Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva

date recente din neuroștiinţe și experientele duhovnicești ale

Filocaliei”:
Ce facem în fiecare zi ne zideşte
Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte
semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru,
aceste noi rezultate dezvăluie cumînseşi mecanismele neuronale
înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate
sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale
antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în
anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în
emoţii.
Desigur, multe observaţii şi nuanţe pot fi introduse aici, privind
conţinutul vieţii spirituale şi felul practicilor luate în discuţie în aceste
cercetări. De asemenea, consideraţii chiar mai subtile ce vizează raportul
dintre creier şi minte, pe de o parte, şi raportul dintre suflet (incluzând aici şi
mintea) şi trup, pe de altă parte, aşa cum se regăsesc ele astăzi în abordarea
neuroştiinţelor, filosofiei minţii şi, respectiv, gândirii patristice, ar putea fi
invocate. Toate aceste observaţii sunt necesare, într-un context mai larg, şi
ar solicita o analiză atentă şi extinsă.
Însă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor
duhovniceşti, Sfinţii Părinţi creştini au făcut observaţii asemănătoare.
Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea “se preface
după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după
chipul lucrului cunoscut de ea“ (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol.
5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.). Cu alte cuvinte, activităţile
mentale obişnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca
“dispoziţie”, determinând tot mai mult abilităţile, capacităţile
ei. Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale,
că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce
face în fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte!”
Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai
atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. În dispoziţia mea
interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei, cu
victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte
teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele
de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele. Nu
doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte
experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot
ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau
experienţe neînsemnate sunt repetate adesea.
 În puţine locuri, şi acelea sunt mai
ales filocalice, se constată că starea lăuntrică are un rol determinant în
structurarea percepţiei şi în procesul înţelegerii mele. Pentru că nu e
de ajuns să ştiu, ca să fiu. Aproape că nici ceea ce fac nu e de ajuns,
deşi fapta pătrunde mai mult, dacă e repetată, cu toate ale ei, în solul
vieţii mele. E esenţial şi ceea ce simt, şi felulcum gândesc şi, mai
adânc decât acestea, stând cumva la rădăcina lor, este
esenţialăcoloratura stării lăuntrice. Din adâncul ei porneşte lanţul
gândurilor, care mă poate trage în afară, departe de cele ziditoare. În starea
interiorităţii mele stă ascunsă şi dispoziţia cea bună, care mă face să
încordez ochiul lăuntric, ca el să caute către cele înalte şi frumoase.
De aceea, pentru a fi mai precişi, nu ne zideşte doar ceea ce facem, ci şi
ceea ce gândim, şi modul cum gândim, şi ceea ce simţim, şi modul
cum simţim, şi, în fine, ceea ce trăim, nu doar ca rezultat al unei experienţe
din afară, ci împreună cu partea interioară, cu acel complement lăuntric ce
însoţeşte întreaga experienţă. Starea lăuntrică are o contribuţie
cognitivă. Şi, pentru a nu distorsiona înţelegerea mea asupra celor
din afară, e necesară o ecologizare a vieţii interioare, o degajare de
toate conţinuturile ei toxice.Omul şi lumea trebuie să intre într-o
convalescenţă spirituală, după ce omul va fi înţeles că a traversat
o comă a plăcerii cauzată de o hipertrofiere a poftei şi de un exces
comportamental, anume consumul excesiv. Consumând lumea, el nu e
tentat să epuizeze doar resursele ei, ci se apropie el însuşi de oboseala
cronică. Nu e vorba neapărat de acea oboseală cronică ce e constatată în
mod obişnuit în practica medicală.
Este vorba mai ales de o „oboseală metafizică” (după o expresie care
cred că îi aparţine lui Gabriel Liiceanu), de o diminuare a putinţei
omeneşti de încordare a spiritului care să facă posibil întreg parcursul
interior, încordare care ar permite o privire lucidă către adâncimile
vieţii, către marginile lumii şi către ceea ce este dincolo. Miopia
spirituală se poate constata în aceea că adâncimile nu mai sunt
căutate, înălţimile spiritului nu mai par atrăgătoare, imboldul de a
atinge graniţele a slăbit, tentaţia de a realiza, cu mintea, o cuprindere cât mai
largă a lumii, a dispărut.
Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este
important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai
mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai
tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. Întreaga viaţă a omului în
lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de
data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă
frumuseţile şi tainele lumii, ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin
simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor
matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina
calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi
conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul celorlalte
judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări ale filosofiei
despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea încâlcită, a
faptelor banale de viaţă.
Şi, într-un fel tainic, Însuşi Dumnezeu e ascuns în Creaţia Lui şi în
cuvintele Scripturii, deşi e şi dezvăluit întrucâtva de ele şi, în forma cea mai
apropiată de noi, în Fiul. Şi viaţa spirituală este o continuă descoperire a lui
Dumnezeu – prin cele făcute de El, de Dumnezeu, de Cel Care rămâne mereu
ascuns dincolo de cele sensibile şi de cuvintele corespunzătoare lor, fiind El
altceva decât ele. Şi însuşi adâncul nostru ne este întrucâtva ascuns,
deşi ne este şi accesibil în parte. Pentru că, deşi suntem cu noi înşine,
noi trăind în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai întâi de toate această
realitate a propriului subiect, o viaţă despre care spunem că este
conştientă, viaţă a unei fiinţe capabile de înţelegere, totuşi nu ştim
deplin cine suntem, iar aceasta fără a avea o totală neştiinţă despre
noi înşine.
Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele care
îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa Supremă
Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria mea
adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc multiplu
de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori dezvăluit, alteori
ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine, sau în care
constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a făcut pe

toate Se arată p rin toate,

dezvăluindu-Se ca Autor Ce Şi-a imprimat gândurile în lucrurile lumii,
pentru cei care vor să Îl găsească, dar Care este mai presus de toate
cele ale lumii create, fiind ascuns în ele, şi dincolo de ele. Încerc să
descopăr cât mai mult din cele pe care voiesc să le aflu şi pe treptele
acestei explorări ajung să mă descopăr şi pe mine, după ce înţeleg că
lumea creată e de la Cineva pentru mine, şi după ce înţeleg că în El
voi şti cine sunt, într-un mod mai desluşit. În felul acesta descopăr
că nu sunt încă, în mod deplin, ci sunt mai degrabă chemat să fiu,
într-un fel dorit de El, şi până nu sunt aşa cum a voit El să fiu, nu
voi fi încă.
Şi, în drumul acestei deveniri prin labirintul lumii şi al vieţii, Revelaţia,
descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie, prin Scriptură şi prin
Întruparea Fiului, dar şi lucrarea tainică a Bisericii îl călăuzesc pe om, în
intenţia lui neobosită de a scoate la lumină cât mai mult din ascunderea lor,
din ascunderea sinelui şi a Creatorului. Însă privilegiul extraordinar de care
ne bucurăm nu este acela că trăim o viaţă interesantă, într-o lume
cognoscibilă şi uşor de modelat, stârnită mereu de întrebări, întreţinută de
putinţa înţelegerii noastre. Partea cea mai interesantă, cea mai
provocatoare a vieţii noastre în lume, nu ţine de faptul că ne simţim
atraşi de această lume-labirint, invitaţi să o explorăm, să o
descoperim. Darurile cele mai preţioase pe care le-am primit, în
această viaţă – ea însăşi dăruită, trăită în Creaţia care e primită şi ea
în dar, ţin de Creator. Pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, prin
ele, prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întrupare, făcând din viaţa noastră în
lume, cu strădaniile ei artistice, filosofice, ştiinţifice sau inginereşti, un prilej
de a-L cunoaşte pe El. Mai mult decât atât, El nu doar Se dezvăluie pe
Sine, ci Se şi dăruieşte pe Sine, în Tainele Bisericii, ca noi, păşind prin
lume, pe drumul descoperirilor Sale, prin frumuseţile şi raţionalitatea lumii,
prin puterile şi înţelesurile lor, dezvăluite de minte, să urcăm ca pe nişte
trepte spre El.
În felul acesta, toate ostenelile omeneşti, strădania cercetării ştiinţifice,
exerciţiul reflecţiei filosofice, creaţia artistică sau inginerească sunt posturi
de-ale vieţii omeneşti, în acest labirint al ascunderii şi descoperirii Creaţiei şi
a Creatorului, menite să ne mişte spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. În
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul, Calea, Adevărul şi Viaţa, arătat
lumii, omul vede, în forma cea mai desluşită, descoperirea lui Dumnezeu, în
vreme ce în Tainele Bisericii Lui stau ascunse calea despătimirii noastre şi
drumul unirii noastre cu El. Şi, în mod tainic, prin toate acestea, El „nu iese
din ascunzimea Sa, dar Se dăruieşte pe Sine şi altora, ascunzându-i sub
întunericul dumnezeiesc.”

