Bătrânețea - vârstă a sintezelor, împlinirilor duhovnicești și a pregătirii

pentru veșnicie

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 22 Octombrie 2023

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (mutat la Domnul în anul 1991, canonizat de

Patriarhia Ecumenică în data de 1 decembrie 2013 și prăznuit în ziua de 2
decembrie a fiecărui an) este unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți sfinți pe
care Ortodoxia greacă i-a oferit lumii contemporane, o lume tot mai
frământată și mai neliniștită și, din această cauză, tot mai suferindă și bolnavă.
Dăruit de Dumnezeu cu numeroase harisme, în timpul pe care l-a petrecut în
Sfântul Munte Athos, dar mai ales în cei 33 de ani în care a slujit la capela
spitalului din Atena, din Piața Omonia, a fost un adevărat păstrător al dreptei
credințe, oferind, prin cuvânt, discernământ și înainte vedere, prin rugăciune
și numeroasele minuni săvârșite, alinare și mângâiere tuturor sufletelor
iubitoare de credință și însetate de mântuire.

Înalt trăitor al adevărurilor creștine, Sfântul Porfirie a considerat bătrânețea ca fiind o etapă
firească în existența omului, în care acesta culege roadele vieții sale, meditează asupra valorii
morale a faptelor săvârșite, având timp să le îndrepte pe cele nedepline și în care are răgazul
să se pregătească pentru „marea trecere”, pe care el o socotea o „punte” sau o „ușă” prin care
fiecare dintre noi va intra în viața viitoare, în baza unei judecăți atotștiutoare a lui Dumnezeu.
De altfel, cuviosul părinte nu făcea o distincție specială între etapele acestei vieți și nici între
viața în această lume și din cea viitoare, considerând că ambele fac parte din una și aceeași
realitate.

Așa cum bătrânețea, din punct de vedere fizic sau biologic, urmează tinereții și maturității, în
plan duhovnicesc, ea trebuie să devină o vreme de meditație profundă asupra sensului și
scopului vieții, asupra modului în care ne-am apropiat de acesta, un răgaz spre împodobirea
vieții cu gânduri și fapte bune, de folos lumii și mântuirii personale, al invocării iertării pentru
imperfecțiunile pe care le-am gândit sau le-am făcut, cu știință și din neștiință, conștient sau
involuntar, pe parcursul anilor, o perioadă de adâncă și continuă pocăință și de rugăciune cât
mai curată și mai înaltă, în vederea răspunsului pe care fiecare îl avem de dat la
„Înfricoșătoarea Judecată”. De aceasta din urmă, bătrânul părinte nu s-a temut, ci pentru ea s-a
pregătit o viață întreagă, considerând că atunci când te-ai încredințat lui Hristos, neliniștea
este înlocuită de speranță, iar teama de moarte de încrederea în realitatea și apropierea vieții
veșnice și fericite, alături de El și de cei bineplăcuți Lui.

Chiar slăbiciunea și suferința, ce însoțesc etapa maturității și mai ales a bătrâneții, pot fi
transformate în izvoare de bucurie și împlinire sufletească, în adevărate căi spre mântuire.

„Simt boala ca iubire a lui Hristos”

Din tinerețe, Cuviosul Porfirie a cerut Mântuitorului Hristos să îi „dăruiască” o formă de
cancer, pentru că, socotea el, „cancerul e cea mai bună boală. Dacă te îmbolnăvești de altele,
nu iei lucrurile în serios, speri să te vindeci și, în final, nu te schimbi cu nimic. Dacă, în
schimb, ai cancer, îți spui: «Până aici mi-a fost, gata cu minciunile, acum plec». Oamenii nu
te pot ajuta cu nimic. Ești absolut singur, numai tu, în fața lui Dumnezeu. Singura nădejde ce-
ți mai rămâne e Dumnezeu. Te agăți de această nădejde și te mântuiești!”. La sfatul ierarhului
său, a încetat să mai ceară această boală, însă rugăciunile îndelungate i-au fost ascultate, el
purtând crucea acestei boli în propria sa ființă.

