Dogmatica Licenta 2014

Dogmatică 2012/ LA
LICENȚĂ 2014
Subiecte Teologie Dogmatică (obligatorii pentru toate secțiile):
1. Aspectul ontologic al Răscumpărării după învățătura ortodoxă.
2. Raportul dintre natură și har din punct de vedere ortodox.
3. Chip si asemanarea omului cu Dumnezeu.
4. Biserica – organ al mântuirii și sfințirii oamenilor. Constituția Bisericii.
5. Cinstirea sfintelor icoane după învățătura ortodoxă.
6. Aspectul de jertfă al Răscumpărării după învățătura ortodoxă.
7. Cinstirea sfinților după învățătura ortodoxă.
8. Preacinstirea Maicii Domnului în Biserica Răsăriteană.
9. Caracterul necreat la harului după învățătura ortodoxă.
10. Perihoreza în Sfânta Treime după învățătura Bisericii Răsăritene.
Notă: Tematica se referă numai la aspectele dogmatice ale învățăturii ortodoxe!
Bibliografie: Cursul predat și bibliografia recomandată în timpul anilor de studii.
Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 1 Licență

Dogmatică 2012/ LA
Teologie Dogmatică - Subiecte LICENȚĂ 2014

de Conf. Dr. Vasile Cristescu
pentru absolventul : Straton Dănuţ-Ilie
I. ASPECTUL ONTOLOGIC AL RĂSCUMPĂRĂRII DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
Spre deosebire de aspectul de jertfă, care reprezintă direcția spre Tatăl, aspectul ontologic reprezintă
direcţia spre firea umană a Lui. Prin aceasta se arată că ascultarea și moartea lui Hristos ridică natura
umană din starea de slăbiciune la nestricăciune.
Neascultarea omului de Dumnezeu a implicat în natura lui o stare de stricăciune care se termină cu
moartea. Ascultarea lui Hristos de Dumnezeu şi moartea Lui ca jertfă a produs în natura umană o
desăvârşire care merge până la îndumnezeire.
Prin jertfa, ascultarea și moartea lui Hristos au fost eliminate din firea de după cădere afectele şi
moartea. Firea este restabilită ontologic, fiinţial şi nu moral. Comuniunea restabilită acum înseamnă atât
firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu care se arată tot acum
neîmpiedicată în voinţa lui Dumnezeu de a împodobi pe om cu darurile Lui.
Sfinții Părinți explică aceasta prin faptul că cel care se aduce jertfă lui Dumnezeu se sfinţeşte, umplându-
se de Duhul Sfânt. Ascultarea și moartea lui Hristos au avut efectul de ridicare a firii umane din stricăciune
și moarte, deoarece nu a fost ascultarea şi moartea unui om simplu.
Prezența puterii dumnezeiești este cea care dă viață oricărei creaturi. De aceea era necesar ca natura
umană a lui Hristos să pornească de la lipsa de păcat în ea şi să facă prezentă dumnezeirea în ea pentru ca
voinţa să nu mai fie slăbită de păcat. În acest sens, viața lui Hristos apare ca o străbatere treptată a naturii
umane de către natura divină. Aceasta este prima parte a îndumnezeirii.
La capătul acestei faze începe faza a doua a îndumnezeirii, prin care umanitatea lui Hristos obţine
nestricăciunea după trup. Prima fază a ţinut până la moartea lui Hristos; în cea de a doua a intrat prin
Învierea Lui.
Leonțiu de Bizanț scoate în relief faptul că natura umană a lui Hristos nu a fost de la început la fel, ci a
fost în Hristos o devenire. Combătând pe un monofizit, Leonțiu de Bizanț afirmă că, în cazul în care natura
umană a lui Hristos a primit nestricăciunea încă de la Întrupare, nu ar fi trebuit să trăiască pe pământ ca
om, să pătimească și să învieze:
 Leonțiu de Bizanț: „Dacă cum spui tu, întrupându-Se pentru noi a avut prin aceasta şi
nestricăciunea, nu ştiu de ce a mai petrecut în viață, a murit şi a înviat”.
Datorită faptului că Întruparea este baza celui de al doilea proces, Sfinții Părinți arată ca în Întrupare
este dată în mod potenţial întreaga îndumnezeire a firii umane a lui Hristos şi începutul mântuirii. Iisus
Hristos este acum un punct fix, neschimbabil prin cădere în ansamblul uman, iar oamenii se pot ridica din
păcat în legătura cu El.
Leonțiu de Bizanț ne arată de fapt motivele pentru care Cuvântul a luat firea noastră de după cădere
dar fără păcat. Acestea sunt:
- pentru că pe firea aceasta a venit să o mântuiască, nu pe cea de dinainte de cădere;
- pentru că numai așa este o pildă de luptă cu ispita și de îndeplinire a dreptății.

Dogmatică 2012/ LA
Sfinții Părinți arată că firea umană a lui Hristos a avut efectele (afectele, n.n) care sunt rezultatul căderii
naturii umane în păcat, dar nu a avut și păcatul însuși. Afectele erau subordonate în Persoana lui Hristos în
mod strict voinței Lui. Prin ispitele primite s-a dat prilejul ca afectele să simtă stăpânirea voinței. Hristos a
asumat durerea care este prezentă în afecte.
După cum arată Maxim Mărturisitorul, afectele pot fi de două feluri: de plăcere și de durere. Hristos le-
a asumat pe cele de durere. Afectele de durere sunt legate indirect de natura umană căzută. Plăcerea este
un păcat, deoarece este o preocupare egoistă și o uitare de Dumnezeu. Însă Dumnezeu, care a vrut
mântuirea omului, a sădit în plăcere contrariul ei – durerea, ca pe o oprire și o pedepsire a ei.
Omul se află în fața aceste situații: îndreptându-se spre plăcere fuge de durere. Plăcerea
naște însă o nouă durere, ultima fiind moartea. Hristos a avut în natura Lui umană numai
durerea. Născându-Se din lucrarea Sfântului Duh asupra Fecioarei Maria, în firea Lui nu a
pătruns plăcerea. Hristos însă a luat de bunăvoie durerea firii căzute şi moartea care este o
consecinţă a durerii. Deoarece durerea e lăsată spre pedeapsa firii care a primit plăcerea; Hristos a suferit
prin această durere nediluată de plăcere şi pedeapsa în firea Sa umană, pentru ca aceasta să se
întărească prin răbdare, până la capăt, împotriva păcatului.
Rezistenţa lui Hristos ca om în toate durerile, a întărit firea umană, conducând la dominarea spiritului
asupra ei. Prin aceasta El a scos şi durerea din fire şi a dus firea spre nepătimire. Dar aceasta I-a venit Lui
numai după suportarea supremei dureri – moartea.
De acest proces este legată și Învierea lui Hristos care este o încoronare sau o îndumnezeire a firii
umane a lui Hristos. Moartea lui Hristos este trecere spre înviere, mijlocul suprem prin care firea îşi arată
curăţenia, tăria şi aversiunea împotriva păcatului. Prin această moarte, firea osândește păcatul de care s-a
despărțit. Sfântul Maxim arată că Dumnezeu osândește prin ea păcatul și eliberează firea.
II. RAPORTUL DINTRE NATURĂ ȘI HAR DIN PUNCT DE VEDERE ORTODOX
1. Har şi libertate
Raportul dintre natură și har este exprimat atât de teologii ortodocși cât și de romano-catolici prin
următoarele principii:
▪ A) Harul este absolut necesar pentru mântuire
El face începutul mântuirii și e necesar în tot timpul ei:
 Ioan 6, 44: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl”;
 Ioan 3, 5: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea sa intre în împărăția...”.
Cu privire la necesitatea de continuare a harului în procesul mântuirii, Sfântul Pavel spune:
 Filipeni 2, 13: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiți şi ca să lucrați după a Lui bunăvoire”.
Cel ce a tăgăduit necesitatea harului – Pelagiu, spune că este necesară prezența harului într-un mod
relativ. Harul este necesar numai pentru o mai uşoară realizare a Binelui. Acesta poate fi realizat şi prin
puteri proprii. Pelagianismul a fost condamnat la sinoadele din Apus și Răsărit. Cea mai importantă
persoană care l-a combătut a fost Fericitul Augustin.
▪ B) Harul se dă gratuit
Este un dar al lui Dumnezeu și nu este obţinut de noi de la Dumnezeu pentru anumite fapte ale
noastre. Pe Dumnezeu ca Persoană nu-L putem forța prin nimic ca să intre în relație cu noi. Pe de altă
parte, trebuie specificat că Hristos nu refuză oamenilor comuniunea cu El prin har, ci este deschis tuturor.
EI este Cel care trimite harul Său mântuitor pentru a putea fi pus în lucrare și în Sfânta Fecioară. Sfântul
Nicolae Cabasila arată că Sfânta Fecioară a pus acestă putere în lucrare ca nimeni altul:

Dogmatică 2012/ LA
 Cabasila: „Ea a mişcat pe Dumnezeu la iubire față de om si a atras pe cel Nepătimitor şi aşa S-a făcut
om pentru Fecioara Cel ce era scârbit din pricina păcatului”. Harul acesta a venit numai prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu din ea. Temei:
 Romani 3, 24: „Îndreptați în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea întru Hristos”.
Opinia semipelagiană, după care omul începe opera mântuirii sale iar harul vine pe urmă spre a întări
puterile sale naturale, este greșită și a fost condamnată la sinoadele ecumenice.
▪ C) Harul este general, universal, dar nu forţează, nu este irezistibil

Faptul că nu se mântuiesc toți nu se datorează decât necolaborării cu harul. Prin aceasta, oamenii s-au
rupt de relația cu Hristos și Sfântul Duh. Sfânta Scriptură afirmă atât oferirea harului tuturor, cât și putința
omului de a-l refuza.
 I Timotei 2, 4: „Care voieşte ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoştința adevărului să vină”;
 I Timotei 2, 6: Dumnezeu s-a dat „preț de răscumpărare pentru toți”;
 Matei 20, 16: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleşi”;
 Matei 11, 21/ Isaia 5, 4/ Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.
În Biserica Protestantă harul nu a fost văzut ca având un caracter universal. S-a impus învățătura
despre predestinaţia din veci a lui Dumnezeu. Harul se dă numai credincioșilor predestinați spre viața
veșnică. Treptat, predestinaţia aceasta a vrut să fie legată de atotştiinţa divină, însă n-a putut să facă
explicabilă problema libertății umane. Această atitudine a fost condamnată la Sinodul de la Ierusalim
(1647).
2. Concepția ortodoxă despre raportul dintre natură şi har
Deosebirea dintre catolici și ortodocși cu privire la acest aspect îşi are punctul de plecare în starea
primordială a omului. În această stare, arată învățătura ortodoxă, omul era diform: avea harul în natura sa
chiar prin actul creației, fără ca prin aceasta să accentueze că harul este al nostru exclusiv.
Teologia occidentală a accentuat că harul a fost supraadăugat naturii umane. Restaurarea omului a fost
concepută ca un adaos extern al grației la natură și ca schimb juridic între Dumnezeu și om.
Teologia răsăriteană a accentuat faptul că harul este imprimat în natura umană și mântuirea omului
constă în conlucrarea naturii cu acest har. Această conlucrare se numește sinergie.
Teologia ocidentală a avut tendința de a atribui mântuirea mai mult lui Dumnezeu, căzând în
predestinațianism. Sub influența filozofiei aristotelice care a arătat că natura este atât de bună, teologia
ortodoxă (!?, catolică, n.n) a afirmat că natura acționează în mod normal și fără har. Această tendință
conducea însă la pelagianism. Harul rămâne astfel exterior naturii umane. De aceea s-a vorbit când de
predestinație, când într-un mod pelagianist.
Pentru teologia ortodoxă revenirea harului înseamnă o restaurare a naturii umane şi a libertăţii ei.
Lucrarea Sfântului Duh nu vrea să stăpânească asupra nici unei persoane, ci o eliberează de tot ce o
mărginește pentru a putea șă-și dezvolte puterile ei.
Sfântul Duh vrea să-l facă pe om liber pentru iubirea lui Dumnezeu,
 Romani 8, 21: „Pentru ca omul să ajungă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”. Libertatea aceasta
este o eliberare de robia pasiunilor care se pot ascunde sub masca libertății. Ea crește împreună cu viața
spirituală. În acest caz Sfântul Duh, ca Duh de viață, ne cheamă la libertate și ne ajută să înaintăm în ea:
 Romani 8, 2: „Legea duhului vieții în Hristos Iisus, m-a liberat de legea păcatului şi a morții”.
După această lege a libertății adevărate vor fi judecați toți oamenii:
 Iacov 2, 12: „Aşa să grăiți şi aşa să lucrați, ca unii care veți fi judecați prin legea libertății”.
Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh.

