Sunteți pe pagina 1din 12

NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM.

Cat iubim si cat


ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE
VA MAI RABDA DUMNEZEU?
cuvantul-ortodox.ro/nerecunostinta-si-oportunism-cat-iubim-si-cat-ne-amagim-cu-inchipuiri-

pana-cand-ne-va-mai-rabda-dumnezeu/ August 22, 2011

Vezi si: Vindecarea fiului lunatec. “O, neam necredincios si


indaratnic, pana cand voi fi cu voi…?” Mustrarea durerii lui
Dumnezeu si conditia crestinului in lume

PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu si


lipsa de raspuns a oamenilor (fragment)

R. Radulescu: Mantuitorul Hristos vindeca un tanar demonizat, lunatic, spune


Evanghelia. Un demon care actiona asupra tanarului in functie de fazele lunii.
Inainte de a face aceasta minune, Mantuitorul Hristos pare iritat de cerere, de
inca o cerere ca cineva sa fie vindecat de Dansul. Afla ca tatal tanarului se
adresase Apostolilor, care nu putusera sa-l vindece de boala pe lunatic. Atunci
Se adreseaza oamenilor, in general: „O, neam necredincios si indaratnic, pana
cand va voi suferi?”. Parinte profesor Constantin Coman, explicati-ne cuvintele
Mantuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reactioneaza asa?

Pr. Coman: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe


care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca
si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi
puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al
lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am
mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de
a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti
oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu
titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci cand
Sfantul Evanghelist Matei spune, recapituland, ca Iisus vindeca „toata
boala si toata neputinta in popor“, vrea sa spuna mai curand ca vindeca
„orice boala si orice neputinta “, nu-i era nimic cu neputinta. De altfel nu
numai ca limba greaca originala permite foarte bine aceasta traducere, dar

1/12
ea este recomandata de specialisti in traducerea Evangheliei dupa Matei.
Vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea sa le
vindece.

Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in


chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia
seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel
de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o
foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care
continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada
cu Cine are de-a face. Ştim bine ca orbirea aceasta a tinut pana la capat.
Majoritatea, contemporanii si conationalii Mantuitorului Hristos au
refuzat sa recunoasca faptul ca nu si-au putut deschide ochii si inima sa-
L recunoasca pe Hristos ca Dumnezeu. Exegetii sunt de parere ca aici Iisus
are in vedere in general „necredinta poporului Israel“.

In fata acestei atitudini, Mantuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca


si cum eu as face un gest, de exemplu, mi-as arata dragostea fata de cineva
facandu-i un dar, iar respectivul ia darul si pleaca cu el acasa, intorcandu-
mi, mai mult sau mai putin, spatele. Nu ia seama ca, de fapt, era o
declaratie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amaraciune raman
eu, despartindu-ma de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiaza inca o
data si inca o data de generozitatea mea, fara sa ia seama ca este un gest
de dragoste si sa raspunda cum se raspunde la un gest de dragoste. In
astfel de situatii oricine traieste sentimentul ca este folosit: se folosesc
de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau in seama. Este vorba si de binecunoscuta
si foarte raspandita ingratitudine umana. Lucrul acesta il spun cu multa
amaraciune pentru ca si noi il traim. Eu, pentru foarte multi ani, nu am
fost atent la raspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amicitie
sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care ii multumesc lui
Dumnezeu si parintilor mei, de a nu avea asteptari de la ceilalti. De la un
timp, insa, din pacate, am inceput sa iau seama si am devenit nefericit!
Sigur, in cazul Mantuitorului nu era vorba numai de amaraciunea datorata
ingratitudinii oamenilor fata de Dansul pentru ajutorul dat, ci de
amaraciunea datorata faptului ca oamenii nu-si recunosc Dumnezeul. Ar
fi fost fericiti daca cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om
obisnuit si daca, in consecinta, minunile nu se constituiau in tot atatea
provocari de a-L recunoaste ca Dumnezeu!

R Radulescu: Sunteti dezamagit de atitudinile interesate, de oportunisti, de ce


anume?

