Un recensământ de acum 88 de ani al instituțiilor de asistență și ocrotire

socială

Un articol de: Prof. dr. Dorin Stănescu - 17 Ianuarie 2024

Modul în care sunt îngrijiți bolnavii, orfanii, bătrânii și cum sunt organizate,
în epoca modernă și contemporană, aceste servicii reflectă, adeseori, stadiul de
dezvoltare, de compasiune și de maturitate al unei societăți, iar emblematică
este afirmația unui arheolog care a spus că, din punctul său de vedere,
umanitatea s-a afirmat odată cu descoperirea unor indicii clare ale îngrijirii
unui individ care avusese un picior fracturat. Din această perspectivă,
societatea umană s-a preocupat, de-a lungul timpului, de sprijinul membrilor
săi ca o formă de solidaritate și de iubire a aproapelui.

Multă vreme, peste tot în Europa, singura instituție care s-a preocupat de aceste aspecte ale
vulnerabilităților omului, în diversele etape ale efemerei sale existențe, a fost Biserica. În
spațiul românesc, cunoaștem desigur din cele câteva documente care au rezistat trecerii
timpului că primele forme de ocrotire și îngrijire a persoanelor vulnerabile au fost organizate
pe lângă mănăstiri, care şi-au asumat, pe lângă statutul de centre spirituale, și acest atribut de
a purta de grijă bolnavilor, orfanilor ori bătrânilor, atunci când familia nu a putut face acest
lucru. Pe măsură ce ne apropiem de modernitate, fenomenul acesta a luat amploare, grație
unui sprijin puternic al elitei boierești care, sfătuită de înalții ierarhi din Muntenia ori
Moldova, a lăsat danii substanțiale, pe care legile timpului le-au numit inspirat „parte a
sufletului”, pentru ca astfel de așezăminte sociale să existe. De departe, Eforia Spitalelor
Civile a fost cea mai reprezentativă instituție, iar în cadrul Eforiei, Biserica Ortodoxă Română
a avut o intensă activitate și implicare.

În zorii secolului XX, situația asistenței sociale se prezintă îmbunătățită, dar, paradoxal, deși
statul român este evoluat instituțional în raport cu epoca anterioară, întâietatea în acest
domeniu rămâne tot a organizațiilor care țin de Biserică ori a unor persoane publice. Ceea ce
este însă schimbat este răspunsul și participarea tot mai largă a burgheziei române la acțiuni
care sprijină aceste activități de îngrijire pentru bolnavi, bătrâni, orfani și văduve. Trebuie,
desigur, subliniat și faptul că statul începe să elaboreze un cadru legislativ, să bugeteze
instituții și mai ales să acorde o atenție sporită acestei problematici ca semn al conștientizării
și asumării unor politici cerute de societate pentru folosul membrilor săi.

O cercetare statistică la 1936

Dimitrie Gusti a fost un deschizător de drumuri în domeniul cercetării sociologice științifice,
reușind să inspire mulți tineri înzestrați în diverse domenii, iar din această emulație au reieșit
cercetări și, implicit, opere valoroase astăzi pentru cunoașterea societății românești din
perioada interbelică. În acest cadru generos s-au înscris și o serie de cercetători interesați de
domeniul statisticii. Astfel, sub egida Institutului Central de Statistică, în 1938, a fost
publicată această primă cercetare de statistică socială - cum a numit-o Sabin Manuilă în
prefața lucrării „Instituțiunile de Asistență Socială și de Ocrotire” și care a sintetizat
rezultatele primului recensământ al acestui tip de instituții, existente la 1 ianuarie 1936 în
România. Cercetarea, după cum aflăm din prefața lucrării, a fost realizată în cadrul Asociației
pentru Progresul Asistenței Sociale, prezidată de Dimitrie Gusti, inițiativa aparținându-i
Veturiei Manuilă, iar materialul a fost prelucrat și sistematizat de către Maria Domilescu,
Maria Franchia și Veturia Machia, diagramele fiind realizate de I.R. Stoicescu. Pe cuprinsul a
259 de pagini, a fost realizată o amplă analiză deopotrivă sociologică și statistică asupra
numărului instituțiilor, defalcarea lor pe problematici de activitate, pe zone geografice, alocări
bugetare, confesiuni etc. Am extras din cuprinsul lucrării o serie de date și elemente care ne-
au părut interesante și care se subsumează ideii că opera caritabilă, cercetarea și îngrijirea
bolnavilor, a persoanelor vulnerabile au reprezentat acțiuni prioritate pentru mulți dintre
slujitorii Bisericii și pentru aceasta.