Dogmatică 2012/ LA
Disputele din Occident cu privire la relația dintre har și natură, s-au născut din conceperea harului ca o
forţă impersonală care nu poate fi decât sau mai slabă, sau mai tare decât forța omului. Însă între
Dumnezeu ca Persoană și om ca ființă creată, nu poate fi concurență în manifestarea puterii.
Harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu nu face decât să păzească iubirea noastră liberă. Chiar ca
persoană absolută care este mai tare, Dumnezeu, prin iubirea Lui, poate limita manifestarea puterii Lui
absolute tocmai pentru a face posibilă manifestarea liberă a omului.
Dumnezeu lucrează nu prin putere, ci prin iubire, care este un acord între două libertăţi . În mod real,
harul precede ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dar el nu ne împinge și nu ne trage silnic spre iubire, ci
ne dă puterea să simțim în mod liber iubirea lui Dumnezeu.
Pentru a pune în evidență legătura intrinsecă între natură și har, Părinții Bisericii au folosit imaginea
ochiului și a luminii: ochiul nu poate să vadă până nu are lumina în el; alte comparații: suflarea, dulceaţa şi
aroma, prin ele se accentuându-se nesepararea între lucrarea harului și natura umană. Legătura aceasta se
transformă treptat sub acțiunea Sfântului Duh, primește o formă nouă, se configurează după modelul lui
Hristos, își regăsește forma inițială și este repusă în adevărata ei viață.
Învăţătura ortodoxă despre har ca lucrare personală a Sfântului Duh, uşurează înţelegerea raportului
dintre natură şi har, prin analogia raportului dintre o persoană şi altă persoană. De aceea și raportul dintre
acestea este cu greu de definit, pentru că este greu de determinat stările personale pe care le produc
raporturile dintre eu şi tu.
În același timp, se arată unitatea care se produce între puterile omului și har. Raportul dintre natură şi
har este constituit astfel într-o legătură interioară.
Dacă vrem să mergem la cauza deosebirilor între Răsărit și Apus, pe care credem că le înțelegem,
trebuie să ne întoarcem fără îndoială la punctul de la care tradiția din Răsărit și Apus a apucat drumuri
diferite, la felul și modul cum este înțeles și legăturile între ceea ce numim natură și har.
Teologia greacă este în partea sa iconomică, o teologie a îndumnezeirii naturii umane. Pentru ea nu
există două ordini diferite ale realității, naturală și supranaturală, ci harul, darul Sfântutui Duh este
desăvârşirea naturii, „transformarea spre asemănarea cu Dumnezeu” printr-o nouă unire, strălucirea lui
Dumnezeu după chipul căreia natura a fost creată.
În această perspectivă, în Răsărit sunt păstrate mai puţin în opoziţie temporalul şi spiritualul ca în Apus,
unde Fericitul Augustin a stăpânit întreaga gândire creștină. În răsărit, Biserica este văzută ca una ce dă
imperiului particularitatea, perfecțiunea și bunăstarea sa. Legile credinței și ale cultului Bisericii nu sunt
sancționate după principiul „proscriere et excomunicare” (confiscă-i averea și excomunică-l), ci sunt legea
interioară a Imperiului. Din această cauză, nu este de mirare că împăratul se dă drept cel mai înalt
moderator al lui. Acesta este sensul celei de a VI-a novele a legii lui Justinian (Yves Congar).

Dogmatică 2012/ LA
3. Chipul şi asemanarea omului cu Dumnezeu
Chipul lui Dumnezeu în om
Relaţia conştientă a omului cu Dumnezeu şi înrudirea sufletului cu El, se arată în chipul lui Dumnezeu în
om.
Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că tinde spre o relaţie vie cu El. Relaţia aceasta, are un
caracter conştient şi liber fiind dată prin insuflarea sufletului (I Cor. 15,45, unde omul e numit suflet viu:
"Precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh
dătător de viaţă»"). Sfinţii Părinţi arată că prin această insuflare e sădit în om nu numai sufletul, ci şi harul
ca relaţie a omului cu Dumnezeu. Aceasta trezeşte în om răspunsul la chemarea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama spune privitor la acest aspect: "Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc
unit cu simţire şi cu trup, ca pe un alt dumnezeu nefăcut pe pământ minte şi trup numai pentru bunătatea
dumnezeiască ci pentru prisosinţa acesteia şi configurat după harul lui Dumnezeu " (Despre purcederea
Sfântului Duh). Odată cu sufletul Dumnezeu îi dă omului conştiinţa că-i vorbeşte şi că el trebuie să-I
răspundă. Dialogul acesta e menit să dureze mereu, însă păcatul a întunecat această comuniune clară.
Datorită faptului că sufletul este raţional, rămâne în om şi o anumită relaţie cu Dumnezeu, chiar dacă prin
păcat El nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca un bine impersonal.
După învăţătura ortodoxă , fiinţa umană în calitate de chip al lui Dumnezeu rămâne permanent
participantă la divin sau la lumina dumnezeiască aşa cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz când vorbeşte
despre oameni ca fiind din neamul lui Dumnezeu (Fapt. 17,26 : "Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc,
ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii
lor"). Participarea se cere şi dezvoltată, nu și numai dată. Sfântul Grigorie de Nyssa leagă această participare
de înrudirea omului cu Dumnezeu, patriarhul Calist o leagă şi de dialogul în iubire. Părinţii văd chipul lui
Dumnezeu în om manifestându-se în toate funcţiile şi mişcările sufletului. Toate se împărtăşesc de relaţia cu
Dumnezeu.
Vladimir Lossky arată că chipul lui Dumnezeu se atribuie când demnităţii împărăteşti a omului, a
superiorităţii lui în cosmosul sensibil, când e văzut în natura lui spirituală (înţelegere, raţiune şi libertate) .
Uneori chipul este asimilat unei calităţi a sufletului, alteori e văzut ca locuire a Duhului Sfânt în el (Sf.
Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti). Important de menţionat e faptul că mulţi Sfinţi Părinţi (Sf. Irineu, Sf.
Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie Palama) arată că nu numai sufletul participă la chip, ci şi trupul omenesc.
Numai omul întreg (trup-suflet) are astfel calitatea de chip, iar această calitate este dată omului pentru
unirea maximă a lui cu Dumnezeu.
În acest sens Sfânţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz spun că "Omul este o făptură care a primit
porunca să devină Dumnezeu ".
Sfântul Vasile cel Mare arată că chipul implică destinaţia omului spre îndumnezeire . Pentru Sfântul
Ioan Damaschin expresia scripturistică "după chipul" înseamnă mintea şi libertatea ; asemănarea =
asemănarea în virtute . Pe baza acestei deosebiri Sfinţii Părinţi au arătat că chipul s-a păstrat în om şi după
cădere, trăsăturile lui au rămas dar s-au strâmbat parţial. Sfântul Grigorie Palama arată că omul n-a pierdut
chipul, ci numai asemănarea sau stabilitatea lui .

Dogmatică 2012/ LA
Chipul fără asemănare nu se împlineşte cu totul, ci în mod alterat, pentru că în el este introdusă o
anumită duplicitate.
Chipul dumnezeiesc se dezvoltă însă şi se face actual în comuniune, iar comuniunea între persoane e un
chip al Sfintei Treimi şi o participare la ea. Chipul dumnezeiesc în om e un chip al Sfintei Treimi şi el se arată
în relaţia şi comuniunea cu ceilalţi oameni. Omul reflectă astfel în sine, în viaţa sa spirituală viaţa Sfintei
Treimi. Semnificativ în acest sens este faptul că în Geneză se vorbeşte de chip al lui Dumnezeu în legătură cu
crearea omului ca pereche (Fac. 1,27 : "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut; a făcut bărbat şi femeie").
Tot aici semnificativ e faptul că Facerea prezintă pe Dumnezeu vorbind la plural în hotărârea de a crea
pe om după chipul Său.
Privitor la aceasta Vladimir Lossky spune: "Aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura una
să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu, natura umană nu
poate exista în posesiunea unei monade. Ea cere nu singurătatea, ci comuniunea sau diversitatea cea bună a
iubirii " (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit). Dar omul e văzut de Sfinţii Părinţi şi ca chip al Logosului divin.
Prin aceasta se află într-o relaţie tot cu persoanele trinitare, deoarece fiind după chipul Cuvântului el este în
relaţie şi cu Tatăl.

Dogmatică 2012/ LA
IV. BISERICA - ORGAN AL MÂNTUIRII ȘI SFINȚIRII OAMENILOR. CONSTITUȚIA BISERICII

DIN PERSPECTIVĂ ORTODOXĂ
1. Biserica - organ al mântuirii şi sfințirii oamenilor
Mântuirea omului se realizează prin efortul de creștere în Hristos pentru a ajunge la măsura bărbatului
desăvârșit:
 Efeseni 4, 13: „Până vom ajunge toți la unitatea credinței şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la
starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”.
Hristos este Cel care, în actul Său de recapitulare, comunică omului, prin Biserică, puterea harului
sfințitor. Biserica reprezintă astfel finalizarea acțiunii mântuitoare începută prin Întrupare.
Biserica este locul în care oamenii trec prin toate stările prin care a trecut Hristos:
„Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut El. Să răbdăm şi să
suferim şi noi câte a răbdat şi a suferit El. Căci într-adevăr, noi de aceea ne şi botezăm, ca
să ne îmbrăcăm şi să murim împreună cu El. De aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să
ajungem părtaşi ai Lui, prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii. În sfârşit, de aceea mâncăm hrana
cea prea sfântă a Sfintei Împărtăşanii şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cumnicăm
cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat asupră-I încă din pântecele Fecioarei. Aşa că, la drept
vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a Întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru
noi”(Sfântul Nicolae Cabasila).
Drumul aceasta îl parcurgem și noi în Hristos. Hristos devine modelul cu care și noi trebuie să devenim
la fel. Asemănarea aceasta cu El se face tot prin El. Prin aceasta, Hristos mântuiește pe oameni, iar
mântuirea implică extinderea Lui în ei. Biserica este de fapt, această extindere a lui Hristos în oameni. Aici
prin harul divin, Hristos îi adună pe oameni şi-i ridică la asemănarea cu El.
Biserica este, același timp, câmpul de acţiune al lucrării harului Sfântului Duh. Este valabil, aici, expresia
"Sfântul Duh rămâne în Biserică" în sensul că harul Sfântului Duh, care se sălășluiește în umanitatea lui
Hristos, se află acum în Biserică și se comunică oamenilor. Sfântul Duh, Hristos şi credincioşi rămân în
Biserică, ca nişte persoane care comunică totdeauna mai mult.
Prin aceasta, ei vor să mențină comuniunea dintre oameni și să o sporească. Pentru aceasta trebuie însă
şi ei să se deschidă. În Faptele Apostolilor se arată că prima venire a Sfântului Duh sau pogorârea Lui s-a
făcut Apostolilor care stăruiau în rugăciune:
 FA 1, 14: „Toți aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui
Iisus şi cu frații Lui”.
Biserica este astfel legată în mod esenţial de pogorârea iniţiată a Sfântului Duh, dar şi de una continuă
a Lui. Astfel, Sfântul Duh lucrează extinderea lui Hristos în noi și în același timp prezența Lui în stare de
înviere, care se face numai în Biserică. Hristos este în stare de înviere, iar Biserica este în drum spre starea
de înviere. Biserica este câmpul în care vieţuieşte Hristos şi pe care îl trăieşte prin Sfântul Duh. Însă Biserica
se hrănește și crește prin Sfintele Taine, ca trup al lui Hristos.
Aceastea sunt legăturile și încheieturile care unesc trupul lui Hristos, care este "capul Lui":
 Coloseni 2, 19: „În loc să se țină strâns de capul de la care trupul tot, prin încheieturi şi legături,
îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”.
 Nicolae Cabasila: „Biserica se arată prin taine nu ca prin nişte simboluri, ci cum se arată inima prin
mădulare, rădăcina pomului prin ramuri şi, cum a zis Domnul, ca vița prin mlădițe”.
Biserica însă nu este o instituție numai cu structuri exterioare; ea devine un organism interior prin
Sfântul Duh. Numai lucrarea Sfântului Duh fundamentează credinţa noastră. Astfel Biserica este viaţa
noastră în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh.
2. Biserica şi Sfintele Taine