2/12
Pr. Coman: Da. Chiar cred ca acesta este cuvantul. Cand cineva nu
poate sa-ti multumeasca pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau
pentru un gest de generozitate, pentru a se descarca de povara
recunostintei, inventeaza erminii [“interpretari”, n.n.] diverse ale
gestului tau, incriminandu-te direct sau insinuand fel de fel de
lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau
doreste cu tot dinadinsul sa se emancipeze de sub tutela Lui, invocand
fel de fel de justificari, este si acela ca, acceptandu-L, trebuie sa
recunoasca, deopotriva, ca toate ii vin de la Dumnezeu, ca-I
datoreaza totul, incepand cu viata insasi si terminand cu painea cea
de toate zilele. Şi daca-I datoreaza totul, trebuie sa-I fie vesnic
recunoscator, sa-I ramana vesnic dator! Cu ce ar putea omul sa
plateasca darul unic si minunat al vietii?!
Daca nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transforma in
oportunism. Şi noi producem astazi aceeasi suparare lui Dumnezeu.
Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastra viata.
Ce minune extraordinara ca exist si eu printre atatea miliarde de
oameni. Am beneficiat si eu de frumusetea extraordinara, nepatrunsa
a creatiei si de tot ceea ce inseamna viata! De unde acest dar?! Chiar
sa nu te arati multumitor spre Cel caruia ii datorezi viata? Cand ne
pofteste cineva la masa, ii multumim dupa ce am mancat! Cum ar fi
sa mananci si sa pleci fara sa multumesti pentru invitatie? Şi iarasi
sa te cheme, si iar sa mananci, fara sa spui niciodata „Multumesc”!

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem
ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este
cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care
poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta
multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza
vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca
aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important.
Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori
este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si
simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea
cineva zilele trecute:

„Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste
– o femeie in casa – este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit,
cand gateste?“

De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea


3/12
Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi
perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada
dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea
cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.

(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de


generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se
aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat
pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el,
uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu
incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se
plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc
sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut.
Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase
creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare.
Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe
Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru
oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul
acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un
cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul
Testament, ca este gelos.

Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la


Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se
roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face,
insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste
cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui
la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem! Cand
primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa
traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu,
intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa
ne trezim dimineata cu El in gand:

„Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile
binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele
frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!“

Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui:

4/12
„Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de
dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.

Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si


Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si
Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si
Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea
este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne
ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala
ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu.
Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu.
Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai
minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc.
Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astazi. Ca si prin


Profetii Vechiului Testament, Mantuitorul mustra poporul Sau din
aceleasi ratiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de interventiile
miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pamantul Egiptului, i-a dat
pamantul fagaduintei, i-a facut biruitori impotriva multora, i-a asezat pe
calea adevarului si, totusi, poporul se intoarce la vitelul de aur si se
inchina idolilor. Atata cadere, atata ingratitudine! Aceasta il mahneste
foarte tare pe Dumnezeu!

R. Radulescu: Cred ca Il mai mahneste si faptul ca nu gaseste acel graunte


de credinta, care muta si muntii din loc, pe care, mai apoi, nu-l gaseste nici
la Apostoli. Ma intreb eu acum, cine poate avea grauntele de credinta, daca
nici Apostolii, oamenii cei mai apropiati, nu-l aveau? Se refera la niste munti
reali sau la greutatile care stau in calea noastra si ne fac neputinciosi in a
crede? Cum sa luam cuvintele?

Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputinciosi. Tocmai aceasta vrea
sa ne spuna Mantuitorul Hristos: aveti aceasta posibilitate si nu aveti
vointa de a beneficia de ea. Aveti posibilitatea sa miscati muntii din loc si nu
o faceti. Aceea este masura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a
omului singur! Dar omul este trufas! Ar vrea, desigur, sa mute muntii din
loc, dar cu puterile lui. Sa se poata grozavi! Dumnezeu vrea sa-l aduca pe
om la constiinta limitelor sale, pe de o parte, si sa-l deschida spre puterile
nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. In momentul in care omul
ajunge la constiinta limitelor sale, atunci se deschide credintei. Isi da
seama ca nu se mai poate amagi, nici cu puterea mintii si a muschilor
sai, nici cu puterea instrumentele sale.

5/12
R. Radulescu: Nu se mai increde intr-insul!

Pr. Coman: Nu se mai increde intr-insul. Acelasi Gheron Iosif, pe care il tot
pomenesc, pentru ca-mi este foarte drag si sper sa-i fie si dansului drag de
mine, pentru ca as fi fericit eu si casa mea, spune ca: „Pana cand omul nu
ajunge la constiinta ca este nimic, ca este zero, nu pune inceput in relatia sa
cu Dumnezeu!“.

