atentă şi control echilibrat, brutalitatea şi indiferenţa,
climatul relaţional rece şi neprimitor. Tot la ei se va observa mai târziu tendinţa de abandon a unor
copii când devin adulţi şi se căsătoresc. Violenţa fizică, violenţa de limbaj au apărut la tineri din
lipsă de ocupaţie, de serviciu, de moleşeală morală sau plictiseală, sau „acedia”cum o numeşte
Evgarie Ponticul199.
În Evanghelie, autoritatea tradiţională a bărbatului asupra femeii şi a părinţilor asupra
copiilor este dublată de responsabilitatea pentru mântuirea lor, având în vedere supunerea tuturor
faţă de Hristos, libertatea personală şi demnitatea dată de Domnul fiecărui om sfinţit prin Botez.

198 PR. DRD. CIPRIAN CLOŞCĂ, Declinul familiei creştine, p.10.

119
 CAPITOLUL V
FAMILIA ŞI PROBLEMA COMUNICĂRII
V. 1. FAMILIA ŞI MASS-MEDIA

Alături de timp şi de locul unde trăieşte o familie, ziarele, revistele, radioul, televiziunea,
cinematograful, televiziunea prin cablu au şi ele o puternică influenţă asupra omului. Şi mai ales
când din dorinţe exclusiv mercantile toate aceste instanţe enumerate pun în faţa omului idei care
incită la ură şi violenţă, la sexualitate şi pornografie, la ură şi violenţă. Este mai presus de orice
îndoială că lumea a realizat un progres rapid în domeniul tehnologiei de transmitere a informaţiei,
adică în difuzarea mass-mediei. În numai câţiva ani, progresul în domeniul televiziunii a făcut
trecerea de la imaginile alb-negru la cele color, apoi cibernetizarea audio-video şi transmisiile prin
satelit i-au înlesnit omului în mod substanţial posibilitatea transmiterii şi primirii informaţiei de
orice fel. A avea acces la toată media, ca televiziune, radiou, ziare şi reviste, nu reprezintă un lucru
negativ. Negativ este că atât părinţii, cât şi copiii nu ştiu să selecteze şi să deosebească ceea ce este
bun, util de ceea ce nu foloseşte omului.
Exaltarea amorului liber, perversiunile difuzate astăzi prin toate mijloacele mass-media,
monopolul înspăimântător al adulterului şi libertinajului în creaţiile literare, violenţa şi teroarea pe
toate ecranele, show-urile play-boy şi filmele porno de la televizor – toate făcute cu cel mai mare
simţ mercantil – trebuie să ne pună semne de întrebare pentru moralitatea şi spiritualitatea noastră.
Şi aceasta cu cât mai mult cu cât toate aceste produse au o răspândire uriaşă şi nu sunt pe nici o
scară a valorilor, ci singurul criteriu de a fi cât mai pe gustul publicului şi să se vândă imediat.
Această invazie de amestecuri hibride asupra întregii societăţi, prin mijloace uriaşe de
reproducere, actualizează problema moralităţii în societatea actuală. În secolul trecut, când s-a
lansat teoria cinică a artei pentru artă, se spunea: „Noi suntem o elită creatoare, scriem şi pictăm
pentru spiritele aristocratice care ne înţeleg. Ceilalţi n-au decât să ne ignore”.200 Astăzi, însă,
publicul mare, chiar dacă ar vrea să ignore pornografia sau trivialitatea debitate în numele unei
arte, nu mai poate. Răspândirea lor îl asaltează pe toate căile, ziua şi noaptea. Biserica, Şcoala şi
toate instituţiile puse în slujba ridicării sufletului la potrivit ierarhiei binelui, adevărului şi al
frumosului rămân pe planul doi, fără un ecou, când nu sunt de-a dreptul contaminate de forţa
irezistibilă a vulgarităţii. 201 Fără îndoială că toate ziarele şi revistele au un concentrat conţinut
porno şi sexi, televizunea şi internetul afectează şi influenţează familia în cel puţin două direcţii:

200 NICHIFOR CRAINIC, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 152.
201 Ibidem.
120
cea dintâi vizează îndepărtarea familiei de preocupările importante legate de mântuirea membrilor
ei, afectând în mod hotărâtor viaţa spirituală; iar cea de-a doua direcţie ne arată o parte a mass-
mediei care cuprinde subiecte nepotrivite pentru un creştin. Aşa-zisele „valori morale” care sunt
prezentate sunt opuse preceptelor creştinismului. Astfel, astăzi asistăm la o invazie de reviste şi
ziare cu subiecte sexuale dintre cele mai pornografice pe care în special tinerii nu le mai percep ca
fiind ruşinoase şi ca făcând parte din fondul intim al fiecărui individ, ci ca stimulente ale poftelor
sexuale şi ca noi “modele” pe care unii le încearcă a le imita. Din această cauză nu de puţine ori,
azi auzim de violuri, perversiuni şi obscenităţi care uneori sfârşesc cu crime. De asemenea, astăzi
omul internetului îşi petrece cel mai mult timp în faţa televizorului şi a computerului. Televiziunea
prezintă frământări sociale, oferă părerile unor scriitori, gânditori celebri, jurnalişti, dar şi diferite
tipuri de delincvenţe, lipsă de loialitate, furt, violenţă şi divorţuri pentru motive de infidelitate
conjugală. Toate acestea au efectele lor asupra celui care le vizionează sau le aude. Ne obişnuim
cu ele şi încet, încet devin valori morale acceptate, cu toate că sunt cât se poate de departe de
moralitatea creştină. Poate că adulţii pot face faţă acestor efecte, pentru că şi-au format deja un
discernământ moral, pe când tinerii şi copiii pot să imite tot ceea ce văd şi aud şi îşi însuşesc cu
siguranţă aceste lucruri. Tendinţele curente în coafură, fumat, modul de a se îmbrăca şi chiar
frazele tipice dovedesc efectul televiziunii şi al internetului asupra omului contemporan.
Tot atât de evident este şi faptul că violenţa care domină ecranele mici şi mari se reflectă
în comportamentul oamenilor. Şeful poliţiei din Los Angeles, spre exemplu, a constatat că rata
unui anumit tip de crime creşte după un film transmis de televiziune. 202 Cinematograful, acum
după ce televiziunea a atras o parte din audienţa lui, supravieţuieşte datorită a două feluri de filme:
violenţă şi sex. Şi ne putem întreba de ce lucruri îngrozitoare putem beneficia la cinematograful
zilelor noastre? Eventual, putem învăţa cum să folosim inventiv un ferăstrău electric în „Masacrul“
cu ferăstrăul electric din Texas; sau cum putem să învăţăm să crăpăm capul vecinului doar cu forţa
gândului, în „Scaners”; sau să luăm câteva lecţii de canibalism şi mutilare în “Bestia din noaptea
galbenă” şi “Tăcerea mieilor”. Ce am mai putea învăţa? Un vampir – de preferinţă Dracula sau
„Un interviu cu un vampir”– un om muscă etc. Toate acestea făcute pentru a se încasa nişte bani,
dar care ne pervertesc.
Trebuie spus că toată această alunecare modernă în violenţă, lubricitate şi pornografie nu
are altă cauză decât lipsa de orientare spirituală din cultura contemporană. Lipsa unui ideal îl face
pe om să cadă în infernul perversităţii, fiindcă nu are o măsură supremă la care să-şi raporteze
creaţiile pentru a da sensul nobleţei spirituale. Un om cu sufletul creştin nu poate fi trivial sau

202PS. EPISCOP MOUSA, Tineretul şi viaţa de familie, trad. de Crina şi Dan Sandu, în Rev. TV., nr. 5-7 (1994), pp. 182-198, aici p.
192.
121
pornograf. Creaţiile lui sunt asemenea nobleţei lui sufleteşti. Golul lăuntric este motivul pentru
care violenţa, pornografia şi subiectele sexy atrag omul modern pradă şomajului şi sărăciei.
„Deşi aparţinem propriului nostru univers etnic, cultural, istoric şi social, simţim, din ce
în ce mai mult în timpurile moderne, o criză referitoare la definirea noastră în cadrul propriei
spiritualităţi. Omul contemporan se situează mai mult în afără spiritualităţii decât în cadrul ei.
Mai mult, el este departe de preocupările pe care l-ar putea duce în cadrul ei, din afară, de la
lucrurile vremelnice la cele veşnice. Am putea spune chiar că majoritatea timpului nostru este
consumat în cadrul profanului, în dauna sacrului”.203
În permanenţă lucrarea lui Dumnezeu, căsătoria şi familia creştină sunt supuse la multe
atacuri variate şi subtile, care implică consecinţe grave pentru familie, Biserică şi societate.
Pericolele care ameninţă sănătatea familiei în ziua de astăzi sunt foarte bine enunţate de către Prea
Fericirea Sa Dr. Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: „Din punct de vedere
teologic–pastoral, observăm cât de expuse, solicitate şi adesea ameninţate sunt identitatea,
coeziunea şi armonia familiei creştine azi, în faţa crizei economice (sărăcie, şomaj, nesiguranţă
etc.) a crizei morale (laxism, libertinaj, senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang
de normalitate, prostituţie din raţiuni comerciale, trafic de copii, divorţ, droguri etc.), a crizei
spiritual–religioase (sectarism fanatic, prozelitim agresiv, sincretism confuz, relativism doctrinar,
indiferentism nihilist etc.). Pe de altă parte, credinţa creştină este întotdeauna izvor de speranţă
şi de putere spirituală care ne ajută să biruim greutăţile şi încercările vieţii. În acest sens, criza,
ca stare de judecată pentru un lucru sau o stare incompatibilă cu voia lui Dumnezeu, este în
acelaşi timp o chemare acută la schimbarea în bine, o şansă pentru un început nou”.204
Cauzele generatoare de criză şi ale dramelor contemporane sunt abdicarea de la pricipiile
morale creştine, necredinţa şi nepăsarea faţă de voia lui Dumnezeu.
Efectele nefaste ale secularizării sunt bine ilustrate de statisticile oficiale. Conform
acestora, la sfârşitul anului 1997, din totalul copiilor între 0 şi 18 ani, 1,66% erau instituţionalizaţi.
Dintre ei, 56,5% au părinţi care preferă să fie scutiţi de grija propiilor copii. Numărul copiilor
străzii nu este cunoscut precis, dar este estimat la 2000 - 5000. Abuzurile sexuale asupra copiilor
au atins cote alarmante, prostituţia, mai ales în rândul copiilor, a devenit un fenomen care tinde să
ia proporţii alarmante, a crescut rata criminalităţii, violenţa fizică (în special asupra femeilor),
violurile, incesturile şi numărul avorturilor. La toate acestea se adaugă şi divorţurile, copii
abandonaţi, îmbolnăvirile, familiile care nu pot avea copii şi multe altele.

203 PS. CASIAN CRĂCIUN, EPISCOP AL DUNĂRII DE JOS, Poarta cerului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1999, p. 331.
204 PF. PATRIARH DANIEL CIUBOTEA, Familia creştină-Biserica de azi, în Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 5-6.
122
 Iată, deci, o descriere a stării societăţii, pe cât de reală, pe atât de îngrijorătoare. Cu toate
acestea, se pot găsi soluţii pentru remedierea ei, pentru ieşirea din acest impas. La toate aceste boli
ale instituţiei familiei, Biserica oferă ca antidot leacul dumnezeiesc al pocăinţei. Aceasta înseamnă
de fapt revenirea la exigenţele poruncilor lui Dumnezeu. Astfel familia nu poate fi salvată decât
prin redescoperirea a ceea ce este cu adevărat instituţia familiei, întemeiată printr-o taină a harului
lui Dumnezeu.205
Păcatele care au îndepărtat lumea de Dumnezeu şi au îmbolnăvit familia şi societatea
contemporană sunt numeroase. Dintre ele cele mai importante sunt: necredinţa şi îndoiala în
Dumnezeu, lipsa educaţiei religioase, înstrăinarea de Biserică şi de Sfintele Taine, sectarismul, ura
şi răzbunarea între rude, lăcomia şi iubirea de averi, desfrânarea sub toate formele ei (concubinajul,
adulterul, sodomia etc.), păzirea pentru a nu avea copii, avortul, vânzarea şi abandonarea copiilor,
hoţia, mijloacele mass-media (televizorul, radio, video etc.), pornografia, divorţul, vrăjitoria,
clevetirea şi moartea fără pocăinţă. Acestea sunt cele mai grele boli sufleteşti care duc la
destrămarea familiei creştine.
Să luăm de pildă păcatul ateismului. Foarte puţine sunt familiile care nu au crezut deloc în
Dumnezeu, din generaţie în generaţie; dar mai multe sunt familiile care au crezut, însă s-au lepădat
de Dumnezeu din diferite motive: mândrie şi neascultare, lipsa educaţiei religioase în familii şi
şcoli, din cauza smintelii, a unor boli psihice incurabile sau din interese politice şi materiale. În
cadrul societăţii contemporane sunt două feluri de atei: atei activi, fanatici, care vor să
convertească şi pe alţii la necredinţă şi lepădare de Dumnezeu, şi atei pasivi, indiferenţi, care îşi
ascund necredinţa şi nu obligă pe cei din jur să-i urmeze, şi care sunt şi cei mai numeroşi.
În general ateismul loveşte familiile de intelectuali, care sunt bolnavi de mândrie şi mai
puţin oamenii de rând, care sunt mai modeşti şi mai credincioşi. Ateii nu merg niciodată la biserică
sau merg numai în cazuri extreme, la diferite evenimente familiale care pentru ei, din punct de
vedere spiritual, nu înseamnă nimic, nu citesc cărţi religioase, nesocotesc cele sfinte, au o frică
bolnăvicioasă de moarte, dar dunt deseori împinşi la gânduri sinucigaşe, nu acceptă sau evită
discuţiile religioase, critică Biserica în tot ansamblul ei, consideră că sunt atoateştiutori, nu pot
lupta cu greutăţile vieţii, căzând în stări depresive, lucru care-i împinge la fapte necugetate.
Trăim într-o lume în continuă schimbare morală, socială, educaţională şi culturală în care
explozia informaţională a împins pe plan secundar valorile spirituale. Cauzele acestui fenomen
constituie un sistem ce cuprinde viaţa de familie, educaţia, moralitatea, dezinteresul lumii faţă de
problemele spirituale, şi nu în ultimul rând, lipsa oricărei siguranţe în existenţa vieţii materiale.

205PR. DR. CONSTANTIN MIHOC, Taina căsătoriei şi familia creştină. Din învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV,
Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 12.
123
Astfel, omul zilelor noastre este mai preocupat de ce va mânca mâine decât de ceea ce se va
întâmpla mâine cu sufletul său.206
Fără îndoială că majoritatea ziarelor şi revistelor, televiziunea şi cinematograful afectează
şi influenţează familia în cel puţin două direcţii: cea dintâi vizează îndepărtarea familiei de la
preocupările importante legate de evoluţia spirituală - mântuirea; iar cea de-a doua prezintă şi
formează spre acceptare ca un fapt banal o contradicţie a valorilor creştine cu modul de viaţă
actual.

V. 2. VIAŢA DE FAMILIE ŞI TELEVIZORUL

Forţa disolutivă a televiziunii în viaţa familiei se manifestă atât direct, prin promovarea
avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea înţelegerii relaţiei de dragoste la satisfacerea
mecanică a plăcerii sexuale, cât şi indirect, prin promovarea unei vieţi lipsite de griji, comode, cu
mult confort şi multă distracţie, pentru care familia sau copiii ar putea constitui un serios
impediment.
În ultimul timp se remarcă o crescândă luare de poziţie a presei scrise prin articole critice
la adresa televiziunii cu referire la efectele negative ale acesteia şi ale culturii promovate de ea
asupra copiilor, adolescenţilor şi vieţii de familie. La pagina de „Cultură - Mass-media” a
„Jurnalului Naţional”207 găsim ştirea potrivit căreia în S.U.A. există printre numeroasele asociaţii
şi un Consiliu de Televiziune al Părinţilor (PTC) care realizează topul „celor mai bune şi celor mai
proaste emisiuni din prime-time”. Anul acesta, posturile tv vizate au fost: ABC, CBS, Fox, NBC,
ITV, UPN şi WB, care difuzează programe de familie între orele 20:00 şi 23:00. Lista PTC vizează
conţinutul acestor programe tv şi influenţa pe care o au asupra copiilor, iar criteriile pentru anii
2005-2006 au luat în considerare nu numai frecvenţa limbajului indecent, a conţinutului sexual
sau a violenţei, ci şi spaţiul în programul TV, target-ul de audienţă şi subiectul emisiunii. Iată ce
declară preşedintele PTC, Brent Bozell: „Suntem alarmaţi de faptul că aceste emisiuni sunt
catalogate „prietenoase, de familie” când, de fapt, susţin contrariul. (…) Este evident că
Hollywood-ul nu dă doi bani pe instituţia familială. Drept urmare, putem cita nouă programe tv
din prime-time care sunt de-a dreptul imorale”.
La rubrica „Cel mai vizionat serial” găsim „The Family Guy” (Fox/21:00, duminica) cu
următoarele referinţe: „Acest serial animat de joasă speţă a avut o revenire uimitoare după doi ani

206 PR. LECT. DR. LEONTIN POPESCU, Pastoraţia în mediul rural, în Rev. «Theosis», supliment al Rev. «Călăuza ortodoxă», Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, nr. 22, Galaţi, 1998, p.4., p. 1.
207 MAGDA MARINCOVICI Părinţii împotriva televiziunii, Jurnalul Naţional, Marţi, 28 februarie 2006, p.16.

