Boala te învață să trăiești

Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 04 Martie 2024

Există posibilitatea ca omul prin boală să se schimbe în bine? Că de stai să te gândești, orice
efort și orice schimbare nu mai au nici un sens - că de trăit nu ți-a mai rămas, practic, nimic!
Care este natura acestor schimbări?

Nu putem spune că omul se va schimba negreșit în bine, fără excepție. Mă gândesc numai la
faptul că, în orice caz, omul bolnav știe ce înseamnă de fapt viața cu mult mai mult decât pe
vremea când acest diagnostic, pentru el, nu exista. Atunci când omul este bolnav, încetează de
a mai aprecia lucrurile, viața din postura omului puternic. Prețuiește posibilitatea de a face
singur și cel mai mic gest. Acum el înțelege mai bine faptul că sănătatea noastră - pe care noi
o socotim ceva normal, de la sine înțeles - este, de fapt, un dar, este o minune. Mai mult decât
atât, dacă omul se judecă pe sine cu dreptate, începe să-și amintească felul în care s-a purtat
cu ceilalți și înțelege că de la mulți oameni pe care nu-i băga în seamă primește acum căldură,
sprijin, compasiune, ajutor. Iar aceste fapte bune ale semenilor nu fac altceva decât să-l
zguduie și să realizeze în ce stare sufletească era înainte de a se îmbolnăvi și are tot timpul
acum să-și cerceteze conștiința. Conștiința omului bolnav îi spune acum: Vezi, tu n-ai
procedat așa niciodată, tu nu ai făcut nimic bun pentru acești oameni în viața ta. Iar ei acum
îți dăruiesc toate acestea. Oare tu ai fi făcut la fel pentru ei, dacă ei erau în locul tău? De
ce ? Pur și simplu pentru că, nu se știe de ce, ei te iubesc și pot împreună-pătimi cu tine. Dar
tu?... Și atunci te întorci asupra propriei tale persoane și îți vezi nevrednicia și astfel apare
recunoștința și nu numai față de Dumnezeu, ci și față de oamenii care cheltuie cu tine din
timpul lor, încercând să te ajute cumva. Iar aceștia pot fi oameni pe care tu nu i-ai cunoscut
până acum, sau cei pe care i-ai uitat de mult, dar și cei față de care cândva ai făcut vreo
greșeală. Iar în clipa aceea, această recunoștință adâncă îl poate izbăvi pe om de toată
mândria, de toată mulțumirea de sine pe care o aducea cu sine postura de om puternic, pe
care el o socotea normală și firească pentru el. Recunoștința îl poate scăpa în clipa aceasta
de toată lipsa lui de atenție față de ceilalți oameni. Pe măsură ce înțelegi tot mai adânc faptul
că suferi, că nu ești stăpânul propriului tău trup, înțelegi acest lucru și la oamenii din jurul
tău. Tu ai parte de ajutor și de susținere din partea unor oameni care poate că și ei sunt
bolnavi și poate că unii dintre ei chiar mai rău decât tine. Poate că printre ei se află oameni
curajoși, buni la inimă, care, în loc să se ocupe numai de problema lor, aleg să te ajute pe
tine. Pot oare aceste lucruri să nu îl schimbe pe om? (Dmitry Semenik, Cum să trecem cu
folos prin boală, p. 37).
Dar cunoaștem cazuri la nivel parohial în care omul bolnav, fiind concentrat asupra propriei
sale probleme, se gândește la boala lui, se gândește că numai el singur pe lumea aceasta
pătimește atât de tare și că este firesc ca toți ceilalți să-l compătimească, iar aceasta nu i se
pare nici un efort prea mare, pentru că, la urma urmei, ei sunt fericiți. Așa încât el poate primi
compasiunea lor ca pe ceva ce i se cuvine.