Dogmatică 2012/ LA
Biserica are un temei trinitar, care trebuie văzut în taina vieţii, comuniunea persoanelor divine. De aceea
în viața ei este împletită viața Sfintei Treimi. Înainte de patimă, Mântuitorul se roagă Tatălui
 Ioan 17, 21: „ca toți să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine”.
Relaţiile trinitare sunt astfel un model şi o putere a relaţiilor dintre oameni în Biserică.
Părinții Răsăritului au fost confruntați și ei cu problema relației dintre natura divină și persoane, mai
ales când trebuiau să răspundă ereziilor (arianismul, nestorianismul etc.). Pentru a depăși această greutate,
Părinții au arătat că persoanele nu mai sunt măşti aplicate exterior naturii divine (modalismul), ci sunt
structura internă a naturii divine. Natura divină este înţeleasă ca comuniune. Prin puterea Sfântului Duh,
Tatăl comunică Fiului natura Sa și o întoarce prin Sfântul Duh înapoi Tatălui.
Ortodoxia afirmă că nu există unitate fără diversitate şi nici diversitate fără unitate. Caracteristica ei este
viața Sfintei Treimi sau comuniunea trinitară. Pe aceasta se fundamentează unitatea sobornicească a
Bisericii. Sobornicitatea în teologia răsăriteană depăşeşte caracterul unilateral al unităţii aşezate deasupra
diversităţii (catolicii) şi invers (protestanţii).
De aceea în Biserica Ortodoxă a existat o tendință de descentralizare arătată concret în faptul că nu se
mai pune accent pe Biserica Universală pentru a umbri Biserica locală, ci arată că Biserica locală este
manifestarea Bisericii Universale. Bisericile locale nu pot funcționa separat, ci se integrează în viziunea
universală a Bisericii cu centrul în Hristos prin Sfântul Duh.
Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere teologic este Sfântul
 Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este întreg în fiecare parte şi întreg pretutindeni” (Despre Sfântul Duh).
3. Constituția Bisericii
În Biserica Ortodoxă există realitatea egalităţii în puterea transmisă prin hirotonie, egalitate care face ca
fiecare episcop să fie centrul puterii spirituale într-o eparhie, dar și să fie unit cu ceilalți episcopi într-un
Sinod Ecumenic, ce constituie organul învăţătoresc al Bisericii. Hristos lucrează în mod nevăzut prin
episcopi, preoți și diaconi, în Biserică. Comunicându-L pe Sfântul Duh, ei Îl comunică pe baza rugăciunilor
celor dintâi apostoli, apoi ale episcopilor (Tit 1, 5; Fapte 14, 23; I Timotei 3, 2-9; I Timotei 5, 22; Fapte 6, 6):
 Tit 1, 5: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoți prin
cetăți, precum ți-am rânduit”;
 Fapte 14, 23: „Și hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei
Domnului în Care crezuseră”;
 I Timotei 3, 2-9:
„2. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept,
cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții,
3. Nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint,
4. Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința;
5. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?
6. Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului.
7. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului.
8. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult,
neagonisitori de câştig urât,
9. Păstrând taina credinței în cuget curat”.
 Timotei 5, 22: „Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora.
Păstrează-te curat”.
 Fapte 6, 6: „Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei”.
Apostolii au fost martorii lui Hristos Cel înviat şi sunt pietre de temelie pe care s-a întemeiat Biserica. Ei
au ca urmași pe episcopi, într-o succesiune neîntreruptă. Sfântul
 Clement Romanul: „Apostolii ne-au binevestit, fiind trimişi de Hristos, iar Hristos a fost trimis de
Dumnezeu. Hristos este deci de la Dumnezeu şi apostolii de la Hristos” (Către Corinteni, 42).

Dogmatică 2012/ LA
 Ignatie al Antiohiei: „Hristos a transmis apostolilor toate cate le-a auzit de la Tatăl”.
 Ioan 15, 15: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi
prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”. Ca
urmare cei ce urmează apostolilor fiind rânduiți după episcopi în diferite părți, sunt după hotărârea lui
Hristos" (Efeseni, 3). Sfântul Ignatie arată că episcopii urmează apostolilor după cum Hristos Tatălui și-L
continuă în lucrarea lor.
 Clement Romanul: „Apostolii care au predicat în țări şi oraşe au pus începuturile bisericilor cercând în
duhul pe episcopii şi diaconii celor ce vreau să creadă. Au aşezat pe cei mai înainte pomeniți şi le-au
rânduit că de vor adormi, să le urmeze în slujba lor sfântă alți bărbați probați". "Astfel, episcopii, urmaşii
Apostolilor, sunt socotiți părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învățături şi păzitori ai Bisericii ”
(Către Corinteni, 42).
Fiecare episcop este urmașul tuturor apostolilor, căci fiecare apostol se află în comuniune cu toți ceilalți
apostoli. Deoarece hirotonia se săvârșește de mai mulți episcopi în comuniune și hotărârile lor se exercită
tot în comuniune. La rândul ei conducerea, ca păstorire a sufletelor spre mântuire, este totodată o slujire.
Ea are caracter duhovnicesc, căci este de la Sfântul Duh, şi nu urmăreşte altceva decât mântuirea
credincioşilor, adică punerea lor în relaţie iubitoare cu Hristos şi între ei. Temeiul scripturistic:
 Matei 20, 28: „După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească”.
În acest sens Sfântul Apostol Pavel se socotea pe sine "slujitor, frate și împreună lucrător" nevrând să
stăpânească asupra credinţei creştinilor care au fost chemaţi la libertate și au încetat să fie sclavii
oamenilor. De aceea puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu o folosea spre zidire și nu spre dărmare:
 II Corinteni 13, 10: „Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de față, ca atunci, când voi fi de față, să nu
cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre
dărâmare”.
Origen arată că episcopul nu trebuie să uite niciodată că cel ce este chemat la episcopat nu este
chemat la domnie, ci la slujirea întregii Biserici.

Dogmatică 2012/ LA
V. CINSTIREA SFINTELOR ICOANE DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
- 1. Sensul şi conținutul icoanei -
Sensul și conținutul icoanei reies din învățătura pe care Biserica a formulat-o și a dat-o ca răspuns
tendințelor și atitudinilor iconoclaste timpurii și de mai târziu. Icoanele au mai întâi o funcţie de călăuzire și
întărire în dreapta credință, așa cum arată
 Vasile cel Mare: „Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz tot aceea înfățişează şi arată pictura în
mod tăcut ochilor” (Omilie la mucenicul Varlaam, 17, 3). Ele întipăresc în mintea și amintirea creștinilor
învăţătura despre Dumnezeu cel în Treime, actele mântuitoare ale lui Hristos, locul Maicii Domnului în
iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, rodirea credinţei în Hristos, în sfinţi, ș.a..
Părinții Sinodului VII Ecumenic deosebesc icoana de portret. Portretul reprezintă o ființă umană
obișnuită. Icoana reprezintă un om unit cu Dumnezeu. Icoana se deosebește deci de portret prin conţinut,
iar acest conținut creează formele de expresie specifice, proprii numai icoanei, deosebindu-o de orice altă
imagine. Icoana arată sfinţenia vizibilă cu ochii trupeşti. Ea conduce prin privirea ei cu credință de la
vederea simțuală la contemplarea spirituală și la întâlnirea tainică cu persoanele sfinte și cu faptele
mântuitoare reprezentate pe ea.
Mai mult decât atât, prin sfintele icoane, cei zugrăviţi în ele devin o prezenţă în locaşul bisericesc. În
Epistola către Evrei, după ce s-a amintit de mulți drepți din Vechiul Testament și poate și din Noul
Testament de dinaintea scrierii epistolei se spune:
 Evrei 12, 1: „De aceea şi noi,având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi
păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte”.
Sfinții de mai înainte au rămas vii și după moarte. Ei se află împrejurul credincioșilor mai ales când
aceștia sunt adunați în rugăciune și când Hristos se aduce din mijlocul lor jertfă Tatălui. Sfinții sunt și ei în
jurul lui Hristos potrivit făgăduinței făcute de Acesta:
 Matei 28, 20: „Iată cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.
Sfântul Vasile cel Mare a dat și formula cinstirii icoanei pe care și-a însușit-o Sinodul VII:
 Vasile cel Mare: „Cinstirea chipului trece la cel zugrăvit”(Comentarii la Isaia, 13).
 VII Ecumenic declară în acest sens: „Fie prin cugetarea la cuvintele Scripturii, fie prin reprezentarea
icoanei (...), noi ne amintim de prototipuri (de modele vii) şi suntem introduşi la ele” (Mansi 13, 482).
Sinodul din
 Constantinopol din 860, afirmă în același sens: „Ceea ce Evanghelia ne spune, prin cuvinte, icoana ne
vesteşte prin culori şi ne face prezent” (Mansi 16, 400).
Trecerea de la icoană la prototipul ei viu este o intrare prin ea la prototipul nevăzut spiritual.
Orientarea sufletului cinstitor spre prototip atrage atenţia aceluia spre cel care cinsteşte. Iar unde privește
sfântul la un cinstitor, el privește plin de puterea Duhului Sfânt, putere care iradiază din el. Slujba de sfințire
a icoanei care cheamă pe Duhul Sfânt asupra ei este o confirmare a acestui fapt. După Sfântul
 Ioan Damaschin, „icoanele sunt pline de puterea lucrătoare a lui Dumnezeu şi de har, căci numele
celui zugrăvit este chemat asupra lor într-un fel de epicleză (invocare)” (H. Schultz). În prima și a treia
cuvântare împotriva celor care resping icoanele, Ioan Damaschin definește astfel chipul
 Ioan Damaschin: „Chipul manifestă şi arată ceva ascuns” sau „Un chip este o asemănare care exprimă
modelul cu o anumită deosebire față de model”.
Pentru putea constata asemănarea dintre cei doi trebuie nu numai ca chipul, dar și modelul lui să fie
vizibil. Sfântul Ioan Hrisostom arată că chipul trebuie să fie asemănător cu Arhetipul, astfel nu există chip.
Există o legătură ontologică sau o legătură prin fiinţă între reprezentare şi realitatea care este reprezen-
tată și care se aseamănă cu cea existentă între cuvânt și persoana celui ce rostește cuvântul. Atâta timp cât

Dogmatică 2012/ LA
nu este rostit cuvântul, nu poate fi sesizat ca deosebit de persoană. După ce este rostit, se constată că este
deosebit de ea.
Acest fapt este valabil și pentru relația dintre persoană și chip.
Raţiunea de a fi a icoanei şi valoarea ei stau în ceea ce ea reprezintă: puritatea spirituală, frumuseţea
interioară, după cum spun cuvintele Sfântului Petru:
 I Petru 3, 4: „podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”.
Icoana descoperă asemănarea divină dobândită de om. Ea traduce lucrarea harului care, potrivit
expresiei Sfântului
 Grigorie Palama, „pictează în noi, pentru a spune aşa asemănarea lui Dumnezeu peste chipul
dumnezeiesc (...), astfel încât să ne prefacem în asemănarea Sa” (Către monahia Xenia, Despre virtuţi şi
patimi).
Pentru a expune legătura dintre tip și Prototip, Ioan Damaschin citează în prima sa cuvântare un loc
din Vasile cel Mare care folosește comparaţia dintre chipul împăratului şi persoana lui. Chipul împăratului
este de asemenea numit împărat fără ca prin aceasta să ia naștere doi împărați. Împărăția nu este izolată și
cinstirea nu este împărțită. Sfântul
 Ioan Damaschin continuă: „Dacă tabloul împăratului este împăratul, atunci icoana lui Hristos este
Hristos şi icoana sfântului este sfântul însuşi. Prin aceasta nu este ruptă puterea şi cinstea nu este
împărțită”.
Astfel, tip și Prototip sunt una într-o singură formă, în asemănare. Prin icoană vedem ca printr-un
trasparent modelul. Ce însemnătate i se cuvine astfel icoanei?
 Ioan Damaschin răspunde: „Icoanei i se cuvine acea putere şi har pe care sfântul le-a avut când a trăit
pe pământ şi a fost umplut de Duhul Sfânt. La fel şi după moarte, harul Duhului Sfânt rămâne pururea în
sufletele sfinților, în trupurile lor aflate în morminte, în trăsăturile şi sfintele lor chipuri, iar aceasta nu
prin fire, ci ca urmare a harului şi lucrării divine”.
Deoarece harul primit de sfinți în timpul vieții rămâne mereu în icoanele lor, acestea sunt ca niște
jaloane pe drumul către creația înnoită, încât după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, privind
 II Corinteni 3, 18: „slava Domnului ne prefacem în acelaşi chip”.
▪
- II. Fundamentul hristologic al icoanei -
Încă înainte de apariția diputelor dintre iconoclaști și ortodocși cu privire la existența icoanei,
ortodocşii au insistat asupra argumentelor de ordin hristologic. Au apărut opinii conform cărora acestea au
survenit ulterior disputelor, însă realitatea este că învățătura dintotdeauna a Bisericii și fundamentul
hristologic al icoanei sunt exprimate la Sinodul Ouinisext.
La sfârșitul secolului al VII-lea, înaintea izbucnirii iconoclasmului, Episcopul Ioan al Tesalonicului a
recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Tot pe argumentul hristologic a
fundamentat și Sfântul Gherman Patriahul Constantinopolului existența icoanei în epistolele sale către
episcopii iconoclaști.
Iconoclaștii nu puteau înțelege Taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu făcut om. Ei se întrebau cum pot
fi reprezentate cele două naturi ale Persoanei lui Hristos. Ortodocşii nu căutau să înfăţişeze nici natura
divină, nici natura umană a Persoanei lui Hristos, ci reprezentau Persoana Dumnezeu-Omului. Citând
cuvintele Sfântului Vasile cel Mare,
 Sinodul (VII) afirmă că: „cinstea arătată icoanei trece asupra Prototipului iar cel ce venerează icoana
venerează persoana pe care o înfățişează”.
Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Întruparea, la rândul ei, este
susținută și probată prin icoană. Icoana este un garant al realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu. De aceea,
în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu negarea Întrupării sale, cu negarea întregii
iconomii a mântuirii noastre. Când Biserica apără imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic sau
estetic, ci însăși temelia credinței.