Aici se poate vedea, cumva, motivul pentru care, în viaţa ascetică a

părinţilor, orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă
de cunoaştere este cântărită cu grijă. Rezultatele acestea recente vin să
întâlnească practica veche a părinţilor, supravegherea atentă a vieţii
interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare
zi. Viaţa ascetică recomandă o atenţie sporită faţă de cuvinte şi fapte,
faţă de gânduri şi simţiri, pentru că fiecare dintre acestea se imprimă,
într-un anumit fel, în viaţa noastră.
***

Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare

 În fiecare efort de înţelegere
cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare de a trasa o anumită
direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau
mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să
ne raportăm la Dumnezeu.

Chiar şi pentru cei care se declară atei, despărţirea de credinţă reprezintă

foarte adesea o trăsătură definitorie, nota distinctă, afirmată public şi cu
greutate, însărcinată cu importante mize individualizatoare. Mai departe, o
anumită raportare la Dumnezeu şi înţelegere a Lui antrenează fără în-
doială o anumită înţelegere a lumii şi o raportare distinctă la ea.
De aceea, se dovedeşte folositor să zăbovim asupra modului cum ne
raportăm la adevărurile credinţei şi la modul cum înţelegem lumea, cu felurile
ei concrete de a ieşi în întâmpinarea noastră, prin producţiile ei culturale, prin
dispozitivele tehnice, prin obişnuinţele de petrecere a timpului liber, dar şi
prin toate celelalte. În acest cuprins al ofertelor lumii intră desigur şi
ideologiile, şi reprezentările sociale, şi felul în care suntem nevoiţi să
lucrăm, toate constituind până la urmă o matcă în care se plămădesc
convingerile şi firescul existenţei, felul în care gândim şi receptăm
lumea înconjurătoare. O reflecţie cu privire la modul cum ne raportăm la
Dumnezeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, întrucât în
legătură cu toate aceste aspecte, se exprimă, se ascute şi se întăreşte spiritul
omului, care devine tot mai deschis, mai transparent lui Dumnezeu şi lu-
crărilor Sale în lume, sau dimpotrivă, tot mai opac în raport cu prezenţa şi
lucrarea lui Dumnezeu în el şi în ea.
Reflecţia aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este
poate cu atât mai potrivită astăzi, când atât de multe coordonate ale
vieţii au suferit modificări importante. Tehnica şi media, economia
globalizată şi divertismentul au produs deja mutaţii majore în
aproape toate sectoarele vieţii: actul medical sau educaţional,
călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul arhitectural,
obişnuinţele, profesiile, meniul de fiecare zi, formele de recreaţie şi
munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toate la un loc s-au schimbat
semnificativ. În multe privinţe, deşi vorbim despre acelaşi om şi aceeaşi
lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară care se
desfăşoară în coordonate noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum
toate aceste schimbări ne afectează, la felul cum ele pătrund în fiinţa noastră
şi la cum anume ne influenţează viaţa.
Reflecţia cere însă o anumită dispoziţie şi un anumit exerciţiu
susţinut, repetat, îndeajuns cât să statueze o deprindere. Părinţii
filocalici învaţă că lucrul acesta, îngrijirea de sine, o anumită reflecţie asupra
propriei persoane, o anumită analiză lucidă privind propria viaţă şi faptele
mele nu e cu putinţă fără liniştire, fără tăcere, fără înfrânare. Sfântul
Grigorie Sinaitul, de exemplu, pune la temelia întregii vieţi duhovniceşti cinci
virtuţii distincte: tăcerea, înfrânarea, smerenia, supravegherea şi îndelunga-
răbdare.
„Cel ce se linişteşte este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste
cinci virtuţi pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea,
înfrânarea, privegherea, smerenia şi răbdarea. Iar ca lucrări bine
plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea
şi citirea; şi lucrul mâinilor, dacă este neputincios (la cele dintâi). Căci
virtuţile pomenite nu numai că le cuprind pe toate, ci se şi susţin una pe alta.
El trebuie să se îndeletnicească de dimineaţa cu pomenirea lui Dumnezeu,
prin rugăciune, şi cu liniştirea inimii” (Sf. Grigore Sinaitul, Capete după
acrostih, cap. 99, în col. Filocalia, 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 130).

După ce, prin tăcere, sunt restrânse

„ieşirile” din sine prin cuvânt, şi posibilele rătăciri ale minţii cauzate
de cuvintele altora, prin înfrânare sunt tăiate toate celelalte „ieşiri”
din sine (săvârşirea unor lucruri nefolositoare) care ar putea slăbi
supravegherea mişcărilor, înfrânarea fiind aceea care strâmtorează
viaţa persoanei la un interval care exclude toate celelalte posibile
lucrări şi dorinţe străine de parcursul duhovnicesc. Sfântul Grigorie
continuă, în recomandările ce pregătesc adecvat starea interiorităţii omeneşti
pentru rugăciune, cu lucrarea privegherii. Văd în aceasta o măsură menită să
valorifice condiţiile amenajate de primele două, dar şi să păstreze agoniseala
lor. Pentru că tăcerea şi înfrânareapot oferi cadrul adecvat
pentru priveghere, iar privegherea le consolidează pe primele două. [Astfel de
conexiuni cauzale, în care două sau mai multe lucrări sunt legate între ele,
sunt prezente în reflecţia filocalică. De exemplu, într-un loc găsim observaţia
că „tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii“ (Sf. Ioan Scărarul,
Scara, Cuvântul XI, Despre multa vorbire şi despre tăcere , în vol. Filocalia, 9,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 200).]
Şi, când acestea trei sunt săvârşite, pentru roadele care se nasc din tăcere,
înfrânare şi priveghere, ostenitorul trebuie să păzească smerenia. Un înţeles
practic al smereniei în acest loc al lucrărilor ar putea fi acela că nu mulţi
sunt aceia care reuşesc să tacă, să se înfrâneze şi să privegheze.
Săvârşindu-le, cineva e dator să se păzească pe sine de mândria
agonisirii acestor lucrări dificile. În fine, Grigorie Sinaitul recomandă, la
capătul acestor strădanii, îndelunga-răbdare, ca şi cum ar spune că cel ce
caută să rămână în tăcere, înfrânat, priveghind şi păzind smerenia, va avea
multe încercări din afară şi din sine, pentru a căror biruire trebuie să
cultive îndelunga-răbdare.
Îndepărtaţi suficient de bine, îndeajuns de multă vreme, de
zgomotoasa lume în care trăim, reuşim să surprindem propria viaţa
cu mai multă fineţe. Chestiunea este asemănătoare cu ceea ce fizica sau
cibernetica au constatat în cadrul lor formalizat: nu se pot face aprecieri
asupra parametrilor unui sistem din interior, fără un reper adecvat
din afară. Şi în privinţa vieţii noastre, a alegerilor şi a lucrărilor noastre, e
nevoie de o privire din afară care poate oferi o mai mare acurateţe.
Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii
Una dintre realităţile care îndeobşte se bucură de mai puţină atenţie astăzi,
dar care pare să sufere mult de pe urma acestor schimbări, este viaţa lăun-
trică. În mod salutar şi cumva paradoxal, multe arii de cercetare ştiinţifică şi

