UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI FACULTATEA DE ISTORIE,

FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE SPECIALIZARE MASTER SPIRITUALITATE

ORTODOXĂ
ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Referat - Familia creștină

SITUAȚIA EDUCAȚIEI TINERILOR ÎN FAMILIA DE ASTĂZI

Coord. Pr. lector univ.dr. Costel Toma

Student, Bâtica Iulian, anul II SOAS / 2021-2022
 SITUAȚIA EDUCAȚIEI TINERILOR ÎN FAMILIA DE ASTĂZI

Familia este cel dintâi aşezământ Dumnezeiesc, pe care 1-a făcut Dumnezeu
pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem
ajutor asemenea lui (Facerea 2, 18). Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia
vieţii de obşte, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul
Bisericii cereşti, adică al obştii îngerilor şi al sfinţilor din cer. Familia creştină se întemeiază
prin Taina Cununiei, adică prin căsătorie sau unire conjugală liberă dintre un bărbat şi o
femeie, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu în faţa Sfîntului Altar, potrivit poruncii Creatorului,
Care a zis: Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi
vor fi amîndoi un trup (Facerea 2,24; Matei 19,5; Efeseni 5,31), nu este familie creştină o
familie care, nu îndeplineşte aceste condiţii obligatorii.
Familia, Școala, Biserica sunt cei mai importanţi factori care contribuie la internalizarea
valorilor sociale şi religioase. Într-o societate care sub incidenţa secularizării şi globalizării
atentează la valorile familiei, o întoarcere la reflexia spirituală scripturistică este absolut
necesară. Mesajul central este unul foarte clar: familia este cea mai de preţ instituţie făurită
de Dumnezeu pentru a-şi împlini în omenire planul Său de mântuire pentru cei care doresc
să-l urmeze ,,din toată inima, din tot cugetul şi cu tot sufletul.”