124
de difuzare, datorită succesului înregistrat de vânzările DVD-ului. Umorul merge mână-n mână cu
preferinţele sexuale (masturbare, incest, bestialitate, necrofilie), iar instituţii precum Biserica sunt
ridiculizate. Şocant, dar adevărat! „The Family Guy” este cel mai urmărit serial de către
adolescenţi (12-17 ani) şi se află pe locul cinci în preferinţele tv ale copiilor între 2 şi 11 ani. Faptul
că o asociaţie de părinţi din America, constituită în mod expres pentru a analiza şi selecta emisiuni
şi filme de televiziune, după mai bine de 50 de ani de la apariţia micului ecran a început să înţeleagă
natura profund distructivă ce o au acestea asupra familiei, ne face să ne amintim cuvintele
Părintelui Serafim Rose: „Televizorul trebuie să fie strict controlat şi verificat şi acolo unde nu
există destul curaj pentru a-l arunca pe fereastră, pentru a evita efectele nocive ale acestei maşinării
care a adus şi ideile anti-creştine în sânul familiei, mai ales către tineri e nevoie de un mare
discernămânât”.208
Într-un mod sistematizat şi în acelaşi timp caustic, Virgiliu Gheorghe evidenţiază
principalele probleme pe care televiziunea le creează familiei în zilele noastre:
„1. Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru
existenţa acesteia. În loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei,
membrii familiei se uită la televizor. Nu numai că activităţile casnice intră în criză – femeia nu
pregăteşte la timp mâncarea, bărbatul nu repară ceva sau nu face cumpărăturile –, dar membrii
familiei nu mai au nici răgazul de a comunica spre a-şi împărtăşi problemele, grijile sau împlinirile,
de a se sfătui unul cu celălalt, de a găsi sprijin şi mângâiere.
Masa în familie, eveniment central în existenţa cotidiană a acesteia, un moment al
împăcării, al comuniunii, al comunicării şi al mulţumirii, a fost înlocuită cu luatul mesei în faţa
televizorului. Chiar şi atunci când întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeaşi emisiune,
fiecare se află departe de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe micul ecran. Nu mai este
deplină nici bucuria femeii că mâncarea pentru care s-a ostenit cu dragoste a plăcut soţului şi
copiilor, nici a bărbatului că se află în mijlocul familiei sale, avându-i pe toţi împrejur, nici a
copiilor că se află alături de părinţi. Masa în faţa televizorului este cel puţin un motiv de indiferenţă
sau de lipsă de respect faţă de celălalt, dacă nu chiar o pricină de irascibilitate şi ceartă pe marginea
emisiunilor urmărite.
2. Starea de fericire este o realitate subiectivă, spune Virgiliu Gheorghe. Oamenii pot să
aibă bani, bucurii, succes, să fie chiar iubiţi, şi totuşi să se considere nefericiţi. Totodată, există
oameni săraci, cu probleme, cu griji şi chiar lipsiţi de o afecţiune deosebită care se consideră fericiţi
sau, oricum, mai fericiţi decât primii.

208 IEROM. SERAPHIM ROSE, Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2003, p. 61
125
 Omului nu-i este de ajuns că trăieşte bine, că se simte mulţumit de situaţia în care se află
sau de oamenii din jurul său pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea că într-
adevăr situaţia pe care o trăieşte este una fericită, demnă de râvnit. De aceea el compară permanent
ceea ce i se întâmplă cu modelul pe care-l are în minte sau cu ceea ce vede în jur. În acest context,
televiziunea joacă un rol nefast în viaţa oamenilor. Ea devine termenul de comparaţie pentru cei
mai mulţi telespectatori, deoarece pe micul ecran se configurează modelul de om fericit. Aici
începe drama omului contemporan. Orice ar face, el nu poate realiza în chip desăvârşit prototipul
lumii TV. Şi, chiar dacă se presupune că reuşeşte acest lucru, constată cu amărăciune că încă nu a
ajuns la fericire. Aceasta nu înseamnă însă că va conştientiza faptul că modelul prezentat la
televizor sau cel furnizat de nihilismul culturii de consum nu este viabil. Care este oare rezultatul
acestei permanente raportări a telespectatorului la modelul propus de televiziune, care sunt
consecinţele acestui fapt pentru viaţa familiei contemporane?
3.Viaţa de familie apare arareori pe micul ecran, cu toate că, în realitate, în jurul acesteia
se configurează în chip firesc existenţa majorităţii oamenilor. Prezenţa familiei devine sesizabilă,
mai cu seamă, în filme, în special, în seriale sau telenovele în care oamenii au mai mult timp liber
şi mai mulţi bani şi se distrează aproape tot timpul. Trăiesc întâmplări senzaţionale, fascinante
poveşti de dragoste, emoţii puternice. Trăiesc mult mai intens, nu au timp să se plictisească şi să
se uite la televizor, ci trebuie să acţioneze. Telespectatorii care au această lume drept model când
revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferenţă care există între cele două lumi.
Propria viaţă de familie pare cenuşie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri şi chiar
cu neînţelegerile inerente unei vieţi normale, în comparaţie cu întâmplările extraordinare, cu viaţa
deosebită pe care telespectatorii îşi închipuie, prin prisma televiziunii, că o duc alţii. Apare astfel
un cerc vicios: problemele se acutizează tot mai mult, proporţional cu timpul dedicat vizionării,
căci viaţa de familie devine tot mai săracă, iar oamenii se vor simţi din ce în ce mai mult îndreptăţiţi
să caute cu jind la ideala lume ficţională. Comparaţia vieţii personale de familie cu cea
strălucitoare, trăită pe micul ecran, devine astfel o sursă permanentă de nemulţumire şi frustrare,
cadru prielnic pentru apariţia tensiunii şi neînţelegerilor familiale.
4. Membrii familiilor de pe micul ecran sunt independenţi unul faţă de celălalt. Activitatea
filmului este centrată aproape întotdeauna pe ceea ce îi individualizează pe aceştia - interesele,
cariera, aventurile fiecăruia. De aici telespectatorul, femeie sau bărbat, învaţă sau îşi însuşeşte acea
mentalitate în care obiectivele şi interesele individuale sunt separate de cele ale familiei. Această
atitudine prin care telespectatorul începe să acorde mai multă importanţă nevoilor, intereselor şi
satisfacţiilor individuale, decât celor comune, ale familiei, este una dintre principalele cauze ale
divorţului în lumea modernă. Fiecare cu cariera lui, cu banii lui, cu preferinţele lui, cu programul,

126
cu prietenii lui, cu propriul ego, încât până la urmă soţii se trezesc că au mai multe lucruri care îi
separă decât îi apropie.
5. O altă frustrare pe care o naşte televiziunea este produsă de comparaţia, uneori chiar
inconştientă, pe care telespectatorii o fac între propriii soţi şi eroii micului ecran. Bărbaţi sau femei,
drăguţi, şarmanţi fermecători, aproape întotdeauna foarte sexi, bogaţi şi puternici, gata să satisfacă
plăcerile partenerului, îi pun în stare de inferioritate pe bieţii soţi sau soţiile care, în chip firesc, nu
pot concura cu un personaj ficţional, interpretat de un actor tânăr, bine machiat şi retuşat cu ajutorul
tehnologiei video, care trăieşte şi se pregăteşte numai pentru a întruchipa idealul, a forma o imagine
cât mai perfectă. Acest erou ficţional care pătrunde şi ia proporţii în imaginaţia telespectatorilor
este cel mai mare duşman al vieţii de familie. Cu el se săvârşeşte prima oară adulterul şi, adesea,
tot el este cel care împinge în viaţa cotidiană persoana respectivă către adulter.
6. Dorinţele inoculate de televiziune, în special prin publicitate, se transformă în mintea
telespectatorilor în zid despărţitor între bărbat şi femeie sau în pricină de tensiune şi scandal.
Dorinţa de lucruri, bani şi plăceri cultivă în special instinctul posesiunii, egoismul şi
individualismul, şi prin aceasta slăbesc relaţia cu celălalt. Omul îşi transferă treptat orizontul de
împlinire de la comuniune, iubire faţă de cel de lângă el, de la bucuria de a fi împreună cu soţul
sau cu copilul la universul obiectelor şi al plăcerilor egoiste, o realitate care – în versiunea TV –
este vrednică de dorit. Maşinile, hainele scumpe, distracţia, confortul, luxul de la televizor nu sunt
la îndemâna oricui. De aici încep să apară nemulţumirile şi reproşurile.
7. Televiziunea joacă un rol principal în normalizarea relaţiilor sexuale în afără căsătoriei,
a adulterului, a perversiunilor sexuale şi a divorţului. În telenovele, spre exemplu, relaţiile sexuale
sunt de 24 de ori mai frecvente în afără căsătoriei decât cele între soţi sau 94% dintre întâmplările
erotice se desfăşoară între persoanele necăsătorite. De asemenea, adulterul şi divorţurile abundă,
depăşind cu mult rata celor din realitate. „De ce să te mai străduieşti să-ţi păstrezi fidelitatea faţă
de soţ sau soţie când plăcerea o poţi obţine şi în altă parte sau când toată lumea procedează la fel?”
sugerează televiziunea prin falsa realitate pe care o promovează.
8. În condiţiile în care soţul sau soţia îşi vor hrăni simţurile şi imaginaţia prin vizionarea
materialelor erotice sau pornografice, criza familială se va acutiza extrem de rapid. S-a putut
constata anterior că vizionarea acestora generează, după numai câteva săptămâni, mutaţii vizibile
în mentalitatea indivizilor. Nemulţumirile sau frustrările privind persoana celuilalt şi chiar propria
persoană, slăbirea fidelităţii, a dorinţei de a avea copii sau de a întemeia şi a susţine o familie sunt
consecinţele directe ale vizionării materialelor erotice şi pornografice. Plăcerea devine personajul
principal în viaţa oamenilor dependenţi de astfel de mesaje. Dacă pentru o asemenea persoană

127
plăcerea va putea fi găsită şi în afără căsniciei, o plăcere lipsită de responsabilităţi, facilă şi
seducătoare, atunci această alegere devine foarte probabilă.
Televizorul, după cum demonstrează Maria Winn, este un străin care pătrunde în casele
noastre şi care, insinuându-se în viaţa fiecărui membru al familiei, reuşeşte să-i îndepărteze pe
unul de celălalt. Televiziunea este mai mult decât o persoană: este o lume cu care ne împrietenim,
împreună cu care petrecem adesea mai mult timp, în care investim mai multă afectivitate decât în
cei apropiaţi. Lumea TV ne revendică numai pentru ea şi permanent ne şopteşte, ne sugerează cu
subînţeles că există o altă viaţă care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi
merităm această fericire. 209
Procesul de transformare a omului aşezat zilnic câteva ceasuri în faţa televizorului este
unul de natură cvasistatică. Adică suficient de încet pentru ca în fiecare zi oamenii să apară ca şi
neschimbaţi, identici cu ei înşişi. Efectele mici, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câţiva
ani să se ajungă ca oamenii să nu se mai poată înţelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt.
Ei nu mai sunt ei înşişi cei din trecut, ci un produs al formării sau al alienării mediatice. Astfel,
încet-încet, această voce, care prin toate imaginile ce ne pătrund în minte devine din ce în ce mai
convingătoare, ne va face să ne simţim tot mai îndreptăţiţi să ne revendicăm o viaţă tot mai
comodă, cu mai multe plăceri şi mai puţin efort. Celălalt, soţul sau soţia, în măsura în care nu ne
poate oferi această viaţă sau care constituie o piedică în dobândirea „libertăţii” sau a plăcerilor va
fi receptat, chiar dacă numai la nivelul inconştientului, ca un potenţial duşman. Dacă despărţirea
nu este posibilă din cauza copiilor, a mediului social sau din alte cauze, atunci individul se va simţi
îndreptăţit în sufletul său să se poarte urât şi violent cu cel de lângă el (soţul sau soţia), să se
răzbune pe el pentru eşecul, starea de nefericire indusă, de altfel, prin mass-media. Chiar dacă nu
vor divorţa, viaţa familiei ajunge adesea să fie un adevărat coşmar. Fantasmele plăcerilor
neîmplinite sădite de televiziune în minţile telespectatorilor fideli devin astfel cei mai mari
duşmani ai vieţii de familie şi, în ultimă instanţă, ai oamenilor pe care îi stăpânesc şi îi neliniştesc
permanent.
Având în vedere toate acestea, reproşurile, cearta, violenţele verbale şi fizice vor deveni
tot mai frecvente şi mai grave în viaţa familiei configurate în jurul televizorului şi al valorilor
acestuia, mai cu seamă, pe fondul irascibilităţii şi nervozităţii generate de viaţa stresantă a omului
contemporan. Acest comportament se încadrează, de altfel, în atmosfera generală a dramei TV.
Prin acest comportament, telespectatorii au şansa să-şi transforme propria viaţă într-o scenă, să se
simtă pentru câteva clipe eroii propriei telenovele. În astfel de condiţii, despărţirea poate deveni

209 VIRGILIU GHEORGHE, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 354-358.
128
iminentă, în special în contextul unei mentalităţi induse tot de televizor, al unor stereotipii de genul:
„Dacă relaţia nu merge, ne despărţim civilizat şi ne refacem fiecare viaţa”.
Virgiliu Gheorghe încheie capitolul privind consecinţele vizionării programelor TV „ca
experienţă prin excelenţă nihilistă” asupra familiei, subliniind că „televiziunea preia copilul sau
omul matur de la nivelul mentalităţii pe care o are, pentru ca printr-o succesiune de paşi, printr-o
serie de metode, argumente şi justificări - construcţia şi manipularea situaţiilor de viaţă, a
contextelor, a replicilor şi atitudinilor personajelor de pe micul ecran - să-l conducă pe telespectator
către o mentalitate egocentristă, străină sau chiar polemică vieţii de familie. Familia fiind
principalul duşman al vieţii de consum, este normal ca aceasta, prin instrumentul ei principal -
televiziunea - să lupte împotriva familiei. Cine îşi asumă riscurile de a deţine un televizor în propria
casă trebuie să conştientizeze toate cele prezentate anterior, căci depinde în primul rând de noi
soarta acestui război”210.

V. 3. COMPUTERUL – INTERNETUL ŞI JOCURILE VIDEO

Imediat după evenimentele din decembrie ’89, în ţara noastră au fost aduse tot felul de
ajutoare, multe dintre ele cu termenul de valabilitate expirat, printre acestea şi computerele. Ele au
intrat din acei ani treptat, treptat în viaţa noastră nu numai ca un instrument obişnuit, de calcul,
redactare sau proiectare, ci mai ales pentru divertisment. Un număr din ce în ce mai mare de părinţi
cumpără copiilor lor computere, în multe cazuri înainte ca aceştia să înveţe să scrie sau să citească,
crezând că în acest fel copiii lor vor ajunge nişte genii.
Dacă folosim computerul ca un instrument cu care scriem, proiectăm, calculăm, ţinem
contabilitatea sau îl folosim în oricare alt scop util vieţii, atunci el ne este cu adevărat de folos.
Problemele încep din momentul în care computerul devine mijloc de distracţie şi divertisment,
deoarece acestea, conjugate cu puterea hipnotică a micului ecran, duc la dependenţă severă. În
multe studii se constată că forţa hipnotică şi apariţia dependenţei în cazul Internetului şi al jocurilor
video sunt mult mai puternice decât în cel al vizionării TV, asemănându-se cu dependenţa
provocată de droguri. Mulţi, în special studenţii şi tinerii, ajung să petreacă nopţi şi zile întregi pe
Internet, renunţând la orice altă activitate, chiar şi să-şi mai procure hrana şi să mai mănânce. Cu
cât mintea este mai puternic captivată în această lume ficţională, cu atât oamenii se simt mai puţin
dispuşi şi capabili să ducă o viaţă normală. Starea de plăcere şi de putere pe care o induce lumea

210 Ibidem, p. 359-360.

129
Internetului, îndeosebi celor deja dependenţi, este uşor identificabilă de psihologi cu stările
experimentate de consumatorii de droguri.
Pentru o mai bună înţelegere a efectului pe care calculatorul, Internetul şi jocurile video îl
au asupra educaţiei tinerilor, vom reda în continuare un fragment din studiul Media prin mijloacele
electronice şi educaţia – Televiziunea, jocurile video şi computerul211, realizat de Valdemar W.
Setzer.

JOCURILE ELECTRONICE
Spre deosebire de televiziune, sistemul aparat de joc – jucător este un circuit închis: ce este
afişat pe ecran, adică operaţiunile executate de maşină depind de acţiunile jucătorului. Prin urmare,
jucătorul nu este pasiv. Dar acţiunile sale sunt foarte limitate. Utilizând o tastatură, practic numai
degetele se mişcă, destul de repede, dar mâinile rămân nemişcate; cu un joystik, în general, numai
una din mâini realizează mişcări de mică amplitudine, mecanice. Ca şi în cazul televizorului,
vederea şi auzul (dacă există sunete) sunt parţial active, dar la jocurile electronice există şi o mică
activitate a simţului tactil. (…)
Mai există o asemănare cu televizorul: gândirea nu este activă. Într-un joc tipic, punctele
pe care le câştigă jucătorul depind de viteza sa de reacţie. Gândirea conştientă fiind un proces
foarte lent, jucătorul trebuie să reacţioneze fără să gândească; în cazul jocurilor electronice,
jucătorul este activ într-un mod foarte limitat, dar de asemenea fără să gândească. Cu alte cuvinte,
jocurile determină reacţii automate. Aceasta explică motivul pentru care copiii joacă mult mai uşor
şi cu mult mai mult succes aceste jocuri: ei nu au încă formată gândirea proprie şi conştiinţa, atât
de dezvoltate ca la oamenii maturi; această dezvoltare face ca eliminarea gândirii să fie mult mai
dificilă atunci când trebuie executată o acţiune reflexă.
În final, ca şi televizorul, sentimentele sunt active, restrânse la ceea ce se cheamă
„sentimentele provocării”212. Aceste sentimente constituie sursa principală de atracţie a jucătorului
către joc şi fac parte din ceea ce noi, creştinii, numim patima mândriei, din pricina căreia o parte
din îngeri au căzut, iar oamenilor le-a adus dorinţa de a fi „cel mai tare” sau de a poseda. În ambele
cazuri sentimentele sunt artificiale, adică nu au legătură cu realitatea din natură şi sunt motivate
din exterior. Comparaţi cu sentimentele pe care ni le trezeşte citirea unui roman de dragoste:
acestea sunt bazate pe o creaţie interioară (imaginea personajelor sau a situaţiei) sau sunt corelate
cu imaginea unei persoane care se bucură sau care suferă: în acest caz, bucuria sau suferinţa

211 VALDEMAR W. SETZER, Media prin mijloace electronice şi educaţia, o viziune alternativã, São Paulo, Ed. Escrituras,
2001vwsetzer@ime.usp.br/-vwsetzer, apud, Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, p.414-422.
212 În original, feeling of challenge – aproximativ „simţul competiţiei, al întrecerii” (n. tr.)