Masura la care ne cheama Dumnezeu este masura dumnezeirii: „Fiti


desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!” (Matei 5,48). Iata la
ce nivel este chemat omul sa traiasca! La nivelul dumnezeiesc! In Duh, la
inaltimea Duhului! La ce nivel traieste omul, de fapt? De acest lucru,
macar, sa fie constient, prin raportare la adevarata scara valorica. Omul
este chemat sa traiasca la masura dumnezeirii, iar daca traieste
dumnezeieste poate muta si muntii din loc. Noi traim evaluandu-ne cu o
scara a valorilor imanente, lumesti, omenesti. De aceea putem foarte
usor sa ne grozavim, sa ne trufim, in comparatie cu semenii nostri.
Oricine va gasi pe cineva mai neputincios decat el. Daca ne-am evalua, insa,
prin raportare la masura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba
complet. Nu am mai considera atat de mare diferenta dintre virtuosi si
pacatosi, dintre buni si rai. De aceea, Mantuitorul Hristos nu este miscat
de performantele morale, nici de performantele stiintifice, nici de
performantele tehnologice, nici de performantele filantropice
institutionalizate, ci este miscat daca omul face pasul spre Dumnezeu,
saltul spre viata cu Dumnezeu.

Atata timp cat oamenii raman in lumea lor stramta, nu este o mare
diferenta intre prostituata si intre omul virtuos. Mantuitorul Hristos spune
lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o sansa sa simta limitele
acestui cerc inchis si stramt, in timp ce virtuosul sau performantul se va
amagi cu performanta lui.

R. Radulescu: Pe langa credinta putina, dar puternica, Mantuitorul Hristos mai


cere rugaciune si post. Spune ca demonul acela care il chinuia pe lunatic nu
iese decat in felul acesta. Ce putere au postul si rugaciunea in lucrarea de
vindecare si de aducere la starea normala de om?

Pr. Coman: Intai de toate, rugaciunea si postul sunt demersuri care ne


deschid lui Dumnezeu. Rugaciunea este vorbirea directa cu Dumnezeu,
actualizarea, pe masura fiecaruia, a unei relatii vii cu Dumnezeu. Postul
este instrumentul prin care luptam impotriva egoismului din noi.
Amandoua sunt semne ale staruintei, ale unei dorinte si vointe puternice
de a face binele. Şi postul si rugaciunea ne subtiaza simtirea si mintea, ne
scot din lumea grosiera si opaca in care traim, lumea simturilor
6/12
materiale si ne deschid ferestrele Imparatiei lui Dumnezeu, a realitatii
duhovnicesti. Postul si rugaciunea il ajuta pe om sa-si demonteze
mecanismul suficientei de sine, care se interpune intre el si Dumnezeu.

R Radulescu: Te duce la neincrederea in tine!

Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]incredere in tine. Este vorba despre
suficienta de sine. Adica sa crezi ca tu, cu puterile tale, iti esti suficient!

Postul si rugaciunea te ajuta sa nu te mai amagesti cu aceasta


suficienta de sine! Te ajuta sa vezi care iti este starea ta adevarata, cat
iubesti cu adevarat. Masura omului este data de cat iubeste! Sa se
cerceteze fiecare pe sine, sa vada cat iubeste, si va vedea cat de
mica sau de inexistenta este dragostea sa. Din cate am constatat eu
pana acum, din experienta mea – si slava Domnului sunt la o varsta
cand pot sa vorbesc despre propria mea experienta – oamenii iubesc
foarte putin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici macar nu isi dau
seama, se amagesc cu fel de fel de surogate, se amagesc cum ca ar fi
ceva intre ei si sotii si sotiile lor, cum ca ar fi ceva intre ei si copii. Dar
nu este aproape nimic. Ne iubim mai curand pe noi insine, iar pe
ceilalti ii consumam. Masura iubirii pentru cineva este masura
sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.

Un pic de post si de rugaciune subtiaza simturile: simtul duhovnicesc,


al intelegerii, al vederii duhovnicesti, al vederii sufletesti. Postul si
rugaciunea ne duc in zona unde se da marea batalie, batalia cu
duhurile, cu duhurile rele, cu diavolii, adica la nivelul gandului, la
nivelul intentionalitatii celei mai tainice. Duhul curviei, de exemplu, te
poate stapani o viata. Il simti acolo si simti ca nu-l poti birui. Duhul
lacomiei, duhul iubirii de arginti, duhul iubirii de stapanire, un duh este
o stare dominanta care te dirijeaza, aproape. Ca sa dai marea batalie
cu duhurile, adica sa alungi din tine un duh, ai nevoie de multa
rugaciune si de mult post. Altfel nu-l biruiesti.

Un parinte imbunatatit, pe care probabil l-am mai pomenit, tanar si


ravnitor, imi povestea anul trecut la Sfantul Munte cata lupta duce ca sa se
mai curete de un gand urat, legat de un eveniment din trecut. Gandul urat
este ca un cui al lui Pepelea, acolo, in suflet. Dar noi, care nu am facut
nici un pic de efort sa ne curatim?! Avem nevoie de foarte multa
rugaciune si de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru
rugaciune si pentru post. Biserica noastra, slava Domnului, are perioade de
post foarte mari si foarte binevenite. Mai ramane sa le luam in seama”.