din reflecţia filosofică au avut şi au în a-

tenţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în ca-
re tehnica, entertainementul, tehnologiile digitale, cultura de
consum, mediatizarea globală a informaţiei, consumerismul şi toate
celelalte afectează viaţa interioară.
Pe de o parte, medicina integrativă sau comportamentală, neuroştiinţele,
psihoterapia cognitiv-comportamentală evidenţiază că felul în care ne pe-
trecem viaţa, ataşamentul de care ne bucurăm în copilărie, dar şi cel
pe care îl oferim semenilor noştri, calitatea experienţelor acumulate
în mijlocul naturii înconjurătoare, felul cum înţelegem să ne angajăm
în raporturile cu semenii influenţează în mod direct dispoziţiile şi
capacităţile noastre şi, de asemenea, starea sănătăţii.
Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală
pot deschide pe om către un nivel chiar mai adânc al interiorităţii
sale, luminate de har, care pune în discuţie şi organizează toate
aceste aspecte concrete ale vieţii într-o legătură strânsă cu Dumne-
zeu.
În felul acesta, este uşor de constatat o întâlnire surprinzătoare între arii de
cercetare psihologică şi medicală care au în centru coordonatele unei vieţi să-
nătoase, pe de o parte, şi unele preocupări din viaţa creştină, pe de altă
parte.
 Ataşamentul interpersonal şi sănătatea
Tehnica şi dispozitivele comunicării au produs o modificare
importantă în planul vieţii omeneşti: se stabilesc multe legături între
oameni pe fondul unei distanţări treptate, semnificative între ei.
Asistăm la o comunicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice
performante, dar participăm tot mai puţin la comuniunea cu semenii,
la întrajutorarea nemijlocită, la experierea compasiunii în relaţiile
interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resimte, între altele, în
planul sănătăţii. Sunt reprezentative aici rezultatele medicinei
comportamentale. Ample studii longitudinale au scos la iveală, în ultimele de-
cenii, faptul că ataşamentul şi căldura exprimate în relaţiile de familie
ne influenţează pe termen lung sănătatea, dispoziţiile şi maniera de
receptare a experienţelor de viaţă.
Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cercetare care
ţine seama de date acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în
atenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi între anii
1952 şi 1954. Acestor tineri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de
evaluare a sentimentelor care animă relaţiile lor cu părinţii. După 35 de ani,
aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medical şi psihologic detaliat, pe
baza fişelor medicale realizate de-a lungul anilor. Datele au arătat că 91%
dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu părinţii ca fiind rece la
data chestionarului, fuseseră diagnosticaţi la vârstă mijlocie cu boli grave
(boli coronariene, hipertensiune arterială, ulcer duodenal şi alcoolism).
Comparativ cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu părinţii
ca fiind caldă, cu mama în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai
convingător chiar, toţi cei care au evaluat relaţiile cu ambii părinţi, ca
fiind reci, au înregistrat la vârsta mijlocie boli semnificative, com-
parativ cu doar 47% dintre cei care au avut o relaţie apropiată cu
tatăl şi cu mama. „Percepţia dragostei în sine, scriau cercetătorii, reduce
impactul negativ al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine func-
ţia imună şi vindecarea.“ [Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire, Curtea
Veche, Bucureşti, 2008].
Autorii studiului Harvard afirmă că relaţiile pe care le dezvoltăm în
copilărie sunt predictori pentru sănătate pe termen lung, tocmai
pentru că ele determină în mare parte o anumită organizare a
vieţii: nutriţia, comportamentele sănătoase sau nesănătoase deprinse în
copilărie, modalităţile alese pentru a face faţă situaţiilor grele, de exemplu
anxietate, furie, ostilitate, depresie, optimism sau valori şi practici spirituale.
Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte
 Dar nu doar starea sufletească şi
ambientul afectiv din primii ani de viaţă decid, pe termen lung, starea
sănătăţii. În general, modul în care înţelegem să relaţionăm cu ceilalţi
şi cu noi înşine reprezintă un predictor foarte important pentru sănă-
tate sau boală. Pe de altă parte însă, trebuie spus că obişnuinţele de viaţă
nu au doar un impact fiziologic pe termen lung. Există, desigur, şi amprente
imediate, care sunt cel puţin la fel de importante. Gesturile pe care le fa-
cem, stările sufleteşti pe care le resimţim mai des îşi pun o amprentă
tot mai apăsată asupra stării de spirit, asupra dispoziţiei noastre
generale. Este bine cunoscut faptul că învăţătura tradiţiei ortodoxe afirmă
că rădăcina vieţii trupului este în suflet, motiv pentru care tot ceea ce
se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup. În felul acesta putem înţelege
ceea ce indică astăzi şi neuroştiinţele, cum că avem parte de o chimie spe-
cifică fiecărei emoţii imprimate în procesele neurocerebrale, de regi-
muri distincte de funcţionare a creierului şi corpului care se structu-
rează şi se instalează tot mai bine în fiziologia noastră, pe măsură ce
o stare emoţională, conduită interioară, o reacţie de moment sau un
comportament sunt tot mai des sau intens trăite.
Cu timpul, şi ca urmare a fiecărei stări emoţionale mai pregnante sau
mai îndelungate, în noi se imprimă dispoziţii, stări de spirit,
obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cognitive prin intermediul că-
rora receptăm şi judecăm lumea. Un anumit stil emoţional, un anumit profil,
marcat mai mult sau mai puţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau
deznădejde, de bunătate sau violenţă, lasă urme tot mai pronunţate în starea
noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, într-o vorbă concentrată, vred-
nicul de pomenire părintele Teofil Părăian!
Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor obţinute din cercetarea
neuroştiinţelor actuale, toate implicaţiile acestei apoftegme, prelungirile ei în
cât mai multe aspecte ale vieţii, ar trebui să spunem că nu doar acţiunile
obişnuite, ceea ce facem concret de-a lungul vieţii, ne face, ne deter-
mină într-un anumit mod felul nostru de a fi, ci şi ceea ce gândim! Şi
gândurile ne schimbă într-un mod decisiv dispoziţia minţii, felul ei de a primi
şi judeca lumea şi fiecare situaţie în parte. Sfântul Petru Damaschinul observă
lucrul acesta, că „mintea se preface după forma fiecărui lucru pe care îl pri-
meşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“.
Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului
 Rezultatele investigaţiilor ne-
uroştiinţifice au găsit multe corespondenţe între aceste feluri distincte de a
gândi şi simţi, prezente în mod obişnuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi
anumite arii neurale. Aceasta înseamnă că fiecare dintre simţirile noastre
lăuntrice sau dintre stările interioare cu care ne obişnuim, şi fiecare
fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le întrebuinţăm în viaţa
de zi cu zi, corespunde unui tip de funcţionare a creierului, consoli-
dând anumite arii şi conexiuni.O carte recent apărută la noi, al cărei au-
tor, Richard Davidson, este chiar unul dintre pionierii cercetărilor neuroşti-
inţifice cu privire la experienţele vieţii spirituale, oferă dovezi privind anumite
tipare de emoţionalitate şi gândire care corespund unor trasee specifice în
activitatea nervoasă, în structurile cerebrale [V. Richard J. Davidson, Creierul
şi Inteligenţa Emoţională, Editura „Curtea Veche“, 2013].
Sufletul, am putea spune într-o lectură teologică,lasă urme în trup! Faptul
că asceza se imprimă în trupul şi în chipul unui cuvios este o realitate
antropologică de nătăgăduit. Mâinile unui pictor deprind, deodată cu
manualitatea fină, solicitată de efortul lui creativ, o fragilitate şi o a-
gerime specifice, o supleţe şi fineţe speciale, o anumită măiestrie a
mişcărilor care devin, odată cu trecerea timpului şi cu exersarea lor
repetată, tot mai capabile să transporte, să plasticizeze ideea, cu un
rest cât mai mic, în linii şi culoare. Cercetările neuroştiinţelor descoperă
astăzi, într-un mod convergent, că experienţele repetate, pe care le
alegem, pe care le urmăm, se imprimă în funcţiile noastre cerebrale,
afectând maniera în care gândim şi simţim, felul în care ne reprezentăm
binele şi frumosul, cuprinderea şi rezoluţia sensibilităţilor şi judecăţilor
noastre.
În fine, şi cumva firesc dacă ţinem seama de cele spuse până acum, unele
rezultate experimentale scot la iveală faptul că modul în care credem sau
în care respingem existenţa lui Dumnezeu sculptează urme adânci în
viaţa interioară, lăsând amprente distincte chiar şi în funcţionalitatea
creierului. Prin urmare, ateismul sau credinţa, felul în care ne raportăm
la şi credem sau nu în Dumnezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice altă
convingere tare, într-o sumedenie de articulaţii ale gândirii, în emoţionalitate
şi comportament, în felul cum ne făurim viaţa.
Chestiunea aceasta a fost sesizată, într-un anume fel, şi în cuprinsul
experienţei religioase. Arhimandritul Sofronie scrie că “...felul cum ne
reprezentăm mental Întâia Fiinţă, pe Dumnezeu cel Fără de Început,
se răsfrânge în toate manifestările vieţii noastre“ [Naşterea întru
Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.
19]. Fiecare mod de înţelegere şi de mărturisire a lui Dumnezeu, la fel
cum şi negarea sau ignoranţa în raport cu adevărul de credinţă şi cu
existenţa Lui, se imprimă adânc în celelalte aspecte ale vieţii: în
expresiile culturale, în maniera în care ne raportăm la lumea înconjurătoare,
în felul în care înţelegem să folosim timpul liber, în tăria şi expresiile concrete
pe care le primeşte ataşamentul faţă de valorile morale, în angajamentul
relaţiilor interpersonale şi, desigur, în lucrarea cultivării virtuţilor. Aşadar, o
bună parte din edificarea de sine, şi, până la urmă, întreg conţinutul
vieţii noastre interioare, deodată cu locul pe care îl acordăm lumii şi
ofertelor ei, ajung toate să depindă de felul cum Îl înţelegem pe Dum-
nezeu.
(Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Eşti ceea ce trăieşti: Câteva date
recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale
Filocaliei”, Editura Trinitas, Bucureşti, 2017)
 ***