130
celuilalt este o realitate observabilă. În cazul jocurilor, principalele sentimente implică depăşirea
unor obstacole, să învingi maşina. Cunoscând că în jucători sentimentele sunt cele mai active,
producătorii de jocuri electronice procedează ca şi cei din televiziune: prezintă situaţii în care sunt
suscitate sentimente puternice, invariabil urmate de violenţă şi provocări. Ca şi la televizor,
conţinutul jocurilor este o consecinţă a caracteristicilor aparatului şi a stării mintale induse
jucătorului.
Este interesant de reţinut că reacţiile automate sunt caracteristice animalelor, şi nu fiinţelor
umane adulte. În general, adulţii gândesc înainte să facă ceva, cercetând cu ajutorul reprezentărilor
mentale urmările acţiunilor lor. De exemplu, să presupunem un bărbat care vede pe stradă o femeie
foarte frumoasă şi simte dorinţa să o sărute. În mod normal, nu ar face asta, deoarece anticipează
faptul că ea nu-l place, că ar putea să ţipe, creând în final o situaţie jenantă şi aşa mai departe. Ca
o consecinţă a acestor reprezentări interioare, bărbatul se controlează şi nu acţionează după
impulsuri. Acest lucru nu se întâmplă în cazul animalelor: ele acţionează numaidecât în funcţie de
impulsuri şi de condiţiile de mediu. Un animal nu se gândeşte la consecinţele acţiunilor lui. Se
poate spune deci că jocurile electronice îi „animalizează” pe jucători.
Pe de altă parte, deoarece jocul impune acţiuni motorii de mică amplitudine şi automate,
iar acţiunile aceste sunt mecanice, se poate spune că jocurile îi „robotizează” pe jucători. Este uşor
de imaginat că, dacă în locul jucătorului am pune o maşină, o cameră de luat vederi pentru detectat
mişcările de pe ecran şi un computer programat să răspundă la aceste mişcări, în consecinţă, ar
juca mult mai bine decât orice fiinţă umană. Cu alte cuvinte, se poate spune că jucătorul este redus
la o maşină care detectează mici impulsuri vizuale limitate şi efectuează mişcări mici şi limitate
cu degetele.

V.4. JOCURILE ELECTRONICE ŞI EDUCAŢIA

Unul dintre cele mai importante obiective ale educaţiei este să dezvolte capacitatea de luare
a unor decizii conştiente corecte. După cum s-a văzut, animalele acţionează după instincte şi
situaţie, dar oamenii nu. Jocurile electronice se împotrivesc acestui obiectiv şi produc o
„animalizare” a omului; este contrar unuia din obiectivele supreme ale educaţiei, să facă din copii
şi tineri fiinţe mai umane şi mai puţin animale.
Ca şi în cazul televizorului, jocul electronic nu depinde de context. Toţi jucătorii sunt trataţi
identic. În acest mod, jocurile sunt contradictorii cu idealurile educaţiei vestice de a „produce”
indivizi cât mai diferiţi din punct de vedere personal. Pe de altă parte, jocurile îi condiţionează pe
jucători să execute mişcări limitate, mecanice, ca să câştige cât mai multe puncte. Unul dintre

131
idealurile supreme ale educaţiei este să formeze adulţi care acţionează liber şi care încearcă să-şi
atingă scopurile stabilite de ei înşişi, nu să acţioneze condiţionat.
Un alt punct important este competiţia faţă în faţă cu cooperarea. În mod tradiţional,
educaţia la şcoală şi acasă a avut ca unul dintre obiective să-i pregătească pe copii şi pe tineri să
facă faţă unei lumi aflate în competiţie, din punct de vedere profesional. Găsesc aceasta ca fiind o
teribilă greşeală. Cred cu tărie că educaţia trebuie să-i pregătească pe oameni pentru cooperare, nu
pentru competiţie. Este singurul mod prin care se pot reduce problemele psihologice şi sociale care
sunt în creştere în lume, deoarece competiţia este egoistă (în termeni individuali sau de grup) şi
antisocială.
Dacă priveşti lumea naturală, adică plantele şi animalele, găseşti competiţie peste tot,
urmărind supravieţuirea indivizilor şi a speciilor. Nu-i consider pe oameni ca fiind întru totul
naturali, spune Setzer gândindu-se poate la faptul că oamenii au în ei „suflare de viaţă” divină.
(Facerea 2,7) Oamenii au sentimente şi simt compasiune şi dragoste altruistă care nu există în
lumea naturală.
Cred că singura cale pentru a opri tendinţa actuală de creştere a problemelor din lume este
dezvoltarea acestor capacităţi, iar educaţia în familie şi la şcoală ar trebui să contribuie în mod
esenţial la acest proces. Jocurile electronice (mai ales cele de tip combativ) fac exact opusul:
antrenează pentru competiţie, pentru comportament violent, rece, antisocial. Mulţi oameni
consideră logic că societatea este (din păcate, cred eu) plină de competiţie, şi antrenarea i-ar pregăti
pe copii pentru viaţă mai târziu. Acestora eu le spun că în educaţie există momentul potrivit pentru
toate lucrurile.
Copiii mei nu au fost educaţi în familie şi la şcoală să fie competitivi, ci cooperativi, nu să
urască, ci să iubească; când au crescut, s-au adaptat rapid la situaţia socială teribilă actuală şi au o
viaţă socială plină de succes – care a implicat foarte multă competiţie. Dar copiii mei au păstrat o
adâncă sensibilitate pentru suferinţa umană – şi animală – sunt foarte responsabili din punct de
vedere social, încercând mereu să-i ajute pe alţii. Şi niciodată, absolut niciodată, nu s-au uitat la
televizor şi nu au jucat jocuri electronice acasă (pentru simplul motiv că nu le-au avut niciodată şi
sunt foarte bucuros să văd că fiicele mele fac acelaşi lucru cu nepoţii mei).
Jucătorul jocurilor electronice învaţă cum să execute activităţi foarte specializate. Dar ceea
ce învaţă nu poate fi aplicat decât la jocul respectiv, şi nu poate fi utilizat în viaţa reală. Totuşi, în
situaţii de urgenţă, de stres sau de conştiinţă confuză, jucătorul s-ar putea să reacţioneze ca în joc,
dar manevrând ceea ce este real drept ceva artificial. În acest sens, jocurile sunt mult mai rele decât
televizorul.

132
 Televizorul înregistrează în conştiinţa spectatorului imaginile văzute şi situaţiile; jocurile
electronice, pe lângă aceeaşi înregistrare, îl antrenează pe jucător să execute anumite acţiuni. În
recenta sa carte, John Naisbitt menţionează tragedii petrecute în unele şcoli americane, în care
condiţionarea şi antrenamentul realizate de jocurile electronice au provocat acţiuni violente tragice
întreprinse de tineri utilizatori. Un caz impresionant este cel din oraşul Paducah, Kentucky,
petrecut în 1998: un tânăr de 14 ani a intrat într-o clasă şi a tras 8 focuri de armă în capul şi în
toracele victimelor, câte un foc de persoană, nimerind toate ţintele. Naisbitt menţionează o analiză
a cazului în care se spune că un bun poliţist sau soldat nimereşte în general 20% din ţinte, nu trage
niciodată câte un foc pentru fiecare victimă etc. Dar faptul incredibil este că tânărul nu a mai folosit
niciodată o armă: s-a antrenat în utilizarea armei într-un joc electronic. În această analiză se
observă că un poliţist utilizează rareori arma; pe de altă parte, în jocul electronic, imediat după
pornirea jocului este necesar să începi să tragi şi să nu te opreşti, altfel, punctele sunt pierdute. În
exemplele menţionate de Naisbitt, ucigaşii au acţionat ca animalele sau, mai rău, ca maşinile, cu
fantastică precizie şi sânge rece, fără nici un fel de compasiune. Aşadar, concluzionează Setzer,
jocurile electronice nu au nici un efect educaţional. Din contră, sunt dăunătoare educaţiei şi educă
greşit.213
Se mai poate spune că orice părinte care este cu adevărat interesat de educaţia copilului său
va putea observa că din momentul în care l-a pus în faţa unui joc pe calculator (mai ales dacă are
şi posibilitatea să aleagă din mai multe jocuri), copilul va începe, treptat, să nu mai fie interesat de
celelalte jocuri şi jucării şi îşi va petrece din ce în ce mai mult timp jucându-se pe calculator.

V.5. COMPUTERELE ŞI EDUCAŢIA

Ca şi în cazul jocurilor electronice, computerul şi utilizatorul formează un circuit închis.

Utilizatorul priveşte, de asemenea, ecranul şi îşi mişcă puţin degetele – poate un pic mai mult decât
în cazul jocurilor, dar totuşi mişcări foarte limitate, mecanice. Când este utilizat mouse-ul, puţină
coordonare motorie adiţională, simţul tactil şi al mişcării sunt necesare, dar de asemenea sunt
foarte puţin folosite decât la, să zicem, prinderea unei mingi, cântatul la un instrument, desenarea
cu o pensulă fină etc. Spre deosebire de jocurile electronice, nu este nevoie de obicei de mişcări
bruşte şi rapide. Dar se poate observa că utilizatorul, de asemenea, este, într-un fel, prizonier al
maşinii, de multe ori într-o stare pe care eu o numesc „starea obsesivă a utilizatorului”. Această

213Un grup de cercetãtori germani a descoperit la începutul anului 2005 cã activitatea corticalã a persoanelor care-şi petrec timpul
captivaţi în lumea virtualã a jocurilor pe calculator – este vorba de jocurile ce incită la acte violente – este identicã cu a acelora
implicaţi în acte de violenţă în lumea reală.
133
obsesie îl ţine pe utilizator în faţa computerului ore întregi, deseori acesta uită de viaţa personală,
de obligaţiile şi nevoile sale.
Este important să accentuez problema gândirii. Pentru a utiliza un computer, este absolut
necesar să-i furnizăm comenzi, în orice program. După cum s-a văzut, aceste comenzi activează
funcţii matematice (pentru calcule sau manipulări de simboluri) în interiorul maşinii. Când
computerul primeşte comenzi sub formă de text – ca şi la selectarea unei pictograme – utilizatorul
este forţat să se gândească în mod conştient la ele. Cu alte cuvinte, computerul îl forţează pe
utilizator să formuleze gânduri într-un formalism asemănător celui de matematică, care poate fi
introdus în maşină şi interpretat de acesta; eu le numesc „gânduri maşinale”. Unul din efectele
acestui scenariu este că utilizatorul este influenţat să lucreze fără disciplină. De fapt, din moment
ce spaţiul de lucru este pur mental, tot ceea ce face nu are consecinţe directe asupra lumii reale.
Aceasta nu se întâmplă când cineva conduce o maşină sau lucrează la strung.
Să luăm în considerare faptul că utilizatorul unui computer trebuie să exerseze gândirea
logico-simbolică şi algoritmică, şi să comunice el însuşi cu maşina în limbajul formal. Următoarea
întrebare, care de obicei nu este pusă, trebuie neapărat formulată de cei care argumentează pentru
sau împotriva utilizării computerelor în educaţie: care este vârsta potrivită pentru un copil sau un
tânăr pentru a începe să utilizeze acest tip de limbaj şi gândire?
Neil Postman a atras atenţia că mediile de transmitere a informaţiei accelerează inadecvat
dezvoltarea copiilor şi adolescenţilor, transmiţând experienţele şi ideile adulţilor şi făcându-i pe
copii şi tineri să se poarte ca adulţii. Computerele fac exact acest lucru, dar la nivelul celei mai
importante capacităţi, gândirea.
Astăzi, educatorii, psihologii şi doctorii devin tot mai conştienţi că premergătoarele nu sunt
bune pentru copii. Oare ce are în cap un părinte care vrea să grăbească învăţarea mersului de către
copiii săi? Nu există nici un copil sănătos care să nu fi învăţat să meargă, şi asta ar trebui să se
întâmple într-o perioadă individuală, când muşchii, coordonarea motorie şi impulsurile venite de
la adulţii care merg sunt maturizate. Eu numesc calculatorul „premergător mintal”. Cât timp va
trece până ce părinţii şi educatorii vor înţelege că a forţa gândirea abstractă, intelectuală este în
defavoarea copiilor şi tinerilor?
Computerele favorizează lipsa de disciplină. Copiii nu au destul autocontrol pentru a se
stăpâni, direcţionând şi limitând utilizarea computerului. Chiar mai mult, favorizarea lipsei de
disciplină este exact opusul unuia dintre obiectivele principale ale educaţiei. Acesta ne duce la
următorul punct.
Din punct de vedere educaţional, este foarte important de evidenţiat că, de fapt,
calculatoarele forţează utilizarea unor gânduri şi raţionamente formale de un tip special: cele care

134
pot fi introduse în maşină sub formă de comenzi şi instrucţiuni. După cum s-a arătat anterior, nu
este posibilă utilizarea oricărui program de orice fel fără să i se dea comenzi, (scrisul italic al
cuvântului „oricărui” a fost obţinut cu ajutorul comenzii CTRL+I; utilizarea pictogramei
corespunzătoare ar însemna acelaşi lucru pentru utilizator). Aşadar, în această acţiune, gândirea
utilizatorului este redusă la ceea ce poate fi interpretat de maşină. Educaţia ar trebui să aibă ca unul
din cele mai înalte obiective ale sale dezvoltarea înceată (în mod normal) a capacităţii de gândire
logică şi obiectivă, astfel încât să devină liberă şi creativă la vârsta adultă. Aceasta nu se poate
întâmpla dacă gândirea este încadrată prea devreme în forme rigide şi moarte, precum cele cerute
de orice maşină, şi mult mai mult de computere, care lucrează la un nivel mental strict formal.
INTERNETUL Un copil care utilizează Internetul nu are nici o restricţie, în afără cazului în
care părinţii utilizează aşa-numitele „filtre” care împiedică accesul la anumite locaţii (pun pariu că
Internetul devine astfel foarte plictisitor). Dar dacă părinţii în general nu încearcă sau nu reuşesc
să limiteze utilizarea televizorului, cum ne putem aştepta că vor reuşi în cazul calculatorului? Cea
mai multă informaţie accesată prin Internet nu are un context în ceea ce priveşte copilul. Internetul
reprezintă ceea ce se poate numi „educaţie libertină”: copilul face ce vrea şi când vrea. Este exact
contrariul la ceea ce educaţia ar trebui să fie (din moment ce nu există nici un adult care să
aprecieze ce este mai bun pentru ei), copiii şi tinerii au nevoie de o orientare constantă spre ce ar
trebui să citească, să înveţe etc.!
Evident, întotdeauna trebuie lăsat puţin loc şi pentru libertate în activităţile programate,
astfel, creativitatea este omorâtă. Intuitiv, copiii aşteaptă un ghid în dezvoltarea lor şi o lipsă de
orientare poate provoca serioase dereglări în comportament. Prin tradiţie, părinţii aleg, de exemplu,
cărţile pe care le citesc copiii lor; profesorii, ce trebuie să li se predea şi sub ce formă, potrivit
cunoştinţelor, dezvoltării şi mediului elevilor. Aceasta nu se întâmplă în cazul Internetului. Un
instrument pentru adulţi, complet decontextualizat, este oferit copiilor şi adolescenţilor, provocând
un efect de maturizare precoce, permiţându-le să intre în contact cu o informaţie care nu este
potrivită pentru maturitatea şi mediul lor.
Orice grăbire a maturizării fizice şi psihice a copiilor şi adolescenţilor este foarte
dăunătoare pentru ei: în educaţie şi în dezvoltarea personală nu este posibil saltul peste etape fără
efecte negative ulterioare.

135
 CAPITOLUL VI

VI. 1. ÎNDATORIRILE PASTORALE ALE PREOTULUI FAŢĂ DE FAMILIE

În salvarea familiei rolul preotului este preponderent. Şi aceasta pentru că, pe de o parte, în
oficiul său de liturghisitor, preotul creează în Biserică starea de comuniune, şi, pe de altă parte,
pentru că el este sufletul parohiei sale, acţionând cu luare aminte în afără bisericii, păstrând
legătura strânsă cu enoriaşii, pentru a interveni în viaţa lor atunci când este cazul.
În Liturghie se realizează deplin, aşa cum nu se mai poate face niciunde altundeva,
solidarizarea, strângerea laolaltă a credincioşilor. Dovezi istorice, filologice etc., precum şi o
privire atentă a desfăşurării actuale a Liturghiei dovedesc cu prisosinţă lucrul acesta. Toate piesele
şi actele Liturghiei, atât cele în uz, cât şi cele rămase în desuetudine, sunt tot atâtea mijloace şi
prilejuri de a înlesni încorporarea tuturor creştinilor la trupul mistic al cărui Cap este Hristos.
Rugăciunile şi imnele în comun, lecturile sfinte şi predicile, sărutarea frăţească, agapa,
împărtăşirea şi opera de ajutorare organizată de cei înstăriţi în sprijinul săracilor au fost şi sunt
elemente şi condiţii favorabile creării unei comunităţi extinse.214
O idee exactă despre gradul în care Liturghia solidarizează diferitele categorii sociale,
profesionale, de stări şi împrejurări diverse, pe cei vii cu cei morţi, pe muritorii de rând cu sfinţii,
precum şi despre dimensiunile cosmice ale acţiunii ei comunitare, dă marea rugăciune euharistică
(anafora), căreia Părintele Profesor Petre Vintilescu îi găseşte îndreptăţită denumirea de
„rugăciune eclesiologică”.
Pe lângă această funcţie comunitară, Liturghia are şi o funcţie didactică, de care preotul
slujitor trebuie să se folosească cu îndemânare pentru a putea fi de folos credincioşilor lui.
Funcţiunea catehetică a Liturghiei 215 răspunde la întrebarea: îndeplineşte liturghia o funcţie
catehetică sau, în termeni de uzanţă mai generală, are Liturghia o funcţie didactică? La această
întrebare a răspuns Părintele Profesor Petre Vintilescu.
Liturghia nu poate fi privită în primul rând ca un rezumat de teologie. „Misiunea directă a
Liturghiei, spune autorul, este să înlesnească exprimarea omagiului de adoraţiune, de laudă, de
mulţumire datorat de comunitatea creştină lui Dumnezeu şi, totdeodată, să facă pe credincioşi

214 PR.PROF.PETRE VINTILESCU, Funcţia eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, Bucureşti, 1946, p.13.
215 PR.PROF.PETRE VINTILESCU, Funcţia catehetică a Liturghiei, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul I (1949), nr. 1-2, pp. 15-
31.
136
părtaşi de harurile jertfei liturgice” 216. În aceasta constau cele două funcţii ale Liturghiei: funcţia
latreutico-euharistică şi funcţia harismatică sau sfinţitoare.
Liturghia reprezintă, prin rituri simbolice, întreaga viaţă şi activitate istorică ale lui Iisus,
pentru ca în cele din urmă să actualizeze momentul suprem: jertfa de pe Golgota şi celelalte
episoade până la Înălţarea la cer a Mântuitorului. Pe de altă parte, datorită ciclului de sărbători din
cursul anului bisericesc, Liturghia reproduce mistic, în fiecare an, fazele vieţii lui Iisus. Ea
continuă rugăciunea şi cateheza Sa. Liturghia reproduce fragmente din scrierile Vechiului
Testament şi ale Noului Testament, profeţi şi apostoli care au prevestit sau au înfăţişat pe
Mântuitorul.
„Pericopele evanghelice şi scrierile sfinţilor apostoli, repartizate pe duminicile şi
sărbătorile din calendar, fac să ruleze pe dinaintea minţii noastre întreaga învăţătură şi amintirea
faptelor şi activităţii Sale”217. Imnele, ca armă de luptă dogmatică şi de propagandă au găsit un
teren larg pentru demonstrarea credinţei, atât în liturghia propriu-zisă, dar mai ales în celelalte
unităţi ale serviciului divin. „Imnele sunt însăşi credinţa cântată”, spune autorul studiului.
Liturghia este învăţătoare de doctrină, având scopul de a susţine şi răspândi doctrina şi viaţa
creştină ortodoxă, precum şi de a edifica pe credincioşi. Prin natura sa, Liturghia este un prilej de
contemplare a Sfintei Jertfe şi un mediu de inspirare a virtuţilor pentru cei care participă la ea cu
atenţie şi credinţă.
Funcţia catehetică a liturghiei este de necontestat. Toate mijloacele sau formele sub care se
desfăşoară oficiul ei fac din ea o şcoală excepţională, în care rugăciunile şi imnele servesc de
vehicule ale doctrinei creştine. De asemenea, rolul predicii este foarte important. „…Chemată în
primul rând să pună în evidenţă datele revelaţiei, istoriei şi raţiunii, precum şi formulele dogmatice
stabilite de Biserică, predica asigură astfel condiţia normală şi elementul material al credinţei,
urmărind să facă înţelese adevărurile şi preceptele religiei adecvat nivelului culturii şi cerinţelor
ridicate de ideile curente ale epocii” 218. În totalitatea ei, liturghia are o importantă funcţie didactică.
Or, credinciosul participant la Sfânta Liturghie nu poate să fie insensibil la toate acestea şi,
condus cu dragoste şi talent duhovnicesc de părintele slujitor al Sfintei Liturghii, el poate trece
peste rătăcirile sale şi să privească cu seriozitate şi responsabilitate la îndatoririle sale faţă de
familie. Există un cult al lui Dumnezeu, o slujbă, dar cultul acesta dacă nu dă putere iubirii de
oameni şi slujirii închinat oamenilor dovedeşte că nu-şi atinge scopul lui principal, care este acela
de transformare a omului în sensul cel bun, după voia lui Dumnezeu, în sensul învăţăturii Sale.