Dogmatică 2012/ LA
Sfântul Teodor Studitul socotește că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a
nega toate însușirile lui trupești, deci a cădea în dochetism. Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu și-a
făcut cu adevărat propiul său trupul nostru omenesc:
 Teodor Studitul: „Oare nu a fost om cel mai presus de om, arătându-se în înfățişarea noastră? Nu a
avut trup, căzând sub atingere şi culoare, adică sub calitate şi cantitate, cărora le urmează poziția
spațială şi prelungirea temporală? Nu le înțelege pe acestea ca însuşiri ale circumscrierii cel ce ştie să
judece cât de puțin? Cum, deci, nu poate fi circumscris asemenea oamenilor? Nu rezultă din punct o
linie? Nu rezultă din linie o figură, întâi triunghiul, apoi celelalte figuri? Nu se formează din figuri diferite
fața şi aceasta înfățişată în icoană nu mărturiseşte că este Hristos, că este om? A fost Hristos fără chip?
Dar Apostolul declară că a luat chip de rob (Filipeni 2, 9). Și tu îl declari fără chip? (...) Însuşirile
omenității lui Hristos sunt corporalitatea, vizibilitatea, circumscrierea, schimbabilitatea, pătimirea şi
toate celelalte câte sunt pe lângă acestea în orice om. Ai suprimat sau prefăcut una din cele spuse, de
pildă circumscrierea? Hristos va fi după omenitate, precum necircumscris, aşa şi necorporal şi invizibil”
(Respingerea poemelor iconomahilor, P.G. 99). Acuzația iconoclastă de idolatrie se izbește
de o teologie elaborată și clar formulată.
Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului
lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil, reprezentabil.
▪
Argumentul de căpetenie al iconoclaștilor, luat de la Eusebiu de Cezareea, este că Hristos a avut
însuşirea circumscrierii până la moarte, dar n-a mai avut-o după aceea. După Eusebiu, Hristos cel
transfigurat rupe toate limitele trupului omenesc și pământesc. Împăratul Constantin al V-lea Copronimul
a reluat aceeași idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu numai
netrecător, ci şi „necircumscris”. Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după
moarte, cuvintele Lui:
 Luca 24, 39: „Vedeți mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăți-Mă şi vedeți”.
El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. De ce ar mai fi poruncit, în acest caz, să fie pipăit ca
având carne și oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai avut după înviere carnea şi oasele ca noi.
Sfântul Teodor respinge afirmația lor că membrele lui Hristos de după înviere sunt numai niște simboluri
ale unor lucrări. Acesta este cazul numai la Dumnezeu neîntrupat, zice el.
„Circumscris” înseamnă, după Sfântul Teodor Studitul, organizat, fiind constituit din membre și ca
atare e văzut, iar după el, tot ce se vede este circumscris. De aceea subliniază că, dacă Hristos s-a arătat
după înviere, „era circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere, cade şi sub circumscriere”.
Icoana indicându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea Lui, ci dimpotrivă, ne-o

sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui, așa cum chipul unui om, deși îi redă numai trupul, nu implică o
separare a trupului de suflet, ci dimpotrivă. Sinodul
 VII Ecumenic se exprimă astfel: „Ei (iconomahii) au flecărit că în icoană se circumscrie împreună cu
firea omenească şi firea dumnezeiască. Prin aceasta şi-au ieşit din rațiune, fiind predați unei cugetări
netrebnice. Căci Petru şi Pavel, fiind pictați, se văd, dar sufletele lor nu sunt de faţă în icoană. Pentru că,
nici când e de față trupul lui Petru, nu vede cineva sufletul lui” (Mansi, XIII).
Creștinismul a afirmat cu putere păstrarea veşnică a trupului lui Hristos și, prin aceasta, și a trupurilor
noastre. Prin aceasta afirmă păstrarea formei lui umane și personale. Patriahul
 Nechifor al Constantinopolului spune în acest sens: „Precum s-a arătat, nu s-a prefăcut nici la înviere.
Iar înălțarea la cer s-a făcut şi ea cu trupul şi arhidiaconul Ștefan a văzut slava ieşind din chipul omenesc
al Domnului”.
Sinodul VII Ecumenic citează dintr-o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria următoarele:
 VII Ecumenic: „Iar după înviere a rămas acelaşi trup care a pătimit, dar nu mai are slăbiciunile
omeneşti în sine. Căci nu mai spunem că suferă de foame, că e supus oboselii, sau suportă altceva din
aceasta, ci este nestricăcios” (Mansi, XIII).

Dogmatică 2012/ LA
Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării. Pe Dumnezeu-Omul îl reprezentăm
întru toate asemenea nouă afară de păcat. Iconomahii aveau concepţia maniheică a neputinţei transfigu-
rării trupului încă din timpul vieţii pământeşti. Acest lucru îl aplicau și la natura umană din Persoana lui
Hristos. Patriarhul
 Gherman: „În icoane înfățişăm trupul cel sfânt al Domnului”. Părinții Sinodului VII Ecumenic arată
această calitate în felul următor:
 VII Ecumenic: „Deşi Biserica Sobornicească reprezintă pictural forma umană a lui Hristos, ea nu îi
desparte trupul de dumnezeirea cu care s-a unit (...). Atunci când facem icoana Domnului mărturisim
trupul Său îndumnezeit şi nu recunoaştem în icoană nimic altceva decât o imagine care seamănă cu
Prototipul. Iată de ce icoana îi primeşte numele” (Sesiunea a VI-a, Mansi, XIII).
Sfântul Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel:
 Teodor Studitul „Reprezentarea lui Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte
să nu fie), ci în asemănarea cu omul nestricăcios, aşa cum o spusese El însuşi înainte, tocmai nestricăcios
(...), fiindcă El nu este un om oarecare, ci Dumnezeu făcut Om” (Şapte capitole împotriva iconoclaştilor,1).
- III.Temeiuri scripturistice ale reprezentării iconografice -
Biserica învaţă că imaginea creştină se întemeiază pe Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei
Treimi. Nu este vorba de o ruptură, cu atât mai puțin de vreo contradicție cu Vechiul Testament, ci
dimpotrivă, de o împlinire nemijlocită.
Prototipul imaginii creştine nu este un idol păgân, ci absenţa din cadrul simbolismului Vechiului
Testament a oricărei imagini concrete şi făţişe înainte de Întrupare, tot așa cum prototipul Bisericii nu este
lumea păgână, ci Vechiul Israel, poporul ales de Dumnezeu pentru a primi revelația.
Pentru Biserică este clar că interzicerea imaginii formulată la Ieşirea 20, 4 și la Deuteronom 5, 12-19
nu constituie o interdicție de principiu a imaginii, ci numai o măsură provizorie, pedagogică, referitoare
doar la Vechiul Testament. În acest sens, proorocul Iezechiel spune:
 Iezechiel 20, 25: „Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune”. Din pricina împietririi inimii lor, spune
Sfântul Ioan Damaschin explicând această interdicție.
Paralel cu interdicția imaginilor directe și concrete, a existat însă porunca divină de a construi aceste
întruchipări simbolice, prefigurări reprezentate de tabernacol și tot ce conținea el, prefigurări pe care
Dumnezeu le-a dictat până în cele mai mici amănunte (Ieșire 25, 26)
 Ieşire 25, 17-18: „Să faci şi capac la chivot, de aur curat.... Apoi să faci doi heruvimi de aur... ca şi cum
ar răsări din cele două capete ale capacului”.
Sfântul Ioan Damaschin explică în cele trei Tratate scrise pentru apărarea sfintelor icoane, sensul
interdicției imaginii în Vechiul Testament. El spune astfel: în Vechiul Testament Dumnezeu se arată numai
prin sunete, adică prin cuvinte. El rămâne invizibil, nu se arată:
 Deuteronom 4, 12: „şi glasul cuvintelor Lui l-ați auzit, iar fața Lui n-ați văzut-o, ci numai glasul întâi l-
ați auzit”. Urmează apoi interdicția:
 Deuteronom 4, 16: „Să nu greşiți dar şi să nu vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol”.
Astfel, Dumnezeu vorbește despre El, interzice orice imagine, insistând asupra faptului că nu poate fi văzut.
Din chiar insistența textelor biblice asupra faptului că Israel auzea cuvântul, dar nu putea să vadă
nimic, Sfântul Ioan Damaschin deduce în chip tainic posibilitatea ulterioară de a-l vedea și reprezenta pe
Dumnezeu făcut trup.
 Ioan Damaschin: „Ce vrea să ne spună în chip tainic Scriptura? E limpede că se referă la interdicția de
a-L reprezenta pe Dumnezeu nevăzut, dar atunci când Îl vei vedea pe Cel netrupesc făcându-se Om
pentru tine, atunci vei putea zugrăvi înfățişarea Lui omenească. Atunci când Cel nevăzut, luând fire
trupească, ajunge văzut, de îndată poți întruchipa asemănarea Celui ce S-a înfățişat... Atunci când Cel ce
– ipostas deoființă cu Tatăl fiind S-a deşertat pe Sine chip de rob luând (Filipeni 2, 6-7)... însuşindu-şi un
chip trupesc – abia atunci pictează... şi arată privirii tuturor pe Cei ce a binevoit să apară. Zugrăveşte

Dogmatică 2012/ LA
naşterea Sa din Fecioară, botezul Său în Iordan, schimbarea Sa la față de pe muntele Tabor – înfățişează
totul prin cuvânt şi prin culori, fie în cărți, fie pe lemn” (I Tratat, VIII).
Astfel, interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeul nevăzut conţine implicit necesitatea de a-L
reprezenta pe Dumnezeu îndată ce profeţiile se vor împlinit. Cuvintele Domnului: „Nu ați văzut nici un chip,
nu vă faceți vreun chip” vor să spună: „Nu faceți nici o imagine a lui Dumnezeu atâta timp cât nu L-ați văzut
încă”. Imaginea Dumnezeului nevăzut este imposibilă, căci, după cum arată Sfântul
 Ioan Damaschin, „cum să reprezinți ceea ce ochii nu au văzut?” (Al treilea tratat , IX). Dacă s-ar realiza o
astfel de imagine, ea ar fi simplă imaginație, invenție falsă.
În Vechiul Testament nu existau decât prefigurări simbolice, revelații ale viitorului, deoarece, spune
Sfântul
 Ioan Damaschin, „Legea nu era o imagine, ci era asemenea unui zid care ascunde imaginea”, căci
Apostolul Pavel spune:
 Evrei 10, 1: „Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor”. În plus, Legea lui
Moise care interzicea reprezentarea divinității prin imagine (Ieşire 20, 4) nu mai poate fi actuală. Ea și-a
împlinit rostul până la Întruparea lui Hristos, Templul cel nefăcut de mâna omului (Marcu 14, 58).
Afirmațiile Vechiului Testament că Dumnezeu în ființa Sa nu ar putea fi văzut vreodată de către

oameni (Ieşire 33, 20; Deuteronom 4, 12) sau din Noul Testament, ca de exemplu
 Ioan 1, 18: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată” și
 Ioan 1, 18: „Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”
sunt valabile până în momentul Întrupării, când omul nu L-a putut vedea cu ochii trupești pe Dumnezeu.
Prin venirea Sa în lume oamenii au avut însă prilejul să-L vadă pe Tatăl, căci Hristos este chipul lui
Dumnezeu (Filipeni 2, 6).
Numai după ce L-au contemplat pe Dumnezeu (Evrei 1, 1), Apostolii au putut să spună prin Sfântul
Ioan Evanghelistul:
 I Ioan 1, 1-3: „Ce era de la început ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, – şi Viața s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim
şi vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – Ce am văzut şi am auzit şi
vă vestim şi vouă”.
Când Hristos se adresează ucenicilor și altor ascultători,

 Matei 13, 17: „Fericiți sunt ochii voştri fiindcă văd şi urechile voastre fiindcă aud” și „Adevărat grăiesc
vouă că mulți prooroci şi drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziți
voi, şi n-au auzit”, vrea să ne arate că faza în care El Însuși se revelase de nenumărate ori strămoșilor într-o
formă inaccesibilă ochilor trupești, a fost total depășită. Interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu prin
imagine încetează acum, deoarece primejdia de a deforma imaginea lui Dumnezeu trecut.
Privitor la cunoașterea lui Dumnezeu trebuie menționat că la afirmația iconoclaștilor că acum
„umblăm prin credință nu prin vedere” (II Corinteni 5, 7), Sfântul Teodor Studitul răspunde că în acest loc
Sfântul Apostol Pavel exclude vederea lucrurilor viitoare în realitatea lor prototipică şi nu vederea prin
icoane. Căci tot el spune:
 I Corinteni 13, 12: „vedem acum ca prin oglindă în ghicitură iar atunci față către față”. Credința însă
este susținută de această vedere prin oglindă. Credința și vederea „ca prin oglindă” au nevoie una de alta.
„Căci în această credință privim ca prin oglindă, față către față, în chip neînşelător, adevărul celor
viitoare” (Antiereticul, III).

