Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bătrâneţea se împleteşte adesea cu bolile trupului şi ale sufletului, iar aceasta este o realitate
la care un vârstnic se raportează în mod minunat, cu seninătate şi cu înţelepciunea-i izvorâtă
din ridurile ce-i brăzdează obrajii: „Nici nu mai ştiu câte boli am. Dacă ar fi să le enumăr pe
cele mai grave, vă spun că am patru diagnostice cardiace, un diabet, iar acum am avut şi trei
operaţii la maxilar, pe viu, că nu am voie la anestezie; afecţiunea asta mi-a mâncat în timp
osul şi s-a ajuns aici. Dar am învăţat să trăiesc cu toate acestea şi sunt recunoscătoare pentru
fiecare zi când mă trezesc şi văd lumina zilei, când mă pot bucura de nepoţi şi strănepoţi”,
spune doamna Laura, o bătrână de 87 de ani, din Iaşi, care a devenit conştientă că timpul
curge acum doar într-o direcţie înspre care mulţi nu vor să privească.
Şi, slavă Domnului, e vioaie, umblă pe picioarele ei - „când nu mai pot, tot mă ridic şi merg
înainte” -, merge la doctori ca să-şi mai domolească din dureri când problemele de sănătate
devin presante şi vătămătoare, dar, în rest, îşi poartă haina bătrâneţii cu demnitate şi cu
speranţa zilei de mâine: „Mi-a născut o nepoată, iar eu eram la spital cu problema aceasta la
dantură şi aşa m-am mai rugat să mă mai ţină Dumnezeu ca să-mi văd şi micuţa strănepoată.
Copilaşii aceştia, cinci nepoţi şi şapte strănepoţi, îmi înseninează zilele, iar eu mă hrănesc cu
fiecare dintre reuşitele lor”.
Lumina-i de pe chip nu o părăseşte nici când îşi aminteşte cu drag de cele două fiice ale sale
mutate prea devreme la Domnul şi în urma cărora au rămas copii, unii dintre ei chiar foarte
mici; pe trei dintre aceştia i-a crescut ea deoarece rămăseseră orfani şi de tată: „I-am crescut
pe toţi, fără nici un ajutor, statul mai mult mi-a luat decât mi-a dat... pe copila care avea trei
luni am şi înfiat-o”.
Bunicii Laura îi place să fie independentă - „atât cât se poate, nu vreau să fiu pentru nimeni o
povară” -, să trăiască drept viaţa pe care Dumnezeu i-o prelungeşte cu generozitate, să meargă
la biserică, să se întâlnească cu prietenele şi să participe la activităţile de la Centrul de zi
pentru persoane vârstnice „Sfântul Iosif cel Milostiv”. „Vin singură de acasă, e mai dificil că
sunt şi anemică, dar nu mă las. Dacă Dumnezeu îmi dă zile, trebuie să fiu recunoscătoare şi
cum altfel decât să învăţ ceva nou în fiecare zi, să mă întâlnesc cu oameni, să mă încarc cu
bunătatea lor şi chiar să ne spunem durerile. Trebuie să ne mai şi jeluim (zâmbeşte, n.r.). Mai
cad, dar mă ridic şi merg mai departe”, spune hotărâtă doamna Laura.
Biserica are mereu grijă de vârstnici, de cei singuri, de bolnavi, de oamenii care nu se pot
îngriji singuri; preoţii parohi îi cercetează acasă pe cei care nu pot umbla, iar credincioşii care
se pot mobiliza sunt încurajaţi să intre în contact cu lumea, să participe la activităţi care nu
înseamnă doar socializare, ci urmăresc şi crearea unor legături de suflet, o reţea a binelui în
interiorul căreia bătrânii ajung să-şi cunoască unul altuia neputinţele şi să se viziteze, să-şi
telefoneze, să se întrebe reciproc „de sănătate”.
Binefacerile neuitării
Oamenii în vârstă au, de regulă, şi diferite boli, iar atenţia noastră, a tuturor, trebuie să fie cât
mai trează şi mai receptivă la nevoile lor. Iar una dintre aceste nevoi asurzitoare este
însingurarea. „Marginalizarea bătrânilor este şi asta un fel de boală care se adaugă însingurării
lor. Dacă mai au şi alte afecţiuni, ceea ce de regulă se întâmplă, este şi mai grav. Lipsa
raporturilor umane îi face pe bătrâni să sufere nu doar din cauza separării, ci şi a abandonului,
a solitudinii şi a izolării. Avem obligaţia morală să ne îngrijim de aproapele nostru, să-l
ascultăm şi să-l ajutăm; avem o datorie sfântă să ne îngrijim cu precădere de copii, vârstnici şi
persoanele bolnave. Numai în lumina credinţei şi a iubirii vom fi capabili să ne achităm de
aceste îndatoriri”, subliniază pr. Eduard-Florin Munteanu, preot misionar la Căminul de
bătrâni „Sfinţii Împărați Constantin și Elena” din Iaşi, care-i cercetează zi-lumină pe vârstnici.
Purtarea de grijă a unui bolnav sau a unui bătrân cu ale sale neputinţe este, mai presus de
toate, un privilegiu pentru noi, cei mai puţin loviţi de valurile vieţii, o modalitate prin care
putem adăuga noi trepte pe calea mântuirii. Neuitarea poate fi un panaceu pentru bătrânii
noştri bolnavi, iar multele poveri pe care le poartă pe umerii aplecaţi de anii vieţii pot fi
îndepărtate doar cu puţină bunăvoinţă: un cuvânt de mângâiere, o însoţire la doctor sau
implicarea lor în activităţi de socializare şi recreere. „Vă îndemn să vedem şi partea plină a
paharului: îmbătrânirea să fie ca o succesiune de evenimente pline de substanţă şi recreative
totodată; vârsta a treia nu trebuie să fie doar boală, întristare şi necăjire, ci stă în puterea
noastră să o colorăm în frumos. Bătrâneţea frumoasă se înfăptuieşte şi prin astfel de întâlniri
în care dialogăm şi sporim în rugăciune, întâlniri din care avem de învăţat spre uşurarea
gândurilor şi inimile tuturor”, îndeamnă Atena Gaspar, preşedinta Asociaţiei Afect din Iaşi.