Cu deosebit discernământ și clarviziune, Dumnezeu îi descoperise că „medicamentul ce ar

putea răpune cancerul este foarte ușor; doctorii se întâlnesc zilnic și discută despre el, mai-mai
că-l au în fața ochilor - văd eu asta, prin Harul lui Dumnezeu -, dar Domnul nu-l descoperă,
fiindcă, în ultimii ani, datorită acestei boli, s-a umplut Raiul!”.

Cuviosul părinte a avut parte, în viața aceasta, de nenumărate încercări și suferințe trupești. El
însuși mărturisea: „Când, după multe consultații, mi-au spus medicii că am cancer, m-am
bucurat și am dat slavă lui Dumnezeu că, după atâția ani, mi-a îndeplinit cererea. Am cancer,
aici, la hipofiză, unde s-a format o tumoare care se mărește și apasă pe nervul ocular. Am
început să nu mai văd. Cu ochiul ăsta, văd puțină lumină. Cu celălalt, văd siluetele oamenilor,
dar nu le mai disting trăsăturile. Limba mi s-a îngroșat, s-a lungit și s-a îngreunat. Până și
vocea mi s-a schimbat. Am dureri cumplite. Când sufăr, rabd și mă rog. Acum, din cauza
durerii îngrozitoare, nu mă mai pot ruga. Dar nu mă plâng și nu mă vaiet”.

Ucenicii care l-au iubit și prețuit știau bolile pe care, „fără murmur”, le-a purtat: „Infarct
miocardic, frontal secundar ischemic, insuficiență renală cronică, ulcer duodenal (cu
hemoragii gastrice repetate), a fost operat de cataractă (cu eliminarea cristalinului și orbire), a
avut herpes zoster facial (numit și Ramsay Hunt Sindrom), dermatită stafilococică la mână,
hernie inghinală (cu dese strangulări), bronșită cronică, adenom hipofiziar cranian”.

Cuviosul Porfirie considera că atât sănătatea, cât și boala sunt forme ale „iconomiei” sau
„pedagogiei” divine, binecuvântări din partea lui Dumnezeu și forme de „vizită
dumnezeiască”.

Cauza tuturor suferințelor, durerilor și bolilor, învăța el, o reprezintă îndepărtarea de

Dumnezeu și de credință, ca izvoare ale împlinirii sufletești, în viața aceasta, și ale fericirii
veșnice, în viața viitoare. În locul iubirii de Dumnezeu, omul contemporan a așezat
atașamentul față de persoane și față de lucruri, iar acestea, fiind finite, nu îi aduc adevărata
împlinire. Neliniștile și supărările îi pricinuiesc acestuia toate durerile trupești și suferințele
lăuntrice. „Toate bolile vin din supărări”, spunea el. „Omul se îmbolnăvește atunci când se
leagă de persoane și lucruri”, căci „atunci când omul trăiește fără Dumnezeu, fără liniște, fără
încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândește boli trupești și sufle-
tești. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice”, căci, „nu mâncarea, nu
traiul bun asigură sănătatea, ci viața sfântă, viața lui Hristos”.

În lumea căzută în păcat, durerea „este o putere sufletească pe care Dumnezeu a pus-o
înlăuntrul nostru, cu menirea de a lucra binele, iubirea, bucuria, rugăciunea”. Astfel, boala
trebuie considerată un canon de spovedanie, o epitimie, spre iertarea păcatelor. Sau, precum o
spunea, în cuvintele de un farmec duhovnicesc inegalabil, „bolile mele sunt o înlesnire aparte
dată de Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund înlăuntrul tainei iubirii Sale și, prin harul Său,
să mă străduiesc să-I răspund”.
Deși s-a încredințat deplin iubirii și milei lui Dumnezeu, Cuviosul Porfirie recomanda celor
care trăiesc în lume să îi prețuiască pe medici, având însă convingerea că Hristos este Medicul
Suprem, iar adevăratul medicament vindecător, nu doar în plan fizic, ci și spiritual, și nu doar
aici, ci pentru veșnicie, este credința, dar nu orice fel de credință, ci una „fără margini, lină,
simplă și nevinovată”, credința că „Dumnezeu ne iubește nespus și că voiește să devenim ai
Lui. De aceea, îngăduie bolile, până ce ne vom preda Lui cu încredere”.