216 Ibidem, p. 17.

217 Ibidem, p. 19.
218 Ibidem, p. 29.

137
 Preotul are o arie a sa de manifestare a misiunii sale şi anume parohia. Lucrarea preotului
este misionară. În Biserică, el este înaintea oricărui un misionar; un misionar în sensul de a întreţine
şi de a face să sporească viaţa creştină în sufletele botezate 219. Parohia este, din punct de vedere
extern, forma sub care a luat naştere şi a existat la început Biserica sau creştinătatea. Ea se defineşte
drept comunitatea creştină grupată în jurul aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceluiaşi sau
aceloraşi preoţi slujitori ai cultului şi conducători ai sufletelor la mântuire. „…Parohia, în esenţa
şi în raţiunea ei de a fi, nu trebuie considerată ca o simplă grupare de oameni sau ca o simplă
împărţire administrativă. Ea este o realitate spirituală în care se manifestă şi lucrează Dumnezeu
prin Duhul Fiului Său”220. Ca formă în mic a Bisericii, parohia este o „realitate spirituală”, un
mediu de viaţă religios-morală şi, deci, de unire cu Dumnezeu.
În viaţa religioasă a parohiei, rolul principal îl are preotul, ca unul ce reprezintă pe
Mântuitorul şi lucrează în numele Lui pentru unirea credincioşilor cu Dumnezeu. „Parohia nu se
rezumă numai la preot, precum Biserica nu se reduce numai la ierarhie”, precizează autorul. Aşa
cum în noţiunea de Biserică dominantă este ideea de comunitate, la fel, preot şi credincioşi sunt
laolaltă în parohie, legaţi printr-un element supranatural, care este voinţa lui Hristos. Continuând
analogia Biserică – parohie, este lesne de înţeles că aşa cum Hristos este capul Bisericii, preotul
este capul parohiei.
Enoriaşi sunt consideraţi aceia care se află mereu alături de preot în viaţa liturgică,
administrativă etc. a parohiei. „Nimic nu este mai fatal pentru spiritualitatea parohiei ca
individualismul, adică ieşirea din corp şi vieţuirea pe cont propriu, în virtutea unei false interpretări
a libertăţii, care în fond nu-i decât afirmarea egoismului celui mai caracteristic” 221.
Biserica trebuie să fie parte integrantă a culturii unui popor şi pentru a ajunge la
materializarea acestui deziderat este necesară acţiunea apostolatului laicilor. Gradul de
spiritualitate al parohiei ca celulă a Bisericii decide viabilitatea spirituală a întregului Corp mistic
al lui Hristos, Refacerea spiritualităţii creştine începe deci de la parohie, de la enoriaşi. Aceasta
este problema dintotdeauna a Bisericii şi este valabilă şi în zilele noastre.
Grija pentru acest aspect al pastoraţiei s-a materializat în apariţia unor lucrări care să se
constituie în ghiduri pentru activitatea preoţilor. Astfel, Spovedania şi duhovnicia 222 reprezintă
„una dintre cărţile cele mai utile pentru activitatea pastorală a preoţilor de enorii şi a părinţilor
duhovnici din mănăstiri”. În cuvântul de lămurire, autorul spune că a luat acest subiect pentru
cercetarea sa deoarece. „Arta de a spovedi nu se învaţă nicăieri în şcolile noastre teologice şi în

219 PR.PROF.PETRE VINTILESCU, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, în ST., VI (1937), vol. I , p. 31.
220 Ibidem, p. 38.
221 Ibidem, p. 45.
222 PR.PROF.PETRE VINTILESCU, Spovedania şi duhovnicia, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939.

138
nici o altă instituţie pentru pregătirea preoţilor”. Autorul vine cu scrierile sale pentru a umple goluri
aflate în studiul teologiei româneşti, autoritar, documentat, creând astfel reperele necesare
slujitorilor altarelor noastre pentru toate aspectele activităţii lor. Este foarte greu de realizat lucrul
acesta deoarece, ca în cazul acestei scrieri, experienţa personală a duhovnicului nu a fost
înregistrată într-o literatură referitoare la spovedanie, aşa încât el să aibă o bază ştiinţifică de
pornire. De aceea, „latura pedagogică a spovedaniei sau acţiunea de direcţionare spirituală din
partea duhovnicului nu a provocat interes, rămânând într-un stadiu cu totul rudimentar, căci nu a
degenerat în aberaţii din punct de vedere sacramental în acelaşi timp” 223.
Spovedirea credincioşilor se constituie într-un intrument foarte folositor de salvare a
căsătoriilor aflate în impas. O familie creştină este aceea care participă la Sfânta Liturghie, care
recunoaşte în persoana preotului pe pământeanul învestit cu putere cerească, pe conducătorul
spiritual care trebuie ascultat. Preotul trebuie să aplice cu mare abilitate, cu dragoste părintească
mustrările şi să-l încurajeze pe penitent să se poată ridica după ce a căzut în păcat.
Terapia spirituală se face prin sfaturile pe care duhovnicul le dă penitentului. La rândul său,
preotul trebuie să dea aceste sfaturi în funcţie de personalitatea şi individualitatea fiecărui penitent,
pentru că dacă nu ţine cont de acest aspect al personalităţii penitentului, sfaturile nu vor fi dintre
cele care să fie urmate şi deci credinciosul să fie salvat. Preotul trebuie să posede arta dialogului,
dar şi pe aceea a ascultării şi a discernământului. În tot timpul acestui serviciu, preotul trebuie să
fie conştient că este vegheat şi îndrumat la rândul său de Duhul Sfânt.

VI. 2. EDUCAŢIA ŞI INSTRUCŢIA PRIN ŞCOALĂ ŞI BISERICĂ

PROFESORUL ŞI PREOTUL

„Prin intermediul Bisericii opera lui Dumnezeu se răsfrânge în lume, iar lucrarea lui se
împlineşte, iradiază în manifestările individuale şi colective” 224. Ca realitate imanentă şi
transcendentă, Biserica are o mare influenţă pedagogică, alături de şcoală şi de familie în formarea
spirituală, în educaţia morală ca şi în privinţa spiritului cetăţenesc. Găsim aici un model spiritual
de existenţă şi tot în Biserică „ne reglăm conştiinţele şi conduitele faţă de divinitate şi faţă de
semeni”225.
Completând educaţia oferită de şcoală, Biserica îşi întinde acţiunea ei şi asupra familiei.
Preotul este slujitor al slujbelor din biserică, dar şi în comunitate. „Trăind în mijlocul părinţilor,

223 PR.PROF.PETRE VINTILESCU, Spovedania şi duhovnicia, p. 11.

224 CONSTANTIN CUCOŞ, Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 149.
225 Ibidem.

139
preotul poate interveni, întâmplător sau voluntar, pentru corectarea neajunsurilor de care suferă
azi familia creştină. Prin sfaturi şi poveţe, prin grai şi prin faptă, el poate insufla mamelor vechea
şi sfânta dragoste pentru creşterea fiilor în duhul cel fără de sminteală al creştinului”. 226
Rolul preotului în cadrul comunităţii este mai deosebit, el fiind în acelaşi timp slujitor şi
model pentru cei pe care îi slujeşte. “A fi preot înseamnă a fi nobil din naştere, adică un real talent
etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericeşti înseamnă că faci parte din
aristocraţia sufletească a întregii generaţii cu care ai venit pe pământ”, scria Simion Mehedinţi.
În educaţie trebuie să se ţină seama de întreaga structură psiho-fizică a omului. Legile
educaţiei sunt legile firii omeneşti, singura capabilă de educaţie, de progres, de creştere în bine.
Un elementar principiu pedagogic cere să explicăm, să dovedim şi să întărim învăţătura
teoretică prin prezentarea pe viu a acţiunii respective. Este bine cunoscut principiul intuitiv. Dacă
el este necesar şi valabil pentru obiectele şi acţiunile fizice, foarte uşor accesibile simţurilor
noastre, el este cu atât mai necesar pentru educaţia creştină de natură mult mai spirituală.
Spre deosebire de valorile estetice, economice etc., care pot avea şi alte suporturi decât
persoana omului, valorile morale îşi găsesc suport doar în persoana omului, omul fiind singura
fiinţă morală.227
Calităţile sufletului, cum ar fi smerenia, blândeţea, dragostea etc., nu există ca realităţi
distincte în noi, cum există cele materiale, ci numai ca atitudini şi comportamente conforme cu
aceste valori morale. Îndrumătorul spiritual dă o învăţătură teoretică despre valorile morale, dar
aceasta trebuie dovedită şi întărită prin viaţa lui. Exemplul vieţii sale este intuiţia vie a vieţii
morale. El este legea morală şi Evanghelia în acţiune, este contactul direct al fiinţei noastre cu
realitatea vieţii creştine, pe calea percepţiei interne sau externe. Exemplul are o putere mult mai
mare decât teoria, decât vorbele abstracte.
De asemenea, exemplul vieţii oferă un început de cunoaştere, o cunoaştere intuitivă, care
are o mai mare intensitate decât cea primită pe calea învăţăturii lipsite de viaţă. Sfântul Ioan
Scărarul spune în sensul acestei idei că, aşa cum pictorul adevărat trebuie să facă picturi originale
şi nu copii, îndrumătorul cel bun se cuvine să dea învăţături sprijinite pe faptele sale şi nu pe ale
altora.
Preotul are un rol important în educaţia religioasă a copiilor ca generaţie adultă de mâine.
Copiii de astăzi sunt „falangele care vor umple golurile lăsate în rândurile societăţii de peregrinarea

226 DUMITRU CĂLUGĂR, Biserica şi tineretul. Preotul şi îndrumarea tineretului în cadrul diferitelor organizaţii religioase, culturale
şi sportive, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1936, p.9.
227 DUMITRU I. BELU, Valori teoretice şi valori morale, în “Altarul Banatului”, nr. 11-12, Timişoara, 1945, p. 337.

140
ritmică a înaintaşilor de pe planeta noastră [...]. În viaţa socială, ei vor veni cu atitudinile şi
orientările din perioada de formare sufletească a lor” 228.
Copilăria este adevărata perioadă de formare spirituală a omului, întrucât la vârste fragede
el are o dispoziţie mai mare spre a învăţa lucuri care vor fi durabile toată viaţa. Obligaţia preotului
ca învăţător este de a imprima în sufletele credincioşilor dogmele şi preceptele religioase, cu toate
formulările lor, istoria creştinismului, precum şi cunoştinţe de practică liturgică, esenţiale
înţelegerii sfintelor slujbe la care sunt chemaţi să participe.
Este de la sine înţeles faptul că însuşi preotul învăţător trebuie să stăpânească foarte bine
cunoştinţele pe care le împărtăşeşte celorlalţi, să fie sigur pe aceste cunoştinţe, şi să aibă tact
pedagogic pentru a le prezenta într-o formă inteligibilă.
Şi pentru a reuşi să capete aceste însuşiri şi calităţi, modelul preotului ca învăţător trebuie
să fie Însuşi Hristos, Învăţătorul prin excelenţă, prototipul de perfecţiune al creştinului. După cum
se spune în Sfânta Evanghelie, „mulţimile stăteau uimite de învăţătura lui, căci îi învăţa ca unul ce
are putere şi nu ca învăţaţii lor” (Matei, 7,29).
Opera didactică a Mântuitorului reprezintă „o îndrumare către un ţel de perfecţiune umană
în consens cu principii general valabile de educaţie şi cunoaştere: ridicarea de la concret la abstract,
prin folosirea pildelor şi a discursului alegoric, respectarea particularităţilor individuale ale
ascultătorilor, [...] trecerea treptată de la uşor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la
complex”.229 Transmiterea învăţăturii Mântuitorului a presupus dăruire şi jertfă, dovedind că
exemplul este mai presus decât cuvintele.
Şi Sfinţii Părinţi s-au preocupat de educaţia religioasă a creştinilor. De la Clement
Alexandrinul, Tertualian, Origene şi până la cei trei ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz
şi Ioan Gură de Aur, Părinţii Bisericii au dovedit pe lângă virtute creştină şi spirit pedagogic.
În perioada postcomunistă pe care o traversăm, reintroducerea orelor de religie în şcoli face
ca preotul să devină şi profesor de religie, prelungindu-şi astfel datoria de învăţător al credinţei din
tinda bisericii până la catedră, şi să dobândească mai multe responsabilităţi: „Ca preot în biserică,
el va fi pătruns de pietate, cu puternice convingeri moral-religioase, altuist şi generos, cu un suflet
blând şi deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalţi. Ca profesor, preotul va fi apropiat şi iubitor
de copii şi tineri, îşi va însuşi aparatul conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun întru
buna şi aleasa înţelegere cu ceilalţi profesori. De altfel, printre ceilalţi profesori, preotul va fi un

228 PR. PETRE VINTILESCU, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Tipografia I.L. Caragiale, Bucureşti, 1934, pp.256-
257.
229 CONSTANTIN CUCOŞ, Educaţia religioasă, p.44.

141
model exemplar de conduită profesională şi didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a
propriilor colegi, dat fiind faptul că nu toţi profesorii agreează ideea unei educaţii creştine)”. 230
Educaţia religioasă nu este însă monopolul preoţilor şi al Bisericii, transmiterea valorilor
credinţei şi formarea conduitei morale realizându-se şi de alte instituţii, pe toată durata creşterii
fizice şi spirituale a copilului. Aceste instituţii, pe lângă Biserică, sunt: familia, şcoala, mass-
media, structuri asociative. Ele trebuie să acţioneze corelativ şi nu izolat, deoarece „numai printr-
o îngemănare a acţiunilor şi funcţiunilor educative se poate spera la o autentică reformare spirituală
a omului şi a comunităţii”. 231
Dar preotul, ca educator, nu este lipsit de ajutor în acţiunea lui, ajutorul fiind Însuşi Duhul
Sfânt. În calitate de educator, preotul este complet dependent de Duhul Sfânt, pentru motivaţie,
aplicaţie, convingere, alegere şi punerea în practică. Cele mai bune metode din lume nu vor
compensa lipsa Duhului Sfânt. Numai Prin Acesta Biblia devine o realitate vie în viaţa tinerilor şi
a tuturor creştinilor. Ca învăţător, preotul poate face o serie de lucruri care îi vor ajuta pe copii să
treacă de la cunoaştere la acţiune: să le predea principii pozitive, astfel încât ei să ştie ce este bine
de făcut, să îşi modeleze permanent modul de predare, să le arate motive biblice pentru instruire,
să le spună povestiri despre cum au acţionat alţii şi ce alegeri au făcut ei, să-i ajute pe copii să
înţeleagă clar principiile biblice şi să le aplice la propriile lor vieţi.
Preotul trebuie să fie pregătit el însuşi pentru a putea să-i înveţe pe ceilalţi, mai ales când
este vorba de copii. Astfel, pregătirea preotului trebuie să conţină două etape: pe lângă pregătirea
pentru predarea lecţiei, şi pregătirea spirituală personală. Pregătirea spirituală cuprinde studiul
Bibliei şi rugăciunea către Dumnezeu, Care să-l îndrume şi către Duhul Sfânt, Care să-i lumineze
mintea.
Onisifor Ghibu scria în 1944 următoarele rânduri despre pedagogie şi pedagog, care au
rămas actuale: „Pedagogia nu se poate reduce la un complex de reguli pe care învăţându-le, cineva
devine „pedagog” sau „educator”, ci pedagogia însemnează o trăire de fiecare clipă în mijlocul
naţiunii, prin forţele tradiţionale, actuale şi viitoare ale naţiunii (trăite virtual prin anticipare) şi în
vederea întăririi şi măririi naţiunii, în cadrul umanităţii şi al istoriei. În această trăire, individul îşi
găseşte fericirea nu în progresul său personal egoist, ci în conştiinţa că, prin contribuţia sa, marele
individ, care este naţiunea, se afirmă în grad maxim şi optim şi că el, individul, trăieşte în eternitate
prin aportul adus la progresul naţiunii.