Câteva date

În Capitală, cea mai veche instituție de asistență socială era, potrivit lucrării citate, Azilul
Parohiei „Sf. Vineri”-Hereasca. Acesta a fost înființat la 1729, printr-un act de danie al biv-
vel comisului Constantin Băleanu și al fratelui său, Matei Postelnicul. Prin actul donației se
lăsa Bisericii „Sf. Vineri” moșia Pupezeni din județul Ialomița, cu obligația ca din veniturile
acesteia să se „chivernisească din venitul ei 6 săraci în fiecare an cu hrană”. La o distanță de
câteva decenii, Constantin Năsturel Herăscu a înființat și el în aceeași parohie un azil care i-a
purtat numele și care a avut o existență îndelungată. De altfel, studiul identifică și remarcă
faptul că, între 1850 și 1900, majoritatea instituțiilor de ocrotire și asistență socială au atenția
îndreptată spre capitolul asistenței bătrânilor și bolnavilor, iar toate acestea sunt legate de acte
filantropice desfășurate de persoane particulare și puse sub egida unor parohii, comunități
religioase ori autorități bisericești. Situația nu se schimbă nici în secolul următoar, deoarece în
intervalul 1925-1935, statistica reliefează că existau 50 de instituții de asistență socială de
toate gradele patronate de stat, 63 de autorități comunale, opt de autorități județene și 830 de
instituții particulare. Se concluziona că ,,reiese clar lipsa dela datorie în domeniul asistențelor
instituționale a comunelor”, deși prin lege ele sunt obligate să îngrijească de orfanii, bătrânii
și infirmii săraci din raza lor de acțiune.

În 1935, instituțiile particulare alocau 194 de milioane de lei pentru proiectele lor, banii
provenind din donații, cotizații, chete, serbări, festivități, bazare, lucrul asistaților sau din
venituri create din chirii, arende, iar o mică parte din subvenții de la stat. Sub raportul
cheltuielilor, pe categorii de asistați, cele mai mari alocări erau pentru copii și apoi pentru
bătrâni. Despre asistența medicală, statistica mai consemna și faptul că în același an de
referință, 1935, erau în România 164 de instituții, majoritatea fiind inițiative particulare. O
mențiune aparte era făcută pentru serviciile sociale de spitale. Potrivit descrierii, acestea
aveau menirea să servească drept mediator, interpret între medic și pacient, ascultând durerile
și nevoile pacientului și îngrijind de executarea prescripțiunilor medicului. Serviciul social se
ocupa numai de populația săracă. Practic, prin acest serviciu se procurau mijloacele necesare
pentru tratamentul bolnavilor, dar se supraveghea și administrarea acestuia. Meritul
introducerii acestei ramuri de asistență socială a fost al Eforiei Spitalelor Civile, care a
organizat, în 1931, primul serviciu social la Spitalul Colțea, ulterior replicat și de alte unități,
fie particulare, fie de stat.

În București, printre organizațiile de îngrijire socială care erau legate direct de viața Bisericii
Ortodoxe Române, în perioada interbelică, figurau: Asociația Creștină Ortodoxă Patriarhul
Miron, care oferea asistență religioasă și socială (azil de bătrâni și cantină); Societatea
Ortodoxă Națională a Femeilor Române; Asociația Doamnelor Preotese Ortodoxe Române -
educarea pentru exercitarea asistenței sociale; Azilele Calist Arhiereul, Cantacuzino, Elena
Doamna, Maria și Zoe Slătineanu, Mitropolitul Ghenadie, Protopopul Tudor Economu. Eforia
Spitalelor Civile îngloba în cadrul său o școală de pregătire a surorilor de caritate, un leagăn
pentru asistența copiilor săraci, serviciul social distinct pentru spitalele Colțea, Colentina,
Filantropia, Pantelimon, serviciul social al Așezămintelor Brâncovenești, toate acestea oferind
asistență bolnavilor. Din rândul Bisericii mai proveneau și organizațiile parohiale care, la
rândul lor, făceau opere de îngrijire a femeilor văduve, bătrânilor, bolnavilor, iar în această
situație erau menționate parohiile Podeanu, „Sf. Vineri”-Hereasca, „Sf. Iosif”. Societatea
Clerului „Ajutorul” oferea asistență familiei și bătrânilor.

Așa cum cunoaștem, evenimentele istorice de după anul 1944 au pus capăt tradiției asistenței
sociale private, iar statul și-a asumat în integralitate și uneori defectuos acest rol. Odată cu
Revoluția din 1989, așa cum era firesc, Biserica și societatea românească au revenit în acest
domeniu, sprijinindu-i pe cei vulnerabili acolo unde statul dovedește limite, iar cel mai
important este că ajutorul acesta alină multe suferințe.