Viaţă curată (2016):

Ce faci, te face!
Ne mai invită societatea de astăzi la reflecţie? Am putea spune că da, cu
fiecare dintre problemele sale pe care ni le pune în faţă zi de zi. În acelaşi
timp, vedem cum suntem consumaţi de o cultură exterioară şi
exteriorizantă, care ne cheamă să trăim la nivelul simţurilor şi
pierdem legătura cu interioritatea noastră. Poate că ar fi mai corect să
ne punem întrebarea, fiecare din noi, cât de mult reflectăm asupra
experienţelor vieţii noastre şi asupra emoţiilor pe care le trăim? Şi
dacă o facem, care ne sunt valorile la care ne raportăm în judecata
noastră? Sunt ele bine alese? Ne conduc spre Adevăr? Ajungem la
limanul de linişte către care tânjim, de altfel, cu toţii, din adâncul
fiinţei noastre?
(Material realizat de Ramona Bandrabur)

Pornind de la dictonul „Ce faci, te face!”, Pr. Sorin Mihalache sublinia în

conferinţa „Părintele Galeriu Astăzi” susţinută acum ceva vreme la Facultatea
de Medicină şi Farmacie din Bucureşti că atât scrierile filocalice ale
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cât şi psihologia de astăzi afirmă că mintea
noastră, respectiv puterea înţelegătoare a omului, este influenţată de
emoţiile cu care participăm în viaţa de toate zilele, pentru că emoţiile
au un conţinut cognitiv. Emoţiile cărora ne livrăm, ne afectează şi ne
definesc viziunea asupra lumii.
Dacă ajungem să repetăm o anumită experienţă în raport cu un lucru,
ea lasă în noi un tipar funcţional, care va ajunge să se activeze de
fiecare dată când ne vom raporta la acel lucru. Mintea reţine atât
forma cât şi dispoziţia din care am privit acel lucru. Prin repetiţie şi
ritmicitate, se creează obişnuinţele. Acestea pot deveni porniri pătimaşe,
atunci când raportarea noastră faţă de un lucru urmăreşte posedarea sau
obţinerea plăcerii. Prin meditaţie însă dobândim puterea de înţelegere a
semnificaţiei lucrurilor şi a persoanelor în rostul pentru care au fost create de
Dumnezeu, după cum scrie Părintele Dumitru Săniloae explicând nevoia
rugăciunii într-o lume secularizată.
Din păcate, în cea mai mare parte a timpului nu suntem conştienţi de
ceea ce suntem şi devenim doar o suprafaţă receptoare a ceea ce
lumea ne oferă. Lipsa preocupării pentru descoperirea sinelui, face ca
interioritatea noastră să rămână tot mai săracă. Tocmai din acest motiv
este foarte important să încercăm să avem noi controlul emoţiilor la care ne
supunem, nu să trăim la dispoziţia circumstanţelor.
Uneori, retragerea din lume, pentru o anumită perioadă, este o
reacţie firească, tocmai pentru a ne proteja din faţa atâtor stimuli din
lumea de afară şi pentru a putea să ne regăsim, să ne cunoaştem şi
să ne poziţionăm corect faţă de ceilalţi oameni, fără a ne pierde
sinele şi capacitatea de a dărui.
Lupta pentru păstrarea echilibrul într-o lume care astăzi este atât de
schimbătoare, şi mai ales versatilă, cere de fapt un foarte bun antrenament al
minţii prin exerciţiul reflecţiei, care formează discernământul. Cei care
practică rugăciunea şi au o reflecţie filocalică, sunt mult mai bine
pregătiţi în aceasă luptă cu emoţiile, mai spune Părintele Mihalache.
Constatăm acest lucru prin pacea, înţelepciunea şi frumuseţea interioară a
acelor oameni cu care te cuceresc, fie că sunt laici, fie preoţi înconjuraţi de
lume ori călugări retraşi din lume. Este pacea care vine dintr-o raportare şi
relaţionare corectă cu Dumnezeu şi semenii.
Confirmarea ştiinţei
Ştiinţa din ce în ce mai avansată confirmă şi ea, la rândul ei, faptul că există
o legătură directă între actul rugăcinii şi modul în care se structurează
creierul uman. Studiile cercetătorului american Richard Davidson
publicate la începutul anilor ’90 au demonstrat creşterea
semnificativă a anumitor zone din creier prin intensificarea
activităţilor cerebrale în anumite arii, ceea ce explică dobândirea
unor noi capacităţi mentale, în urma rugăciunii şi a activităţii de
reflecţie. Lucrul acesta arată că modul în care mintea lucrează, influenţează
formarea creierului într-un anumit fel. Astfel, şi efortul de cunoaştere a
propriului suflet prin rugăciune şi meditaţie crează o tensiune
ziditoare, percepută nu doar la nivel stării de spirit ci şi la nivel
biologic.
Neuroplasticitatea şi neurogeneza confirmă acum doctrina teologică, care
afirmă că omul nu se poate schimba sufleteşte dacă nu se petrece şi o
înnoire în trup, iar neuroimagistica ne oferă astăzi posibilităţile de a
cunoaşte în timp real reacţiile la nivelul sistemului nervos în anumite
momente de funcţionare a creierului. De asemenea genomica şi epigenetica
sunt arii ale ştiinţei care afirmă că omul nu e complet decis de organicitatea
lui.
„Practic, nu ne putem schimba mintea dacă în creierul nostru nu se
produce o schimbare şi la nivelul ţesuturilor neuronale”, susţine
Părintele Sorin Mihalache. „Altfel, dacă creierul nostru nu se schimbă,
schimbarea minţii este o iluzie, iar acest lucru se traduce din punct
de vedere doctrinar, prin faptul că tot ce se întâmplă în suflet se
răsfrânge în trup, iar ce se întâmplă în trup se răsfrânge în suflet.”
Omul fiind alcătuit din trup şi suflet, este legat prin legea trupului de materie,
dar exerciţiul gândirii, ce face ca mintea să vadă înţelesuri şi să se hrănească
cu ele, poate determina modificări ale materiei. Viaţa ne arată că
schimbările se pot întâmpla la orice vârstă, iar creierul adult nu este
atât de rigid pe cât se credea în trecut. Prin convertire, schimbările
sunt atât de profunde, încât tot universul de experienţe se poate
reorganiza, tocmai datorită faptului că suntem făuriţi de ceea ce
experimentăm. Avem însă nevoie de ritmicitate şi repetitivitate în
experimentarea unei lucrări pe care vrem să ne-o însuşim. De aceea şi
rugăciunea, care cere o adunare a minţii, trebuie făcută zilnic, pentru a
căpăta acest exerciţiu al concentrării.
E foarte important să conştientizăm felul în care ne folosim mintea, felul în
care ne livrăm experienţei simţurilor. Într-o lume care a dezvoltat o
cultură în care performeazăvorbirea, care abuzează de cuvinte, să ne
facem timp să şi tăcem. Tăcerea, retragerea, înfrânarea,
supravegherea şi rugăciunea sunt comandamentele sub care ne putem
oferi momente în care să exprimăm inexprimabilul.
Conform ultimelor descoperiri, neurologul Andrew Newberg, unul dintre
fondatorii neuroteologiei, afirmă că toate religiile creează experienţe
neurologice, însă, în timp ce Dumnezeu este de neimaginat pentru atei,
pentru oamenii credincioşi, Dumnezeu este o prezenţă la fel de reală ca şi
lumea fizică.

