„La Spitalul Providenţa am simţit bucuria de a lucra cu pacienţii”

Un articol de: Oana Nistor - 23 Feb 2024

Medicul Eugen-Neculai Gazzi a devenit, de câteva luni, şi doctor de suflete,

fiind hirotonit preot. Ambele vocaţii le împlineşte cu bucurie şi dedicare în
cadrul Spitalului Providenţa din Iaşi: medicina în saloanele pacienţilor
internaţi în secţia de Medicină internă şi preoţia în capela cu hramul „Sfânta
Treime” a unităţii spitaliceşti. Despre cum îmbină cele două chemări, despre
sensul pastoraţiei bolnavilor şi raportarea la durere şi boală, precum şi despre
cele trei calităţi necesare în buna îngrijire a pacienţilor - timp, răbdare şi
compasiune, dr. Eugen Gazzi a vorbit într-un interviu acordat Ziarului
Lumina.

Domnule doctor, în ce etapă a vieţii d-voastră aţi decis să urmaţi şi calea preoţiei? Şi de ce?

Am simţit că lipseşte ceva, că actul medical nu este complet şi, oricât aş fi tratat pacientul cu
medicamente, simţeam că el avea nevoie de mai mult, iar acel „mai mult” nu venea dinspre
partea medicală. Gândul cu preoţia a încolţit cu mai mulţi ani în urmă, cel puţin zece, însă nu
s-a concretizat. Cred că Dumnezeu a îngăduit ca această certitudine să apară în timp, după
cum a ştiut El că este mai bine. Astfel am început cursurile la Facultatea de Teologie din Iaşi
în 2019, iar în 2023 am finalizat studiile. În ziua de 9 octombrie a anului trecut am primit
acest frumos dar al hirotoniei întru preot şi, de atunci, slujesc aici, la capela Spitalului
Providenţa.

Cum îmbinaţi aceste două vocaţii, de medic şi preot?

Preot sunt de puţin timp, deci nu am foarte mare experienţă, însă am conştiinţa unei mari
responsabilităţi, cum tot o mare responsabilitate simt şi din postura de medic. Cele două
vocaţii sunt complementare şi cu adevărat necesare pentru adevărata vindecare a pacientului.
Sigur, nu e neapărat ca medicul să fie şi preot, dar este importantă colaborarea dintre medic şi
preot, între medicină şi Biserică. Fiecare vocaţie are importanţa ei, fiecare are locul ei în
relaţia cu oamenii, dar, undeva, se îmbină în mod natural spre bine oamenilor.
Ce trebuie să facă preotul de spital pentru a veni în sprijinul medicului în procesul
vindecării?

În primul rând să stea de vorbă cu pacienţii, iar dacă se poate, să-i spovedească; o spovedanie
în care să pună accent, dincolo de păcatele pe care le săvârşim noi în mod obişnuit, şi asupra
celui mai mare necaz din viaţa pacientului. Când are un necaz, omul poate să nu-L mai vadă
pe Dumnezeu, iar de aici să izvorască păcatul pe care îl poartă şi care îl tot aduce la medic.

În spital, omul vine cu o anumită sensibilitate şi deschidere, pe lângă nevoia care l-a adus aici,
iar cuvântul preotului poate avea un impact mult mai mare decât al oricărui altcuiva sau decât
în altă parte.

Un coleg chirurg, care lucrează în străinătate, îmi spunea că, atunci când vine la o operaţie,
pacientul, metaforic vorbind, se predă cu totul medicului şi lui Dumnezeu: se află întins pe
masa de operaţie, acoperit doar cu câmpul steril, cu mâinile întinse ca într-o răstignire,
neputincios, dar cu speranţă şi încredere.

Aşadar, scutul, pe care mulţi îl folosesc în anumite momente, acum este lăsat jos şi cuvântul
preotului de spital poate rodi mult mai uşor. Este o oportunitate pe care e bine să o
valorificăm însă cu gingăşie, deoarece ne putem izbi şi de uşi închise. Iar dacă nu ni se va
deschide de la prima sau a doua bătaie în uşă, atunci e bine să-i lăsăm un răgaz, pentru că s-ar
putea să nu fie acesta momentul potrivit şi atunci e bine să revenim altă dată.

