Universitatea ,,Dunarea De Jos”Galați Facultatea De Istorie, Filosofie Și Teologie

Specializare Master Spiritualitate Ortodoxă Și Asistență Socială

TAINA SPOVEDANIEI

Prof. coord. Pr. Lect. Unv. Dr. Sorin Marinescu

Student Anul II / SOAS, Batica Iulian
 SFÂNTA TAINA A SPOVEDANIEI

Sfânta Taină a Spovedaniei este pentru creştinul ortodox Taina Învierii. După
Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi le-a zis:
„Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“
(Ioan 20, 22-23). Prin aceste cuvinte a fost instituită Sfânta Taină a Spovedaniei. Atunci când
ne spovedim curat, sincer şi cu toată credinţa, noi înviem din moartea păcatului la o viaţă cu
Hristos Domnul. În timpul Sfintei Spovedanii, Mântuitorul Iisus Hristos se coboară în iadul
sufletului nostru şi înviază cu noi. Sfânta Taină a Spovedaniei este importantă, eficientă şi
necesară pentru viaţa noastră de aici, dar mai ales pentru viaţa cea veşnică. Prin Sfântul Botez
noi primim iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor săvârşite până la botez. Dar aşa
cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,
pe acela îl săvârşesc“ (Rom. 7, 19), noi săvârşim mereu alte păcate şi nelegiuiri pe care
trebuie să le spovedim şi pentru care trebuie să ne pocăim. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat
Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor!“ au fost primele cuvinte ale Sfântului Ioan
Botezătorul, dar şi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, pocăinţa este strict
necesară pentru a dobândi viaţa cea veşnică. La Sfântul Botez ni se deschide uşa spre viaţa
cea veşnică, iar Sfânta Spovedanie şi pocăinţa permanentă ne ajută să dobândim viaţa cea
veşnică. La Sfântul Botez noi am fost însămânţaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, rămâne ca noi
să creştem prin Sfintele Taine, mai ales prin Sfânta Spovedanie, în Biserica-mamă, în
comuniune şi comunitate cu toţi fraţii noştri.Viața spirituală a creștinului ortodox este relați-
onală. Chiar dacă la prima vedere viața spiritului ține de zona imaterială, eterică, a duhului, de
fapt, ea imprimă întreaga noastră existență. Nu putem vorbi despre o viață a spiritului
deconectată de întregul set de relații în care suntem implicați (și aici e vorba atât despre
relațiile pe care le cultivăm cu consecvență, cât și despre întâlnirile care pur și simplu ni se
întâmplă).
Relația cu Dumnezeu este cea care le ordonează pe celelalte, în jurul căreia gravitează
toate. Este axul fundamental, care organizează toate conexiunile noastre. Din acest motiv
învățătura despre Dumnezeu se găsește în centrul Ortodoxiei. Nu este un simplu joc de
cuvinte, o înlănțuire de silogisme fără miză. Dimpotrivă. Felul în care Îl înțelegem pe
Dumnezeu determină felul în care trăim. De aici centralitatea doctrinei, a hotărârilor
dogmatice, a sinoadelor ecumenice (cu toată istoria lor tumultuoasă).
Faptul că adevărul Bisericii este fixat în formule dogmatice înseamnă că este jalonat drumul
care trebuie parcurs. Urmează partea anevoioasă, epuizantă, de interiorizare a acestui adevăr.
Chiar dacă are o structură verbală, Adevărul Bisericii nu poate fi însușit printr-o simplă
adeziune intelectuală. E nevoie să fie interiorizat printr-un efort continuu de șlefuire a sinelui,
iar spovedania și împărtășania sunt esențiale în acest sens.
Spovedania este întâlnirea necruțătoare cu sinele, făcută sub ochii lui Hristos.