Rezultatele studiilor sale aratã cum rugãciunea acţioneazã asupra a

patru zone diferite ale creierului uman: lobul frontal, cortexul
cingulat anterior, lobul parietal şi sistemul limbic. Astfel, practicarea
rugăciunii în fiecare zi ajută la prevenirea pierderilor de memorie sau
a tulburărilor mentale şi chiar a demenţei sau a bolii Alzheimer,
precum şi ameliorarea durerii, reducerea riscului de deces din cauza
atacului de cord, scăderea posibilităţii apariţiei unui accident vascular
cerebral, a anxietăţii sau a depresiei, îmbunătăţirea imunităţii etc.
Cunoaşte-te pe tine însuţi!
Cine sunt eu cel dinăuntru? Când cobor în mine la ce mă uit? La cel
care vreau să fiu sau la cel care a făptuit ceva? Cine sunt eu, cel vechi
sau cel nou? Care parte din mine a făptuit ceva? Eu care sunt: cel
care pofteşte sau cel care nu pofteşte? cel care cenzureză sau cel
care doreşte foarte mult? Iar şirul întrebărilor poate continua la nesfârşit…
Cunoaşterea psihologică nu are finalitate, pentru că omul nu se poate
cunoaşte pe sine. El este într-o permanentă devenire. Meditaţia, ca
practică psihologică, urmărirea comportamentului prin înregistrări ale unor
acţiuni sau ţinerea unui jurnal sunt forme sortite eşecului ale
proiectului „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, susţine Pr. Sorin Mihalache.
Perspectiva creştină însă, diferă de cea psihologică. Omul nu se poate
descoperi pe sine pentru că este făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Ar trebui să îl descopere în lume pe Cel ce a făcut lumea,
şi doar cunoscându-L pe Dumnezeu, omul se regăseşte în El.
Nici simţurile, nici mintea mea, nici poftele mele nu mă definesc pe mine în
toalitate, pentru că în adâncul meu am o forţă interioară pe care am
primit-o prin Taina Botezului, chipul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt.
Noi ne putem defini doar când suntem într-o relaţie. Toate relaţiile ne
schimbă, în fiecare suntem altfel, dar „numai în Duhul Sfânt oamenii se
pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru
că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi
schimbător” spune Pr. Savatie Baştovoi în eseul „Bucuria de a fi înţeles”.
Noi ne putem descoperi adâncul nostru doar într-o relaţie cu
Dumnezeu, care e persoană pe deplin iubitoare. El ştie pe deplin cine
suntem, pentru că el ne-a chemat la existenţă, şi darurile noastre sunt
depline în El.

“Tot ce se intampla in spiritul nostru, in sufletul nostru, se

repercuteaza asupra trupului nostru si tot ce se intampla in
trupul nostru se repercuteaza asupra sufletului nostru… Noi ne
facem pe noi insine, in foarte multe privinte…
Cu cat avem o pasiune fata de ceva sau fata de cineva, cu atat
fiinta noastra se deschide si devine mai incapatoare in raport cu
acel cineva sau acel ceva care ne locuieste si ne coloreaza si
intipareste in noi proprietatile lui. Si cand iubim, suntem
deschisi si ne umplem cu ceea ce iubim. Il iubim pe Hristos, ne
umplem cu Hristos, il iubim pe cel rau sau iubim pacatele, ne
umplem cu acestea“.
 Transcrierea unui prim fragment al conferinţei:
[…]

Orice realizare tehnica sau stiintifica care are alta destinatie decat aceea de a
ne face noua viata mai buna si de a sprijini semenii, este o iluzie. Ar trebui sa
investim mult timp pentru a intelege, deopotriva prin Sfintii Parinti si prin
cercetarile actuale, cum am putea sa ne schimbam viata. Miza aceasta
este foarte mare si ar trebui sa ne cercetam pe noi insine si sa ne
intrebam daca noi dorim aceasta schimbare. Pentru ca un fel de a muri
inseamna a nu-ti dori sa fii mai bun, mai bland, mai intelept, mai pasnic,
mai jertfelnic de pe o zi pe alta. Daca nu ne mai dorim aceasta transformare
a noastra, undeva mecanismul nostru sufletesc e defect. Cand nu mai avem
proiect, cand nu mai simtim ca are rost ca ziua de maine sa fie
diferita de cea de astazi prin ceva bun, atunci am obosit, am
imbatranit.
Ei bine, cercetarea stiintifica si stiintele performantei scot in evidenta niste
lucruri spectaculoase despre ce putem face noi, ca oameni, cu noi insine.
Despre ce potential extraordinar sta ascuns in fiecare ceas in care
traiesc. Putem, practic, prin ceea ce ne descopera stiinta – si voi face cateva
referiri cu trimitere la datele si la cercetarile actuale – putem face foarte
incapatoare o ora, putem face extrem de lucrative 20 de minute. Daca
noi le insarcinam pe acestea cu o munca pe care noi o urmarim cu foarte
mare atentie si cu toata dedicatia. Acele zeci de minute sau ore pe care le
putem atribui unei lucrari de-a lungul unei saptamani ne transforma radical
fiinta noastra, in asa fel incat dupa 6 luni de zile de practica, nu o sa mai fim
de recunoscut fata de cei care sunt in preajma noastra. Practic, aici,
cumva datele stiintifice vin in intampinarea celor care doresc sa se
innoiasca, spunandu-le ca biologia noastra este pregatita sa se
innoiasca, are nevoie doar de-un duh sau de-un suflet sau de-un
spirit cosarguitor pentru ca ea are pregatite mecanismele necesare
transformarii. Or, aceste descoperiri se asaza foarte bine in consonanta cu
stradania duhovniceasca a parintilor filocalici care au lucrat la transfigurarea
vietii lor, plecand de la convingerea ca, realmente, aceasta
transfigurare este posibila.

