Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ceea
ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul
lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură
exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu
INTERIORITATEA pe care, dacă o vizităm tot mai rar,
devine tot mai subțire și mai săracă” (text și
conferință VIDEO cu diaconul SORIN MIHALACHE)
cuvantul-ortodox.ro/ce-faci-te-face-esti-ceea-ce-traiesti-diaconul-sorin-mihalache-interioritate-
Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte
semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul
nostru, aceste noi rezultate dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale
înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate
sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale
antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în
anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.
Însă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor
duhovniceşti, Sfinţii Părinţi creştini au făcut observaţii asemănătoare.
Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea “se preface
după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul
1/18
lucrului cunoscut de ea“ (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. 5, Editura
Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.). Cu alte cuvinte, activitățile mentale
obișnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca
“dispoziţie”, determinând tot mai mult abilitățile, capacitățile ei.
Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale,
că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în
fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte !”
Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai
atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. În dispoziţia mea
interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei,
cu victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte
teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele
de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele.
Nu doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte
experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot
ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau experienţe
neînsemnate sunt repetate adesea.
Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este
important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai
mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai
tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. Întreaga viaţă a omului
în lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de
data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă
frumuseţile şi tainele lumii, ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin
simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor
matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina
calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi
conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul
celorlalte judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări
ale filosofiei despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea
încâlcită, a faptelor banale de viaţă.
Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele
care îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa
Supremă Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria
mea adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc
multiplu de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori
3/18
dezvăluit, alteori ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine,
sau în care constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a
făcut pe toate Se arată p
***
5/18
comunicăm, profilul arhitectural, obişnuinţele, profesiile, meniul de
fiecare zi, formele de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi
toate la un loc s-au schimbat semnificativ. În multe privinţe, deşi vorbim
despre acelaşi om şi aceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi
comunitară care se desfăşoară în coordonate noi. Este nevoie să
reflectăm la modul cum toate aceste schimbări ne afectează, la felul cum
ele pătrund în fiinţa noastră și la cum anume ne influențează viața.
„Cel ce se linişteşte este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuţi
pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea,
smerenia şi răbdarea. Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le
aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea şi citirea; şi lucrul mâinilor, dacă
este neputincios (la cele dintâi). Căci virtuţile pomenite nu numai că le
cuprind pe toate, ci se şi susţin una pe alta. El trebuie să se îndeletnicească
de dimineaţa cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi cu liniştirea
inimii” (Sf. Grigore Sinaitul, Capete după acrostih, cap. 99, în col. Filocalia,
7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 130).
După ce, prin tăcere, sunt restrânse „ieşirile” din sine prin cuvânt, şi
posibilele rătăciri ale minţii cauzate de cuvintele altora, prin înfrânare
sunt tăiate toate celelalte „ieşiri” din sine (săvârşirea unor lucruri
nefolositoare) care ar putea slăbi supravegherea mişcărilor, înfrânarea
fiind aceea care strâmtorează viaţa persoanei la un interval care exclude
toate celelalte posibile lucrări şi dorinţe străine de parcursul
duhovnicesc. Sfântul Grigorie continuă, în recomandările ce pregătesc
adecvat starea interiorităţii omeneşti pentru rugăciune, cu lucrarea
privegherii. Văd în aceasta o măsură menită să valorifice condiţiile
amenajate de primele două, dar şi să păstreze agoniseala lor. Pentru că
tăcerea şi înfrânarea pot oferi cadrul adecvat pentru priveghere, iar
privegherea le consolidează pe primele două. [Astfel de conexiuni cauzale,
în care două sau mai multe lucrări sunt legate între ele, sunt prezente în
reflecţia filocalică. De exemplu, într-un loc găsim observaţia că „tăcerea
6/18
întru cunoştinţă este maica rugăciunii“ (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XI,
Despre multa vorbire şi despre tăcere, în vol. Filocalia, 9, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002, p. 200).]
Şi, când acestea trei sunt săvârşite, pentru roadele care se nasc din tăcere,
înfrânare şi priveghere, ostenitorul trebuie să păzească smerenia. Un
înţeles practic al smereniei în acest loc al lucrărilor ar putea fi acela că nu
mulţi sunt aceia care reuşesc să tacă, să se înfrâneze şi să privegheze.
Săvârşindu-le, cineva e dator să se păzească pe sine de mândria
agonisirii acestor lucrări dificile. În fine, Grigorie Sinaitul recomandă, la
capătul acestor strădanii, îndelunga-răbdare, ca şi cum ar spune că cel ce
caută să rămână în tăcere, înfrânat, priveghind şi păzind smerenia, va avea
multe încercări din afară şi din sine, pentru a căror biruire trebuie să
cultive îndelunga-răbdare.