230 Ibidem, p.154.

231 Ibidem, p. 28.
142
 Astfel, pedagogul nu este cel care a învăţat pedagogia şi o are în degetul său cel mic, ci
acela care întrebuinţează tot ce este omeneşte cu putinţă, pentru a se înnobila şi perfecţiona pe sine
şi a înnobila, perfecţiona şi întări pe fraţii săi şi naţiunea sa, şi prin aceasta umanitatea însăşi”. 232
În consecinţă, preotul profesor, la fel ca toţi ceilalţi profesori, nu trebuie să ştie doar
specialitatea sa, religia, şi pedagogia, ci „trebuie să ştie a întrebuinţa în fiecare clipă întreaga sa
ştiinţă nu în vederea unei erudiţii savante şi pretenţioase, ci pe de o parte în vederea desăvârşirii
sale ca om şi ca român, pe de alta în vederea educaţiei şi desăvârşirii elevilor săi şi a naţiunii
întregi, sub raport etic şi dinamic naţional”.233
Preotul educator, ca toţi ceilalţi profesori, trebuie să „utilizeze specialitatea lor pentru
desăvârşirea proprie a lor, ca oameni şi ca români în scopul desăvârşirii neamului. Ei trebuie să
trăiască viaţa naţiunii deplin. Oricât de specialişti ar fi în cutare disciplină, ei trebuie să urmărească
cu deplină atenţie universalitatea vieţii şi destinul românesc, istoric şi actual cu care să se
identifice. Astfel şi pedagogul şi specialistul se contopesc în unica înfăţişare de educator al său şi
al naţiunii prin sine, prin naţiune şi prin ceea ce umanitatea, în evoluţia ei multimilenară, a creat
potrivit cu nevoile şi cu idealurile noastre”. 234
Atunci când este vorba de educaţia religioasă a copiilor, preotul trebuie să ştie că, „cu cât
acestuia i se va dezvolta mai mult putinţa de înţelegere a supralogicului armonios, cu atât el va
intra mai mult în sfera adevăratei trăiri religioase”, scria Vasile Băncilă. 235 Şi, mai departe, autorul
scria: „cu cât se va obişnui numai cu înţelegerea empirică măruntă, cu atât va înţelege religia numai
pe dinafară, ori o va părăsi cu totul. În definitiv, copilul trebuie să-şi dezvolte simţul misterului
care pătrunde şi învăluie această lume, a marelui şi coerentului mister ontologic” 236. A face acest
lucru, scrie autorul creştin, este posibil numai prin educaţia religioasă autentică, iar principalul rol
îl are pedagogia religioasă şi educatorul religios.
O lecţie de religie trebuie să fie tratată nu ca o simplă lecţie de matematică sau chiar de
literatură, lecţii care solicită numai părţile intelectuale şi afective ale copilului, ci trebuie să fie o
experienţă sufletească care tinde să cuprindă şi să valorifice cu putere tot sufletul, toate
dimensiunile şi funcţiile lui, „de la înţelegerea subtilă a înaltelor adevăruri religioase, de la vibrarea
discretă sau patetică a sentimentului până la încordarea voinţei de închinare ori de contemplare ori

232 ONISIFOR GHIBU, Puncte cardinale. Pentru o concepţie românească a educaţiei, Ed. Institutului de Arte Grafice „Dacia
Traiană”, Sibiu, 1944, pp. 50-51.
233 Ibidem.
234 Ibidem, p.51.
235 VASILE BĂNCILĂ, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p.44.
236 Ibidem.

143
de milă pentru destinul oamenilor [...]. O lecţie de religie e un adevărat monument, poate cel mai
pur, de integralism sufletesc!”237
Acelaşi Vasile Băncilă scria, referitor la calităţile pe care trebuie să le aibă preotul ca
educator, că înainte de orice el trebuie să aibă credinţă adâncă, pură şi subtilă. „Având un sentiment
profund, curat şi mulinat, educatorul va putea realiza, măcar din când în când, în clasă, momente
de transfigurare. Căci aceasta trebuie să fie suprema şi totodată modesta sa năzuinţă. Aşa cum
sfinţii au avut, în general, măcar câteva cazuri de extaz în viaţa lor, educatorul trebuie să fi avut
cel puţin câteva momente de reală transfigurare”. 238
De asemenea, preotul educator trebuie să fie sincer în credinţă şi în toate aspectele vieţii.
„Sinceritatea în educaţie e aşadar o condiţie primordială, aşa cum e şi în artă, în religie, în prietenie,
în familie, dar mai mult, pentru că educaţia trebuie să creeze toate aceste sincerităţi. Nu trebuie
însă ca educatorul să fie sincer oricum, fiindcă s-ar putea să cadă în cinism. Educatorul trebuie să
posede un conţinut sufletesc a cărui sinceritate să fie educativă. Şi mai ales la orele de educaţie
religioasă e nevoie de o sinceritate fulgurantă, o sinceritate pozitivă, credinciosă. De aceea înainte
de a începe acest soi de educaţie, educatorul trebuie să se analizeze atent pe sine însuşi şi să se
întrebe dacă e un bun creştin”239.
O poruncă a Decalogului spune „să nu mărturiseşti strâmb”, adică „să nu minţi”. Această
poruncă trebuie să şi-o adreseze preotul educator atunci când porneşte să facă educaţie religioasă.
„Oricum ar fi, educatorul trebuie să ştie că educaţia nu e o profesiune ca oricare alta, în care ideile
intime n-au legătură cu cele publice. [...] Educaţia religioasă n-are nevoie de indiferenţi, care să
vorbească oarecum cu gura altuia...”240.
Aşadar, credinţa adâncă, pură şi cultivată din partea educatorului, sinceritatea sa, sunt, în
concepţia lui Vasile Băncilă, condiţii pentru a se produce sentimentul spiritualizant în educaţia
religioasă. Mai departe, altă condiţie tot atât de indispensabilă ar fi ca educaţia religioasă să se
însoţească, pe de o parte, cu un fel de blândeţe severă, pe de alta, cu o corectă pregătire doctrinară.
„Blândeţea severă la care ne referim e sugerată de numeroase exemple, pe care le găsim în
viaţa sfinţilor celor mai nediscutaţi şi chiar a Mântuitorului. Aceste exemple sunt atât de
caracteristice, severitatea lor e atât de hotărâtă, încât uneori noi am fi înclinaţi să le bănuim de
cruzime. Nimic mai greşit însă decât aceasta, căci ele nu pornesc dintr-un fond de asprime
originară, ci din austeritatea maiestuoasă a vieţii şi gândului religios”.241

237Ibidem, p.56.
238 Ibidem, p.68.
239 Ibidem, p.75.
240 Ibidem, p.76.
241 Ibidem, p.78.

144
 Vasile Băncilă propune ca această expresie duală, „blândeţe severă”, să fie călăuză pentru
spiritualizarea sentimentului religios. „E, desigur, greu să fii sever fără a fi rău, să fii serios fără a
fi arid, şi e greu să fii blajin fără a fi pueril şi fără linie.[...] Educaţia trebuie să ştie să armonizeze
dificultăţile şi să ţină în echilibru extremele. Şi mai cu seamă educaţia religioasă, care angajează
tot sufletul omului şi destinul speciei, trebuie să aibă toate tăriile şi toate abilităţile. Adevărat
educator religios va fi acela care va înmănunchia în aceeaşi acţiune creatoare iubirea de aproapele
cu severitatea duhului dogmatic”. 242 Alături de „blândeţea severă”, Vasile Băncilă cere preotului
sau educatorului religios să se lase animat de valorile principale ale creştinismului: credinţa şi
iubirea. „A fi lipsit de iubire în educaţia religioasă, înseamnă nu numai o greşeală de ordin
psihologic, faţă de copil, dar şi o greşeală pur religioasă, adică un păcat! Copilul, pe de o parte, are
nevoie, ca floarea de soare, să fie tratat cu bunătate şi duioşie, cu intimitate plină de prestigiu;
religia, pe de altă parte, proclamă universalitatea şi puterea bunătăţii”. 243
Vorbind despre educaţia religioasă a poporului român de-a lungul vremii, Băncilă
aminteşte de arhiereii luminaţi din trecut care prin scrierile lor au intrat în gândirea europeană şi
în sufletul cărora doctrina ortodoxă şi-a găsit o întrupare directoare pentru veacurile ce aveau să
urmeze. „Astfel de cărturari şi vlădici cu gândul drept şi fapta hotărâtă au putut da orientări sigure
poporului de umili preoţi credincioşi şi de gospodari cu pasta sufletului nepervertită. De aceea
instinct şi cunoaştere au lucrat într-o unitate de direcţie şi am avut câteva veacuri pe meleagurile
noastre o biserică drept măritoare, al cărei stil istoric ne poate servi de învăţătură” 244.
Deşi la prima vedere nu pare un lucru esenţial, alături de calităţile enumerate mai sus,
preotul ca educator religios trebuie să posede solide cunoştinţe din toate domeniile şi chiar erudiţie.
Educatorii religioşi nu trebuie să ignore să înveţe ei înşişi neîncetat. Dar trebuie avut grijă,
deoarece „asimilarea doctrinei, a duhului doctrinal, nu e totuna cu îngrămădirea de cunoştinţe, ci
e mai degrabă opusul ei”245. Pentru ca ştiinţa teologică să aibă valoare în educaţia religioasă,
trebuie să îndeplinească trei condiţii: 1. să ofere cunoaşterea de bază, iniţierea în liniile generale şi
esenţiale, acelea care configurează canonul vieţii religioase, 2. să dăruiască generos, oricând e
prilejul, elemente de pitoresc care, fiind atrăgător pentru copii, reţine atenţia asupra adevărurilor
lăuntrice, şi 3. pentru ca ştiinţa celor sacre să aibă valoare în educaţia religioasă, trebuie să fie
atrasă cât mai adânc şi mai avântat într-un curent de trăire.
„Cunoştinţele religioase trebuie să fie superior simţite de educator; să fie apoi puse
permanent în legătură elocventă şi insinuantă cu patetica destinului oamenilor între aceste două

242 Ibidem, p.82.

243 Ibidem, p.81
244 Ibidem, p.89.
245 Ibidem, p.90.

145
lumi, pământul şi cerul, lumea de aici şi lumea cealaltă, faţă de care au fost creaţi să-şi ducă şi să-
şi înalţe existenţa”. 246
Erudiţia, scrie V. Băncilă, atunci când e trăită încetează a mai fi erudiţie. De altfel, înţelesul
primordial al actului de a învăţa a fost acela de „a se perfecţiona sau a se mântui”. Contemporanii
Mântuitorului chiar aşa s-au adresat Acestuia: „Învăţătorule!” şi s-au rugat lui Dumnezeu „să-i
înveţe căile Lui”. Educatorul religios de astăzi are, deci, datoria să reabiliteze sensul originar al
acestui termen în practica educaţiei.
Cu ajutorul preotului educator, „copilul trebuie să ajungă să posede un număr de cunoştinţe
religioase, nu prea multe, dar să le ştie cu siguranţă deplină şi să le trăiască”. 247
Preotul, mai mult ca oricare alt creştin, nu are dreptul să expedieze doctrina, pentru că fără
ea nu poate ajunge la spiritualizarea sentimentului religios, devine lipsit tocmai de înţelegerile
înalte, în jurul cărora se organizează viaţa afectivă şi se purifică. Ca educator religios preotul
trebuie să conştientizeze că „realitatea e cu mult mai largă decât aceea a simţurilor şi logicii
pozitive şi că religia e chemată tocmai să dea sufletului dimensiuni de cunoaştere care nu se
întâlnesc în toate celelalte obiecte la un loc, să dea certitudini existenţei şi farmecului altei lumi,
care prezidează veşnic lumea imediată. Cine nu e întors cu faţa către cele fără faţă sensibilă şi cu
sufletul către bucuriile fără bucurii lumeşti, cel puţin în anume momente, nu poate fi adevărat
iniţiator în religie. Educatorul trebuie să înţeleagă cât mai deplin că religia nu stă pe acelaşi plan
cu celelalte obiecte de învăţământ, că e aici în primul rând o deosebire de planuri de existenţă, iar
nu de pitoresc, o deosebire de perspectivă sau de metafizică. Când va înţelege acest lucru principal,
îşi va instala altfel sufletul şi lecţiile de religie se vor schimba de la sine. Atunci va putea
întrebuinţa fără teamă sentimentul pentru a-i apropia pe copii de Dumnezeu, fiindcă sentimentul
va fi devenit spirit”.248
Datoria preotului educator este şi aceea de a transmite copiilor Tradiţia Bisericii. „Sfânta
Tradiţie – spune arhimandritul Sofronie – este sălăşluirea veşnică şi neschimbabilă a Duhului Sfânt
în Biserică, stă în însuşi miezul fiinţei ei şi cuprinde astfel viaţa ei încât însăşi Scriptura nu e altceva
decât una din formele ei. Astfel, acolo unde Biserica e lipsită de Tradiţie, ea încetează de a mai fi
ceea ce este, pentru că slujirea Noului Testament este slujirea Duhului scris nu cu cerneală, ci cu
Duhul Dumnezeului Celui Viu; nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii [2 Corinteni
3,3]”.249

246 Ibidem, p.91.

247 Ibidem, p.92.
248 Ibidem, p.100.
249 ARHIMANDRITE SOFRONY, Saint Silouan the Athonite, Ed. Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 1991, p. 87.

146
 Ajutarea copiilor să se împărtăşească de Tradiţie presupune un număr de fapte care trebuie
învăţate, justificate şi explicate. Întrebări fundamentale cum ar fi „Cine este Hristos?”, „De ce
suntem ocrtodocşi?” trebuie să primească răspuns. Dar simpla asimilare a acestor fapte nu e totuşi
şi sfârşitul întregii educaţii creştine. Informaţia faptică e un element relativ redus între mijloacele
de transmitere a Tradiţiei. „În contextul experienţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor aceste fapte sunt
prezentate într-un mod viu şi adevărat [1 Tesalonicieni 1,9]. Tradiţia este Viaţă ce trebuie trăită în
vieţile noastre. Tradiţia nu poate fi niciodată aplicată ca un cod exterior chiar dacă, fireşte,
transmiterea ei presupune unele coduri de comportament. Modul în care explicăm Tradiţia trebuie
să aibă drept motivaţie dorinţa ca atât noi, cât şi copiii noştri să ne cuplăm la curentul ei, pentru ca
astfel fiinţa şi vieţile noastre să fie energizate cu viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Aşa ne-o facem a
noastră şi-i ajutăm şi pe copii să şi-o facă a lor”.250
Preotul educator trebuie să prezinte credinţa drept ceva care are legătură directă cu viaţa
persoanei şi cu bunăstarea întregii umanităţi. Dacă vor arăta şi prin vieţile lor că adevărul îl face
liber pe om, copiii vor fi atraşi de acest adevăr. „Învăţătorii trebuie să vadă un avantaj în faptul că
o mare parte din Tradiţie a fost scrisă cu cerneală; avem astfel roadele experienţei a douăzeci de
secole de întrupare a acesteia în viaţa umană. Pe lângă aceasta, pentru că Tradiţia e prin natura sa
tradiţională, fiindcă Adevărul poate fi exprimat ca dogmă sau chiar ca un truism, atunci, spre
deosebire de dascălii primului secol, o parte din sarcina noastră va fi aceea de a preîntâmpina
familiaritatea să devină dispreţ. Când copiii îşi doresc în secret sau deschis ca învăţătorii lor „să
revină la real” sau „la viaţă” înseamnă că aceştia au eşuat în a fi arătat Realitatea sau Viaţa ca
atare”.251
În Noul Testament, la Matei [13,52] găsim următorul text: „Orice cărturar cu învăţătură
despre Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa lucruri noi
şi vechi”. În contextul credinţei, nu există nimic vechi, nici chiar în cele luate din trecut. Cultura
noastră generează ideea falsă că tot ceea ce e vechi este depăşit. Însă noutatea Tradiţiei este
evidentă. Învăţătorul religios trebuie să argumenteze ideea de noutate în vechime a adevărului
Ortodoxiei prin aceea că, rămânând fidelă revelaţiei lui Dumnezeu, credinţa s-a păstrat nealterată
până astăzi.
Învăţătorul religios este reprezentantul personal al Tradiţiei, iar dacă un copil se încrede în
acesta, el va căuta răspuns la neliniştile şi întrebările sale pe buzele învăţătorului care nu trebuie
să încerce să-şi impună propriul punct de vedere, ci să transmită consensul sfinţilor. „Numai

250 MAICA MAGDALENA, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă. Convorbiri, reflecţii şi alte sfaturi, Ed. Deisis, Sibiu, 2002,
p.132.
251 Ibidem, p.133.

147
înţelepţii şi sfinţii, numai cei care stau ca nişte copii în faţa lui Dumnezeu sunt cu adevărat potriviţi
să trăiască şi să lucreze cu copiii”, scria E. Arnold. 252 Totuşi, Sfântul Ioan Scărarul scria: „Dacă
cineva este stăpânit încă de obiceiurile vechi şi totuşi poate să înveţe pe alţii prin simplul cuvânt,
lăsaţi-l să înveţe [...]. Pentru că ruşinându-se de propriile cuvinte, ar putea ajunge să practice
virtutea şi să se schimbe aşa cum s-a întâmplat cu acei oameni care căzuseră în mocirlă. Aşa
înnămoliţi cum erau, ei spuneau trecătorilor cum se scufundaseră acolo, explicându-le cum să se
salveze, astfel încât să nu cadă în acelaşi fel”. 253
Învăţătorul religios trebuie să îi înveţe pe alţii mai întâi prin ceea ce sunt, prin modul în
care trăiesc. La Romani [2, 19-21,24] se scrie: „Dacă te crezi pe tine călăuză orbilor, lumină celor
din întuneric, povăţuitor al celor fără minte, învăţător al celor nevârstnici, tu, cel care-l înveţi pe
altul, pe tine însuţi nu te înveţi? [...] Căci din pricina voastră numele lui Dumnezeu este blasfemiat
între neamuri, aşa cum e scris”. Dacă educatorul creează o impresie negativă despre Tradiţie, copiii
o vor repudia ca pe o tradiţie oarecare.
Preotul suferă pentru greşelile sale, dar şi pentru răul pe care îl poate face unui copil al lui
Dumnezeu care se află sub influenţa lui. „Nu mulţi dintre voi să vă faceţi învăţători, fraţii mei,
ştiind că noi, aceştia, vom fi supuşi unei judecăţi mai aspre. Fiindcă noi în multe greşim” [Iacob,
3,1-2].