Împlinită cu sinceritate, ea aruncă o lumină tăioasă asupra tuturor cotloanelor sufletului. Dacă
la Judecata finală totul va fi scăldat în lumină, cele ascunse se vor descoperi și nimic nu va
mai fi tăinuit, spovedania este judecata noastră. Cu cât suntem noi înșine judecători mai aspri,
cu atât Domnul Însuși devine apărătorul nostru, într-o atmosferă care respiră dreptate, adevăr
și dragoste. Spovedania nu este un exercițiu de manifestare a complexelor și a contorsiunilor
psihice (chiar dacă și aceasta ar putea fi socotită o spovedanie implicită). Spovedania este
dărâmarea idolilor. Întâlnirea curată cu sinele, fără iluzii și mistificări, este primul pas către
întâlnirea cu Dumnezeu, care-i imposibilă în minciună și cât timp sunt menajate iluziile cu
privire la sine.
Prin spovedanie sinele se curăță și se rafinează, iar teologia, adică învățătura despre
Dumnezeu a Bisericii, se interiorizează. În același timp, spovedania, întâlnirea cu sinele și cu
Dumnezeu din cadrul Tainei, este pregătirea pentru Euharistie.
tul Mare începe cu plecarea lui Adam în țara spinilor și a lacrimilor. Este o călătorie a
suferinței interioare în care ispitele celui viclean se dublează ca număr și intensitate. Urmează
o aventură a morții, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoșate și
creatoare de monștri, răutatea Sodomei și potopul devastator așteaptă în hățișurile istoriei
căzute.
Mai cu seamă în vremea Postului Mare omul Bisericii este chemat să inverseze
hotarele istoriei. El primeşte astfel datoria de a rescrie Sfânta Scriptură pe tablele de carne ale
inimii sale. În hotarele pocăinţei şi ale înfrânării, creştinul rugător descoperă în sine un
Dumnezeu căruia îi pasă de suferința și de durerea sa, Care s-a întrupat și a suferit în orice
chip imaginabil „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Avem aşadar un Dumnezeu care
știe prin ce trecem în fiecare zi și, prin urmare, nu suntem niciodată singuri. În vremea
postului, creștinul este dator să facă milostenie. În această stare jertfelnică, el poate dărâma
dintru sine acel Babilon al materiei, poate refuza tentația cărnii pentru a ucide cu nevoinţa „pe
uriașii cei necucernici din minte”.
Milostenia se dă ca poruncă pentru ca să stingă egoismul, iar nevoinţa vine să
nimicească văpaia sodomită prin postire a trupului și prin lacrimi. Şi, dintr-odată, omul poate
să întoarcă mânia lui Dumnezeu în pace, adică suferința Celui veșnic de a iubi o veșnicie și de
a fi refuzat până la sfârșit.
Dobândirea darului cunoaşterii duhovniceşti
Ruperea de modul egoist și egocentric de a trăi și lipirea de voia lui Dumnezeu,
lucrată și trăită în cadrul relației cu duhovnicul, sunt singurele care ne aduc adevărata
cunoaștere de sine. Mărturisirea ne eliberează de cântecul ademenitor ca de sirenă al acestei
lumi. Fără a avea un duhovnic și o relație constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu
avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăție. Între foarte multele binecuvântări şi daruri
primite din desaga iertării, aș aminti numai de binefacerea ce o aduce cel care dorește darul
discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, căruia  ne
încredințăm cu totul. Pentru aceasta, noi punem înaintea Lui tot ce simțim şi tot ce ne vine în
minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când voi crede mai mult
cuvintelor Lui decât stărilor mele sufletești sau gândurilor mele, atunci El se va milostivi cu
bogăţie de daruri peste noi.