7/12
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI DESPRE NERECUNOSTINTA

(…) Nerecunostinta este un pacat de care sufera multi oameni.

Sfantul Proroc Isaia evidentiaza nerecunostinta poporului lui Israel fata de


Dumnezeu: Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel
nu Ma cunoaste, poporul Meu nu Ma pricepe (Isaia 1, 3). Vedeti cat de aspru
judeca Sfantul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunostinta poporului lui
Israel? El da drept exemplu animalele necuvantatoare, care arata
atasament fata de stapanul lor.

In Viata Sfantului Gherasim, care a trait la Iordan, s-a petrecut un lucra


interesant. Acesta a vazut odata un leu stand pe nisip si suferind tare. Leul
isi lingea laba in care intrase un spin. Sfantul Gherasim s-a apropiat de
el, i-a luat laba si i-a scos spinul. Si ce s-a intamplat? Leul a nutrit din acel
moment o multumire neobisnuita fata de sfant si, pana la moartea
staretului, nu s-a despartit de dansul, iar atunci cand Sfantul Gherasim a
murit, pe mormantul lui acest leu recunoscator a jelit mult timp, si in
cele din urma acolo a si murit.

De ce oamenii sunt nerecunoscatori? De ce raspund atat de des cu


nerecunostinta si ii defaimeaza pe binefacatorii lor?

La baza nerecunostintei sta iubirea de sine, egoismul .


Nerecunoscatorii au o parere atat de inalta despre sine, ca se
gandesc prea putin la altii, considera ca ceilalti sunt obligati sa le
acorde atentie si de aceea orice binefacere o considera de nimic, o
primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Exista printre oamenii de acest fel
unii foarte mandri, carora le este neplacut sa primeasca binefaceri.
Atat timp cat au nevoie de ceva, merg si cer ajutor, iar cand primesc
ceea ce au dorit, in locul recunostintei se iveste in inima lor iritarea
si rautatea. Nu suporta faptul ca a fost necesar sa ceara, ca s-a gasit
un om nobil care le-a oferit ajutor. Si nu se gandesc deloc sa-i
multumeasca. Ba mai mult decat atat, uneori inima lor se inaspreste
si acest sentiment al iubirii de sine genereaza ura fata de
binefacatorul lor.

Preainteleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus urmatoarele cuvinte despre oame​‐
nii nerecunoscatori:

8/12
Multi au socotit imprumutul ca bani gasiti si au facut necaz celor care i-au
ajutat pe ei. Pana sa ia imprumutul, saruta mana celui care ii da si pentru
banii aproapelui vorbeste cu glas ademenitor; iar cnd este vremea sa
intoarca, atunci taraganeaza, si se apara cu cuvinte de lene si invinuieste
vremea. De va putea, abia va intoarce jumatate si o va socoti ca bani dati de
pomana. Iar daca nu, pentru ca l-a lipsit de bani, i se face lui vrajmas pe
degeaba. Blesteme si sudalme ii va rasplati si, in loc de cinste, ii va plati cu
necinste (Intelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).

Dintre toate felurile pe care le imbraca nerecunostinta omeneasca, cea


mai grava este cea a copiilor fata de parintii lor, foarte raspandita astazi.

Spuneti-mi, pe cine, daca nu pe parinti, trebuie sa-i consideram primii si cei


mai mari binefacatori ai nostri? Ei ne-au dat viata, ne-au rabdat capriciile
copilaresti, neajunsurile si uneori chiar si ofensele. Cine, daca nu parintii,
ca​re s-au ingrijit atat de mult de noi si care si-au pus sufletul pentru noi,
merita recunostinta noastra? Deseori vedem ca pe parintii batrani, care
au pierdut capacitatea de a munci, copiii rai ii alunga din casa, sau daca
nu-i alunga, atunci cu blestem si cu rautate le dau painea necesara.

Ascultati ce spune inteleptul Iisus, fìul lui Sirah, despre cinstirea parintilor:

Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti vina


binecuvantare de la ei. Ca binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar
blestemul mamei le darama pana in temelie… Ca un hulitor este cel care
paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel care manie pe mama sa
(Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16).

In Deuteronom citim cuvinte infricosatoare: Blestemat este cel care vorbeste


de rau pe tatal sau sau pe mama sa! In cartea Iesirii citim cuvinte si mai
infrico​satoare: Cel ce-l bate pe tatal sau trebuie sa fìe dat la moarte.