„Mă rog nu să mă fac bine, ci să mă fac bun”

În privința conduitei sau a modului în care trebuie înfruntată boala, cuviosul părinte
recomanda celor aflați în suferință să nu se frământe, cum să se vindece, ci să ignore boala,
gândindu-se doar la sănătatea sufletească și la mântuire. Să nu ceară să plece de la ei boala, ci
să se roage pentru iertare de păcate. „Cu cât te rogi să plece boala, observa el, cu atâta se
lipește de tine, te îmbrățișează, te strânge și nu se mai desparte de tine.”

Pentru a înțelege și fructifica rostul mântuitor al suferinței, creștinul trebuie să se predea, să se

încredințeze deplin lui Hristos, pentru ca Acesta să rânduiască ceea ce este cu adevărat de
folos spre mântuirea lui. Când creștinul „se predă pe sine, cu încredere, Domnului, spune
Cuviosul Porfirie, El îi va liniști organele interne și această liniștire va avea ca rezultat
funcționarea normală a organelor și a glandelor, adică sănătatea nesupărată de nimic. În
schimb, păcatul, tulburarea, egoismul, când sporesc, degradează funcționarea normală a
organelor, și acestea au drept rezultat boala. Organismul cunoaște calea normală de mijloc și
funcționează în liniște”.

Cu această nădejde în iubirea și milostivirea divină, Sfântul Porfirie spunea: „Pentru aceasta,
nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun“. Iar ucenicilor le
recomanda, în același duh: „Să nu spuneți: «Doamne, fă-mă bine!». Nu! Ci «Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă!»”.

În privința conduitei duhovnicești în fața bolii, învăța cuviosul părinte, există două secrete, pe
care omul aflat în suferință trebuie să le descopere, pentru a-și afla alinarea: pe de o parte, să
rabde fără cârtire, „fără murmur”, iar pe de altă parte, să se „zbată” pentru dobândirea harului
lui Dumnezeu sau, în cuvintele sale profunde: „Știți ce trebuie să facem când suntem bolnavi?
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Iar Dumnezeu, fiindcă Îl vom ruga îndurerați
și smeriți, ne va ierta păcatele și ne va tămădui și trupește. Trebuie să cunoaștem și celălalt
secret: să ne zbatem spre a dobândi harul lui Dumnezeu. Acesta-i secretul”.

Astfel, omul călit în încercări și suferințe dobândește tăria stâncii în fața valurilor vieții sau,
cum recomanda Sfântul Porfirie: „Pe toate să le înfruntați cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și
cu smerenie. Să fiți stânci. Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum
valurile, iar voi să rămâneți netulburați. Dar veți zice: «Ei, se poate asta?» Da, se poate
întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omenește, nu se poate. În loc să vă
ducă spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credință. Căci pentru
noi sunt exerciții de încercare toate împotrivirile mediului și greutățile dimprejurul nostru. Ne
exersăm pe noi înșine în răbdare, în stăruință”.

„Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri când vei muri” sau moartea - ca
punte spre veșnicie
Părintele Porfirie spunea adesea ucenicilor săi: „Nu mă frământă dacă și cât trăiesc. Asta am
lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu” (Ne vorbește părintele Porfirie, p. 369).