Dogmatică 2012/ LA
VI. ASPECTUL DE JERTFĂ AL RĂSCUMPĂRĂRII DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
Caracterul de jertfă al operei de răscumpărare a lui Hristos constă nu numai în faptul că Hristos aduce
natura umană pe calea desăvârşirii, ci și în cel ce se arată că suferă pentru păcat. Păcatul este în primul
rând neascultarea omului față de Dumnezeu. El se exprimă în realitatea firii umane ca o slăbire a voii și a
înțelegerii și în același timp ca o creștere irațională a patimilor.
Mântuirea este însă nu numai o refacere a naturii umane în ea însăşi, ci şi revenirea omului la
ascultarea de Dumnezeu. Prin aceasta se ajunge la ieșirea din starea de păcat și la participarea la viața
dumnezeiască. Ascultarea față de Dumnezeu trebuia să fie permanentă şi completă. Ea însă nu putea fi
dată de om datorită universalități păcatului strămoșesc:
 Romani 5, 12: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el”.
Lipsa de ascultare este acum învinsă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care ia o natură omenească
fără păcat, însă ia asupra Sa natura cu efectele neascultării, care face grea chiar ascultarea de Dumnezeu şi
suportarea morţii. Prin ascultarea lui Hristos se pune în evidență mărirea lui Dumnezeu, preamărirea Lui.
Prin faptul că Iisus Hristos dă lui Dumnezeu o ascultare desăvârşită atrage şi pe oameni la ascultare.
Însă Sfinții Părinți merg mai departe în înțelegerea acestui aspect. Ei arată că dacă am rămâne numai la
această înțelegere, ascultarea lui Hristos ar putea fi interpretată doar ca exemplu pentru oameni. Păcatul
însă a fost pedepsit prin moarte, pentru a se arăta că cel care crede că poate trăi fără Dumnezeu, nu pierde
numai o parte din viaţa întreagă. Tot Sfinții Părinți mai arată că destinul omului este moartea. Însă
constituția lui cuprinde nu numai acest moment, ci „crucea, mormântul şi învierea” (Maxim
Mărturisitorul).
Prin aceasta ei înțeleg încetarea activităţii create a omului şi primirea harului necreat prin care omul
ajunge să aibă un caracter duhovnicesc pentru ca lumea să scape de moarte. Păcatul trebuia pedepsit cu
moartea pe care a luat-o Hristos. El a luat firea umană de bunăvoie cu slăbiciunile care conduceau spre
moarte și S-a făcut blestem pentru păcat:
 Galateni 3, 13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru
că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”.
În același timp, Hristos merge şi în cealaltă direcţie şi înaintează în ea prin smerenie şi ascultare ca om,
prin care opreşte moartea datorată păcatului cu moartea în Dumnezeu, „moartea dătătoare de viață”
(Nicolae Cabasila). El învinge moartea pentru că în El, comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în
mod culminant prin moarte și aceasta implică și sfințirea.
Purificarea naturii umane a lui Hristos de ispita oricărui egoism și suportarea durerilor și ostenelilor care
sunt legate de renunţare, primește caracterul unei sfințiri sau a unei morți pentru Dumnezeu.
Moartea lui Hristos este astfel o străbatere a drumului de renunţare şi de sfinţire în comuniunea cu
Tatăl. Dar la aceasta se poate pătrunde prin caracterul de jertfă curată pe care l-a dat Hristos, care imprimă
și omului starea de jertfă, introducându-l și pe el la Tatăl.
 Evrei 9, 12: „El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi şi de viței, ci cu
însuşi sângele Său şi a dobândit o veşnică răscumpărare”.
Prin faptul că Hristos suferea moartea ca pedeapsă, luând-o de bunăvoie, face ca moartea
să nu fie o pedeapsă simplă ci și o evidenţiere a preamăririi lui Dumnezeu. Ideea că prin
moarte Hristos întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu, învingând definitiv moartea, a exprimat-o
 Chiril al Alexandriei: „Domnul nostru Iisus Hristos, legând ciurda demonilor necurați şi vărsând sângele
Său pentru noi şi oferind astfel moartea şi nestricăciunea, ne face ai Săi proprii, ca unii ce nu mai trăim
viața noastră, ci a Lui. Dacă nu ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mântuit şi dacă nu ar fi fost între morți,
nu ar fi scuturat stăpânirea crudă a morții” (Glafire, cartea a III-a).

Dogmatică 2012/ LA
Hristos a murit cu dreptate pentru lume, dar cu dreptate a şi înviat personal, pentru că dreptatea Lui
personală a înviat față de nedreptatea lumii și moartea ca pedeapsă pentru nedreptate.

Dogmatică 2012/ LA
VII. CINSTIREA SFINȚILOR DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
I. Sfințenia lui Dumnezeu şi accesul tuturor oamenilor la ea
Sfințenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte:

1. Aspectul apofatic, transcendent al sfințeniei
2. Aspectul sfințeniei descoperită ca relație a lui Dumnezeu cu lumea.
Cu privire la primul aspect, Vechiul Testament arată că „Sfântul” este ceva singular care traduce
realitatea lui Dumnezeu şi a Numelui Lui care nu se pronunţă. Dumnezeu singur este „Sfântul”. Locurile
caracteristice din Vechiul Testament în care se subliniază această realitate sunt acelea în care Dumnezeu
vorbește la prima persoană și arată sfințenia Sa ca aparținându-i numai Lui:
 Isaia 40, 25: „Cu cine Mă asemănați voi ca să-I fiu asemenea? zice Sfântul”
 Isaia 45, 11: „Aşa zice Domnul, Sfântul lui Israel şi Ziditorul său: „Îndrăzniți voi să mă întrebați despre
cele viitoare şi să dați poruncă lucrului mâinilor Mele?””
 Isaia 45, 21: „Nu este alt dumnezeu afară de Mine. Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este altul decât
Mine”.
Sfințenia lui Dumnezeu se arată pe calea negației, iar această negație are un conținut pozitiv, căci
ceea ce neagă este moartea. Dumnezeu Sfântul este cel ce face ca lumea să vieţuiască. Lui nu-i este propie
plăcerea distructivă prezentă la om datorită păcatului care conduce spre moarte, așa cum arată profetul
 Osea 11, 9: „Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei mele, şi nu voi prăpădi din nou Efraimul, căci Eu sunt
Dumnezeu atotputernic şi nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te
prăpădesc”.
Sfințenia, însă, se arată ca putere. Serafimii din viziunea profetului Isaia nu pot decât să repete și să
transmită o singură laudă:
 Isaia 6, 3: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui”.
Viziunea profetului este cea a creștinului care vede deodată apariţia realităţilor care îi hrănesc
credinţa sa. O astfel de viziune făcută pentru a-l pune pe om în fața sfințeniei lui Dumnezeu îl umple pe
Isaia de spaimă:
 Isaia 6, 5: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu
buze necurate”.
Dar sfințenia lui Dumnezeu este mai puternică decât păcatul creaturii. Gestul serafimului care a luat
cu cleștele de pe jertfelnic un cărbune și-l va atinge de buzele profetului arată puterea mântuirii legată de
cultul adevăratului Dumnezeu:
 Isaia 6, 7: „Și l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele
tale, şi fărădelegile tale le va curăți"”.
Sfinţenia lui Dumnezeu apare totodată ca o măreţie care produce o infinită smerenie în om. Ea
descoperă caracterul transcendent al Persoanei divine care îl face pe om să gândească la păcătoșenia lui.
Dumnezeu S-a angajat însă pentru poporul Său pe o linie unică pe care numai El este capabil să o
împlinească linia sfințeniei, „Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeu vostru sunt sfânt” (Levitic 19, 2). Porunca
aceasta concentrează în jurul sfințeniei divine relația lui Dumnezeu cu poporul Său.
Chemarea aceasta a lui Dumnezeu sau, cum o găsim în Scriptură, a „Sfântului lui Israel” are în
experiența religioasă a poporului lui Israel o consecință importantă. Ea transfigurează tot ceea ce vine din
atașare naturală.
Originalitatea lui Israel este aceea a unui Dumnezeu Sfânt, care Şi-a descoperit sfinţenia Sa în modul
Său de a acţiona şi a conduce poporul Său. Toate regulile devin proprii poporului, poartă pecetea

Dogmatică 2012/ LA
Dumnezeului lui Israel. Ceea ce în religiile anterioare însemna teamă de încălcare a unui domeniu interzis,
devine chemare pozitivă la sfințenie.
Începând cu Vechiul Testament, se desfiinţează, într-un sens, graniţa dintre sacru şi profan întrucât s-
a dat posibilitatea tuturor să devină sfinţi. Față de păgânism, în care sacrul era o calitate a lucrurilor, în
Vechiul Testament el a devenit o calitate a Persoanei absolute și într-o măsură oarecare, a întregului popor
format din persoane. Acestora li se deschide posibilitatea spre sfințire. Se face acum trecerea de la
experiența religioasă elementară la lumea credinței, la cunoașterea adevăratului Dumnezeu.
▪
Transformarea aceasta îşi găseşte împlinirea în Noul Testament. Epistola I a Sfântului Apostolului
Petru îi numește pe creștini „neam sfânt” (I Petru 2, 9), iar Sfântul Apostol Pavel „sfinți” (Romani 1, 7;
Coloseni 1, 4).
Aceștia au conștiința că au răspuns într-un mod nou și personal chemării la sfințenie. „Fiți sfinți”
devine „Fiți, dar voi desăvârşiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48; Luca 6, 36).
În Noul Testament, sfințenia lui Dumnezeu se arată sub cele două aspecte amintite. Se vorbește acum de
sfințenia revelată, manifestată în lume prin coborârea lui Dumnezeu la ea.
Toţi oamenii au acum acces la sfinţenie, căci căci toţi se pot uni cu Hristos prin Duhul Sfânt. Această
deschidere a fost adusă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin aceasta creştinismul a desfiinţat în
principiu graniţa între sacru şi profan. În creştinism se afirmă că sfinţenia vine de la Dumnezeu şi se
recunoaşte totodată că în fiinţa umană există o aspiraţie şi o capacitate spre sfinţenie sau spre comuniune
cu Persoana divină.
Această aspirație a fost unită cu o depășire de sine a naturii umane din Persoana lui Hristos. Hristos
este modelul suprem al sfințeniei umane și în același timp izvorul ei nemijlocit, căci fără de El nu putem
face nimic
 Ioan 15, 5: „căci fără Mine nu puteți face nimic” (d.t).
El este „calea” noastră spre realizarea sfinţeniei şi de la El primim puterea pentru pentru această
realizare. Sfântul Apostol Pavel arată în această privință:
 I Corinteni 1, 30: „Din El, dar, sunteți voi în Iisus Hristos, Care pentru noi S-a făcut înțelepciune de la
Dumnezeu şi dreptate şi sfințire şi răscumpărare”.
Din Hristos vor primi sfinții Apostoli nemijlocit ajutorul în efortul lor de curățire și sfințire, prin
viețuirea lor de trei ani lângă El. Puterea spre aceasta au primit-o prin pogorârea Duhului Sfânt. Duhul
Sfânt este puterea de sus făgăduită de Mântuitorul Hristos, așa cum arată Sfântul Evanghelist Ioan
capitolele 14, 15 şi 16.
Starea de sfințenie a Apostolilor se arată nu numai în puterea cuvântului propovăduit de ei ci şi în

fapte de vindecări, minuni şi în alte semne:
 FA 2, 43: „Și tot sufletul era cuprins de teamă căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin
Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toți”.
Puterea de sfințire adusă prin Hristos și Duhul Sfânt n-a rămas numai în Apostoli. În Fapte 10, 44 se
arată că Duhul cădea peste toți care ascultau cuvântul lui Petru și se botezau (FA 2, 38).
Caracterul universal al făgăduinței Duhului este subliniat de Sfântul Apostol Petru în predica sa de la
Cincizecime:
 FA 2, 16; Ioil 3, 1: „Aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi
turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei
mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor avea””.
Această realitate s-a arătat prin sfinții din întreaga istorie a Bisericii creștine.
▪
II. Legătura dintre sfințenie şi jertfă
Concentrându-și eforturile mai mult pe planul birunţelor interioare, sfinţii au învins pornirile egoiste
din ei, vindecând de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestora.