I. Familia şi educaţia viitorului adult

Problema calităţii educaţiei din familie şi impactul acesteia asupra dezvoltării
ulterioare a copilului constituie o preocupare importantă a teologiei din primele veacuri
creştine. Educaţia copiilor în cadrul familiei se realizează prin jertfă, este marea cruce a
familiei. Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o
lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Orice acţiune educativă trebuie să
ţină cont de puterile fizice şi spirituale ale copiilor şi de capacitatea acestora de a asimila
informaţia de factură religioasă
Un copil nu are nevoie de valori materiale, ci de un bun pedagog, care îl poate forma şi
educa. Copilul, având sufletul fraged, îşi va întipări învăţăturile cele bune ale părinţilor ca
,,sigiliul aplicat pe ceară”. Întărindu-se astfel şi crescând, nimeni nu-i va putea desprinde
educaţia pe care a primit-o în sânul familiei. Totodată, sufletul unui copil este ca o icoană, iar
părinţii sunt pictorii. Aceştia trebuie să lucreze cu multă grijă şi exactitate pentru desăvârşirea
icoanelor lui Dumnezeu. Părinţii, ca primi pedagogi, sunt chemaţi să-şi înveţe copiii să fie
cumpătaţi, să privegheze, să se roage cu stăruinţă, dar mai ales să alunge din sufletul lor
desfrânarea, căci această patimă tulbură cel mai tare sufletelor tinerilor. Nepăsarea faţă de
formarea duhovnicească a tinerilor este o atitudine foarte des întâlnită printre părinţi.
Planurile lor pentru viitorul copiilor se limitează, în general, la reuşita în viaţă din punct de
vedere profesional şi la bunăstare. Prin această grijă primordială, copiilor li se introduce în
suflet doi mari tirani: iubirea de argint şi iubirea de slavă. Tinerii devin astfel materialişti şi
plini de slavă deşartă, stricarea lor datorându-se exclusiv acestei goane după bunuri materiale.
Iar în strânsă legătură cu aceste două patimi este desfrânarea, sau pofta trupului, care
mutilează atât trupul, cât mai ales sufletul tânărului. Sfântul Ioan Gură de Aur mai spunea că
,,sufletul unui copil este un oraş de curând zidit”, ale cărei porţi sunt: ochii, limba, auzul,
mirosul şi pipăitul. Prin aceste porţi gândurile strică sau desăvârşesc sufletul copilului. Limba
trebuie să fie întrebuinţată la rostirea cuvintelor cuviincioase, evlavioase, la rostirea
cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul îi îndeamnă pe părinţi să pună lege copiilor lor, ca să nu
ocărască şi să nu hulească pe nimeni, să nu înjure, să nu se bată cu nimeni, să fie blânzi şi
îngăduitori. Auzul să fie, de asemenea, supravegheat pentru ca pruncului să nu-i fie dat să
audă basme prosteşti şi, bârfe, vorbe josnice sau cântece lumeşti, ci cuvântul lui Dumnezeu,
povestiri ziditoare de suflet sau psalmi şi vieţi de sfinţi.
Sfântul şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta, 16-27 iunie 2016 vede
„criza contemporană a căsătoriei şi a familiei ca o consecinţă a crizei libertăţii de
responsabilitate, a decăderii ei în implicarea personală centrată pe sine, a identificării sale cu
mulţumirea de sine, auto-suficienţa şi autonomia, precum şi a pierderii caracterului
sacramental al unirii dintre bărbat şi femeie, care rezultă din neglijarea etosului de sacrificiu al
iubirii”. Lipsa de responsabilitate şi a simţului de sacrificiu îi face pe mulţi tineri să divorţeze
uşor, fără să-şi pună probleme de conştiinţă. Mai mult, adesea sunt şi copii la mijloc, care
suferă enorm văzându-şi părinţii despărţiţi. Educarea în spiritul libertăţii este o artă, deloc
uşoară fără reguli de comportament şi de viaţă, aplicate zi de zi, chiar şi în lucrurile cele mai
mărunte, nu ne putem forma caracterul şi nu putem fi pregătiţi să facem faţă încercărilor care,
în mod inevitabil, nu vor lipsi în viitor. Cu toate acestea, relaţia educativă este mai presus de
toate întâlnirea a două libertăţi şi o educaţie reuşită constă în formarea copilului pentru
utilizarea adecvată a libertăţii. O premiză utilă pentru găsirea unui echilibru între exigenţă şi
libertate este reamintirea faptului că, credinţa şi morala creştină sunt cheia fericirii umane.
A fi creştin poate fi un lucru exigent, dar niciodată nu este ceva opresiv, ci extrem
de eliberator. Şi că cel care trăieşte din plin viaţa creştină nu este "o persoană fără
personalitate, plictisitoare; nu-şi pierde libertatea. Numai omul care se încredinţează total lui
Dumnezeu găseşte adevărata libertate, amploarea vastă şi creatoare a libertăţii binelui.
Mai precis viaţa creştină este singura viaţă fericită; singura care eliberează omul de
amărăciunea unei existenţe fără Dumnezeu.
 Părinţii educă în principal prin propria conduită. Ceea ce fiii şi fiicele aşteaptă de
la tatăl şi mama lor nu sunt numai cunoştinţe sau sfaturi mai mult sau mai puţin oportune ci
ceva mai înalt: o mărturie despre valoarea şi sensul vieţii, mărturie încarnată într-o existenţă
concretă şi afirmată prin intermediul diverselor circumstanţe şi situaţii de-a lungul anilor.
Copiii au nevoie să vadă că comportamentul pe care îl văd la părinţii lor nu este un obstacol în
calea libertăţii, ci o sursă de libertate interioară. Iar părinţii, fără a-i ameninţa, cu o abordare
pozitivă trebuie să le creeze copiilor lor o ,,structura internă” să-i educe pentru această
libertate furnizându-le motivele pentru a înţelege bunătatea a ceea ce li se cere, astfel încât
aceştia să şi-o însuşescă. În acest fel, personalitatea le este întărită şi se maturizează siguri pe
ei înşişi şi liberi. Ei învaţă să trăiască deasupra modelor şi să meargă împotriva curentului
atunci când este necesar. Experienţa arată că, odată ajunşi adulţi, copiii le sunt recunoscători
părinţilor mai mult decât pentru orice altceva, pentru această educaţie la libertate şi
responsabilitate.