VI. 3. EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A COPIILOR ŞI TINERILOR ÎN CONTEXTUL SOCIAL ACTUAL

Educaţia religioasă de la începuturi şi până în timpurile moderne se caracterizează prin

eforturile Bisericii de a uni mesajul Evangheliei şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi cu năzuinţele
creştinilor în familiile lor. Astfel, Biserica educând creştineşte poporul i-a dezvoltat ritmic
sentimentul identităţii religioase şi culturale. Rolul de bază al educaţiei religioase a rămas cel al
formării creştinului conştient de locul său în societate, dar şi în faţa lui Dumnezeu.
Societatea contemporană, după cum ştim, este marcată de o puternică criză spirituală.
Secularizarea, totalitarismul, ideologiile ateiste, ca produse ale culturii europene, pun omul
contemporan în situaţia de confruntare cu dezorientarea şi lipsa ţelului spiritual şi de orice alt tip.
Pentru părinţi, cea mai importantă problemă este să-şi educe copiii în aşa fel, încât ei să devină
creştini adevăraţi şi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, spre a-L sluji cu râvnă pe acele căi pe care
El le va rândui. Sf. Ioan Gură de Aur spune: ,,Cine este nepăsător faţă de copiii săi, deşi în celelalte

252
Ibidem.
253SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul XXVI, 14; în Filocalia românească, vol.IX, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 321.
148
este râvnitor, acela va fi aspru pedepsit pentru păcat. Toate trebuie lăsate la o parte şi, în primul
rând să fie grija pentru copii, pentru a-i educa ,,întru învăţătura şi cercetarea Domnului”
(Efes.VI,4). Femeii căsătorite Apostolul Pavel îi spune că: ,,[…] se va mântui prin naştere de fii,
dacă nu va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.”(I Tim. II,15). De asemenea,
văduvelor care au fii sau nepoţi, Apostolul Pavel le porunceşte ca, în primul rând să se îngrijească
de educaţia lor. (Itim. V,4).
La Judecata de Apoi părinţii nu vor sta singuri înaintea Domnului. Ci precum Cain a fost
întrebat: ,,Unde este fratele tău?” aşa vor fi şi ei întrebaţi: ,,Unde sunt copiii voştri?”. Se vor mântui
când vor putea spune Domnului: ,, […] Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.”
(Evr.II,13). Duhul familiei este cel care, în primul rând, formează sufletul copilului. Căci spune
înţelepciunea populară ,,Aşchia nu sare departe de trunchi”, ,,rugaţi-vă neîncetat”, spune Sf. Ap.
Pavel (I Tes. V, 17). O casă este binecuvântată când lucrul de zi cu zi este dus la împlinire cu
rugăciune. Este nevoie de o muncă grea şi susţinută pentru a prelucra pământul material şi
duhovnicesc al copilului şi a smulge buruienile care îl năpădesc. Perseverenţa este în strânsă
legătură cu dăruirea de sine. E nevoie de multă muncă şi luptă în procesul educaţiei copiilor, atât
pentru ,,cei mari”, cât şi pentru ,,cei mici”, pentru că puţinul creşte în mai mult, şi dacă ,,peste
puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune.”(Mt. XXV,21).
Copiii trebuie înconjuraţi cu grijă înţeleaptă, cu atenţie şi blândeţe, şi când este nevoie, cu
poveţe şi exigenţe. Copilul va aprecia grija şi atenţia, sub orice formă ar fi ele exprimate, numai
dacă în toate cuvintele el va simţi şi iubire. Ca şi în primele veacuri creştine, familia care caută
mai întâi Împărăţia cerurilor reprezintă o Biserică în casă. Într-o astfel de familie, unită prin iubire,
vor domni relaţii cu totul diferite decât în lumea plină de păcate şi nu va exista delimitarea
generaţiilor, ce nu se înţeleg între ele, ,,în părinţi şi copii.”
Familia creştină compusă din tatăl, mama şi copiii prefigurează chipul Sfintei Treimi aici,
pe pământ. După cum Sfânta Treime e una, la fel şi familia creştină, legată prin iubire, formează
un singur întreg în duh şi iubire.

VI. 4. EDUCAREA TINERILOR PENTRU PRIMIREA SFINTELOR TAINE

Mai mult ca oricând, astăzi copilul, adolescentul şi tânărul au nevoie să fie duşi cât mai des
înaintea lui Hristos, datorită faptului că trăiesc într-un mediu în plină transformare şi contradicţie.
Conform rânduielilor Bisericii, prima dată îi aducem înaintea lui Dumnezeu în a opta zi după
naştere. În timpul Tainei Botezului Dumnezeu îi spală de păcatul strămoşesc, îndepărtând
blestemul ce apasă neamul omenesc căzut.

149
 Prin Taina Mirungerii, care urmează imediat după Botez, Dumnezeu îl înfiază pe copil,
dăruindu-i harul care, cum spune Apostolul Petru (I Petru II,9), îl pune în rândul seminţiei alese,
al preoţiei împărăteşti şi al neamului sfânt. Precum pentru a întreţine viaţa este nevoie de hrană,
de ea are nevoie şi viaţa duhovnicească a copilului, renăscută prin Botez, Dumnezeu ne hrăneşte
prin Taina Euharistiei. E greu pentru preoţi şi educatori să le vorbească în mod convingător despre
Sfânta Împărtăşanie când aceştia par să o socotească ceva de la sine înţeles, un lucru pe care îl fac
la fiecare Liturghie. Atât pregătirea, cât şi starea lăuntrică sunt mai importante decât frecvenţa cu
care ne împărtăşim.
După rânduiala Bisericii, începând de la vârsta de patru ani pruncul nu trebuie să mănânce
şi să bea nimic până la Sfânta Împărtăşanie. De la vârsta de şapte ani el devine răspunzător de
greşelile lui. Din acest moment, haina lui duhovnicească începe să se întineze de păcat. Educatorul
are rolul de a cultiva în copil curăţia trupească. Aceasta se obţine prin Taina Spovedaniei, care
precede de obicei Taina Împărtăşaniei. De mic copilul poate fi încurajat, îndeosebi prin exemplul
celor din jur, să meargă la duhovnic să-i ceară sfatul şi să asculte de cuvântul lui ca de cuvântul
lui Dumnezeu. Primele întâlniri dintre copil şi duhovnic sunt foarte importante pentru viitoarele
progrese spirituale ale copilului. Acesta va trebui să cucerească încrederea copilului mai mult cu
atitudinea sa, cu afecţiunea decât prin cuvinte. Între el şi copil trebuie să se stabilească o relaţie de
încredere şi amiciţie. De prima întâlnire cu duhovnicul vor depinde progresul spiritual şi ulterioara
relaţie cu Biserica. Un duhovnic aspru riscă a fi abandonat, dar poate conduce şi la sentimente de
aversiune şi refuz pentru viaţa religioasă.
Părinţii trebuie să-l asigure pe copil că preotul nu-i va trăda niciodată încrederea. Mulţi
copii se tem ca nu cumva părinţii să afle de la preot ce vor mărturisi ei la spovedanie. Spovedania
nu trebuie prezentată ca un fel de obligaţie sau o datorie, ci ca un prilej de a primi iertarea lui
Hristos. În adolescenţă, copilul de ieri încearcă o nouă înfăţişare, o nouă identitate. În tot ceea ce
simte şi acţionează, adolescentul face întotdeauna referinţă la o proprie scară de valori, făcând
alegeri de care se poate simţi responsabil. 254 Marea lor majoritate trăiesc mai mult sau mai puţin o
criză a propriei sale identităţi personale. Lipsa unei educări corecte pune pe adolescent în
dificultate. Prezenţa şi acţiunea preotului duhovnic pot schimba foarte mult paşii unui tânăr. Taina
Spovedaniei, dincolo de efectul ei haric, este o întâlnire cu el însuşi în faţa lui Dumnezeu şi nu
numai: e vorba de dialogul dintre penitent şi duhovnic în faţa lui Dumnezeu. Adolescentul îşi
construieşte propria religie, propria sa morală în care cu greu se poate distinge ceea ce e permis de
ceea ce nu e. Astăzi, pentru foarte mulţi tineri, pocăinţa şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica

254 NECULA, Tradiţie şi înnoire,vol. I, p.172

150
reprezintă un dialog personal cu ei înşişi, fără o iertare, fără o adevărată întoarcere de la situaţia
de păcat.
A educa şi a sfătui la Taina Spovedaniei înseamnă a educa la a avea credinţă şi nădejde.
Pentru aceasta duhovnicul va rezerva tot timpul necesar şi toată disponibilitatea sa pentru a educa
tinerii nu numai la mărturisire, ci şi pentru primirea celorlalte taine.

VI. 5. ROLUL PROFESORULUI DE RELIGIE ÎN EDUCAŢIA COPIILOR ASTĂZI

După cum foarte mulţi creştini identifică adesea biserica cu preotul, aşa se întâmplă şi în
cazul şcolii: prestigiul sau blamul ei este asociat nemijlocit cu profesorul. Reuşita orei de religie
depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia prin prisma
profesorului. Elevii îşi pot crea o imagine reală asupra Ortodoxiei, potrivit frumuseţii caracterului
profesorului autentic, sau una falsă, mediocră, potrivit falsităţii, mediocrităţii pretinsului profesor.

Datorită faptului că profesorul este cel care influenţează decisiv educaţia elevilor, acesta
trebuie să aibă o personalitate deosebită. Un educator adevărat este numai acela care se implică în
viaţa socială, fiind stăpânit de o mare iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Pentru un bun
educator se cer anumite calităţi spirituale:
Vocaţia. Educatorul cu vocaţie este cel care manifestă încredere şi iubire faţă de Dumnezeu
în primul rând şi apoi faţă de elevi. El este preocupat de dezvoltarea personalităţii acestora şi are
conştiinţa importanţei misiunii lui şi a faptului că este trimisul lui Dumnezeu în faţa elevilor, pentru
a le preda învăţătura revelată de Fiul Său înomenit.
Dragostea. ,,A educa înseamnă a iubi.” Iubirea îl face pe profesor să asculte orice dorinţă
a copiilor, să înţeleagă scăderile lor pentru a le înlătura. Iubirea faţă de elevi trebuie să se manifeste
şi în ,,cămara de rugăciune” a profesorului.
Smerenia. Aceasta îl face pe profesor să-şi recunoască limitele şi-l fereşte să cadă în
extremele subestimării şi supraestimării puterilor proprii.
Răbdarea. A face educaţie înseamnă a avea răbdare. Rezultatele reale sunt cele care se
constată în timp.
Blândeţea. Blândeţea ajută pe profesor să câştige încrederea elevilor, fără de care nu este
posibilă educaţia. ,,E greu să fii blajin fără a fi pueril şi fără linie, greu să fii sever fără a fi rău, să
fii serios fără a fi arid. Dar cine a spus că educaţia este o întreprindere uşoară?” 255

255 VASILE BĂNCILĂ, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Evrika, Brăila, 1994, p. 82
151
 Profesionalismul. Profesorul de religie are nevoie să posede aptitudinea şi posibilitatea de
a transmite elevilor bunuri spirituale şi să influenţeze educativ asupra sufletelor lor.
Sinceritatea. Prin sinceritate, profesorul de religie cucereşte încrederea elevilor.
Bunătatea. Bunătatea este iubirea manifestată prin atitudinea profesorului faţă de elevi şi
exclude răzbunarea, nervozitatea, mânia, sentimentele josnice.
Umorul. Simţul umorului este un mod de existenţă care trădează un perfect echilibru
sufletesc şi se bazează pe o temeinică cunoaştere de sine şi pe cunoaşterea nimicniciilor vieţii. Prin
umor, profesorul îşi păstrează superioritatea asupra tragicului existenţei şi are un scut de apărare
împotriva celor care caută micşorarea bucuriei educative.
Optimismul. Optimismul îl ajută pe profesor să scoată în evidenţă calităţile elevilor, partea
bună a lucrurilor şi faptul că, uneori, planurile noastre nu coincid cu planurile lui Dumnezeu.
Prin educaţia religioasă, profesorul trebuie să-i conducă pe elevi, mai ales în anii hotărâtori
ai evoluţiei lor, spre clarificarea sensului vieţii acestora şi spre formarea convingerii că scopul
educativ este esenţialul creştinismului. Elevii pot fi conduşi la o stare în care sufletul lor este gata
să primească influenţa Revelaţiei divine şi să se dăruiască lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al
vieţii sale, aşa cum ne îndeamnă ectenia: ,,toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”
Profesorul de religie trebuie să menţină echilibrul necesar în ceea ce priveşte învăţarea
conţinutului specific şi trăirea religioasă. El trebuie să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă.
Dintre trăsăturile care exclud pe cineva din rândurile educatorilor, Simion Mehedinţi le
nominalizează pe acestea: lipsa iubirii (dispreţul faţă de elevi), ambiţia, vanitatea (egoismul) şi
falsitatea (minciuna).256 Fără profesori adevăraţi, nici cea mai bună organizare a învăţământului,
nici cele mai bune metode şi mijloace nu preţuiesc nimic.

VII.6. ELEVUL FACTOR ESENŢIAL AL EDUCAŢIEI

Alături de profesori şi părinţi, elevii sunt factori esenţiali ai educaţiei, parteneri de dialog.
Ei nu sunt doar receptori ai cunoştinţelor, ci sunt suflete capabile să gândească şi să creeze.
Receptivitatea sau nereceptivitatea lor reflectă mediul religios sau nereligios de acasă, copiii fiind
o oglindă a familiei din care provin. Profesorul de relgie are menirea să realizeze mai mult decât
orice alt profesor că unele însuşiri negative ale lor nu sunt proprii fiinţei lor, ci amprentele mediului
negativ de acasă. Simion Mehedinţi spunea în acest sens: ,,Nu există copil rău, ci numai copil în
care nu ai descoperit încă partea cea bună.”

256 SIMION MEHEDINŢI, Scrieri despre educaţie şi învăţământ – Antologie, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992
p. 227-228.
152
 Copiii trebuie trataţi egal, cu aceeaşi iubire, pentru că toţi sunt chemaţi să-şi facă un rost în
lume şi să se mântuiască. Odată cu dreptul la învăţătură, libera exprimare şi ocrotire, elevii au şi
anumite obligaţii:
1. Să fie receptivi, ascultători faţă de profesori şi faţă de proprii părinţi, îmbrăcaţi decent,
cuviincioşi în atitudine şi vorbire. Să nu vorbească necontrolat, sabotând ora, refuzând învăţătura
şi nelăsându-i nici pe alţii să înveţe.
2. Să conştientizeze că orice învăţătură bună are menirea să-i ridice, să-i înalţe spre
demnitatea de om deplin, să ajungă la ,,starea bărbatului desăvârşit”, potrivit dezideratului suprem
exprimat de Sf. Ap. Pavel (Efes.IV,13).
Elevii sunt deci datori să răspundă cu respect, bunăcuviinţă, recunoştinţă şi
conştiinciozitate, mâini întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei şi responsabilităţii,
pentru plinirea lui ca om. În concluzie, putem afirma cu convingere că reuşita educaţiei religioase
a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor factorilor umani, cu Factorul Suprem,
Dumnezeu. Copilul va deveni un caracter creştin, deci îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu
numai în Biserică, ci şi în familie şi în şcoală. Copilul îl va descoperi pe Dumnezeu numai dacă îl
va simţi prezent în inimile educatorilor săi: părinţi, preoţi, profesori de religie.
Crescut şi maturizat în această descoperire, va depinde apoi numai de voinţa proprie ca să-
şi păstreze curat caracterul moral-creştin, la zidirea căruia educatorii conştiincioşi au ostenit cu
migală şi dăruire.

VI.7. SFÂNTA LITURGHIE – IMPORTANT MIJLOC EDUCATIV

În Biserica noastră copiii sunt membri sau mădulare depline ai Trupului lui Hristos. Chiar
dacă un copil nu poate înţelege tot ce se întâmplă, el poate vedea, auzi, mirosi, gusta, atinge, poate
simţi prezenţa Duhului Sfânt.
Datoria fiecărui om este de a-şi împropria subiectiv jertfa Mântuitorului de pe Golgota,
rugându-L pe Dumnezeu să o primească în locul nostru, iar subiectiv trebuie să ne jertfim şi noi
viaţa în dragoste, asemenea lui Hristos. Din primul moment al Sfintei Liturghii şi până la
rugăciunea de final, copilul are posibilitatea să vină în comuniune directă cu adevărurile
fundamentale ale credinţei ortodoxe. Sfânta Liturghie are un efect major asupra laturii sensibile a
sufletului uman, în special asupra rezonanţei şi delicateţii sufleteşti. Sfânta Euharistie, elementul
central al Sfintei Liturghii, reprezintă actualizarea jertfei de pe Golgota şi, totodată, un îndemn de
a adopta un stil de viaţă jertfelnic. Prin prezenţa Sa reală în cadrul Sfintei Liturghii, în Sfânta
Euharistie, Mântuitorul trăieşte în conştiinţa celor prezenţi la acest act liturgic certitudinea

153
prezenţei divine, aceasta cu atât mai mult cu cât prin prezentarea unei pericope evanghelice zilnic
la Sfânta Liturghie, li se revelează credincioşilor un nou aspect al vieţii pământeşti a Mântuitorului,
prin care El se apropie mai mult de sufletele acestora.
Sfânta Liturghie îndeplineşte şi funcţia de întăritor al voinţei şi generator de acţiuni cu
scopuri morale, cu alte cuvinte este o adevărată şcoală a caracterelor. Prin măreţia şi sublimitatea
ei, Sfânta Liturghie ne prezintă un ideal nespus de înalt, care nu e o teorie searbădă, ci a fost realizat
în chip absolut aici pe Pământ. Prin exemplul Său, Mântuitorul ne îndeamnă în Sfânta Liturghie la
statornicia în credinţă.
Pentru ca educaţia religioasă să se poată desfăşura prin intermediul Sfintei Liturghii, este
necesar ca şi cei care primesc această educaţie să fie pătrunşi de spirit liturgic. Preotului îi revine
misiunea de a se îngriji de formarea spirituală a credincioşilor săi. Prin catehezele sale, preotul
trebuie să le explice credincioşilor sensurile actelor liturgice şi să le trezească conştiinţa prezenţei
reale continue a Mântuitorului în Biserică. Credincioşii trebuie să ştie că neparticiparea la Sfânta
Liturghie duce la ruperea legăturii spirituale cu Hristos. Biserica, educând creştineşte poporul, i-a
dezvoltat ritmic sentimentul identităţii religioase şi culturale. Rolul de bază al educaţiei religioase
a rămas cel al formării creştinului conştient de locul său în societate, dar şi în faţa lui Dumnezeu.
Biserica a găsit întotdeauna mijloace tainice, sufleteşti pentru o minimă educaţie creştină,
şi spun minimă, pentru că e foarte greu să faci educaţie creştină într-o lume modernă. Căci spunea
diaconul profesor Nicolae Balca: ,,Dacă în Evul Mediu, omul vorbea cu Dumnezeu, cu cine mai
vorbeşte omul modern? Omul modern vorbeşte cu sine însuşi.” După aproape jumătate de secol
de educaţie materialistă şi atee, românii au putut striga: ,,Există Dumnezeu!”. Nu e un slogan acesta
ci mărturisirea prezenţei lui Dumnezeu, prin Biserică, în viaţa mult zbuciumată a poporului român.
De aceea, prin educaţie tacită, tainică, continuă, în suferinţa ascunsă în cămara inimii, românii au
rămas unul din cele mai religioase popoare din lume.
Cea mai semnificativă împlinire în privinţa educaţiei religioase este reluarea în şcoli a orei
de religie. Spre cinstea lor, părinţii elevilor, ca şi elevii înşişi, au agreat acest demers al Sfântului
Sinod, iar statul a susţinut eforturile cu scopul vădit de a pregăti noua generaţie pentru a-i sluji
patria şi interesele vitale ale neamului din convingeri puternice şi curate, care nu pot începe decât
cu credinţa în Dumnezeu şi cu atitudine creştinească faţă de aproapele.
E un lucru firesc astăzi să cultivăm religiozitatea, având convingerea că investiţia în
educaţia religioasă răspunde urgentei asanări morale a neamului şi exprimă valoarea culturii
păstrate îndeosebi prin Biserică, cu care ne putem uşor integra în lumea civilizată şi putem menţine
dialogul cu alte credinţe şi culturi în vederea integrării europene. Dar la fel de adevărat este faptul
că modele demne, adică dascăli de religie înnăscuţi, cu vocaţie şi autentică dăruire, nu vor avea