Una dintre realităţile care îndeobşte se bucură de mai puţină atenţie astăzi,
dar care pare să sufere mult de pe urma acestor schimbări, este viaţa lăun‐
trică. În mod salutar şi cumva paradoxal, multe arii de cercetare ştiinţifică
şi din reflecţia filosofică au avut şi au în atenţie, tot mai pregnant şi mai
profund în ultima vreme, felul în care tehnica, entertainementul, tehno‐
logiile digitale, cultura de consum, mediatizarea globală a informaţiei,
consumerismul şi toate celelalte afectează viaţa interioară.
7/18
Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală
pot deschide pe om către un nivel chiar mai adânc al interiorităţii sale,
luminate de har, care pune în discuţie şi organizează toate aceste aspec‐
te concrete ale vieţii într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
8/18
factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine funcţia imună şi vinde‐
carea.“ [Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire, Curtea Veche, Bucureşti,
2008].
Dar nu doar starea sufletească şi ambientul afectiv din primii ani de viaţă
decid, pe termen lung, starea sănătăţii. În general, modul în care înţele‐
gem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi înşine reprezintă un predictor
foarte important pentru sănătate sau boală. Pe de altă parte însă, trebuie
spus că obişnuinţele de viaţă nu au doar un impact fiziologic pe termen
lung. Există, desigur, şi amprente imediate, care sunt cel puţin la fel de im‐
portante. Gesturile pe care le facem, stările sufleteşti pe care le resimţim
mai des îşi pun o amprentă tot mai apăsată asupra stării de spirit, asu‐
pra dispoziţiei noastre generale. Este bine cunoscut faptul că învăţătura
tradiţiei ortodoxe afirmă că rădăcina vieţii trupului este în suflet , motiv pen‐
tru care tot ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup. În felul a‐
cesta putem înţelege ceea ce indică astăzi şi neuroştiinţele, cum că avem
parte de o chimie specifică fiecărei emoţii imprimate în procesele
neurocerebrale, de regimuri distincte de funcţionare a creierului şi cor‐
pului care se structurează şi se instalează tot mai bine în fiziologia noas‐
tră, pe măsură ce o stare emoţională, conduită interioară, o reacţie de
moment sau un comportament sunt tot mai des sau intens trăite.
Cu timpul, şi ca urmare a fiecărei stări emoţionale mai pregnante sau
mai îndelungate, în noi se imprimă dispoziţii, stări de spirit, obişnuinţe
care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cognitive prin intermediul cărora
receptăm şi judecăm lumea. Un anumit stil emoţional, un anumit profil,
marcat mai mult sau mai puţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe
sau deznădejde, de bunătate sau violenţă, lasă urme tot mai pronunţate în
starea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, într-o vorbă concentrată,
vrednicul de pomenire părintele Teofil Părăian!
În fine, şi cumva firesc dacă ţinem seama de cele spuse până acum, unele
rezultate experimentale scot la iveală faptul că modul în care credem sau
în care respingem existenţa lui Dumnezeu sculptează urme adânci în
viaţa interioară, lăsând amprente distincte chiar şi în funcţionalitatea
creierului. Prin urmare, ateismul sau credinţa, felul în care ne raportăm la
şi credem sau nu în Dumnezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice altă
convingere tare, într-o sumedenie de articulaţii ale gândirii, în emoţionali‐
tate şi comportament, în felul cum ne făurim viaţa.
10/18
Chestiunea aceasta a fost sesizată, într-un anume fel, și în cuprinsul
experienței religioase. Arhimandritul Sofronie scrie că “...felul cum ne
reprezentăm mental Întâia Fiinţă, pe Dumnezeu cel Fără de Început, se răs‐
frânge în toate manifestările vieţii noastre“ [Naşterea întru Împărăţia cea
neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19]. Fiecare mod de în‐
ţelegere şi de mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum şi negarea sau
ignoranţa în raport cu adevărul de credinţă şi cu existenţa Lui, se
imprimă adânc în celelalte aspecte ale vieţii: în expresiile culturale, în
maniera în care ne raportăm la lumea înconjurătoare, în felul în care
înţelegem să folosim timpul liber, în tăria şi expresiile concrete pe care le
primeşte ataşamentul faţă de valorile morale, în angajamentul relaţiilor
interpersonale şi, desigur, în lucrarea cultivării virtuţilor. Aşadar, o bună
parte din edificarea de sine, şi, până la urmă, întreg conţinutul vieţii
noastre interioare, deodată cu locul pe care îl acordăm lumii şi ofertelor
ei, ajung toate să depindă de felul cum Îl înţelegem pe Dumnezeu.
(Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente
din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”, Editura Trinitas,
București, 2017)
***
Ce faci, te face!
11/18
Pornind de la dictonul „Ce faci, te face!”, Pr. Sorin Mihalache sublinia în
conferinţa „Părintele Galeriu Astăzi” susţinută acum ceva vreme la
Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti că atât scrierile filocalice
ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cât şi psihologia de astăzi afirmă că
mintea noastră, respectiv puterea înţelegătoare a omului, este influenţată
de emoţiile cu care participăm în viaţa de toate zilele, pentru că emoţiile
au un conţinut cognitiv. Emoţiile cărora ne livrăm, ne afectează şi ne
definesc viziunea asupra lumii.
Lupta pentru păstrarea echilibrul într-o lume care astăzi este atât de
schimbătoare, şi mai ales versatilă, cere de fapt un foarte bun antrenament al
minţii prin exerciţiul reflecţiei, care formează discernământul. Cei care
practică rugăciunea şi au o reflecţie filocalică, sunt mult mai bine
pregătiţi în aceasă luptă cu emoţiile, mai spune Părintele Mihalache.
Constatăm acest lucru prin pacea, înţelepciunea şi frumuseţea interioară a
acelor oameni cu care te cuceresc, fie că sunt laici, fie preoţi înconjuraţi de
lume ori călugări retraşi din lume. Este pacea care vine dintr-o raportare şi
relaţionare corectă cu Dumnezeu şi semenii.
Confirmarea ştiinţei
12/18
Ştiinţa din ce în ce mai avansată confirmă şi ea, la rândul ei, faptul că există o
legătură directă între actul rugăcinii şi modul în care se structurează creierul
uman. Studiile cercetătorului american Richard Davidson publicate la
începutul anilor ’90 au demonstrat creşterea semnificativă a anumitor
zone din creier prin intensificarea activităţilor cerebrale în anumite arii,
ceea ce explică dobândirea unor noi capacităţi mentale, în urma
rugăciunii şi a activităţii de reflecţie. Lucrul acesta arată că modul în care
mintea lucrează, influenţează formarea creierului într-un anumit fel. Astfel, şi
efortul de cunoaştere a propriului suflet prin rugăciune şi meditaţie
crează o tensiune ziditoare, percepută nu doar la nivel stării de spirit ci şi
la nivel biologic.
Omul fiind alcătuit din trup şi suflet, este legat prin legea trupului de materie,
dar exerciţiul gândirii, ce face ca mintea să vadă înţelesuri şi să se hrănească
cu ele, poate determina modificări ale materiei. Viaţa ne arată că
schimbările se pot întâmpla la orice vârstă, iar creierul adult nu este atât
de rigid pe cât se credea în trecut. Prin convertire, schimbările sunt atât
de profunde, încât tot universul de experienţe se poate reorganiza, tocmai
datorită faptului că suntem făuriţi de ceea ce experimentăm. Avem însă
nevoie de ritmicitate şi repetitivitate în experimentarea unei lucrări pe
care vrem să ne-o însuşim. De aceea şi rugăciunea, care cere o adunare a
minţii, trebuie făcută zilnic, pentru a căpăta acest exerciţiu al concentrării.
13/18
să şi tăcem. Tăcerea, retragerea, înfrânarea, supravegherea şi rugăciunea
sunt comandamentele sub care ne putem oferi momente în care să
exprimăm inexprimabilul.
Nici simţurile, nici mintea mea, nici poftele mele nu mă definesc pe mine în
toalitate, pentru că în adâncul meu am o forţă interioară pe care am
primit-o prin Taina Botezului, chipul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt.
Noi ne putem defini doar când suntem într-o relaţie. Toate relaţiile ne
schimbă, în fiecare suntem altfel, dar „numai în Duhul Sfânt oamenii se pot
cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în
14/18
afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător” spune Pr.
Savatie Baştovoi în eseul „Bucuria de a fi înţeles”.
[…]
https://youtu.be/Bo4fMPWefnU
15/18
VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII,
BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE
PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta,
vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”.
Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul
Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)
16/18
“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre
LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si
(NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea
seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE
PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA
EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)
17/18
TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe,
mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur,
de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvintelor necesare. PREDICA
TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU ESTE CONTINUA EI
TĂCERE”
18/18