Dogmatică 2012/ LA
O astfel de biruință ei au înfăptuit-o prin predarea totală a lor lui Dumnezeu ca persoană. Ei au arătat
că predarea adevărată se poate face numai unei persoane. O predare totală nu este însă posibilă decât față
de Dumnezeu ca Persoană absolută, deoarece suntem ajutați de Dumnezeu însuși în această acțiune.
Chiril al Alexandriei a accentuat mult aspectul de predare a omului față de Dumnezeu, arătând că
aceasta merge până la sfințire. Sfinţenia este însă, la el, legată de jertfire, iar starea de jertfă conduce la
starea de sfinţenie. Creștinii, dăruindu-se lui Dumenzeu sau jertfindu-se, devin sfinți. Ei se jertfesc însă
curat și total numai prin împărtășirea din jertfa curată și totală a lui Hristos, care dăruindu-Se ca om Tatălui
în totală curățenie, s-a sfințit pentru ca și oamenii să se sfințească:
 Ioan 17, 19: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinți întru adevăr”.
 Chiril al Alexandriei spune în acest sens: „Căci în Hristos ne apropiem de Dumnezeu şi Tatăl, prin jertfa
duhovnicească şi dobândim putința de a sta în pomenirea Lui” (Închinarea şi slujirea în Duh şi adevăr, XVI,
PSB 38, p. 551). Tot Sfântul Chiril arată că, la starea de „jertfă duhovnicească şi preabine mirositoare
Tatălui”, ne înălțăm prin Fiul (Ibidem, p. 544).
În jertfa Lui este asfel puterea jertfei noastre, în fidelitatea lui față de Tatăl, puterea fidelității noastre
față de Dumnezeu. Dar în jertfa Lui se manifestă şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea Lui ca Om
faţă de Dumnezeu. Unirea acestor iubiri este înfățișată de Sfânta Scriptură astfel:
 Ioan 3, 16: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viață veşnică”.
Hristos, ca om, ne-a arătat prin jertfa Lui pentru noi, întreaga renunțare la Sine pentru ca noi să
renunțăm la egoismul nostru și să-L iubim pe pe Dumnezeu până la jertfă.
Aceasta o exprimă Sfânta Liturghie prin cuvintele: „Ţie îți aducem de toate și pentru toate”. Prin
aceste cuvinte ne împărtășim de viața nouă care este chenoză, golire de noi înșine. În locul golit din noi va
intra Hristos, după cum spune
 Simeon Noul Teolog, „Locul a tot ce am eu în mine îl ia Hristos” (Imne XV).
În acest sens, Trupul lui Hristos primit de Apostoli a curățit simțirile lor trupești și le-a întipărit
simțirile de jertfă. Aceasta se întâmplă și acum cu oamenii prin împărtășirea cu trupul și sângele Lui Hristos
în Sfânta Liturghie. Omul devine „slujbă cuvântătoare” chiar prin trupul lui. Creștinul, aducându-se pe sine
ca jertfă, vorbește prin trupul său.
Apostolul cheamă însă în Epistola către Romani nu la slujba prin trup, ci prin trupul înduhovnicit:
 Romani 12, 1: „Vă îndemn, deci fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățişați trupurile voastre
ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea
duhovnicească”.
Față de starea de păcat în care, după cum spune Sf. Apostol Pavel în aceeași Epistolă, mădularele
omului s-au făcut roabe necurăției și „fărădelegii spre fărădelege”, așa cum în efortul creștinilor,
mădularele sunt făcute roabe ale dreptății spre sfințire (Romani 6, 19).
Sfântul reprezintă astfel umanul purificat, simplificat şi predat întreg lui Dumnezeu, ajungând prin
curăţirea de patimi şi virtuţile culminante în iubire la asemănarea cu Dumnezeu. Este creația nouă,
luminoasă, prin care lumina din suflet face trupul transparent, așa cum arată:
 Simeon Noul Teolog: „Trupurile sfinților sub lucrarea sufletului unit cu harul, sau împărtăşindu-se de
lumina dumnezeiască, se sfințesc şi devin şi ele transparente, prin focul dumnezeiesc, şi cu mult mai
deosebite şi mai cinstite decât alte trupuri” (Tratat etic I, cap. X).
Orice ființă umană, prin efortul de curățire și statornicie a conștiinței în fața prezenței lui Dumnezeu,
devine sfântă. În cultul Bisericii Ortodoxe se spune: „Căci Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te
odihneşti”. „Odihna” lui Dumnezeu în sfinți este un fapt permanent de conștiință pentru ei. Însă aceasta și
efortul de curățire se mențin prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dogmatică 2012/ LA
Sfințenia înseamnă prezența roditoare a Duhului Sfânt în om, iar roadele Duhului sunt arătate de
Apostolul Pavel în cuvintele:
 II Corinteni 1, 12: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinței noastre că am umblat în lume,
şi mai ales la voi, în sfințenie şi în curăție dumnezeiască, nu în înțelepciune
trupească, ci în harul lui Dumnezeu”.
▪
III. Sfințenia, forma cea mai înaltă a comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii
Ca cei care s-au curățit în fața lui Dumnezeu cel Sfânt prin chemarea necontenită a Lui în inima lor,
cum spune Sfântul Isaac Sirul, sfinţii au primit o îndrăzneală la Dumnezeu sau o deschidere a conştiinţei, o
sinceritate a comuniunii, care nu are nimic temerar în ea, ci se aseamănă cu „îndrăzneala” copilului
nevinovat. Având această îndrăzneală, ei sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru oameni.
Îndrăzneala aceasta este strâns legată la sfinți de curăţie, devenind în ei o deprindere. Este
familiaritatea cu Dumnezeu care este însoţită mereu de conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu. Familiaritatea
aceasta sfinții o crează și în relațiile cu semenii. Predându-se întreg lui Dumnezeu, ei se predau întregi în
comuniunea cu oamenii.
Trăsăturile lor personale în raport cu ceilalți sunt: delicateţea, sensibilitatea, puritatea, atenţia faţă
de taina personală a lor. Pe de altă parte, pot fi întâlnite la ei trăsăturile simplităţii, naturaleţii, smereniei,
a participării la durerea altora după pilda jertfei lui Hristos. Persistența iubirii ajutătoare este „odihna” sau
„sabatul” în care au intrat sfinții, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei 3, 18 (Și cui S-a
jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători?). Prin aceasta ei au ieșit
din Egiptul patimilor câștigând o mare asemănare cu Dumnezeu, cu neclintirea Lui în bine și în iubirea de
oameni.
În sfânt se descoperă piscul bunătății, al purității și al puterii duhovnicești acoperite de vălul
smereniei.
Astfel, smerenia nu este ceva static și individualist, ci un proces de îndumnezeire, de purificare
continuă prin relația cu Dumnezeu și cu semenii.
Sfințenia este opusă falsificării și degradării vieții omenești. Falsificarea vieții omenești prin păcat este
superficializarea ei arătată în relații lipsite de adevăr și încărcate de ură. Sfințenia este redescoperirea
iubirii și a comuniunii umane după chipul lui Dumnezeu, a înnoirii oamenilor prin participarea lor la iubirea
lui Dumnezeu:
 Efeseni 4, 24-25: „Și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în
sfințenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu
apropele său, căci unul altuia suntem mădulare”.
Apocalipsa vorbește de sufletele celor ce li s-a dat câte un veșmânt alb (Apocalipsa 6, 11) stând
înaintea tronului lui Dumnezeu și slujind Lui ziua și noaptea (Apocalipsa 7, 15). Sunt mucenicii care
 Apocalipsa 7, 14: „vin din strâmtorarea cea mare şi şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în
sângele Mielului”, adică au luat din puterea Lui de înfrânare și de jertfă, puterea de a
se înfrâna și ei de la păcate și de a se jertfi lui Dumnezeu.
Astfel, sfântul este un om pentru alții, întrucât este în primul rând un om pentru Dumnezeu. Liturghia
este mediul în care omul fiind pentru Dumnezeu se face om pentru alţii. Căci împărtășindu-se de Dumnezeu
se roagă Lui cu o gură și o inimă eliberate de egoism și întărite în unitate. Caracteristica dominantă a vieții
sfântului este să facă totul pentru alţii. Este o simpatie și o descoperire a iubirii pentru ei în cel mai înalt
grad. În această participare se descoperă caracterul personal al sfințeniei.
Sfântul este omul care s-a eliberat de toate patimile, respingând orice ispită spre lăcomie şi interes
egoist. Libertatea de patimi sau nepătimirea înseamnă sensibilitate pentru alţii, după cum şi virtutea
înseamnă vieţuire pentru alţii.

Dogmatică 2012/ LA
VIII. PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICA RĂSĂRITEANĂ
I. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu
Biserica a învățat totdeauna că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Prin aceasta ea
mărturisește că Cel care S-a născut din ea nu este o persoană omenească, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a
născut din ea după firea Sa, așa cum se mărturisește în formula de unire a sinodalilor de la Sinodul de la
 Efes din 431: „Potrivit acestei idei (unire fără amestecare), mărturisim că sfânta Fecioară este
Theotokos, care l-a născut pe Dumnezeu precum şi pe om prin unirea fără amestecare sau separare şi
aceasta pentru că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om şi prin zămislire şi-a unit în sine Tempul trupului pe
care şi l-a asumat de la ea” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 39).
A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
înseamnă a nega că însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul Omului. Întrebarea care se pune în
legătură cu aceasta este următoarea: De ce a accentuat Hristos atât de mult numirea Sa de Fiul Omului?
Sfântul Chiril al Alexandriei a unit lupta împotriva lui Nestorie cu lupta pentru calitatea Fecioarei
Maria de Născătoare de Dumnezeu. Într-una din cele 12 Anatematisme ale sale, anatematisme incluse în
hotărârile Sinodului III Ecumenic de la Efes din 431 spune:
 Chiril al Alexandriei: „Dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dumnezeu adevărat şi că
deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, întrucât a născut trup pe Cuvântul lui Dumnezeu, să
fie anatema”. Sfântul Grigorie de Nazianz, se exprimase mai înainte în același fel:
 Grigorie de Nazianz: „Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, este
despărțit de Dumnezeu”(Epistola 101 către Cledoniu).
Majoritatea Părinților arată faptul că Fiul lui Dumnezeu îşi produce din Fecioara Maria o natură
omenească. Aceasta este nu numai un act nou, ci şi un început cu totul nou care se produce în istoria
umanității. Acesta nu era posibil decât din inițiativa dumnezeiască și nu din cea omenească.
Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ținut seamă de neputința omului de a mântui prin sine
însuși, de a învinge orizontul închis al umanului supus repetiției și morții. Din acest punct de vedere,
Naşterea Fiului este unică. Leonțiu de Bizanț spune că nici la prima Lui naştere „din Tatăl”, nici la a doua nu
a avut ceva comun cu a altcuiva (Împotriva lui Nestorie, cartea IV).
Faptul nașterii minunate nu este un fapt de natură, ci un fapt al copleşirii naturii de Duhul
dumnezeiesc. În Evanghelii și în Simbolurile de credință ale Bisericii primare se atribuie un rol decisiv
Duhului Sfânt în zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om.
Toți Părinții și scriitorii răsăriteni atribuie Mariei o curăţie şi înainte de Întrupare, dar nu o curăţie de
natură, ci una personală. De aceea pot vorbi de o altă curăție în momentul Întrupării. Sfântul
 Efrem Sirul spune în acest sens: „Hristos S-a născut dintr-o natură supusă întinăciunilor, pe care
Dumnezeu trebuia s-o curețe, cercetându-o. Astfel, Hristos a curățit pe Fecioara şi aşa S-a născut pentru
a arăta că Hristos efectuează toată curăția acolo unde se găseşte. El a curățit-o în Duhul Sfânt pentru a o
pregăti spre a fi Maica lui Dumnezeu şi aşa a fost conceput” (Sermo adversus haereticos).
 Crysip (secolul V), preot din Ierusalim, spune Fecioarei: „un câmp acoperit de spini a produs crinul tău”.
Maria în aspectul personal e un crin curat, dar ea are totuși rădăcini în același pământ comun – în aceeași
fire umană care produce spinii – păcate personale.
La fel ca toți scriitorii bizantini începând cu Andrei Criteanul și Ioan Damaschin cântă mai ales curăția
Fecioarei dinainte de zămislirea Cuvântului din ea, la care efortul ei personal a avut un rol deosebit de
mare. Dar
 Ioan Damaschin nu uită nici curăţia de la Buna Vestire: „După consimțirea Fecioarei, urmând cuvântul
Domnului, spus de înger, Sfântul Duh pogoară peste ea pentru a o curăți, a o face în stare să primească