II. Să-i educăm către valori înalte

Nu există nici o îndoială că dragostea de copii nu are nimic de-a face cu

respectarea unei aşa-zise ,,neutralităţi educaţionale" care de altfel este imposibil de pus în
practică. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că dacă părinţii nu educă, o vor face alţii în locul
lor. Din totdeauna, şi probabil în zilele noastre mai mult decât în trecut, societatea, climatul
general şi mass-media au o influenţă semnificativă, care nu este deloc neutră. Pe de altă parte,
există în prezent tendinţa de a preda doar valori acceptabile de către toată lumea: valori care,
chiar pozitive, sunt evident minimale.
Părinţii nu trebuie să se teamă de a-şi forma copiii în spiritul tuturor valorilor care
cred ei că sunt necesare pentru fericirea acestora. Din insistenţa părinţilor, de exemplu, pentru
a studia, copiii vor învăţa că studiul, învăţătura, este un lucru important în viaţa lor. Din
insistenţa binevoitoare a părinţilor care le cer să fie tot timpul curați şi bine îmbrăcaţi, ei
învaţă că igiena şi modul cum se prezintă, nu sunt lucruri de neglijat. Dar, în cazul în care
părinţii, chiar dacă dau un bun exemplu personal şi explică întotdeauna motivele, dacă nu
insistă suficient asupra altor probleme (de exemplu, să fie decenți, să spună întotdeauna
adevărul, să fie loiali, să se roage. părinţii ar trebui să încerce să devină prietenii copiilor lor,
prieteni cărora aceştia să le încredinţeze grijile lor, pe care să-i consulte în problemele lor şi
de la care să aştepte un ajutor eficace şi prietenos. Pentru a realiza acest lucru părintele trebuie
să petreacă timp împreună cu copilul, cu fiecare dintre copii in mod individual, să ia iniţiativa
de a vorbi cu ei calm despre problemele centrale ale fiecărei etape a existenţei: originea vieţii,
crizele adolescenţei - despre vocaţia pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru fiecare dintre noi.
Părinţii nu trebuie să se teamă să vorbească despre orice cu copiii lor sau să recunoască faptul
că şi ei fac greşeli şi că şi ei au fost tineri: departe de a le diminua autoritatea, această
încredere îi face mai apţi pentru a-şi îndeplini misiunea lor educativă. Mai mult decât atât, la
fel ca şi un bun profesionist mânat de nobilul ideal de a învăţa şi de a-şi îmbunătăţi calitatea
muncii profesionale, tot aşa părinţii ar trebui să vrea să înveţe cum să fie mai buni soţi şi
părinţi. Misiunea educativă a părinţilor este o sarcină interesantă şi de o mare responsabilitate.
Părinţii ,,trebuie să înţeleagă că întemeierea unei familii, educarea copiilor lor, şi exercitarea
unei influenţe creştine în societate sunt sarcini supranaturale”. Eficienţa şi succesul vieţii lor,
fericirea lor depinde într-o mare măsură de gradul de conştientizare a misiunii lor specifice.
Meseria de părinte este cea mai importantă meserie a lor, a fi părinţi buni este o mare
provocare. Efortul pe care îl implică nu trebuie pierdut din vedere, dar, cu harul primit la
Taina Căsătoriei, cu dăruirea plină de bucurie şi iubire a soţilor toate aceste sacrificii pot fi
suportate cu bucurie. Educaţia propriilor copii este o sarcină de dragoste. Cu această iubire,
părinţii pot merge cu încredere la Dumnezeu să-l roage să le protejeze familia şi să le
binecuvânteze copiii.  De o importanţă vitală în acest demers este comunicarea. O tendinţă
uzuală este de a spune: ,,nu pot înţelege tineretul din ziua de azi", ,,anturajul este foarte
prost", ,,pe vremuri nu s-ar fi permis aşa ceva". Raţionamentul fondat pe autoritate poate