El cita adeseori o pisanie pe care o întâlnise la poarta unei mănăstiri din Sfântul Munte Athos:
„Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri când vei muri”, arătând prin aceasta necesitatea
pregătirii pentru momentul trecerii din viața aceasta trecătoare, în viața veșnică.

Spiritualitatea ortodoxă vorbește despre cugetarea la moarte și la judecata ce îi va urma ca

despre o virtute fundamentală, absolut necesară mântuirii, odată ce păcatul este îndepărtare de
Dumnezeu și ratare a scopului esențial al vieții - mântuirea. Cugetând la scurtimea vieții, la
numeroasele încercări și necazuri, la supărările, suferințele și durerile ce o însoțesc, uneori din
fragedă copilărie, creștinul are prilejul să conștientizeze vocația sa - mântuirea - și să se
nevoiască spre dobândirea acesteia.

Sfântul Porfirie, cu deosebită delicatețe și noblețe sufletească, învăța că lipsa gândului la

moarte nu este neapărat un semn de nesimțire sufletească sau de împietrire a inimii și de
cufundare în plăcerile lumii efemere, ci o dovadă a faptului că sufletul este nemuritor și, în
profunzimile vieții sale lăuntrice, omul simte aceasta. Știe că este „fiu” al lui Dumnezeu și
veșnic, precum este și Părintele său ceresc.

Moartea nu este socotită de Sfântul Porfirie o rupere, un final implacabil al vieții, ci doar o
trecere, o ușă sau o punte către viața veșnică, căci „de îndată ce vom închide ochii, îi vom
deschide în veșnicie”. „Viața nu se oprește în mormânt, odată cu moartea, învață cuviosul
părinte. Continuă dincolo de mormânt, sub un alt chip. Trecerea la cealaltă viață se face așa
cum deschizi o ușă și ajungi într-un loc vecin, așa cum treci pe o punte și ajungi de cealaltă
parte. În mod firesc, n-ar trebui să spunem «cealaltă viață». Una e viața și, dacă trăim după
voia lui Dumnezeu aici pe pământ, El ne va vădi cum vom fi după moarte”.

Atât timpul pe care îl petrecem în această lume, cât și cel pe care îl vom trăi în lumea viitoare
sunt una și aceeași viață, cu două etape ale ei. Trecerea de la una la cealaltă diferă de la om la
om și este măsură a pregătirii lui pentru veșnicie. În timp ce sfinții așteaptă cu nerăbdare
întâlnirea cu Dumnezeu, Cel Căruia I-au slujit întreaga viață, pentru a-și lua binemeritata
răsplată - fericirea veșnică în comuniunea de iubire a Raiului, cei păcătoși trăiesc înainte de
moarte experiențe înspăimântătoare, care le chinuie sufletul și le face trecerea grea și
înfricoșătoare nu doar pentru ei, ci și pentru cei din jurul lor. „Unul este adevărul, spunea
Sfântul Porfirie. O să plecăm. Aici, pe pământ, nu vom zăbovi pentru totdeauna. ... Scopul
nostru e veșnicia. De aceea trebuie neapărat să ne pregătim. Iar secretul este că, atunci când ne
vom pregăti, vom fi fericiți, nu ne va fi teamă, ci vom aștepta cu bucurie să ne îndreptăm spre
lumina cea neînserată. ... Să ne luptăm să ajungem nemuritori de acum, murind aici, pe
pământ, pentru sinele nostru cel rău.”

Într-o adevărată apoftegmă, el spunea: „Eu sunt veșnic! Cu toții trebuie să simțim la fel, să
lucrăm ca niște nemuritori și să trăim ca oameni gata să moară în orice clipă”, căci „Cine este
Raiul? Hristos, zicea bătrânul”.

Dar chiar și pentru clipa în care se va muta la Domnul, cuviosul părinte spunea, cu iubire:
„Când voi pleca, voi fi încă și mai aproape de voi, căci, după moarte, distanțele fizice nu mai
înseamnă nimic”.