Dogmatică 2012/ LA
dumnezeirea Cuvântului” (Despre credinţa ortodoxă, Omilia III, cap. 2). Aceeași idee o exprimă în prima
Omilie la Adormirea Maicii Domnului:
 Ioan Damaschin: „puterea sfințitoare a Duhului a venit asupra ei, a curățit-o, a sfințit-o şi a făcut-o
roditoare”.
Dialectica „plină de har”, dar umplându-se la Buna Vestire de un nou har, o exprimă Ioan astfel:
 Ioan Damaschin: „Și zice îngerul către ea: „Nu te teme Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu”. Cu
adevărat a aflat har, cea vrednică de har. A aflat har cea care a cultivat harul şi a cules spic bogat. A aflat
har cea care a născut semințele harului şi a cules spicul înmulțit al harului. A aflat abisul harului cea care
a păstrat nevătămat vasul îndoitei feciorii, căci şi sufletul l-a păstrat virgin nu mai puțin ca trupul ”
(Ibidem).
Sfântul Grigorie Palama spune că curăția Mariei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea a fost
pregătită de curăția unei serii de înaintași. Despre toți aceștia el spune că
 Grigorie Palama: „au fost aleşi şi curățiți de Duhul Sfânt”. După cum curăția aceasta prin Duhul Sfânt nu
poate fi înțeleasă la aceștia ca eliberare de păcatul strămoșesc, astfel nu poate fi înțeleasă nici curăția
Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire.
Fecioara a ajuns astfel prin pregătirea strămoșilor și a ei, din partea lui Dumnezeu și prin eforturile ei,
la o curăție personală culminantă, care a redus păcatul strămoşesc din ea la pură potenţă inactivă, iar Fiul
lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a încununat această curăție eliminând din ea această potență.
Așa trebuie înțeleasă expresia întâlnită adesea la Părinții răsăriteni, ca și la
 Grigorie Palama că Fecioara „a legat pe cel tare în răutate” (Omilia 42 la Naşterea Feciorei Maria). L-a
legat dar nu l-a alungat, deoarece aceasta numai Hristos a putut-o face. Ceea ce a ajutat Fecioarei la
întărirea în curăție a fost pentru Grigorie Palama vieţuirea ei în Sfânta Sfintelor din Ierusalim:
 Grigorie Palama: „Astfel, Preacurata ieşind din hotarul acestei vieți, s-a despărțit de oameni, şi fugind
de viața supusă greşelii, a ales viața singuratică, petrecând în Sfânta Sfintelor, în care desfăcându-se de
orice legătură cu cele materiale, şi scuturându-se de orice relație şi depăşind până şi mila față de trupil
ei, şi-a unificat mintea prin întoarcerea atenției spre ea însăşi (spre mintea ei) şi prin rugăciunea
dumnezeiască neîncetată. Și prin aceasta, devenind întreagă a sa şi ridicându-se mai presus de
îmbulzeala multiformă a gândurilor, şi-a tăiat un drum nou negrăit spre ceruri, aşa numita tăcere
mintală, şi alipindu-şi mintea de aceasta, zboară mai presus de cele create şi vede mai bine ca Moise
slava lui Dumnezeu şi primeşte harul dumnezeiesc, care nu cade sub puterea simțirii, ci este bucuria şi
vederea sfântă a sufletelor nepătate” (Omila 54).
II. Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu
De la început trebuie precizat că mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe legătura directă a omului cu
Hristos. Toți Părinții și scriitorii bizantini, pornind de la premise ontologice şi nu juridice, susțin că Maica
Domnului este mijlocitoare de putere dumnezeiască, deoarece este unită la maxim cu Hristos din care
izvorăște harul.
Sfântul Grigorie Palama se exprimă astfel referându-se la mijlocirea Maicii Domnului:
 Grigorie Palama: „Iar dacă este cinstită moartea cuvioşilor şi pomenirea dreptului e cu lauda cu atât
mai mult a Sfintei Sfinților, prin care vine toată sfințirea Sfinților” (Omilia 37 la Adormirea). În aceeași
Omilie părintele Grigorie spune mai departe:
 Grigorie Palama: „Se poate spune că Fecioara e în virtute (şi celor ce trăiesc în virtute), ceea ce e
soarele în lumina sensibilă şi celor ce trăiesc sub el. Iar dacă şi-ar muta ochiul minții la Soarele răsărit
oamenilor în chip minunat din Fecioară, care are şi întrece prin fire toate le are aceasta prin har, îndată
Fecioara îi va apărea ca cer” (Ibidem). Pentru Sfântul Palama, precum din soare ne vine toată lumina
spirituală, arătând că prin această mijlocire, Maica Domnului nu se interpune între noi și Hristos, arată că
față de El nu mai e soare, ci cer.

Dogmatică 2012/ LA
Sfântul Grigorie o numește „tabloul şi icoana însuflețită a tot binele şi a toată bunătatea”. Preluând
ideea lui Dionisie Areopagitul, Grigorie Palama arată că și îngerii se împărtășesc de Dumnezeu prin Maica
Domnului:
 Grigorie Palama: „căci împreună cu noi şi ele (cetele nemateriale) se împărtăşesc şi se ating de
Dumnezeu, de firea aceea neatinsă, numai prin ea” (Ibidem).
Sfântul Grigorie Palama spune că aceasta s-a arătat lui Isaia când a văzut că serafimul a luat cu un
clește cărbunele din altarul ceresc și tot cu un clește l-a atins de buzele lui curățindu-l. Acest clește este
Maica Domnului:
 Grigorie Palama: „Deci ea singură e hotarul între firea creată şi necreată şi nimeni nu poate veni la
Dumnezeu dacă nu e luminat cu adevărat de ea, făclia de Dumnezeu luminată’’(Ibidem.).
 Grigorie Palama: „Deci precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui Dumnezeu) şi S-a arătat pe pământ
şi cu oamenii a petrecut, fiind tuturor nevăzut înainte de ea, aşa şi în veacul nesfârşit, ce urmează, toată
coborârea luminii dumnezeieşti şi toată descoperirea tainelor dumnezeieşti şi toată forma darurilor
(harismelor) duhovniceşti nu o poate primi nimeni fără ea” (Ibidem).
Andrei Criteanul este cutremurat de marea taină pe care o ascunde unirea desăvârșită ce este în ea:
 Andrei Criteanul „Fii milostivă, Fecioară primitoare de Dumnezeu şi Născătoare a Vieții, nouă care
îndrăznim să scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine şi care încercăm să înțelegem lucrările
dumnezeieşti sădite în tine de adâncul necuprins al judecăților dumnezeieşti” (La Buna Vestire a
Fecioarei Maria).
Pentru Ioan Damaschin, Maica Domnului este „abisul harului”, nu numai în sensul că din ea s-a
născut Cel necuprins, ci şi într-un sens actual. De aceea este cu totul uimit în fața morții care a putut
acoperi acest abis:
 Ioan Damaschin: „Astăzi visteria vieții, abisul harului, nu ştiu cum să spun cu buze îndrăznețe şi
netremurătoare, se acoperă de moartea purtătoare de viață” (La Adormirea Maicii Domnului).
În secolul al XIX-lea, Mitropolitul Filaret al Moscovei se întreabă:

 Filaret al Moscovei: „De ce stăteau Apostolii în jurul Maicii Domnului? Pentru simpla dorință
de a se ruga Împreună? Hotărât nu... Dacă vasul care a conținut un mir, îi conservă mireasma
şi după ce acesta a fost retras din el... cu atât mai mult cea care fusese vasul dumnezeirii în timpul
Întrupării nu trebuia să fie îmbibată pentru veşnicie de mireasma dumnezeiască a harului Celui al cărui
nume e mireasma adevărată?” (Cuvânt la înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria).
▪
Din textele citate se poate vedea că Maicii Domnului i se atribuie mai mult decât rolul de rugătoare.
Ea dăruiește din bogăția pe care o are în baza unirii cu Hristos. A vedea în Maica Domnului numai pe
rugătoarea ar însemna să o deposedăm de maiestatea împărătească, de „haina aurită” în care este
„împodobită”, s-o coborâm de pe scaunul cel de-a dreapta Fiului pe care a aşezat-o Acesta. A o lipsi de rolul
de rugătoare înseamnă a o considera nu îndumnezeită, ci Dumnezeu prin ea însăși.
Chiar dacă unii Părinți și Scriitori bisericești au folosit unele expresii, nu le-au interzis pe celelalte.
Expresiile folosite de ei lasă domeniul tainei deschis și pentru alte expresii. Când Ioan Damaschin declară
că Fiul înălțând pe Maica Sa la Sine „i-a supus toată creația” (La A dormirea Maicii Domnului, II), iar
imnologia Bisericii că a ridicat-o la Sine „ca să împărtăşească împreună cu El” (Oda a IX) sau „ca să stea în
tronul slavei Lui” (Icos XII), credincioșii nu pot refuza asemenea expresii, nu le pot înlătura.
Dimpotrivă, trebuie formulate în principii toate nuanţele textelui. Expresiile referitoare la rolul Maicii
Domnului de Dăruitoare directă de bunătăți trebuie folosite în toată extinderea lor, arătată de Părinți. Ei au
arătat că Maica Domnului dă nu numai bunătăţi şi daruri, ci şi har sau haruri. Pentru a arăta ceea ce ne dă
Maica Domnului ei folosesc, cuvântul har mai des decât cel de dar. Părinţii folosesc cuvintele har şi dar
amestecat, deoarece darul nu este separat de har.

Dogmatică 2012/ LA
Astfel, chiar dacă spunem că Maica Domnului ne dă daruri și nu haruri, darurile ce ne vin de la ea vin
din bogăția și puterea harului din ea. Întrebarea care se pune este următoarea: Intrările harului în noi se
fac cu participarea ei? Scriitorii citați spun că toate acestea ne vin prin ea. Teologia Ortodoxă
n-a încercat să limpezească această problemă, deoarece după mărturia Părintelui profesor
 Dumitru Stăniloae „se cere o maturitate duhovnicească de o extraordinară adâncime ca să

se poată rezolva cu sorți de izbândă justă o astfel de problemă. Altfel ea poate fi compromisă
pentru multă vreme... . De aceea este bine să fie lăsată neatinsă o astfel de problemă până
la acel moment de maturitate ştiut de Dumnezeu. E un lucru pe care l-a şi făcut până acum teologia
ortodoxă, ocolind cu sfială o asemenea problemă. De aceea e departe şi de noi gândul de a ne încumeta
să întreprindem ceea ce s-a ferit să întreprindă teologia ortodoxă de până acum”.
Ceea ce trebuie reținut este că Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde porneşte
oceanul de lumină şi putere dumnezeiască ce ajunge până la noi ca har, mărimea harului din ea fiind
proporțională cu apropierea ei de Fiul ei, de unirea ei cu El, deoarece nici un Părinte și Scriitor bisericesc n-
a spus că harul Sfintei Taine de exemplu se dă prin Maica Domnului. Această expresie n-a fost folosită de
nimeni și nu trebuie folosită nici de acum înainte. Plecând de la afirmația lui Chiril al Alexandriei, poate de
aceea nu se spune că harul tainelor se dă prin Maica Domnului. Deoarece mântuirea credinciosului vine de
la Dumnezeu însuși, nu de la cei ce au, prin împărtășire, mântuirea.

Dogmatică 2012/ LA
IX. CARACTERUL NECREAT AL HARULUI DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ
1. Dumnezeu Sfințitorul. Concepția ortodoxă despre har
Învățătura ortodoxă nu concepe Darul ca pe un bun în sine, detașabil de Dumnezeu. Ca dovadă, este
faptul că ea alternează afirmația că mântuirea se dobândeşte prin har cu cea că omul dobândeşte
mântuirea în comuniune cu Hristos sau prin Duhul Sfânt.
În privința harului, trebuie accentuată calitatea lui de putere inepuizabilă care vine din dumnezeirea lui
Hristos şi se sălăşluieşte în umanitatea Lui. El deschide astfel o perspectivă de lumină și-l deschide pe om
spre comuniunea cu Hristos și Sfânta Treime. Harul este o fereastră spre Dumnezeu ca Persoană, fiind astfel
comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt.
Pentru a înțelege prezența persoanei lui Hristos în lucrarea harului care ne este dată prin Duhul Sfânt,
este folosită analogia relaţiilor dintre persoanele umane. Când o persoană are o influență pozitivă asupra
alteia, influența ei nu rămâne o simplă lucrare exterioară, ci se imprimă în ființa ei ca o putere exercitată
neîntrerupt de ea însăși și pe care cealaltă o poate actualiza când voiește.
Harul Duhului Sfânt imprimat ca putere în ființa omului este simțit de el ca prezenţă şi ca lucrare a Lui.
Există două forme de prezență a harului în om:
- imprimare în el ca putere;
- prezență simțită ca lucrare, primită prin voința omului.
Harul, ca energie necreată, izvorăşte din fiinţa divină dar nu se separă de ea, fiind o lucrare a celor trei
persoane divine și o dovadă a prezenței lor. Învățătura aceasta și-a atins cea mai clară expresie în
formularea Sfântului
 Grigorie Palama: „Harul este o energie necreată, izvorâtă din ființa dumnezeiască a celor trei
ipostasuri şi nedespărțită de ele”.
▪
Energia - Lucrare
În disputa cu Varlaam, Achindin și Nechifor Gregoras, Sfântul Grigore Palama accentuează, pe baza
dovezilor patristice, realitatea că în har este prezentă însăşi persoana care îl săvârşeşte, dar harul se
distinge de fiinţa ei:
 Grigorie Palama: „Deosebirea aceasta provine de acolo că cei ce se împărtăşesc de harurile
îndumnezeitoare ale Duhului nu se împărtăşesc şi de ființă”.
 Atanasie cel Mare zice că „nu ființa lui Dumnezeu o văd sfinții, ci slava Lui ca şi apostolii pe munte”.
La fel grăiește
 Ioan Damaschin care o numește „rază naturală a dumnezeirii” și care o cântă, zicând că au văzut-o, cei
ce s-au urcat împreună cu Iisus pe munte, printr-o putere duhovnicească și negrăită.
Auzi-l acum pe Apostolul Pavel zicând:

 Coloseni 2, 9: „În Iisus locuieşte toată dumnezeirea plinirii trupeşti”, iar din plinirea lui, spune Ioan
 Ioan 1, 16: „noi toți am luat”.
Dar și prin Ioil a spus Dumnezeu:
 Ioil 3, 1: „vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul”. Şi cum nu este necreat ceea ce se varsă în Duhul
afară doar dacă nu este și Duhul creat?
 Vasile cel Mare zice că „a vărsat Dumnezeu, n-a creat, a dăruit n-a creat”, iar
 Ioan Gură de Aur grăiește „Nu Dumnezeu, ci harul se varsă. Iată mărturii că harul este necreat”
(Apologia mai extinsă)
Despre posibilitatea vederii sau primirii acestui har vorbește tot Sfântul