Daca ne uitam la un pictor sau la

un pianist care isi folosesc mainile in lucrarea lor, o sa vedem ca mainile lor
au alta miscare, au alta sensibilitate, cum si chirurgii, atunci cand opereaza
indelung au o finete a manualitatii lor, ce fac ei cu mainile le cere o
atentie si nuantari repetate, incat la sfarsitul unei perioade mai lungi
de timp, mainile lor sunt diferite de mainile unui om
obisnuit. Pianistul are niste atingeri pe claviatura, sculptorul are un simt al
nervurii, al texturii diferit de modul in care simte un om obisnuit. Sportivul de
performanta, daca se pregateste in mod repetat intr-o proba sportiva, acele
exercitii pe care le repeta si care fac parte din sarcina de concurs, se
imprima in corpul sau, incat, de la un moment dat incolo, corporalitatea lui
e diferita de corporalitatea unui om obisnuit. Dansatorul, daca l-ati vazut, are
o alta postura. Atunci cand sta sau cand gesticuleaza, corpul lui exprima
faptul ca el isi foloseste foarte mult corpul in profesia lui. La fel si alpinistul si
toti ceilalti.
Ce vreau sa spun cu asta? Noi avem experienta unei transformari a
fiintei noastre sub puterea unui efort continuu. Atunci cand depunem un
efort intr-o privinta si acel efort este indelungat, fizicul nostru se resimte de
pe urma acestui efort. Pianistul nu se naste cu degetele acestea,
pianistul deprinde aceste degete fine si lungi si cu foarte multa
abilitate, agerime si cu posibilitatea de a fi uneori ferme, alteori
tandre sau gingase.
La fel si sculptorul – are un simt pe care la inceputul vietii lui nu il are, iar
stradania lui repetata si atentia lui repetata la ceea ce face si dorinta de a
scoate dintr-o forma maximum cu putinta si de a gandi plecand de la
nervurile unui material, care ar fi opera cea mai adecvata pe care sa o puna
acolo in act, toate aceste stradanii ale lui sunt un fel de presiune pe
care spiritul lui o exercita asupra trupului, in asa fel incat trupul se
adapteaza tot mai mult acestui spirit si ajunge cumva sa incarneze
ceea ce spiritul vrea.
Deci asta e cumva o experienta obisnuita de transformare a fiintei, am putea
sa-i spunem o plasticizare a fiintei omenesti. Fiinta omeneasca e plastica!
Nu e elastica, ca daca o intinzi revine la ce a fost, nu, e plastica, ca
daca o intinzi cu incordarea spiritului si o pui in mod repetat in acest
exercitiu incordat de intindere, ea ramane asa, ramane intinsa si
viguroasa in aceasta intindere, castiga capacitati pe care nu le avea.
Imi veti spune ca asta se intampla cu cei care fac performanta si ca e vorba
doar despre trup si mare lucru nu am spus, pentru ca doar trupul se schimba
aici. Nu-i asa, pentru ca daca ne gandim la trup, ne putem gandi la
activitatea de despatimire. Asa cum un tenisman sau un pianist exercita cu
trupul lor acest efort si acest trup se resimte de pe urma acestui
efort, cineva care vrea sa se despatimeasca, sa isi intrebuinteze
simturile intr-un anumit fel, sa exerseze postul, paza simturilor si o
anumita simplitate a lucrarii acestor simturi, o anumita linistire a
acestor simturi si practica aceasta in fiecare zi, cu repetitia si
incapatanarea cu care cineva face sport de performanta, in fiecare zi
facand acest lucru, simtualitatea lui se adapteaza acestui efort de
isihie, de linistire si va prefera tot mai mult locurile linistite,
limpezimea adancurilor sale si va evita locurile zgomotoase pentru
care spiritul lui nu mai este adaptat. Facand iar si iar experienta
acestei izolari, la inceput nu va pricepe dulceata ei pentru ca este o
experienta straina pentru el. Prima data cand va vizita un loc linistit,
intr-o manastire, dupa jumatate de ora va simti nevoia tumultului din
oras pentru ca la acela este adaptat, nu la aceasta.Asa cum prima data
cand cineva ia racheta de tenis in mana si se intalneste cu primul
antrenament, dupa o ora de repetitie va spune: e foarte greu! Daca atunci se
incheie experienta lui sportiva, bineinteles ca nu va atinge performanta. Daca
atunci cand am descoperit linistea dintr-o manastire, am restrans
activitatea noastra spirituala la jumatate de ora de linistire si nu mai
facem nimic in sensul acesta, nimic din ceea ce este acolo nu se
imprima in noi. Ca sa se imprime, trebuie sa repet in fiecare zi, sa imi
doresc sa practic in fiecare zi rugaciunea, postul, tacerea, jertfa de
sine, blandetea, abandonul de sine pentru a lucra in interesul altora
care au nevoie de mine, etc. Toate aceste lucruri care sunt virtuti si
dau omului o anumita bucurie launtrica. Nu ne pot da aceasta
dulceata, daca ele sunt practicate din cand in cand, ele trebuie
facute in fiecare zi.
Acuma, medicina a facut un lucru spectaculos, a facut o revolutie fara
precedent in intelegerea omului in ultimii 15-20 de ani, scotand la iveala mai
mult decat aceasta simpla plasticitate. Daca ar fi doar aici sa ne oprim, tot
am intelege ceva, ca trupul meu se da dupa spiritul meu si daca spiritul
meu vrea sa se organizeze atunci trupul meu se organizeaza, daca
spiritul meu vrea sa se dezorganizeze, el se va dezorganiza. Daca
spiritul meu e patimas, trupul meu va fi patimas, daca sufletul meu
iubeste cele duhovnicesti, trupul incet incet se va adapta acestei
iubiri si va fi si el vrednic sa le guste si tot mai adaptat sa le sesizeze
pe cele duhovnicesti.
Dar medicina merge mai departe. Medicina vine si ne spune
ca functionalitatea noastra launtrica se schimba de pe urma fiecarei
experiente si ca viata noastra se transforma in functie de ce
traim. Niciodata stiinta nu a pus mai multa responsabilitate pe umerii omului
ca astazi, spunandu-i omului: ai grija, tot ceea ce faci, tot ce gandesti,
tot ce simti se imprima in functionalitatea ta si va fi greu de sters
pentru ca patrunde in mecanismele biologiei, in structurile
moleculare, va fi foarte greu sa o stergi de acolo.
Patru sunt rezultatele pe care medicina le aduce deja in mod dovedit
experimental in discutie, si aici trecem la punctul doi. Patru rezultate, patru
dovezi de plasticitate, profunda de data aceasta, care se produce in corpul
nostru, in fiziologia noastra.

