Teologia Sfântului Simeon - spiritualitate pentru vremurile noastre

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 28 Aug, 2022

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este considerat a fi cel mai important mistic al
Evului Mediu creștin, „înger în trup”, care din tinerețe, de la vârsta de 20 de ani, s-a
învrednicit de cele mai înalte daruri duhovnicești, între care dobândirea Duhului Sfânt
și vederea luminii dumnezeiești necreate. Scrierile sale pun accent pe evenimentul
spiritual personal, pe harismă, demonstrând că prin asceză și pocăință, ca reînnoire a
harului Botezului, și în ascultare de un părinte duhovnicesc iscusit, creștinul poate
ajunge la experiențele duhovnicești cele mai înalte, la nepătimire și îndumnezeire, în
lumina necreată și iubire nesfârșită.

Itinerarul duhovnicesc propus de Sfântul Simeon presupune eliberarea din „nebunia”

păcatelor și din răutatea patimilor, prin lacrimi și pocăință, redescoperirea prezenței lui
Hristos în suflet și cultivarea acesteia pe calea faptelor bune și a virtuților creștine, culminând
în iubire, pe care o consideră „prima Împărăteasă și Doamnă a tuturor virtuților”, culme a
vieții creștine, în care se realizează taina îndumnezeirii sau a unirii mistice a omului cu
Dumnezeu.

Fiecare dintre învățăturile dezvoltate de acesta sunt la fel de actuale în vremurile noastre ca și
atunci când au fost rostite sau scrise, constituind un real program de viață duhovnicească
pentru sufletul creștin însetat de frumusețe spirituală și de îmbunătățire morală. Ca și în cazul
cuvintelor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, scrierile, apoftegmele și îndemnurile
spirituale ale Sfântului Simeon demonstrează farmecul intrinsec și inefabil al Ortodoxiei.
Chiar și la 1000 de ani distanță, ele par a fi mai actuale astăzi decât în vremurile sale.

Păcatele și patimile - zid în calea desăvârșirii

Fiecare păcat este o boală a sufletului, cu adânci efecte și asupra trupului, în viața prezentă și
în cea viitoare. Păcatele sunt socotite de Sfântul Simeon a fi un „zid” gros ce se ridică între
noi și Dumnezeu, iar greutatea de a-l dărâma este proporțională cu mulțimea și gravitatea
păcatelor săvârșite, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu vechimea sau robia noastră față de
ele. Ele constituie o „despărțitură” între noi și Părintele ceresc și, atâta vreme cât nu ne
eliberăm de lanțurile și de zgura lor, trăim în întuneric, departe de lumina lui Hristos. Ele ne
taie îndrăzneala pe care ar trebui să o avem față de Dumnezeu, dacă ne-am fi păstrat sufletul
în haina curată primită la Taina Sfântului Botez.

Sfântul Simeon vorbește cu deosebită profunzime despre cele două Botezuri: Sfânta Taină a
Botezului și Botezul Duhului Sfânt. Dacă cel dintâi este preînchipuire a celui de-al doilea,
Botezul Duhului Sfânt nu este doar „chip al adevărului”, în împărtășire de „Adevărul Însuși”.
De la Sfântul Marcu Ascetul, pe care l-a citit la îndemnul duhovnicului său - Cuviosul Simeon
Evlaviosul -, Sfântul Simeon a preluat învățătura despre sălășluirea minunată a lui Hristos în
profunzimile sufletului uman, curățit prin baia Botezului, despre prezența Lui în „adâncul de
taină al inimii”, despre descoperirea acestei prezențe minunate și cultivarea ei, prin lucrarea
poruncilor și a virtuților creștine.

Sfântul Simeon arată că „Botezul nu desființează libertatea alegerii noastre, ci ne dăruie

libertatea de a nu mai fi tiranizați fără voie de diavolul; căci după Botez în puterea noastră stă
fie să rămânem din voința proprie în poruncile Stăpânului Hristos în Care ne-am botezat și să
umblăm pe calea poruncilor Lui, fie să ne abatem de la acest drum drept și să ne reîntoarcem
prin faptele cele rele la potrivnicul și vrăjmașul nostru diavol”.

Pocăința - „antidot al păcatului”

În mod deosebit în Catehezele sale, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că lucrarea
pocăinței este de trebuință pentru toți oamenii, întrucât cu toții cădem în păcate, cu voie sau
fără de voie. Precum nu există om fără de păcat, tot așa nu poate exista mântuire fără
întoarcere și pocăință.