154
elevi sinceri şi duhovniceşti, gata să-şi asume rolul de creştini în societate. Marele pedagog
creştinVasile Băncilă spunea: ,,cei ce lipsesc copiii de religie fac o crimă faţă de viitorul lor de
oameni pe această lume şi faţă de mântuire pentru lumea veşnică; a nu face educaţie religioasă
copilului e a proceda la o relaţie caracterizată de infirmizarea sufletului, e a amputa fiinţa
omenească de ce are mai de preţ. 257 Într-o lume secularizată, ce tinde tot mai mult spre egoism,
răceală, violenţă, este bine ca remediu moral creştin să trăim mai mult în comuniune, smerenie şi
blândeţe. În împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra decât în stare de smerenie, făcându-ne
asemenea lui Hristos: ,,Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând…” (Filip. II,7). ,,Smerenia,
părând a fi o autoreducere la nimic, este în final o revenire a firii noastre la starea de fereastră a
infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască.” 258 Ea este ,,ca şi o
scară ce ne duce la Dumnezeu; unii urcă până la a treizecea, alţii până la a şaizecea, alţii până la
cea de-a o suta. La aceasta din urmă ajung cei ce s-au eliberat de patimi, la cea din mijloc cei viteji,
la cea dintâi însă, toţi cei ce vor.”259
Cel smerit se mulţumeşte întotdeauna cu ceea ce i se dă; el nu cârteşte, pe când cel mândru,
chiar dacă ar fi băgat cu faţa în Rai, nu şi-ar găsi aici odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: De ce
n-am primul loc? Sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută să fie primul, ci doreşte binele pentru
toţi oamenii şi se mulţumeşte cu orice.

257 BĂNCILĂ, Iniţierea religioasă a copilului, Brăila, 1994, p.12.

258 PR. PROF. DUMITRU STĂNILOAE, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1993,
p.150.
259 SF. IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998, p.397.

155
 CONCLUZII

În cele spuse până acum, am încercat să subliniem sensul teologic al vieţii de familie. Am
vrut să vedem cum este înţeleasă şi percepută vocaţia sa originară în orizontul revelaţiei creştine.
Familia creştină trebuie să fie un exemplu care mărturiseşte dragostea Mântuitorului Iisus
Hristos, ea trebuie să dea mărturie despre Hristos. Familia, având una şi aceeaşi rădăcină cu
căsătoria, îşi află obârşia în dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Sa. Având ca temei al existenţei
sale căsătoria, familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre
bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Familia este prima
condiţie şi prima formă a societăţii umane, primul pas pe care îl face omul în viaţă fără de care nu
poate face altul. Familia este de origine divină şi reprezintă în societate elementul tradiţional,
educativ şi progresiv totodată. Adevărata sarcină a acesteia este de a face oameni, de a produce şi
de a conserva viaţa. Ea formează generaţiile viitoare.
Creştinismul sfinţeşte familia de la originile sale. El îi asigură demnitatea şi frumuseţea
spirituală. El face din ea Noul Ierusalim, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu membrii ei. Sfinţii
Părinţi numesc familia ”casa lui Dumnezeu”, în sensul că vatra casei, locul unde sălăşluiesc
membrii ei, se bucură de o prezenţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de care ne vorbeşte
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, capitolul 16, versetul 5.
În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socio-culturale profunde,
este absolut necesară o intensificare a lucrărilor pastoral-misionare ale Bisericii noastre, pentru a
conştientiza, mai ales familiile tinere, de faptul că viaţa lor împreună trebuie să depăşească
necesitatea biologică şi simpla atracţie naturală.
Familia reprezintă temelia comunităţii omeneşti, iar iubirea este duhul ei fondator. Familia
este un spaţiu al revelaţiei divine prin cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură şi
descoperit prin citirea lui, dar făcut viu prin relaţia cu Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu în viaţa de rugăciune, de meditaţie, de participare la Sfânta Liturghie, de iubire creştină
prin faptele cele bune. Familia este izvorul divin al vieţii pe pământ, precum Însuşi Dumnezeu este
singurul izvor al vieţii cereşti şi pământeşti, prin harul Duhului Sfânt care s-a dat Bisericii. Omul
nu poate exista şi rodi singur, ci numai în comunitate, în familie.
FAMILIA este casa vieţii fireşti, aşa cum Biserica este casa vieţii duhovniceşti, ambele
fiind create de Dumnezeu. Familia, un pilon ce susţine societatea, împreună cu familia Bisericii
pot înnoi viaţa pe pământ, vor putea salva societatea omenească de la pierzanie, asigurând
totodată şi mântuirea sufletelor.

156
 Modelul familiei creştine îl constituie unitatea Preasfintei Treimi. Am convingerea că
prin dragoste, sfinţenie şi dreaptă credinţă întru Dumnezeu, formează cea mai durabilă şi
invincibilă cetate şi obşte duhovnicească de pe pământ. O astfel de familie formată din părinţi
credincioşi va avea cu certitudine copii buni, binecredincioşi. Însă, familia ruptă de Biserică,
robită de păcate precum: desfrâu, uciderea de copii, înjurături, ură, furt, este o casă a iadului,
devenind treptat o povară pentru ei înşişi şi pentru societate. O familie creştină care se ghidează
după Biserică şi urmează preceptelor morale lăsate de Hristos Mântuitorul rezistă mai uşor în
viaţă, în faţa ispitelor.
Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el’’
(Facere 2,18), aceasta constituie un puternic temei pentru familie. Familia este, deci, întemeiată de
Dumnezeu pe pământ pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate. Se spune că sunt două
alternative în viaţă, şi anume: ori întemeierea unei familii cu asumarea tuturor responsabilităţilor,
ori alternativa vieţii monahale. Ambele variante conduc omul, familia la scopul pentru care
Dumnezeu ne-a dăruit darul vieţii, mântuirea. Calea de mijloc nu constituie decât un apanaj al
oamenilor slabi, supuşi voii sorţii. Date fiind atrocităţile la care familia creştină este forţată să
privească, nu există decât o unică cale ce conduce la soluţionarea problemelor: comuniunea acelor
doi ce formează familia cu Dumnezeu, cât şi o viaţă religioasă înfloritoare, plină de virtuţi. Cu
regret se constată azi că familia, în configuraţia unei societăţi de consum, se organizează şi
funcţionează pe nişte principii pragmatice, puse exclusiv în slujba satisfacerii biologicului.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede restaurarea iubirii ca unic punct de plecare a terapiei
morale: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează două fiinţe, ci doar
una, adică bărbat-femeie, un Adam-om în sens biblic, căci iubirea schimbă însăşi substanţa
lucrurilor. ... Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva
pământesc, ci întruchiparea lui Dumnezeu însuşi! ’’.
Taina Nunţii sau Cununia (în greacă γράμος σινάπχεια ; iar în latină matrimonium) este „un
act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat
şi unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la
demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică”260.
Căsătoria cea după lege nu este o simplă legătură conjugală, ci este o unitate spirituală, care
închipuieşte legătura aceasta a Domnului cu Biserica, că este mijloc al harului dumnezeiesc, ce
ridică legătura conjugală şi umple de puterea Duhului Sfânt pe cei ce se însoţesc pentru a păstra
căsătoria cinstită.

260 Ibidem, p.54.

157
 Scripturistic doar moartea poate desface legătura tainică a cununiei (I Corinteni 7,39), dar
şi în acest caz Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe văduve să rămână necăsătorite (I Corinteni 7,
40).
Apologetul creştin Teofil al Antiohiei, în unitate cu textul paulin, învaţă că unirea primilor
oameni în iubire reflectă „taina unităţii dumnezeieşti”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte
căsătoria „chip tainic al Bisericii ’’ şi chiar „chipul lui Dumnezeu însuşi”.
Sfântul Ciprian al Cartaginei, cu toate că elogiază starea de feciorie, ţine să precizeze că
porunca pentru căsătorie a fost anterioară fecioriei şi că fecioria este numai un îndemn. Un elogiu
deosebit al căsătoriei creştine îl întâlnim la Tertulian spunând că nunta este săvârşită în Biserică,
întărită de jertfă, asistată de îngeri ca martori, consfinţită de Tatăl. Astfel Sfinţii Iustin Martirul,
Atenagora Atenianul, Fericitul Augustin îndeamnă şi motivează căsătoria numai prin creşterea de
prunci.
Pe lângă naşterea de copii căsătoria are şi scopul de înfrânare a poftelor trupeşti. Dacă
Sfântul Apostol Pavel nu ar fi numit căsătoria taină, în Epistola către Efeseni, am fi putut crede că
le prezintă corintenilor căsătoria numai cu scop de înfrânare. Sfântul Ioan Gură de Aur fixează
două motive pentru care a fost instituită căsătoria: pentru a face pe om să se mulţumească cu o
singură femeie şi pentru a face copii. La rândul său, Clement Alexandrinul aşează în paralel
naşterea de copii cu înfrânarea trupească, drept scopuri ale căsătoriei, căci zice el „după ce ai făcut
copiii să vrei să-ţi înfrânezi plăcerile trupeşti” 261.
La temelia familiei trebuie aşezată iubirea reciprocă izvorâtă din sinceritate. Iubirea dintre
cei doi soţi nu trebuie să fie una conjugală, trupească, ci şi una pătrunsă de latura spirituală.
Căsătoria este şi trebuie să fie un drum spre spiritualitatea celor doi soţi.
Sfântul Ignatie Teoforul, în conformitate cu textul paulin (Efeseni 5,20), rânduieşte ca
Taina Nunţii să se facă cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria după Domnul şi nu după
poftă262. Consolidarea unirii celor doi soţi se înfăptuieşte atât prin iubire sinceră cât şi prin respect
şi cinstire reciprocă. Sfântul Ioan Gură de Aur, elogiind căsătoria, insistă asupra înţelegerii dintre
cei doi soţi.
Căsătoria poate şi trebuie să devină nu numai o piedică în calea dezordinii senzuale, ci
instituţia prin care omul înaintează spre desăvârşire. Ea opreşte pe oameni, aşa cum zice Sfântul
Ioan Gură de Aur, de a se tăvăli în desfrânare, oferindu-le ajutorul necesar în a dobândi mântuirea.
Părinţii sunt asemuiţi, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, cu nişte sculptori renumiţi, care au
creat statui de mare valoare, în ceea ce priveşte educarea copiilor.

261 Ibidem, p. 55.

262 SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. în rom. de PR. DUMITRU FECIORU şi PR. OLIMP CĂCIULĂ, , Ed. IBMBOR., Buc. 1938, p. 188.
158
 Căsătoria fiind un act al împlinirii vieţii omeneşti trebuie să depăşească prin dimensiunea
ei spirituală latura umană, umplând legătura conjugală de sfinţenia dată prin harul dumnezeiesc,
căci legătura tainică a cununiei nu are la bază dragostea pătimaşă, ci dragostea jertfelnică.
Nunta a dobândit în creştinism calitatea de simbol al cunoaşterii perfecte a lui Dumnezeu.
„În astfel de condiţii, cunoaşterea lui Dumnezeu, în ceea ce acesta are viu, personal şi esenţial,
identică cu o comuniune reală cu Dumnezeu, constituie un mijloc de seamă, poate cel mai
important, de a înţelege semnificaţia spirituală a căsătoriei creştine”263.
Scopul vieţii creştine este unirea cu Dumnezeu, căsătoria constituind o formă particulară a
acestei uniri. „În deschiderea inimii unui soţ către celălalt soţ este implicată şi o deschidere a
inimii – duh aparţinătoare celor doi către energiile divine”264.
Căsătoria constituie un mod de imitare a actului divin creator, datorită căruia soţii au
menirea să colaboreze cu Dumnezeu, în aşa fel ca iubirea să nu piară, ci să se împărtăşească
necontenit altor şi altor persoane create. Originea vieţii se află astfel în iubire, iar nu invers.
Avându-l pe Dumnezeu în ea, căsătoria creştină poartă cu sine mărturia iubirii divine creatoare.
Sfântul Duh transmite soţilor următorul apel de lumină de Sus, o rază care atinge conştiinţa celor
în care se oglindeşte. Dragostea cuprinde în ea atât smerenia faţă de lucrarea Sfântului Duh prin
miri şi soţi, cât şi libertatea acestora ca fii ai lui Dumnezeu. Căsătoria creştină, ca operă a Duhului
Sfânt, nu există decât în virtutea recunoaşterii adevărului mântuitor şi al unui simţ de solidaritate
cu întreaga zidire prin răspundere.
Pentru soţii care se iubesc, dragostea însăşi are o valoare harică, netrecătoare, veşnică.
Numai cei care nu se iubesc văd în legătura prin care sunt ţinuţi unul lângă altul un adevărat
blestem, aflându-se sub asprimea „legii”. Mai presus de orice, Mântuitorul vede în căsătorie
unitatea în dragoste dintre două făpturi umane distincte, prefigurată în Eden: „Nu mai sunt doi, ci
un singur trup” (Matei 19,6), repetând cuvintele ce se află în Cartea Facerii (Facere 2, 24). Sfântul
Efrem Sirul spune că nunta de la Adam şi până la Domnul poartă pecetea unui act religios, păstrând
în iubirea conjugală un aspect sacramental, prin care ea se distinge de celelalte lucruri private.
Nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme. Sfinţenia face ca nunta să nu
fie numai o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (Efeseni 5, 32), ci
însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală. Sfinţii Părinţi consideră scop al căsătoriei ca
fiind iubirea şi sfinţenia. Clement Alexandrinul numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu”, văzând
în ea un sanctuar, o prezenţă a lui Hristos cel veşnic. Prezenţa Domnului prefăcând iubirea celor
doi într-un dar sacramental, prin care aceştia dobândesc arvuna tuturor bunurilor eshatologice.

263 MOLDOVAN, Iubirea – taina căsătoriei, p. 13

264 Ibidem.
159
Căsătoria creştină este o existenţă unică de rugăciune şi taină, de virtute şi dar. Căsătoria este o
cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală, cel mai important scop al ei
fiind desăvârşirea în dragoste. Idealul căsătoriei îl constituie unitatea fiinţială.
Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că nunţile trebuie să se săvârşească prin binecuvântarea şi
rugăciunile preoţilor, deoarece prin aceasta se comunică celor căsătoriţi deosebitul har
dumnezeiesc pe care sunt chemaţi sa-l păstreze totdeauna sfânt.
Căsătoria unică constituie norma morală a vieţii creştine. O comuniune de persoane umane
numai atunci poate fi deplină când nici una din acestea nu constituie alteia ca simplu mijloc. În
poligamie nu poate fi vorba de dragoste, nu este loc decât pentru pasiune. Bărbatul nu-şi mai poate
stima soţia, femeia, când vede în ea doar un instrument de plăcere.
Consecinţele directe ale poligamiei sunt înjosirea demnităţii femeii, imoralitatea celor două
sexe şi suprimarea integrităţii familiale. Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe o parte a lui
însuşi, iar femeia îşi va iubi soţul ca pe cealaltă parte a sa. Legătura dintre ei este una dintre cele
mai puternice legături, este mai intimă decât cea care există între părinţi şi copii, căci soţul la
căsătorie „va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa” (Efeseni 5, 31).
Căsătoria este o legătură care are în ea tăria veşniciei. Trăinicia căsătoriei impune garanţia
fidelităţii împotriva îndemnurilor necurăţiei, asigură o certitudine liniştită, pentru vremea bătrâneţii,
se întăreşte ajutorul mutual265.
Fermitatea legăturii conjugale constituie un izvor pentru o viaţă onestă de care depinde
integritatea moravurilor şi prosperitatea socială, cea mai optimă sursă a binelui. Dragostea care
cheamă şi menţine soţii în căsătorie nu este bunul vreunuia dintre soţi fără să fie şi al celuilalt. Şi
unul şi celălalt participă, se împărtăşesc din forţa iubirii comune amândurora, după cum îşi asumă
şi responsabilităţile care decurg din iubirea lor comună. În calitate de comuniune a două persoane,
căsătoria nu se limitează la sfera vieţii materiale şi sentimentale. Pentru creştinii adevăraţi, o
căsătorie se face în Hristos şi în Biserică, aceasta conferindu-i caracterul de mare Taină. Naşterea
de prunci trebuie să fie rodul iubirii între soţi şi nu un scop al căsătoriei redus la limitele
biologicului. Femeia nu a fost creată pentru satisfacerea unor nevoi trupeşti ale primului om sau
numai pentru înmulţirea neamului omenesc, ci ca să răspundă nevoii profunde a omului după
comunicarea cu o fiinţă asemenea lui.
Familia reprezintă o mini-Biserică, care uneşte nişte mădulare asemeni creştinilor în
Biserică, ce parcurg un drum al desăvârşirii pe calea virtuţilor. În familie se începe procesul de
împlinire a exigenţelor moralei creştine şi mediul în care se pot exersa virtuţile mântuitoare. Cei

265 Ibidem, p.78.

160
doi nu-şi mai aparţin doar lor, ci şi Bisericii. Prin harul cununiei, cuplul conjugal intră în relaţie
concretă cu Dumnezeu şi cu lumea. Rodul familiei este şi rodul Bisericii şi ca atare trebuie să
crească în Biserică. Biserica constituie o familie mare, un spaţiu conjugal în care fiecare familie
îşi hrăneşte membrii ei pentru ca legătura cu Hristos să nu fie întreruptă. Familia îşi educă copiii
în spiritul respectului faţă de Biserică, căci din sânul familiei se nasc şi marii duhovnici ai lumii,
jertfitori ai altarelor şi sacerdoţi ai creştinismului. Nu este de mirare că aşa cum vrem să fie lumea
vrem să fie şi familii morale, centrul fiind Biserica, iar familiile zidurile de apărare împotriva
necredincioşilor.