Cum ar trebui să ne raportăm la boală?

Boala în sine este o durere, uneori una care strigă foarte tare şi ar trebui să o privim ca pe un
semnal de alarmă: „Doamne, încotro am luat-o, ce s-a întâmplat în viaţa mea?” Suferinţa
fizică va căpăta un nou înţeles dacă îmi dau seama că ea mă apropie de Dumnezeu. Şi atunci,
accentul nu va mai cădea pe boală, pe patologia în sine, ci pe ceea ce urmează eu să fac pentru
a privi boala ca pe o binecuvântare. Este adevărat că durerea poate întuneca raţiunea, iar un
anumit nivel al durerii poate chiar împiedica rugăciunea şi, de aceea, Dumnezeu a lăsat şi
medici, pentru a o trata şi a o diminua.

Cât timp există acea durere puternică, mergem la doctor, o tratăm cu medicamente, dar pentru
a nu reveni trebuie să căutăm şi cauzele care, de multe ori, nu sunt doar de ordin medical. De
exemplu, vin cu o durere de stomac, cu o gastrită, dar hai să vedem cum a apărut aceasta.
Oare nu pentru că ne îmbuibăm şi exagerăm? Tratamentul medicamentos trebuie completat
neapărat cu un stil de viaţă sănătos, adică trebuie dublat de cumpătare, de o reorientare către
bucuriile mici ale vieţii, precum mersul pe jos, timp în care putem admira, în jurul nostru,
creaţia lui Dumnezeu. Să privim oamenii cu alţi ochi, mult mai buni.

În această dublă calitate, de medic şi preot, cum se desfăşoară pastoraţia bolnavilor?

Chiar dacă nu este preot, un medic este dator să îngrijească bolnavul în ansamblul său,
holistic, având în vedere nu doar boala sau durerea cu care vine la spital, ci şi modul de viaţă,
grijile pe care le are, mediul familial din care provine, bolile din familie, problemele cu care
se confruntă. Acest lucru trebuie să se întâmple deoarece suferinţele sufletului au reverberaţii
asupra trupului nostru şi aduc cu sine boli fizice, iar ceea ce se întâmplă în familie ne
afectează foarte mult.
De asemenea, se vorbeşte mult de empatie, însă nu este suficient doar să vorbim despre
necazul altuia, ci să şi înţelegem problema cu care se confruntă şi să acţionăm: cumpărăm
medicamentele pentru un om bolnav, îl ducem la medic, la biserică, îi facem cumpărăturile
dacă el nu se poate deplasa ş.a.m.d. Părintele diacon Sorin Mihalache vorbea foarte frumos
despre empatie şi compasiune: dacă un copil se împiedică şi se loveşte la genunchi de un
scaun, în încercarea de a-i alina durerea, un coleg sau o altă persoană îi poate spune: „Știu, e
greu, te doare, dar vei trece peste această durere”, iar aceasta este empatia; în schimb, mama
sărută genunchiul copilului, îl îmbrăţişează, „bate” scaunul, aceasta este compasiunea şi
durerea copilului trece ca printr-un miracol. Iată, de multe ori nu e suficient să „ne doară
sufletul” de cineva doar aşa, vorbind sau gândindu-ne la necazul lui, ci mai trebuie să şi
„sărutăm” precum mama. Oricine ar trebui să facă aceasta, dar cu atât mai mult un medic sau
un preot.

Totuşi, de multe ori, medicii nu reuşesc să transforme empatia în compasiune...

Medicina este o artă, artistul are nevoie de timp şi de un mediu propice pentru a se exprima
într-un mod adecvat. Atunci când societatea şi sistemul sanitar îngrădesc medicul şi
obstrucţionează din diferite motive, pe care nu le judecăm acum, dar care se cunosc, atunci
medicina nu mai poate fi făcută ca o artă, iar medicul ajunge să desfăşoare un act medical
oarecum mecanic. Când pacientul intră în cabinet, medicul are nevoie de timp pentru a iniţia
un dialog care să ducă la închegarea unei relaţii de încredere: să stea de vorbă cu el, să-l vadă,
să simtă şi să-l lase să vorbească despre el, în general, nu doar ce îl doare sau de când. Să
descopere care e cea mai mare durere a lui.