Poporul lui Israel ii ucidea cu pietre pe calcatorii de lege. Era necesar doar
ca pedeapsa sa devina un eveniment infricosator in viata poporului, pentru
ca acesta sa inteleaga cum sunt pedepsiti cei care se poarta nemilos cu
parintii lor si sa constientizeze gravitatea acestui pacat.

Asa a fost in timpurile vechi. Dar in prezent lucrurile s-au schimbat. Aceasta
lege nu se mai aplica nicaieri. Cel ce-si bate tatal, care vorbeste de rau pe
mama sa, la noi deseori ramane nepedepsit. Iar daca parintii se hotarasc sa
depuna plangere in instanta impotriva tratamentului la care sunt supusi de
proprii copii, viata lor va deveni si mai amara.

9/12
Dar legea lui Dumnezeu este vesnica si dreptatea Lui este neclintita, si, da​ca
nu vor fi pedepsiti acum cei care isi bat parintii, atunci vor fi condamnati de
Dumnezeu la pedeapsa vesnica. Si desi nimeni nu-i ucide acum cu pietre
blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu ii va pedepsi vesnic,
fiindca dreptatea lui Dumnezeu intotdeauna se va implini, chiar si atunci
cand oamenii vor inceta s-o urmeze.

Sa gandeasca la aceasta cei care ii ofenseaza pe parinti, cei care il alunga


din casa pe tatal batran sau pe mama batrana, care ii condamna la
foame, lipsindu-i de ajutor. Fie sa-si aduca aminte ca si pentru ei se va
indeplini aceasta lege veche! Fie sa-si aminteasca de judecata lui
Dumnezeu si sa se cutremure in fata ei!

Domnul Iisus Hristos, cand i-a vindecat pe cei zece leprosi, stia ca noua
dintre ei se vor arata nerecunoscatori, dar chiar si asa, i-a vindecat pe
toti. Si-a revarsat mila nemarginita asupra tuturor – si vrednici, si
nevrednici. Si-a dat viata si pentru pacatosi, si pentru nerecunoscatori. EI
a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar si de
dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte.

Nerecunostinta omeneasca este ca o picatura in marea milostivirii lui


Dumnezeu. Si precum nu poti tulbura marea aruncnd in ea o mana de
nisip sau de ceva necurat, tot asa nu poate nerecunostinta omeneasca
sa tulbure cat de putin milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de
noi toti. Trebuie sa tinem minte aceasta.

In fata ochilor nostri sa stea intotdeauna Hristos inrosit de sange, Care a


murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscatori.

Sa tinem minte Crucea Golgotei, sa ne amintim intotdeauna milostivirea


nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi, nevrednicii si pacatosii.

Si daca ne vom aminti aceasta, daca vom lua exemplu de la cei care cu
recunostinta considera de datoria lor sa-si cinsteasca proprii parinti, atunci
mila lui Dumnezeu va fi cu toti!”

(Din predica la Duminica Slabanogului inclusa in: Sfantul Luca al Crimeei,


Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? CUM A


FOST INTELES MESAJUL LUI? – Predica puternica a IPS Teofan
in Duminica Floriilor (video, 2011)

PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ale


10/12
Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. DARUL PE CARE NU-L
PRETUIM SE IA DE LA NOI

Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitului


parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR
ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti
vitale pentru noi…

MICII MUCENICI ASCUNSI. Cum ne rusineaza si ne mustra


pacatele niste copii si tineri chinuiti, suferind de boli rare…

LEPRA NEMULTUMIRII SI A OBRAZNICIEI. “Nerecunoscatorul


este mai prejos si decat animalele”

“… dar ceilalti noua, unde sunt?”

Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra


de suflet(Sf. Nicolae Velimirovici)

Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si


vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi

O, generatie inconstienta si rasfatata…

DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE

“Lu​minatorul trupului este ochiul…” PARINTELE MIRON


MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui
Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII

SUFERINTELE UNUI SFANT

OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI


IMPUTINAREA CREDINTEI

Inmultirea painilor. ENTUZIASM SFANT SAU INTERES?

Lectia unui pagan si mustrarea celor care se falesc si se


multumesc cu dreapta credinta, fara o vietuire serioasa in
Duh

“Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa


invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”

Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?

Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului


Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU?
Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor:


“DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
11/12
Sf. Ioan Gura-de-Aur – SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA
ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

SFANTUL PETRU DAMASCHINDESPRE RABDARE,


IMPRASTIERE, MANDRIE, MULTUMIRE SI SFATUIRE: “Cel ce nu
vrea sa se smereasca ramane in intuneric…”

12/12