Pocăința surpă zidul dintre noi și Dumnezeu, topește negura și zgura păcatelor, redând
sufletului, prin „baia lacrimilor”, transparența și curăția de după Botezul creștin. Ea trebuie să
devină o lucrare permanentă a sufletului, să îl cuprindă pe om în întregimea sa - trup și suflet,
odată ce unele păcate au fost lucrate prin intermediul simțurilor și al trupului, iar altele sunt
păcate ale minții și ale gândurilor. Mai mult chiar, Sfântul Părinte învață că Sfânta Taină a
Mărturisirii sau a Pocăinței, permanentizată și generalizată în virtutea pocăinței neîncetate,
este capabilă să îl ridice pe omul căzut la o stare superioară celei de dinaintea căderii
primordiale. Dacă în starea paradisiacă primii oameni se aflau într-o stare de desăvârșire
relativă, prin lucrarea pocăinței, sufletul poate dobândi desăvârșirea sau îndumnezeirea, unirea
deplină cu Dumnezeu.

În gândirea și experiența Sfântului Simeon, pocăința constituie „recunoașterea îndatorată a

greșelilor și nebuniei proprii” instalate în viața noastră prin căderea în păcat, „denunțarea
sărăciei noastre”, „antidotul” real și eficient împotriva păcatelor și a patimilor.

La baza Tainei Mărturisirii și a virtuții pocăinței permanente stau două realități spirituale: pe
de o parte, experiența dureroasă a păcatului, iar pe de altă parte, iubirea și mila lui Dumnezeu
pentru cununa creației Sale - omul. „Domnul Cel Preabun și iubitor de oameni, ne învață
Sfântul Simeon, nu închide și nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale
bunătății Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude
cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu și din har.”

Condiția esențială a dobândirii iertării o constituie nu simplul regret pentru căderile noastre, ci
lupta încordată împotriva păcatelor, până la a ajunge să le urâm cu puterea cu care altă dată le-
am iubit și le-am slujit; și la nepătimirea cu gândul, adică la treapta spirituală pe care mintea
noastră nu mai este mișcată și nu se mai înclină spre ele, nu doar la vederea lor, ci nici măcar
la amintirea acestora.

Prin lucrarea de pază a trupului și a sufletului, prin trezvie față de gândurile și de simțurile
noastre, creștinul dobândește virtutea pocăinței permanente sau neîncetate. Referindu-se la
această formă de pocăință neîncetată, care trebuie să însoțească fiecare gând, cuvânt și faptă a
noastră, Sfântul Simeon ne spune: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu și să
cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în
patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu
mărturisirea și cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: sfârșindu-se ziua și venind
seara, cugetă întru tine: oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit
pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am supărat, n-am căutat la fața cuiva cu patimă sau n-am
fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat
pe cineva sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare,
sau n-am lipsit de la biserică și de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de
toate acestea (ceea ce e cu neputință, (Iov 14, 4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată),
strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greșit cu lucrul,
cu cuvântul, cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm”.

În lucrarea pocăinței, rolul esențial îl are părintele duhovnicesc.

Duhovnicul - glasul lui Hristos în viața noastră

El însuși ucenic al Cuviosului Simeon Evlaviosul, căruia i-a purtat o prețuire aparte, Sfântul
Simeon Noul Teolog face ample referiri la relația de paternitate și filiație duhovnicească, la
criteriile de căutare și aflare a unui părinte duhovnicesc iscusit, la calitățile și datoriile pe care
acesta le are față de ucenicii săi, culminând în grija permanentă pentru mântuirea lor, precum
și la datoriile pe care fiii și fiicele duhovnicești le au față de părintele lor, de iubire
desăvârșită, manifestată prin ascultare și rugăciune stăruitoare, pentru mântuirea lui.

Duhovnicul reprezintă glasul lui Hristos, făcut auzit în profunzimile sufletului nostru. Rolul
său în dobândirea mântuirii este fundamental, căci, fără un părinte duhovnicesc, tot ceea ce
este adunat, adeseori cu multă osteneală, este risipit cu ușurință, din cauza lipsei de călăuzire
sau de îndrumare duhovnicească.