Poţi fi un medic foarte bine pregătit, să dai tratamentele cele mai noi, cele mai bune, conform
ghidurilor internaţionale, dar dacă pacientul nu are încredere în tine, nu vine să-şi pună
sufletul pe tavă cum se spune, atunci cu siguranţă nu îţi va spune nici toate problemele lui şi
nici nu îşi va lua tratamentul.

De aceea, jumătate din procesul vindecării este reprezentată de această discuţie iniţială cu
pacientul, de modul în care reuşeşti să-l asculţi şi să-l „câştigi”. Să nu fii doar empatic, ci să ai
şi compasiune faţă de cel care suferă şi care se află în faţa ta.

Anamneza, acea „spovedanie” din cabinetul medicului, este un proces continuu care necesită
timp, uneori chiar pe toată perioada spitalizării şi chiar şi mai încolo, deoarece pacientul poate
veni mereu cu elemente noi care să ne ajute atât în diagnosticare, cât şi mai departe, în
conduita de tratament.

La Spitalul Providenţa, medicul are şi timp, şi compasiune. Se practică aici, de altfel, o

medicină „de bună-credinţă”. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă să fii conştient că în faţa ta se află o persoană. Aşa cum bine spunea dr. Pavel
Chirilă, când consulţi un pacient, trebuie să ai conştiinţa că pui mâna pe templul Duhului
Sfânt, iar când vorbeşti cu pacientul din faţa ta, să fii conştient că vorbeşti cu veşnicia, adică
cu sufletul acelui om.

Asta înseamnă o persoană, iar pentru a avea o astfel de conştiinţă implică credinţă, o anumită
aşezare în biserică, mă refer la o rânduială prin care devenim membri vii ai Bisericii. Nu doar
un credincios de duminică, ci un creştin care e conştient că Hristos este Cel care trăieşte în
noi, şi în mine ca doctor, şi în pacient.
Secretul medicinei de bună-credinţă este să ne aplecăm asupra bolnavului cu răbdare şi
îngăduinţă, cu disponibilitatea de a-l asculta şi dorinţa de a ajuta la vindecarea lui.

Medicina de bună- credinţă înseamnă timp, răbdare şi îngăduinţă

Doctorul şi părintele Eugen-Neculai Gazzi are 45 de ani, este medic primar Medicină internă,
în 2009 a absolvit un master în „Toxicologie clinică”, iar din 2015 este doctor în Ştiinţe
medicale. Are competenţe în Ecocardiografie şi Homeopatie clinică şi etică medicală.

Dr. Gazzi îşi aminteşte cu plăcere de începuturile în medicină, când, ca proaspăt medic
rezident, a învăţat de la un medic de familie să iubească medicina: „Aşa a vrut Dumnezeu
atunci, ca rezidenţiatul să-l încep pe medicină de familie şi să întâlnesc un medic dedicat,
domnul dr. Emil Alexandrescu, de la care am învăţat să iubesc medicina. Mai apoi am trecut
pe Medicină internă, am lucrat ulterior şi la Spitalul de Urgenţe «Sf. Ioan», apoi la Spitalul
Clinic Judeţean de Urgenţe «Sf. Spiridon», am fost şi preparator universitar, însă am simţit că
nu mai am timpul necesar pe care ar trebui să-l acord pacienţilor şi atunci am spus «stop». Iar
din 1 decembrie 2014 sunt la Spitalul Providenţa, unde pentru prima dată în viaţă am simţit
bucuria de a lucra cu pacienţii”.

Şi, de un deceniu, şi-a păstrat această bucurie, pe care o afişează şi azi tuturor pacienţilor care
îl caută: cu răbdare, timp, îngăduinţă şi disponibilitate descoperă împreună cauza durerilor.