fi util la un moment dat, dar întotdeauna se dovedeşte insuficient pe termen lung. În domeniul
educaţiei, uneori ne putem baza pe recompense sau pedepse, dar trebuie mai ales vorbit
despre bunătatea sau răutatea faptelor şi despre genul de viaţa care le va urma. Astfel, îi
ajutăm pe copii să descopere legătura indisolubilă între libertate şi responsabilitate.
Într-o societate industrializată când anumiţi factori noi au apărut în viaţa familiei,
când tradiţiile, obiceiurile sunt într-o lume mai mult sau mai puţin modernă uneori agresivă
este firească abordarea unei teologii a familiei sub toate aspectele ei. Azi familia se confruntă
cu anumite probleme respectiv între tradiţie şi modernitate. Când familia nu mai reprezintă
temelia societăţii în primul loc al educaţiei şi culturii va fi depersonalizarea individualităţii şi
anume acele virtuţi sociale care societatea nu poate supravieţui astfel omul şi le ia din familie:
iubirea de semeni, dreptate, solidaritate, ascultare, caracter sociabil.
Sfântul Ioan Gură de Aur a zis încă din sec. al IV-lea că ,,totdeauna la temelia educaţiei
copiilor trebuie aşezată Sfânta Scriptură”.
Familia ca ,,celulă” a societăţii umane este supusă ,,desfacerii” sau ,,dezintegrării”
când fiii, copiii, cresc se maturizează dar o dată cu bucuria aceasta apare şi despărţire de ei
care ţine de fiinţa familiei. Indisolubilitatea este valabilă numai pentru căsătorie nu şi pentru
fiinţa familiei. De aici nu trebuie ca această ruptură să genereze supărări, conflicte ci o
creştere a individualităţii în iubire şi înţelegere. Legătura de comuniune apropiere sufletească
dintre copii şi părinţi trebuie să fie continuă şi după separarea lor.
Conceptele moderne prin care trece familia se aduc fel de fel de acuze: numărul crescut al
divorţurilor, creşterea avorturilor, diminuarea funcţiei de familie, răcirea relaţiilor dintre copii,
soţ, soţie. Familia odată cu această independenţă şi libertate pe plan intim, devine foarte
vulnerabilă dar putem spune că consecinţa cea mai negativă o reprezintă, degenerarea
relaţiilor conjugale, abuzul sexual. Viaţa conjugală s-a schimbat în prezent foarte mult astfel
sexualitatea nu mai ţine seama de legea morală creştină, nu mai cunoaşte anumite bariere.
Viaţa conjugală de astăzi sa umanizat şi personalizat conturându-se tendinţe apersonale şi
inumane. Viaţa conjugală a devenit mult mai liberă mergând până la divorţ din pricina unei
atmosfere pornografice, reclame tendenţioase, rezultate din urbanizare accentuată astăzi în
multe ţări, iar la noi mai recent. Cel mai mare pericol pentru familie în ziua de azi nu este
divorţul ci, plictiseala, non-comunicarea reciprocă, indiferenţa. Un real pericol îl reprezintă
globalizarea şi secularizarea, care atentează tot mai mult la identitatea familiei şi
popoarelor, „ care apreciază raportul dintre indivizi şi popoare doar prin prisma economică şi
financiară, îndepărtându-i de la idealul sublim al vieţuirii şi al întregirii reciproce în cadrul
familiei. Familia ,,nu mai comunica din cauza egoismului personal; timpul conveţuirii
aproape că nu mai exista; copilul este lăsat la voia întâmplării; atmosfera în familie este
nesincera, iar iubirea autentică şi rugăciunea lipsesc”.
Familia autonomă a fost subminata mai profund de două tendinţe care şi-au făcut
apariţia în peisajul culturii secularizate. Mai întâi, este vorba de contestarea autorităţii
părintelui (tatălui) şi în al doilea rând , este vorba de emanciparea femeii, care nu are în
vedere numai paritatea dintre sexe pe deplin legitimă, dar caută să depăşească rolul spontan şi