Dogmatică 2012/ LA
 Grigorie Palama arătând că „cuvioşii bărbați când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a

Sfântului Duh, atunci văd însuşi veşmântul dumnezeirii înaintea lor, fiind umplută de slavă şi de
strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din Cuvântul umplut de slavă”.
Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o și El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei:
 Ioan 17, 22-24: „Și a voit să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui”.
Întrebarea pe care și-o pune Sfântul Grigorie Palama este cum s-ar putea însă întâmpla aceasta
trupește, odată ce nu mai este prezent trupește după înălțarea la cer? Se întâmplă deci, în orice caz,
spiritual. Tot Sfântul Grigorie Palama arată că sensul vederii harului necreat și, prin aceasta a vederii lui
Dumnezeu, poate fi privit în două direcții:
- una prin care dobândim pe Dumnezeu și-L vedem prin luminare de la El;
- alta prin care îl cunoaștem și înțelegem pe Dumnezeu.
Cunoașterea are un înțeles dublu după cum arată Sfântul

 Vasile cel Mare: „A cunoaşte pe Dumnezeu are multe înțelesuri. De fapt spunem şi noi că cunoaştem
măreția lui Dumnezeu, puterea, întelepciunea, bunătatea, providența Lui, dar nu şi ființa Lui. Lucrările lui
Dumnezeu sunt variate, ființa însă este simplă. Noi zicem că cunoaştem pe Dumnezeul nostru din
lucrările dumnezeieşti, de ființa Lui însă nu ne putem apropia”.
Ca energie sfințitoare harul are după învăţătura creştină calitatea de a pune pe om în legătura
nemijlocită cu Dumnezeu spre deosebire de cei care apărau învăţătura despre harul creat şi după care
omul este lăsat singur cu o putere impersonală şi pusă la dispoziţia lui. Ca energie care sfinţeşte, harul este
al Duhului Sfânt căci el desăvârşeşte viaţa noastră spirituală. El devine mai intim "nouă" acoperindu-se cu
subiectul nostru încât „vedem prin el şi lucrăm prin el” (Vladimir Lossky).
▪
Chipul Duhului Sfânt - mulțimea sfinților
Prin lucrarea harului, Sfântul Duh unește pe om în mod fundamental cu Hristos şi-l înzestrează cu nişte
puteri care-l ridică deasupra puterilor stricte ale naturii lui. Dar noi primim harul stând în strânsă legătură
cu Hristos Cel înviat. Sfântul
 Simeon Noul Teolog roagă pe Hristos să nu-i retragă acest har: „Hristoase al meu care m-ai umplut de
Duhul Tău dumnezeiesc, dăruieşte până la sfârşit fără retragere, robului Tău, în întregime harul Tău”.
Harul este o stare continuă, o prezenţă continuă şi activă a lui Hristos. El se mai numește și al Iui Hristos
și se folosesc alternativ expresiile „suntem în har sau Duh prin comuniunea cu Hristos”, sau „suntem în
Hristos prin împărtășirea de Duhul Sfânt”.
Nu se poate spune că intrăm în comuniune cu Hristos și apoi primim har deoarece opera lui Hristos și a
Duhului Sfânt sunt inseparabile şi se petrec deodată (sfințire și curățire deodată, n.n). Harul și darurile pe
care le aduce sunt bunurile cuprinse în natura îndumnezeită a lui Hristos, care sunt în interiorul nostru prin
Duhul Sfânt. Sfântul
 Simeon Noul Teolog spune că „dacă Fiul este uşa care duce la Tatăl, Sfântul Duh este cheia care
deschide aceasta uşă”. Învățătura că Sfântul Duh este persoană ne ferește de pericolul de a considera
puterea cu care cunoaștem pe Dumnezeu și ne îndumnezeim, ca o putere a noastră.
Prin Sfântul Duh noi intrăm într-un dialog cu Hristos care devine mereu model pentru noi. Dialogul
acesta este valabil atât în planul istoric cât și în cel al vieții veșnice. Aceasta însă nu anulează pe om ca
persoană, ci păstrându-ne în această calitate și ridicându-ne până la măsura în care omul devine o
încorporare a Duhului. În sensul că persoanele umane se împlinesc numai într-o legătură strânsă cu
Sfântul Duh, „Sfântul Duh nu ne dă ceva propriu numai Lui, ci dumnezeirea comună a celor trei Persoane”
(dumnezeire, nu ființa dumnezeiască, ci energia ființei).
Actualizarea acesteia se arată în ceea ce se numesc "darurile Sfântului Duh". Cea care are în întregime
aceste daruri este Biserica. Astfel harul, ca lucrare a Duhului și a lui Hristos, se mișcă în Biserică și Duhul
Sfânt ține de Biserică, deoarece Biserica însăși a luat ființă prin pogorârea Duhului Sfânt.

Dogmatică 2012/ LA
Darurile însă nu dau propriu-zis îndreptarea omului. Această îndreptare o dă harul, în totalitatea lui, de
la început, înainte de a se face actual în daruri; însă darurile desăvârşesc pe omul îndreptat. Unde sunt ele
este semn că omul este pe calea desăvârşirii, este îndreptat, deoarece rădăcina lor este harul. Nu există o
separaţie între har şi daruri. Harul înseamnă în general, pentru Biserica Răsăriteană, întreaga bogăţie a
naturii divine, deoarece se comunică oamenilor, fiind dumnezeirea care se varsă în afara esenţei, la care
oamenii participă prin energii. Numai în Biserică însă se continuă lucrarea Sfântului Duh sau harul.
 Irineu de Lyon arată ca „unde este Duhul, acolo este Biserica şi un de este Biserica, acolo este Sfântul
Duh”. Însă Sfântul Duh și lucrarea Lui este acolo unde se află Hristos cu trupul Lui îndumnezeit ( Dumitru
Stăniloae, TDO, vol. II). Duhul este cel care creează prin lucrarea Lui, în creștin, dispoziția unității. De aceea,
conform Sfintei Scripturi, cei stăpâniți de tendința dezbinării, nu au Duhul lui Hristos și nu se află în harul
Lui.
În Răsărit, harul rămâne mereu aportul personal al Duhului de viață făcător, prin care Acesta ne
promovează, pentru a rămâne în comuniunea Bisericii după chipul Sfintei Treimi. Sfântul
 Vasile cel Mare: „El e total prezent în fiecare şi peste toți” (Despre Duhul Sfânt).

Dogmatică 2012/ LA
X. PERIHOREZA ÎN SFÂNTA TREIME DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA BISERCII RĂSĂRITENE
Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte dar nu separate, deoarece, după cum arată Sfinții Părinți, între
aceste persoane se vede o continuă și infinită comuniune. Sfântul
 Vasile cel Mare spune în acest sens: „Cugetarea nu redă nici o gradație care să fie ca un spațiu între
Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt
lucru subzistent afară de firea dumnezeiască”.
De aici reiese că comuniunea în Sfânta Treime provine din faptul că una din persoane împărtășește
celorlalte ființa, păstrând nealterată identitatea personală.
Sfântul Ioan Damaschin a numit acest proces perihoreză, adică persoanele Sfintei Treimi se
întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare dintre ele fiind întreagă în celelalte două. Părintele
 Dumitru Stăniloae explică acest proces arătând că un subiect nu poate avea o bucurie de existență fără
comuniunea cu alte subiecte: „În unitatea desăvârşită a Treimii, în conştiința fiecărui subiect, trebuie să
fie perfect cuprinse şi transparente conştiințele celorlalte două subiecte” (TDO, vol. I).
Perihoreza este arătată în Sfânta Scriptură la:

 Ioan 17, 21: „După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine”
 Ioan 10, 38: „Credeți în aceste lucrări, ca să ştiți şi să cunoaşteți că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl”.
Ea este pusă în evidență de Sfântul

 Ioan Damaschin care arată că „în iubirea deplină a persoanelor Sfintei Treimi, acestea nu se dăruiesc
numai reciproc, ci se şi afirmă reciproc şi personal prin dăruire şi primire”.
Perihoreza scoate astfel în evidență caracterul viu și dinamic al comuniunii divine.

Dogmatică 2012/ LA
*** SUBIECTE POSIBILE:
1. Ce a asumat Mântuitorul din firea umană după Întrupare? (ontologic).
2. Raportul dintre natură și har.
3. Argumentați liturgic și patristic aspectul recapitulativ al Răscumpărării.
4. Ce face posibilă reprezentarea icoanei în Noul Testament?

5. Argumente patristice și scripturistice la reprezentarea iconografică.
6. Legătura dintre chip și prototip în Sfânta Tradiție (icoane).
7. Obiecții iconoclaste și răspunsul Bisericii.
8. De ce nu a fost posibilă reprezentarea iconografică în Vechiul Testament? Citate patristice.
9. La ce aspect se refereau iconoclaștii (circumscrierea)?
10. Ce spun Sfinții Părinți despre aspectul de jertfă al răscumpărării?
11. Sfințenia oamenilor (comuniunea omului cu Dumnezeu).

12. Sfințenia lui Dumnezeu în Vechiul Testament.
13. Semne distinctive la sfințenie.
14. Cum a fost accesibilă sfințenia în Vechiul Testament?
15. Dimensiunea distinctivă a sfințeniei în Noul Testament.
16. Caracteristici ale sfințeniei în Noul Testament și la Sfinții Părinți.
17. Maica Domnului – dătătoare de bunătăți.

18. Maica Domnului – curăția înainte de zămislire.
19. Maica Domnului – curăția la Buna Vestire.
20. Mijlocirea Maicii Domnului în Sfânta Tradiție.
21. Argumente scripturistice despre universalitatea harului.

22. Argumente scripturistice pentru necesitatea harului.
23. Dovezi scripturistice și patristice la harul necreat.
24. Citate patristice la Perihoreză.

Dogmatica Licenta 2014

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatica Licenta 2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatică 2012/ LA

Subiecte Teologie Dogmatică (obligatorii pentru toate secțiile):

1. Aspectul ontologic al Răscumpărării după învățătura ortodoxă.

2. Raportul dintre natură și har din punct de vedere ortodox.

3. Chip si asemanarea omului cu Dumnezeu.

4. Biserica – organ al mântuirii și sfințirii oamenilor. Constituția Bisericii.

5. Cinstirea sfintelor icoane după învățătura ortodoxă.

6. Aspectul de jertfă al Răscumpărării după învățătura ortodoxă.

7. Cinstirea sfinților după învățătura ortodoxă.

8. Preacinstirea Maicii Domnului în Biserica Răsăriteană.

9. Caracterul necreat la harului după învățătura ortodoxă.

10. Perihoreza în Sfânta Treime după învățătura Bisericii Răsăritene.

Notă: Tematica se referă numai la aspectele dogmatice ale învățăturii ortodoxe!

Bibliografie: Cursul predat și bibliografia recomandată în timpul anilor de studii.

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 1 Licență

Teologie Dogmatică - Subiecte LICENȚĂ 2014

pentru absolventul : Straton Dănuţ-Ilie

I. ASPECTUL ONTOLOGIC AL RĂSCUMPĂRĂRII DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 2 Licență

II. RAPORTUL DINTRE NATURĂ ȘI HAR DIN PUNCT DE VEDERE ORTODOX

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 3 Licență

▪ C) Harul este general, universal, dar nu forţează, nu este irezistibil

2. Concepția ortodoxă despre raportul dintre natură şi har

Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh.

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 4 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 5 Licență

3. Chipul şi asemanarea omului cu Dumnezeu

Chipul lui Dumnezeu în om

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 6 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 7 Licență

IV. BISERICA - ORGAN AL MÂNTUIRII ȘI SFINȚIRII OAMENILOR. CONSTITUȚIA BISERICII

1. Biserica - organ al mântuirii şi sfințirii oamenilor

2. Biserica şi Sfintele Taine

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 8 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 9 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 10 Licență

V. CINSTIREA SFINTELOR ICOANE DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

- 1. Sensul şi conținutul icoanei -

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 11 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 12 Licență

Icoana indicându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea Lui, ci dimpotrivă, ne-o

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 13 Licență

- III.Temeiuri scripturistice ale reprezentării iconografice -

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 14 Licență

Afirmațiile Vechiului Testament că Dumnezeu în ființa Sa nu ar putea fi văzut vreodată de către

Când Hristos se adresează ucenicilor și altor ascultători,

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 15 Licență

VI. ASPECTUL DE JERTFĂ AL RĂSCUMPĂRĂRII DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 16 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 17 Licență

VII. CINSTIREA SFINȚILOR DUPĂ ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

I. Sfințenia lui Dumnezeu şi accesul tuturor oamenilor la ea

Sfințenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte:

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 18 Licență

Starea de sfințenie a Apostolilor se arată nu numai în puterea cuvântului propovăduit de ei ci şi în

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 19 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 20 Licență

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 21 Licență

VIII. PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICA RĂSĂRITEANĂ

I. Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 22 Licență

II. Mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Iași 23 Licență