Prima – neuroplasticitatea.
Creierul se schimba in urma oricarei experiente sustinute, la orice
varsta. In ultimii 15-20 de ani s-au acumulat foarte multe dovezi in directia
aceasta. Au fost persoane afectate de un atac vascular cerebral si care
ulterior si-au recapatat capacitatea de a misca mana pentru ca au facut
exercitii repetate ca sa poata sa miste bratul; creierul a reusit sa constituie o
retea de schimb ca sa poata sa miste bratul. Ulterior, neuroplaticitatea a
adaugat foarte multe experiente care ne spun… ce? Atunci cand facem
sustinut ceva, in mod repetat ceva, cu multa atentie, creierul nostru
sesizeaza ca noi vrem sa investim intr-o activitate mai mult decat in
mod obisnuit, si se adapteaza acestei investitii. Cercetarile au mers
pana in amanunte foarte adanci si detaliate desprte acest proces care
inseamna un fel de adaptare, specializare a creierului pentru un
anumit gen de activitate. Exista niste celule in creierul nostru care se
numesc oligodentrocite despre care medicina ne povesteste cum produc
mielina care izoleaza un traseu nervos pentru ca el este foarte des
folosit. Atunci cand vreau sa deprind o miscare si o repet in fiecare zi,
eu facand aceasta miscare, ea are un corelativ neural si exista niste
neuroni care mereu tot comanda aceeasi miscare. Intre ei exista o
circulatie a unui impuls nervos si pentru ca exista aceasta deasa circulatie a
impulsului nervos pe acolo, celulele gliale, care se ocupa de factorii trofici si
hranesc si ecologizeaza activitatea cerebrala, produc si directioneaza mai
multi factori trofici pentru zona pe care eu o folosesc foarte mult. Acolo
reteaua neuronala creste si aceste oligodentrocite, sesizand ca eu vreau sa
fac in mod sistematic ceva, izoleaza cu mielina traseul nervos. De ce il
izoleaza? In momentul in care il izoleaza, capacitatile de functionalitate
neuronala cresc de cateva mii de ori, eficienta activitatii neuronale creste de
aproape 3000 de ori. Nu e de 3000 de ori mai rapida, ci e de 3000 de ori mai
eficienta. Asta inseamna ca va consuma tot mai putina energie pentru acelasi
efort, pentru acelasi gest, se va recupera tot mai repede dupa acelasi gest si
va avea capacitatea sa retina foarte multe nuante din gestul respectiv,
specializandu-se. Pentru ca mielina actioneaza ca un izolator. Ea atunci cand
apare si izoleaza un traseu nervos nu mai lasa ca impulsul electric sa se
disipe, ci sa se duca direct la punct fix, sa ajunga direct in zona destinatara.
Asta insemana ca tot fluxul electromagnetic si chimic este protejat de
dispersie si eficienta semnalului e mult mai mare. Toti acesti factori inmultiti
dau aproape 3000.
Deci atunci cand se mielinizeaza un traseu, creierul s-a specializat pentru
ceea ce am repetat.Ce ne spun noua stiintele performantei este ca daca
nu fac cu atentie repetitia, nu se mielinizeaza. Daca fac automat un
lucru si ma gandesc la altceva, procesul de mielinizare are foarte
multe de suferit. Numai ce fac cu atentie, cu dedicatie, cu pasiune,
determina factorii neurotrofici sa mielinizeze. Asta inseamna
ca repetitia cu dedicatie este aceea care ma transforma, nu repetitia
pur si simplu. Cand repet mecanic ceva nu se depune nimic. Cand repet cu
dedicatie organismul meu se mobilizeaza, factorii neurotrofici se
mobilizeaza, productia de mielina se intensifica si traseul nervos se
izoleaza si odata izolat, ani de zile dureaza acolo. Numai anumite
afectiuni, cum este scleroza in placi, afecteaza procesul de mielinizare, de
fapt apare o demielinizare si impulsurile nervoase incep sa circule prin creier
fara directie. Dar in absenta unei afectiuni, mielinizarea pastreaza abilitatile
dobandite in urma unei repetitii ani de zile. Daca le repet si le practic in
continuare, le voi pastra pana la sfarsitul vietii.
Asta ne spune plasticitatea. Ea merge foarte departe. Sunt multe rezultate
care rafineaza lucrul acesta. Ce ne mai spune recent? 30 de minute de
exercitiu al atentiei determina plasticitate cerebrala. 30 de minute daca
sunt atent determina creierul meu o anumita plasticitate, care ramane
valabila inca 20 de minute dupa ce am fost atent. Deci, cumva, atunci cand
sunt foarte atent si ma opresc, continutul atentiei mele se mai
resimte inca vreo 20 de minute dupa cele 30 de minute in care am
fost atent. Deci daca cumva ma rog 20 sau 30 de minute foarte intens
si dupa aceea nu ma mai rog, rugaciunea cumva ca stare mai persista
in biologia mea inca 20 de minute. Daca ma rog o ora mai intens,
rugaciunea mai persista in biologia mea, cumva starea aceea pe care
mi-a dat-o rugaciunea poate fi vizualizata in biologia mea inca 20, 30,
40 de minute dupa. Dar asta daca fac cu dedicatie. Asta inseamna ca 30
de minute de efort induce deja o plasticitate cerebrala de-un anumit fel.
Dar pot sa am o dedicatie extraordinara, o pasiune extraordinara
urmarind un film horror. Dupa 2 ore de film horror el a lasat in mine
ceva pe care nu pot sa il sterg cu buretele. Deci noi, la fiecare
experienta careia ne incredintam, depozitam in noi plasticitati mai de
scurta sau mai de lunga durata pe care, dupa aceea, le purtam in noi
ca piedici sau ca trepte spre ceea ce urmeaza sa facem dupa. In fiecare
moment in care traiesc ceva, eu de fapt colorez viitorul imediat, pentru ca nu
pot iesi, nu pot demisiona, nu pot sa ma decuplez brusc dintr-o experienta si
in secunda urmatoare sa intru intr-o experienta opusa. Fiecare experienta
pe care o traiesc se imprima deja in urmatoarea pentru ca ea creeaza
o dispozitie care nu dispare imediat, ci creeaza o dispozitie cumva
plastica si acea plasticitate ramane in mine ca o urma si o pot cara
dupa mine ore, zile, sau, daca am repetat indelung, saptamani si ani
si nu mai scot din mine lucrul acesta intrucat ea s-a cimentat in mine,
s-a mielinizat, in expresia ei biologica, si va fi foarte greu sa o sterg.
Plasticitatea cerebrala ne spune ca jumatate de ora de experienta intensa
schimba deja ceva in creierul meu, asta inseamna numai jumatate de ora
o data. Daca fac 25-30 min pe zi o experienta si o repet 8 saptamani,
ne spun alte experimente, modificarea pe care am facut-o in creierul
meu, in biologia mea e de durata. Dupa 8 saptamani, chiar daca
opresc acea activitate si nu mai fac 20 de minute pe zi vreo doua luni
de zile, plasticitatea indusa de repetitia mea zilnica ramane
valabila. Asta inseamna ca, daca la un moment dat as mai face-o dupa o
luna jumatate, o voi face cu mult mai multa usurinta decat am facut-o la
inceputul celor 8 saptamani. Ea a ramas ca dispozitie, cumva, ca si
posibilitate mai accesibila de a savarsi ceva. Ce ne spune, de fapt,
plasticitatea este ca ca toate experientele pe care le facem se
inmagazineaza in noi ca dispozitii si noi nu putem sa ocolim
consecintele faptelor noastre, sa traim cu speranta sau cu
certitudinea ca dupa ce am avut o experienta lamentabila sau
regretabila, fac un dus, ma culc si dimineata sunt nou-nout. Nu-i
asa. Orice experienta lasa in mine urme, o anumita inclinatie a
chimiei mele se resimte de pe urma ei.
A doua dovada de plasticitate este iarasi spectaculoasa si vine tot din campul
medicinei si se numeste neurogeneza. In fiecare zi, in corpul si in creierul
unui om sanatos se nasc 500 pana la 1000 de neuroni nou-nouti, din celule
stem neuronale, care sunt depozitate intr-o zona numita hipocamp. Neuronii
acestia nu au nici o intrebuintare, ei asteapta sa fie utilizati si ei sunt utilizati
in functie de ce eforturi face persoana la momentul cand ei se nasc. Daca
persoana respectiva este intr-o priza de noutate si se straduieste [de
exemplu] sa invete sa cante la pian, neuronul care s-a nascut in hipocamp –
sunt fotografii care arata – migreaza din hipocamp – il arata fotografia cum
inainteaza prin masa neuronala in hipocamp – si se asaza intr-o retea care,
daca nu este direct legata de exercitiul de pian, este legata de o retea de
sustinere a acelui efort. Deci, cumva, neurogeneza ne arata ca
organismul nostru se innoieste biologic si asteapta intrebuintarile pe
care noi i le dam. Ce se intampla cu persoana care nu face nici un efort?
Neuronii care se nasc in scurt timp mor, pe principiul ca daca nu este utilizat,
el este scos din sistem, nu i se acorda factori neurotrofici, pentru ca nu
participa la vreun proces, si atunci nu este hranit ca sa stea degeaba. Dar el
se naste si asteapta o anumita intrebuintare si cercetarile au aratat ca acest
proces de nastere a neuronilor noi din celule stem neuronale nu se intampla
in mod automat.
O vreme s-a considerat ca omul, cu varsta, pierde depozitul de celule
stem din care se formeaza neuronii. Ulterior s-a constatat ca nu e asa, de
fapt depozitul de celule stem ramane aproape la fel la orice varsta,
trezirea celulelor stem din somnul lor, ca ele sa se multiplice si sa se
diferentieze e din ce in ce mai grea si este strans legata de aumite
activitati. Aceste activitati care stimuleaza nasterea neuronilor noi
sunt tot acele activitati care stimuleaza plasticitatea. Ambele sunt la
dispozitia unor comportamente. Daca alegem comportamentele
respective noi putem determina o plasticitate mai mare a creierului
nostru si un proces crescut de neurogeneza.
Care sunt acele activitati? O sa va surprinda. Postul este una din ele. Postul
determina in corpul nostru o crestere a factorului neurotrofic derivat
din creier care este asistent principal la neuroplasticitate. Acest
factor neurotrofic favorizeaza nasterea conexiunilor noi. Cine
posteste are mai mult factor neurotrofic si are disponibilitate mai
mare de a invata lucruri noi decat persoana care nu