Cel mai greu este gândul acesta care se transformă într-o obsesie, faptul că înțelegi că ai fost
rupt de toți ceilalți oameni și așa, fără putință de întoarcere. Te găsești în acea stare de cotitură
și ești obișnuit ca în jurul tău să fie mereu o mulțime de oameni: oameni dragi, oameni buni,
colegi buni etc. Dar ei te pot ajuta și acum, te pot susține, îți pot aduce o oarecare mângâiere
în toată povestea aceasta. Dar dacă tu ești bolnav și încă bolnav pe moarte, vezi tu... uite masa
de operație și toate..., cine te poate izbăvi pe tine de toate acestea? Nimeni decât numai
Domnul nostru Iisus Hristos! Trăim împreună, dar de murit, murim fiecare pentru el. Acesta
este un simțământ atât de dureros, încât te smulge pur și simplu din tot ceea ce a fost până
acum important pentru tine și pentru familia ta. În același timp are loc nu doar o desprindere
de legăturile de dinainte, dar se produce acum o nouă legătură între tine, omul bolnav și
neputincios, și Domnul Hristos, Care așteaptă ca tu să-L primești în inima ta mult încercată.
Acum este clipa în care Îl poți trăi pe Dumnezeu chiar ca pe un Tată, ca pe un Părinte Care te
iubește mult și Care, mai devreme sau mai târziu, va reface aceste legături rupte sau pierdute
și te va ajuta. De aceea, în clipa când nimeni nu te mai poate ajuta este clipa în care începi să
te rogi cu adevărat și simți că Dumnezeu este tot mai aproape de tine. Este o îmbinare foarte
neașteptată și chiar uimitoare între frica paralizantă pe care o simți, pe de o parte, față de tot
ceea ce se întâmplă cu tine și dragostea aceasta cu totul nouă, care se naște în inima ta.

Adică înțelesul duhovnicesc al bolii să fie oare unirea omului cu Dumnezeu? Cu siguranță că
da, și nu o spun eu, ci sfinții părinți în opera lor! În acest răstimp are loc o schimbare a întregii
tale vieți, pentru că, vezi tu, nu știe nimeni ce are să urmeze. În boală și în încercare, Hristos
Domnul îți atrage luarea-aminte și la ceilalți oameni, la relația ta cu ei, la felul cum te
raportezi tu la ei. Atunci când suntem sănătoși, ne găsim un infinit de scuze să putem urî și să
putem trăi foarte bine, să ne îndreptățim mereu. Atunci când ești bolnav, începi să discuți
altfel cu oamenii, mai esențial, nu te mai preocupi de nimicuri... Înveți să-ți ceri iertare de la
oameni, înveți să ai încredere în oameni, să-i prețuiești, să-i privești cu mult mai multă
dragoste și să-i înțelegi. De fapt, oricât de ciudat ar părea, în boală înveți să trăiești. Vrei nu
vrei, tot ce a fost greșit în viața ta până la boală cade parcă de la sine.

Oare cum este corect să te porți cu oamenii atunci când ești grav bolnav? Este cazul să
subliniezi situația specială în care te găsești?

Eu cred că dacă legăturile care îi unesc pe oameni - fie că sunt relațiile de familie, fie de
serviciu -, dacă ele sunt puternice și importante cu adevărat, așa vor rămâne și în continuare.
Păstrarea acestor legături este ea însăși ca un fel de mărturie a faptului că oamenii respectivi
înseamnă mult pentru tine. Legătura cu rudele, petrecerea împreună pe mai departe a
sărbătorilor înseamnă că sunt importante cu adevărat și pentru unii, și pentru ceilalți. În cazul
acesta boala devine ca un fel de test.

În general, boala este un fel de test, dar ce anume se mai testează prin ea? Sunt oameni care
spun că în boală ies la iveală diferite laturi ale personalității.

Pentru mine care am văzut foarte mulți oameni bolnavi la casele lor, din parohie sau la
căminele de bătrâni, boala înseamnă un imbold de neoprit către viața cea duhovnicească de
rugăciune. În amintesc o bătrânică din parohie, care îmi spunea când am spovedit-o înainte de
a merge la spital să se opereze faptul că a aranjat, a îndreptat și a curățat toate icoanele și
iconițele acelea mititele de hârtie, care erau umplute de praf. Vedeți evlavia unui bătrân, om
simplu cu evlavie la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinții lui Dumnezeu și la sfintele
icoane? Se ruga neîncetat și a înțeles sensul duhovnicesc al bolii prin care trece, spunea ea, și
că din păcate trece și profunzimea cu care trăia aceste lucruri. Trebuia să se îmbolnăvească ca
să o aducă iar în fața icoanelor ei dragi. Ca și cum valurile mării te aruncă într-un loc în care
nu ai cum să nu te rogi, unde a nu te ruga este o neputință ființială. Asta este și dovada
faptului că în om se află ființial această nevoie, numai că tu ești leneș și nerod și trebuie
neapărat ca viața ta să ajungă într-o stare cu adevărat dramatică și iese îndată la iveală faptul
că tu ești om, adică rugător, o ființă care ontologic simte nevoia de a comunica și de a vorbi
cu Dumnezeu.