Taina Sfintei Spovedanii sau golirea de sine

Duhovnicul este cel în fața căruia ne validăm această lucrare duhovnicească, prin
mărturisirea noastră și prin solicitarea de povaţă putând lepăda înșelarea. Uneori doar avem
impresia că facem voia lui Dumnezeu, întrucât și cei care L-au răstignit pe Mântuitorul
credeau asta.
De aceea este nevoie să punem mereu la încercare orice „încredințare” a noastră, mărturisind-
o duhovnicului. Cu acest gând de pace avem convingerea că „nu mă încred în cele ale mele, ci
ceea ce-mi va spune duhovnicul, aceea voi face, evident, afară de păcat sau erezie”.
Atunci când mergem la spovedanie este important să spunem toate păcatele, fără a
ascunde ceva. Scopul spovedaniei nu este de a arăta bine la chestionar, ci de a scăpa de patimi
şi de a afla adevărul despre noi. Este inutil să mergi la doctor fără să-i spui şi să-i arăţi ce te
doare, ci altceva. A ascunde adevăratele simptome este echivalent cu perpetuarea bolii şi cu a
Spovedania şi Împărtăşania sunt tainele care ne ajută să creştem în virtute şi în acelaşi timp
ele slăbesc tăria păcatelor şi patimilor din viaţa noastră cotidiană. Ne reamintim astfel cu
ajutorul lui Dumnezeu că Taina Spovedaniei este taina vindecării noastre.gravarea ei. A omite
un păcat înseamnă că spovedania este incompletă.
Conştiinţa nu poate să dispară vreodată din sufletul omului. Ea poate fi adormită prin
nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate fi întunecată printr-o viaţă de păcat. Avem
datoria să o păstrăm curată prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin post, prin cunoaşterea
temeinică a învăţăturii creştine.
Nu trebuie să ne fie ruşine de a ne spovedi. Păcatele spovedite nu se divulgă de preotul
duhovnic, potrivit canoanelor Bisericii. Apoi trebuie să mai ştim că, atunci când ne
mărturisim păcatele în scaunul de spovedanie, de faţă este prezent, nevăzut de ochiul omului,
Dumnezeu, Care este pretutindeni prezent, ascultând şi primind mărturisirea noastră, iertându-
ne păcatele prin rostirea cuvintelor de către preotul duhovnic: „Domnul şi Dumnezeul nostru
Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (fiică) şi
să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te
iert şi te dezleg de toate păcatele tale (mărturisite - n.n.), în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin“. La auzul acestor cuvinte, suntem cuprinşi sufleteşte de cea mai mare
bucurie din viaţa noastră, bucuria mântuirii care ne aduce pacea şi liniştea sufletească. La
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, scăpăm de mustrarea cugetului care este cel mai
apăsător lucru pentru om, apăsarea, mustrarea veşnică. Dumnezeu este şi drept judecător, nu
numai mult milostiv. Mult milostiv este atunci când ne mărturisim păcatele. Drept judecător
atunci când, după moartea trupească, ne înfăţişăm la judecată, judecata făcută de şi prin glasul
cugetului, glasul conştiinţei cu care ne naştem fiecare dintre noi, oamenii.
Există unele îndrumare pentru Taina Sfintei Spovedanii pe care ar fi bine să le
cercetăm. Dar să nu uităm că de foarte multe ori intrăm în unele lucruri mărunte şi le evităm,
voit sau inconştient, pe cele grele, mari şi foarte periculoase. Trebuie să ne cercetăm sincer
conştiinţa noastră, să ne îndrăgostim de Hristos Domnul, şi atunci este imposibil să nu ne
spună conştiinţa noastră ce am greşit faţă de Cel iubit. Iubirea nu se trădează niciodată. Să nu
uităm niciodată că Hristos Domnul este permanent prezent la Sfânta Spovedanie. Să nu
schimbăm duhovnicul, pentru că Îl trădăm pe Însuşi Hristos Domnul. Ai dreptul să te mai
sfătuieşti şi cu alţi învăţători, dar părinte duhovnic ai unul singur. Spune Sfântul Apostol
Pavel că „avem mulţi învăţători, dar un singur părinte“. Nu trebuie să-ţi fie ruşine să
spovedeşti păcatele, aşa cum nu ţi-a fost ruşine nici să le faci.
Canonul dat la scaunul Sfintei Spovedanii are rolul de medicament pentru penitent.
Canonul ajută penitentul creştin să se pocăiască şi să se mântuiască. Postul; rugăciunea;
milosteniile; ascultarea de părinţii şi dascălii noştri, dar mai ales de duhovnicul nostru;
castitatea şi păstrarea patului neîntinat în căsniciile noastre; împăcarea cu cei consideraţi
vrăjmaşi; închinăciunile; mătăniile; participarea la sfintele slujbe; pelerinajele la mormintele
sfinţilor, ale moşilor şi strămoşilor noştri, ale bunilor şi străbunilor noştri, ale părinţilor şi
fraţilor noştri şi toate celelalte sfinte fapte bune sunt canoane pentru noi, creştinii, care vrem
să ne pocăim permanent. Canonul te păstrează mereu viu şi te ajută să ai o permanentă
priveghere, isihie şi trezvie a sufletului şi trupului. Sfântul Părinte Serafim de Sarov spunea:
„Bucuria sufletului meu, ceea ce tu crezi că te face viu şi te păstrează viu, aceea să faci mereu.
Dacă printr-o anumită faptă bună te simţi eliberat, pe aceea s-o faci mereu“. Părintele
duhovnic trebuie să se sfătuiască cu penitentul creştin ortodox, să observe ce poate el să facă
şi ce poate să-l menţină viu în Hristos Domnul şi acela să-i fie canonul lui. Canonul trebuie
făcut din dragoste şi pentru Dragostea şi Iubirea noastră. Cel mai mare şi mai greu canon este
oprirea de la Sfânta Împărtăşanie. 
Preotul duhovnic trebuie să aibă grijă să nu denigreze Sfânta Taină a Spovedaniei,
pentru că aceasta este taina învierii sufletului. Să nu ne grăbim, să nu dăm canoane prea mari
sau prea mici, să-i chemăm pe credincioşi mai des la o dulce sfătuire şi apoi la Sfânta
Spovedanie.
 În timpul spovedaniei şi în timpul sfaturilor date la spovedanie credinciosul trebuie
să simtă lumina Evangheliei lui Hristos. Tuturor credincioşilor se dau ca sfaturi „numai acele
învăţături care sunt bazate pe Sfânta Evanghelie şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi. Nu avem voie
ca părinte duhovnicesc să dăm sfaturi egoiste credincioşilor, ci numai pe acelea care sunt
potrivite, conforme cu Sfânta Evanghelia şi scrierile sfinţilor. Nu noi suntem învăţătorul, ci
Hristos e învăţătorul. Noi doar slujim Evangheliei lui Hristos şi dezlegarea vine de la Hristos,
dar se face prin mâna preotului şi prin vocea lui“.