161
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. IZVOARE:
BIBLICE:

SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed, IBMBOR, 2001.

LITURGICE:

MOLITFELNIC, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984.

PATRISTICE:

FER. AUGUSTIN, Despre foloasele căsătoriei, în Migne, PL, vol. 40, col. 368-378.

SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. în rom. de FECIORU, PR. DUMITRU, şi PR. OLIMP CĂCIULĂ,
Ed. I.B.M.B.O.R., Buc. 1938.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. de Marcel Hanches, Ed. Învierea,
Timişoara, 2005.

SF. IOAN HRISOSTOM, Omilia 12 la Coloseni, în Migne, PG. vol. 62, col. 385-388.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a X-a la Coloseni, în Migne, PG. 62, col. 312-388.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVII-a la Cartea Facerii, trad. de D. Fecioru în vol. PSB., nr.
21, Ed. IBMBOR, Buc., 1989.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XXXV-a la I Corinteni 4, în Migne, PG. 61, col. 275-324.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Împotriva celor ce ţin cu ei fecioare închinate”, în Migne, PG. 47. col.
492-518.

SF. IOAN HRISOSTOM, Omilia 21 la Facere, 4, în Migne, PG, vol. 53, col. 173-189.

SF. IOAN HRISOSTOM, Tratat despre feciorie, 19, în Migne, PG, vol. 48, col. 536-553.

SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul XXVI, 14; în Filocalia românească,
vol.IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.

SF. IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998.

SF. VASILE CEL MARE, Omilia la Muceniţa Iulita, în Migne, PG, vol. 31, col. 247-248.

SF. VASILE CEL MARE, Tratat despre adevărata curăţie în feciorie, în Migne, PG. Vol. 30, col.
746- 823.

SF. VASILE CEL MARE, Omilia la Psalmul 1, 3, în Migne, PG. 29, col. 210-228.

162
CANONICE:

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, BUC., 1993.

LEGIUIRILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.

MANUALE:

TEOLOGIE MORALĂ ORTODOXĂ, manual pentru Institutele Teologice, vol. II, Ed. IBMBOR., Buc.,
1980.

II. STUDII ŞI ARTICOLE:

ABRUDAN, PR.PROF.DR. DUMITRU CORNIŢESCU, DIAC.PROF.DR.EMILIAN, Arheologia biblică, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1994.

ACHIMESCU, PR.PROF. NICOLAE, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii

teologico-sociologice, în Rev. TV., Ed. MMB., nr. 5-7 ( 1994), pp. 11-131.

ALEXANDER SCHMEMANN, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993.

ARHIMANDRITE SOFRONY, Saint Silouan the Athonite, Ed. Stavropegic Monaştery of St. John the
Baptist, Essex, 1991.

BĂNCILĂ, VASILE, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.

BĂNCILĂ, VASILE, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Evrika, Brăila, 1994.

BEER, ULRICH, Amour ou erotisme. Dix plaidoyers pour l’amour, traduit par L. Jospin,
Edit.Delachaux et Niestle, Neuchatel/Paris, 1968.

BELU, PR. PROF.DR. DUMITRU I., Valori teoretice şi valori morale, în «Altarul Banatului», nr. 11-
12, Timişoara, 1945.

BERDIAEV, NICOLAE, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Buc., 1992.

BERDIAEV, NIKOLAI, Despre sclavia şi libertatea omului, trad. Maria Ivănescu, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2000.

BRANIŞTE, PR. MAGISTR. MARIN, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în Rev.
ST, Nr. 1-2, ianuarie – februarie, (1957), pp. 124-129.

BRECK, PROF. DR. JOHN, Darul sacru al vieţii, trad. de PS. Dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Edit. Patmos,
Cluj-Napoca, 2001.

BRIA, PR. PROF. DR. IOAN, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR., Buc., 1981.

BRIA, PR. PROF. IOAN, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. Sophia, Bucuresti , 1987, pp. 305-306

163
BRIA, PR. PROF. IOAN, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucuresti, 1981.

BUTA, DR. M. G., Medicii şi Biserica, vol.IV, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

CĂLUGĂR, PR. PROF. DUMITRU, Biserica şi tineretul. Preotul şi îndrumarea tineretului în cadrul
diferitelor organizaţii religioase, culturale şi sportive, Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1936.

CHEALDA, DIAC. ASIST. MIRCEA, Îndatoririle moral-sociale după Decalog, în Rev. ST, nr. 9-10
(1956), pp. 603-616.

CIUBOTEA, ÎPS. MITR. DANIEL, Familia creştină-Biserica de azi, în «Familia creştină azi», Ed.
Trinitas, Iaşi, 1995, pp. 5-6.

CLEMENT, OLIVIER, Adevăr şi libertate, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

CLOŞCĂ, PR. DRD. CIPRIAN, Declinul familiei creştine, în Rev. «Credinţa Ortodoxă», nr. 3 (61), Ed.
Episcopiei Romanului, Roman, 2002, pp.10-11.

COMAN, PR. VASILE, Casa păcii, în Rev. MA., nr. 3-4 ( 1957), pp. 195-210.

CORINŢESCU, DRD. EMILIAN, Raportul între părinţi şi copii după cărţile didactice ale Vechiului
Testament, în Rev. ST, Nr. 1-2, (1969), pp. 100-101.

CRAINIC, NICHIFOR, Nostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994.

CRĂCIUN, PS. DR. CASIAN, Ia aminte, mamă!, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001.

CRĂCIUN, PS. EPISCOP CASIAN, Poarta cerului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1999.

CUCOŞ, CONSTANTIN, Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

DANION, VASILE, Tinerii şi sexualitatea – Repere pentru mileniul trei, Ed. Egumeniţa, Galaţi,
2007.

DASCĂL, PR. CORNEL, Iubirea şi disciplina în familie, în «Revista Teologică», Nr. 3, mai-iunie,
Editura MA. Sibiu, 1991.

DAVID, DIAC. PROF. DR. PETRE, Călăuza Creştină, Arad, 1987.

DUMEA, PR. CLAUDIU, Omul între „a fi” şi „a nu fi”, Bucureşti, 1998.

EVDOKIMOV, PAUL, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe,
trad.Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994; 2006.

GAVRILĂ, PR. DR.VASILE, Cununia – viaţa întru Împărăţie, Fundaţia Tradiţia Românească,
Bucureşti, 2004

GHEORGHE, VIRGILIU, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,
2005.

GHIBU, ONISIFOR, Puncte cardinale. Pentru o concepţie românească a educaţiei, Ed. Institutului
de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1944, pp. 50-51.

164
GIBLET, J., Aux Sources de la Morale conjugale, cap. Morale conjugale et Vatican II, Ed.
J.Duculot, Paris, 1967.

GRIGORAŞ, PR. LECT. CONSTANTIN, Educaţia ridicată la treapta de sacerdoţiu creştin în pedagogia
patristică, în Rev. «Familia creştină azi», Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp.
66-67.

GUERIN, MICHEL, Mariage et Sterilite, Paris, 1938.

HABRA , GEOGES, Iubire şi senzualitate, trad. Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994.

KALAMARAS, MELETIOS, Avortul, trad. Garoafa Coman, Tesalonic, 1991.

LEONTE, IRINA, Familia creştină: părinţi şi copii, în Rev. TV., nr. 5-7 ( 1994 ), pp.155-166.

LIŢIU, GHEORGHE, Cartea vieţii, Ed. Mitr. Banatului, Timişoara, 1991.

LODS A, Israel, des origines au milieu du VIII-ele siecle, Paris, 1949.

MACARIOPOLSKI, PS. EPISCOP NICOLAE, Familia creştină ca Biserică familială, în Rev. MB., nr.
4-6 (1967), pp.212-243.

MAICA MAGDALENA, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă. Convorbiri, reflecţii şi alte
sfaturi, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

MARINCOVICI, MAGDA Pãrinţii împotriva televiziunii, Jurnalul Naţional, Marţi, 28 februarie 2006,
p. 16.

MÂŢĂ, ILARION, Tânărul creştin şi provocările societăţii de astăzi, în Rev. «Cronica Romanului»,
nr. 5, Roman, 2002.

MEHEDINŢI, SIMION, Scrieri despre educaţie şi învăţământ – Antologie, Ed. Academiei Române,
îngrijitor de ed. Dumitru Muster, Bucureşti, 1992.

MIHOC, PR. DR. CONSTANTIN, Taina căsătoriei şi familia creştină. Din învăţăturile marilor Părinţi
ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

MOCĂNESCU, MARIUS, Libertate sau libertinaj, în Rev. «Călăuza Ortodoxă», nr.124, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1999, p.18.

MOLDOVAN, PR. CONF. DR. ILIE, Taina Nunţii, în Rev. ORT., nr. 3-4 ( 1979 ), pp.503-518.

MOLDOVAN, PR. PROF. DR. ILIE, Iubirea, taina căsătoriei. Teologia iubirii I, Ed. Episcopiei de
Alba Iulia, Alba Iulia, 1996.

NECULA, PR.PROF. DR. NICOLAE D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3 şi III, EIBMBOR,
Bucureşti, 2004.

NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI, Învăţături ale Bisericii Ortodoxe, Timişoara, 1987.

ORIGEN, Omilia II la Cântarea Cântărilor, în vol. PSB, nr. 6, Ed. IBMBOR, Buc., 1981.

PAULESCU, NICOLAE, Instincte, patimi şi conflicte sociale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995.

165
PAVEL, PR. PROF. DR. CONSTANTIN, Probleme morale cu privire la căsătorie, în Rev. BOR., nr. 1-
2 ( 1967 ), pp.126-145.

PETRARU, PR. LECT. GHEORGHE, Familia creştină – perspective misionare şi ecumenice, în Rev.
«Familia creştină azi», Editura Trinitas, Iaşi, 1995, pp. 79-80.

PLĂMĂDEALĂ, ÎPS. ANTONIE, Tinerii încotro, în Rev. «Călăuza Ortodoxă», nr. 90, 1996, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, 1996, p.11-12.

POPESCU, PR. LECT. LEONTIN, La Pratica della confessione dei peccati nella Teologia, nella
Spiritualita, nella pastorale della Chiesa Ortodossa Rumena, teză de
doctorat, Ed. Belzoni, Padova, 2000.

POPESCU, PR. LECT. LEONTIN, Pastoraţia în mediul rural, în Rev. « Theosis », supliment al Rev.
«Călăuza ortodoxă», Ed. Episcopiei Dunării de Jos, nr. 22, Galaţi, 1998,
p.4.

PS. AMBROZIE SINAITUL, Familia astăzi, în Rev. «Cronica Romanului», nr.1, Ed. Episcopiei
Romanului, Roman, 2002, p.4-5.

PS. EPISCOP MOUSA, Tineretul şi viaţa de familie, trad. de Crina şi Dan Sandu, în Rev. TV., nr. 5-
7 (1994), pp. 182-198.

PS.EPISCOP MOUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, în Familia creştină azi, în Rev. MMB, Iaşi,
Ed.Trinitas, pp. 168-200.

RADU, PR. PROF. DR. DUMITRU, Atitudinea Moralei creştine faţă de avort, divorţ, abandonul
copiilor, imoralitate, manuscriptum, curs de Teologie Morală ţinut la
catreda de Teologie Morală Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă,
Bucureşti, pentru cursurile de aprofundariat în anul universitar 1994 –
1995.

RĂDUCĂ, PR. ASIST. DR. VASILE, Căsătoria – taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei, în Rev.
ST, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 136.

RELGIS, EUGEN, Istoria sexuală, Ed. Universitaria, Buc., 1991.

ROSE, IEROM. SERAPHIM, Pentru o viziune ortodoxã asupra lumii, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2003.

SCRIPCARU, GHEORGHE, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

SOARE, PR. MAGIS. DUMITRU, Situaţia femeii în islamism şi în creştinism, în Rev. «Studii
Teologice», nr. 3-4 (1957 ), pp. 244-261.

SOLOVIOV, VLADIMIR, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994.

STAN, DR.GEORGE, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. DUMITRU, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitr. Olteniei,
Craiova, 1987.

STĂNILOAE, PR. PROF. DR. DUMITRU, Iisus Hristos sau restaurare omului, Sibiu, 1943.

166
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Trăirea lui Dumnzeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
1993.

STĂNILOAE, PR.PROF. DR. DUMITRU, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, ed. II, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1997.

STĂNILOAE, PR.PROF. DR. DUMITRU, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Bucureşti, 1992.

STOLERIU, PR. ASIST. MIRCEA, Familia creştină în mediul urban, în Rev. «Familia creştină azi»,
Editura Trinitas, 1995.

SUCIU, PS. EPISCOP IOAN, Cartea nunţii, Ed. Elipsis, Buc., 1993.

TEODOROPULOS, ARHIM. EPIFANIE, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Ed. Evanghelismos,

Buc. 2003

TEŞU, PR. ASIST. IOAN, Sensul familiei în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în Rev. TV., nr. 5-7
(1994), pp. 40-59.

TEŞU, PR. ASIST. IOAN-CRISTINEL, Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev.
«Familia creştină azi», Editura Trinitas, Iaşi, 1995.

ŢUŢEA, PETRE, Lumea ca teatru. Teatru seminar, Ed. Vestala, Buc., 1993.

VINTILESCU, PR.PROF. PETRE, Funcţia catehetică a Liturghiei, în ST., seria a II-a, anul I (1949), nr.
1-2, pp. 15-31.

VINTILESCU, PR.PROF. PETRE, Funcţia eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, Bucureşti, 1946.

VINTILESCU, PR.PROF. PETRE, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Tipografia I.L.
Caragiale, Bucureşti, 1934.

VINTILESCU, PR.PROF.PETRE, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, în “Studii

Teologice”, VI (1937).

VINTILESCU, PR.PROF.PETRE, Spovedania şi duhovnicia, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti,

1939.

VIZITIU, PR.LECTOR MIHAI, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, în volumul

Familia creştină azi, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 31.

VON ALLMEN, JEAN-JACQUES, Prophetisme sacramental. Neuf Etudes pour le renouveau et l’unite
de l’Eglise, Ed. Delachaux et Niestle, Paris, 1964.

YANNARAS, CHRISTOS, Abecedar al credinţei, trad. pr. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 1996.

CUPRINS

167
 PAG.
A b r e v i e r i ………………………………………………………… …………….... 2
INTRODUCERE ……………………………………………………………..................... 4
CAPITOLUL I ………………………………………………………………................... 5
CĂSĂTORIA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ ……………………………………………........... 5
I. 1. Căsătoria după Vechiul Testament………………………………… ....... 5
I. 2. Căsătoria după Noul Testament……………………………………. .. .... 10
CAPITOLUL II ……………………………………………………………… .................. 13
II. 1. Iubirea şi principiile fundamentale ale întemeierii familiei …………….. 13
II. 2. Familia creştină ca biserică familială …………………………… ......... 23
II. 3. Familia creştină şi raportul dintre membrii ei ……………………. ....... 26
II. 4. Familia creştină ca verigă importantă a societăţii ………………... ....... 30
II. 5. Familia creştină în perspectiva ecumenică actuală ……………… ........ 33
II. 6. Femeia în societatea actuală. Femeia în creştinism ................................. 36
II. 7. Femeia în societatea contemporană ......................................................... 38
II. 8. Mama în familia de azi …………………………………………… ......... 42
II. 9. Femeia dincolo de sexualitate ……………………………………........... 44
II.10. Prostituţie şi libertinaj …………………………………………… ......... 46
CAPITOLUL III ……………………………………………………………..................... 49
PROBLEME PASTORALE ALE FAMILIEI ÎN ZILELE NOASTRE …………………. ............. 49
III. 1. Divorţul şi recăsătorirea celor divorţaţi ………………………… .......... 49
III.2. Concubinajul şi căsătoria de probă ………………………………........... 54
III. 3. Avortul …………………………………………………………............ 60
III. 4. Metodele contraceptive ………………………………………… .......... 61
III. 5. Abandonul copiilor …………………………………………….. ........... 62
III. 6. Devieri grave morale: homosexualitatea ………………………. .......... 63
CAPITOLUL IV …………………………………………………………....................... 66
IV.1. FAMILIA ŞI PROBLEMELE SOCIALE ……………………………………………... 66
IV. 2. Relaţia familie – societate ……………………………………….......... 67
IV. 3. Sărăcia şi şomajul – probleme ale dezechilibrului familial …………..... 69
IV. 4. Familia şi problema financiară …………………………………............ 70
IV. 5. Drogurile şi alcoolul ……………………………………………........... 72
IV.6. Violenţa familială …………………………………………………......... 74
CAPITOLUL V ……………………………………………………………....................... 77

168
FAMILIA ŞI PROBLEMA COMUNICĂRII …………………………………………. ........... 77
V. 1. Familia şi mass-media …………………………………………….......... 77
V. 2. Viaţa de familie şi televizorul ……………………………………............ 81
V. 3. Computerul, Internetul şi jocurile video …………………........................ 86
V.4. Jocurile electronice şi educaţia ................................................................. 89
V.5. Computerele şi educaţia ………………………………………................ 91
CAPITOLUL VI …………………………………………………………......................... 94
VI. 1. Îndatoririle pastorale ale preotului faţă de familie ……………............... 94
VI. 2. Educaţia şi instrucţia prin şcoală şi biserică: Profesorul şi preotul ......... 97
VI. 3. Educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor în contextul social actual ........ 106
VI. 4. Educarea tinerilor pentru primirea sfintelor taine ……………................ 107
VI. 5. Rolul profesorului de religie în educaţia copiilor astăzi ....…….............. 109
VI. 6. Elevul factor esenţial al educaţiei ………………………………............ 110
VI. 7. Sfânta Liturghie – Important mijloc educativ ……………….................. 111
CONCLUZII ……………………………………………………………........................... 114
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ …………………………………………….......................... 120
IZVOARE ……………………………………………………………….......................... 120
BIBLICE ………………………………………………………........................................ 120
LITURGICE ……………………………………………………........................................ 120
PATRISTICE ……………………………………………………....................................... 120
CANONICE ……………………………………………………......................................... 121
MANUALE ……………………………………………………......................................... 121
STUDII ŞI ARTICOLE……………………………………………....................................... 121

169