matrimonial, conferit femeii în trecut, prin integrarea ei în mediul social. Conflictul între
generaţii, care are la baza falsa idee despre raporturile corecte dintre membrii familiei şi mai
ales proastă sau greşită educaţie care se face tinerilor, dar şi libertatea exagerată care li se
acordă şi care se transforma în libertinaj. Tinerii care nu mai asculta de părinţi şi încearcă să
iasă de sub autoritatea acestora nu sunt decât victimele unei false concepţii de viaţă, deoarece
nici diferenţa de vârstă, nici tehnicizarea sau mijloacele moderne ale civilizaţiei nu ne
îndreptăţesc să dispreţuim experienţa de viaţa a părinţilor şi mai ales dorinţa sinceră de a
sigură viitorul fericit al copiilor lor. Un pericol extrem de mare pentru viaţa de familie îl
constituie influenta mass – media asupra acesteia. Televiziunea, în special, care înlocuieşte
comunicarea activă cu vizionarea pasivă ce cultivă un stil de viaţă materialist, bazat pe
satisfacţia imediată având drept principiu „eu sunt cel mai important”, dar şi prin alte
publicaţii, reviste şi ziare, care atentează la viaţa de familie prin publicitatea care se face
pornografiei, violenţei, păcatelor împotriva firii, sexualităţii în general, ceea ce determină mai
ales tinerii să nu se mai gândească şi să dorească adevărata şi frumoasa viaţa de familie, ci
mai ales la satisfacerea exagerată şi nefirească a intestinului sexual. Televizorul a ajuns să fie
numit „ o cetate a Sodomei” pentru impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor, în general.
Sunt tot mai rare emisiunile care vorbesc despre familie, despre principiile sănătoase pentru
întemeierea ei, dragostea, sinceritatea, credincioşia, sfinţenia vieţii familiale, naşterea ,
creşterea şi educarea copiilor, care trebuie să-i unească pe cei doi soţi, pe când filmele şi
reclamele pornografice abunda pe fiecare post constituie un atentat asupra valorilor familiei,
cu precădere prin distrugerea morală a tineretului. La acestea concură cu succes cluburile,
chefurile de la sfârşitul săptămânii, care au în centrul lor alături de cultivarea unei muzici,
care dezechilibrează moral şi o vădită aplecare spre senzualitate.
Sărăcia poate fi o altă cauză a instabilităţii familiei, unii nefăcând pasul spre
căsătorie din cauza temerii pentru ziua de mâine, rămânând într-o aşteptare fără speranţe.
Datorită aceleiaşi cauze, alţii, chiar dacă au familii bine închegate în ţara , migrează către alte
ţări şi odată ajunşi acolo, stabilesc relaţii cu alte persoane, punând în pericol unitatea familiei
lăsate acasă.
Învăţătura Bisericii bazată pe Sfânta Scriptură şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi este
foarte drastică în sancţionarea acestor păcate, cu precizarea că se face referire doar la unele
dintre acestea, nefiind în acea vreme atât de diversificate. Ca şi creştini mândri că suntem
români avem datoria să sădim în sufletele nevinovate ale copiilor şi tinerilor noştri valorile
morale şi frumuseţile spirituale ale neamului nostru creştin, îndemnându-i să se simtă
responsabili faţă de darul sfânt al vieţii şi faţă de întreaga creaţie.
 Bibliografie

1. Extras din revista ,,Teologie şi viaţă” editura Trinitas 1995-Iaşi ,,Familia creştină” azi
p.122-126
2. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, ,,Familia azi…..”p. 127
3. Episcop dr. Casian Crăciun, ,,Impactul mass-media asupra familiei” in vol. „ Candelele
credinţei”, editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005, p. 255 – 260
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor..., p. 163.