Un dascăl sau părinte duhovnicesc neamăgitor trebuie căutat, precum învață Sfântul Simeon,
prin rugăciune și prin lacrimi, prin lectură din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, ca
Domnul să ne descopere duhovnicul cel mai potrivit sufletului nostru și cu ajutorul căruia să
putem înainta eficient pe calea desăvârșirii creștine, înfrângând, prin rugăciunea, ajutorul și
sfatul lui, toate piedicile ridicate de păcate în calea noastră, dobândind și cultivând, sub
îndrumarea sa spirituală, virtuțile creștine care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu, unindu-
ne cu El, prin dragoste desăvârșită și la capătul rugăciunii curate și neîncetate.

Sfatul Sfântului Simeon, în această privință, este următorul: „Caută, dacă vrei, un mijlocitor,
doctor și sfătuitor bun, pentru ca să-ți dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăință potrivite cu
sfatul bun, ca un doctor să-ți dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ți-L
facă milostiv pe Dumnezeu, stând înaintea Lui față către față prin rugăciune și intervenție la
El pentru tine. Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob
pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește
Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat
cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile
nelavremea lor să te arunce disperării sau, prin compătimirea lui peste măsură, să te lase
bolnav părându-ți-se că ești sănătos - lucru cel mai cumplit - și așa să te predea osândei
veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar
un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, «căci nu toți cei ce
coboară din Israel sunt și israeliți» (Romani 9, 6), ci cei ce știu limpede sensul acestui nume
(Israel) și au o «minte care vede pe Dumnezeu» (cf. Facere 32), și nici toți cei chemați cu
numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini, «căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne!
Doamne!» - zice Hristos - «va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu»
(Matei 7, 21)”.

Odată aflat, prin rugăciune stăruitoare, un astfel de părinte duhovnicesc, același sfânt ne
îndeamnă: „Câștigă-ți un părinte duhovnicesc, câștigă-ți un învățător, un mijlocitor la
Dumnezeu; lipește-te de el cu iubire, cu credință, cu frică și cu dor, ca să fii împreună cu
Hristos Însuși, ca să te învrednicești să te unești prin el cu Însuși Hristos și să te faci copărtaș
și comoștenitor al slavei și împărăției Sale veșnice și să-L lauzi și să-L slăvești împreună cu
Părintele Lui și cu Preasfântul Duh în vecii vecilor”.

Un astfel de părinte iscusit ne naște la viața în Hristos, iar ascultarea de el ne conduce spre
culmile viețuirii creștine.

Spre Hristos, pe urmele părintelui duhovnicesc

Nu întâmplător, Sfântul Simeon Noul Teolog a intitulat Cateheza 20: Spre Hristos, pe urmele
părintelui duhovnicesc. Alături de un astfel de părinte spiritual, bun și iubitor, el însuși model
neamăgitor al realităților duhovnicești înalte, sufletul creștin pătrunde în tainele vieții
spirituale, urcând treptele virtuților creștine și ajungând la unirea cu el, în lumina necreată,
sub ocrotirea Duhului Sfânt.

Progresând în lucrarea de eliberare de păcate și de patimi, sufletul creștin înaintează în

universul virtuților creștine, dobândind, proporţional cu ostenelile sale și cu darul lui
Dumnezeu, „simțirea harului”. Dacă pentru cei drepți acesta este un real „Botez al focului”,
pentru cei păcătoși va fi un criteriu al judecății.

Eliberându-se deplin de păcate, ca boli ale sufletului, și de patimi, ca forme generalizate ale
răului spiritual, și stăruind în lucrarea virtuților, sufletul urcă treptele nepătimirii. Vorbind
despre două trepte ale nepătimirii: cu trupul și cu sufletul, Sfântul Simeon arată că aceasta
este un har dăruit de Dumnezeu ca răsplată a nevoințelor ascetice și a stăruinței în rugăciune -
curată. Pe treptele ei cele mai înalte, nepătimirea echivalează cu păstrarea gândului curat față
de păcate și libertatea față de acestea. „Gândul sfinților, arată Sfântul Simeon, chiar dacă se
pleacă asupra patimilor înnoroiate și rușinoase, nu se întinează; căci mintea lor este goală și
străină de orice poftă pătimașă. Și chiar dacă ar vrea cândva să intre în considerarea unor
astfel de lucruri, nu o face pentru altceva decât ca să observe și să afle mișcările și lucrările
împătimite ale patimilor și de aici să înțeleagă cauzele lor și prin ce fel de leacuri se șterg ele,
precum auzim că fac și medicii.”