posteste. Experientele vietii spirituale, tacerea de exemplu,
contemplatia, rugaciunea, favorizeaza cresterea factorului neurotrofic,
plasticitatea si respectiv neurogeneza. Stradania omului de a invata
lucruri noi, uimirea, curiozitatea, bucuria, compasiunea favorizeaza
neuroplasticitatea si neurogeneza, organizarea si reorganizarea cerebrala,
care corespunde schimbarii comportamentelor si nasterii neuronilor noi, care
este o activitate restauratoare si imbogatitoare a creierului si deci un
suport biologic mai sustinut pentru o minte care vrea sa deprinda
putinte de intelegere mai largi pe care nu le-a avut.
Pentru ca tot ce se intampla in spiritul nostru, in sufletul nostru, se
repercuteaza asupra trupului nostru si tot ce se intampla in trupul
nostru se repercuteaza asupra sufletului nostru. Asa afirma teologia
dogmatica si antropologia noastra, de-asta aceste dovezi despre innoirea
biologica a organismului corespund de fapt unor dovezi palpabile
despre faptul ca sufletul care organizeaza acest trup poate sa
utilizeze aceste resurse care pot sprijini innoirea lui, deschiderea lui
spre o intelegere mai larga, trairea unor emotii mai largi, mai
cuprinzatoare, mai benefice pentru persoana si pentru ceilalti. De
fiecare data cand avem parte de alte trairi si de alte intelegeri, biologia este
acolo, organizata in conformitate cu aceste noi trairi.
Stiti ca astazi exista posibilitatea pentru cineva ca la rezonanta magnetica
functionala sa-si dea seama daca un om e patimas sau nu. Il pune in tub si ii
da posibilitatea sa vada niste imagini. Si daca persoana respectiva este
sensibila la bani, de exemplu, la o fotografie a banilor creierul lui
reactioneaza ca un pom de Craciun. Poate sa-si acopere expresia fetei
si nimeni sa nu vada dar cel care este specialist in activitatea
cerebrala isi da seama ca el are o sensibilitate foarte mare la bani.
Daca apare figura unui om iubit, poate sa-si dea seama ca e o persoana
iubita pentru ca anumite structuri cerebrale care raspund de emotii pozitive
se activeaza. Daca apare o persoana fata de care are aversiune, iarasi se
vede. Pentru ca apar activitati intense in nucleii amigdalieni unde exista
agresivitate. Ce arata asta? Ca in trupul nostru se depoziteaza tot ce
traieste sufletul nostru. Si atunci cand trupul se innoieste, oare
pentru ce o fi asta? Se innoieste pentru ca el este pregatit sa
primeasca intrebuintari extraordinare ale sufletului. Sufletul ii da
niste intrebuintari, biologia e pregatita. Daca sufletul nu comanda nimic
din aceste mecanisme innoitoare ale trupului si nu le foloseste, ele maine sau
poimaine, pe principiul economiei, vor disparea. Dar in fiecare zi se nasc
neuroni noi, in fiecare zi omul poate pune inceput bun. In fiecare zi.O
sa spuneti ca 1000 de neuroni e putin, dar ganditi-va ca un neuron poate sa
ajunga pana la 10 mii de conexiuni. 10 mii de conexiuni e foarte mult. Daca
inmultim 10 mii cu 1000 ies 10 milioane. Sunt foarte multe conexiuni, si
maine altele, si poimaine altele. In afara de neuronii noi, exista si
mecanismul anterior de care va spuneam, acea neuroplasticitate care
reorganizeaza neuronii vechi in retele noi, destructurand retelele noi
care corespund obisnuintelor vechi si pacatoase si participand la noi
retele care corespund unor intrebuintari bune si a unor obisnuinte
bune.
Deci aceste dovezi arata ca mecanismele acestea pe care noi le avem in
trup sunt foarte sensibile la unele comportamente pe care noi le
putem alege constient. Noi nu putem da comanda unui neuron sa mearga
intr-o parte sau in alta, dar putem decide ce va face el si mecanismul
biologic al nostru sa fie pus intr-un proiect orientat catre ceva sau
catre altceva prin alegerea voita si constienta, incapatanata si
perseverenta intr-o anumita directie. Noi ne facem pe noi insine in
felul acesta, in foarte multe privinte.
Ne putem impatimi foarte serios dand acestei plasticitati un mod
gresit de intrebuintare pentru ca orice adictie este o plasticitate
cerebrala. O persoana care ajunge sa consume un drog si sa nu mai
poata sa traiasca fara drog este de fapt exemplul unei plasticitati,
fiinta ei s-a adaptat chimic acelui drog care este vital pentru viata ei.
Iar o persoana (pentru) care nu se poate sa treaca ziua fara sa se
roage este o persoana care a insamantat in plasticitatea ei alt tip de
functionalitate si ea cand se trezeste deja se roaga, pentru ca
rugaciunea s-a insamantat in insusi trupul ei. Despre asta vorbeste
parintele Staniloae in Filocalia a 7-a cand ne spune despre Teolipt al
Filadelfiei si despre aceia care rugandu-se foarte mult ajung sa uneasca
rugaciunea lor cu respiratia lor. Abia atunci rugaciunea ajunge sa fie
parte din radacina fiintei, pentru ca ea se uneste cu respiratia, care este
radacina existentei biologice si ritmul batailor inimii este si ritmul rugaciunii
inimii. Atunci una s-a unit cu cealalta si la radacina fiintei mele sta
rugaciunea care e unita cu insusi pulsul vietii biologice. Viata
biologica pulseaza in acelasi moment cu viata spirituala. Asta este o
existenta sincronizata cand omul face cu trupul lui, face cu mintea lui
si face cu inima lui acelasi lucru in acelasi timp. Noi, in general, nu
ducem o viata sincronizata, noi una gandim, alta spunem, alta facem, alta
lasam sa se inteleaga. Si atunci cand cineva are insasi respiratia unita
cu rugaciunea si cu trupul lui care face si metanii, toate exprima
acelasi lucru. Forta fiintei lui de a se adapta acestei experiente e mai
mare pentru ca o face cu dedicatie totala.
Amintiti-va de ce va spuneam inainte, ca dedicatia fixeaza mai adanc
lucrurile, pasiuneacu care cineva face ceva il impatimeste pe acela in
cele rele sau il face patimitor in cele bune daca el este pasionat. Cu
cat avem o pasiune fata de ceva sau fata de cineva, cu atat fiinta
noastra se deschide si devine mai incapatoare in raport cu acel cineva
sau acel ceva care ne locuieste si ne coloreaza si intipareste in noi
proprietatile lui. Si cand iubim, suntem deschisi si ne umplem cu ceea
ce iubim. Il iubim pe Hristos, ne umplem cu Hristos, il iubim pe cel
rau sau iubim pacatele, ne umplem cu acestea.Fiinta omeneasca e
nedesavarsita, ea cauta sa se umple, ea nu este suficienta siesi, ea
tot timpul se va umple cu ceva. Si daca nu ne umplem cu Dumnezeu,
ne umplem cu altele, dar goi nu ramanem. Daca ne dispensam de
toate si ne indepartam si de Dumnezeu si nu iubim pe nimeni, ne
umplem de noi insine, dar golul trebuie acoperit, nu poate fi lasat.
Aceasta este a doua dovada a neuroplasticitatii si ea merge foarte departe
pentru ca mecanismul de nastere a neuronilor noi depinde foarte mult
de starea sufleteasca. De exemplu, sunt cercetari recente care arata
ca starea de stres corupe mecanismul nasterii neuronilor noi. Celulele
stem se trezesc, dar daca intalnesc elementele chimice ale unor hormoni de
stres, cum este cortizolul, nu se mai transforma in neuroni, in celule stem
neuronale, se transforma in celule gliale, care asista sistemul nervos, nu
participa la conexiuni propriu-zise. Specialistii spun ca in felul acesta, sub
stare de stres, celulele stem neuronale producand tot mai mult celule
gliale, vor ajunge sa dezechilibreze sistemul nervos, avand o pondere
prea mare a celulelor gliale in raport cu neuronii. Asta va duce la o
functionalitate slaba, neeficienta a sistemului nervos. Deci starea de
stres hotaraste mecanismele mele, orice emotie hotaraste mecanismele
mele, agresivitatea, nemultumirea, vaicareala, toate astea ca stari
spirituale, daca le traiesc in fiecare zi,se imprima in chimia mea si o
sa am in trupul meu un potrivnic pentru starile bune:blandete,
bunatate etc., pentru ca eu traiesc foarte mult celelalte stari care se
amprenteaza in chimia mea, in activitatea mea moleculara, nu o sa
mai pot sa le gazduiesc. De-asta, spiritualitatea filocalica este foarte
atenta nu doar sa se roage, ci atunci cand nu se roaga, se uita la
suflet, ia aminte la suflet, ia aminte la simtire, la ce traieste, la ce
judeca, la ce gandeste despre celalalt. Pentru ca daca este mereu
arogant, aroganta aceea corespunde unei chimii si chimia aceea se
intipareste in trup si o sa am de fiecare data o potrivnicie dinspre ele.
A treia dovada a plasticitatii este mai adanca decat ce am spus pana acum.
S-a dovedit un fapt cutremurator, ca experientele pe care le traim se
imprima in expresia noastra genetica mai mult decat in neuronii
nostri. Expresia noastra genetica se transforma de pe urma
experientelor pe care le avem.
Pot sa traiesc intr-o familie linistita, dar sa am prieteni care ma
invata sa traiesc sistematic agresivitatea. Agresivitatea nu va deveni
doar un comportament copiat, el incepe incet-incet sa corespunda
unor structuri neuronale care devin mai dezvoltate, pentru ca eu
solicit din partea corpului meu mai multa iutime si agresivitate si
corpul meu se adapteaza la aceasta cerinta a spiritului, tot asa cum
sportivul are un trup adaptat la cerinta de a face efort. Si la o persoana care
isi cultiva agresivitatea se poate vedea in timp cum centrii de
agresivitate, nucleii amigdalieni, cresc in volum. In 6 luni de zile, o experienta
sistematica de agresivitate duce la cresterea in volum a structurilor care
raspund de agresivitate in termeni biologici. Deci trupul se adapteaza la
cerinta sufletului. Partea intai tine de neuroplasticitate, dar epigenetica de
care va spuneam vine si ne spune mai mult de atat. Copilul acesta care s-a
nascut cu rezerva de agresivitate obisnuita si care la o anumita
varsta, experiind agresivitatea, a ajuns sa fie un om agresiv, avand
nucleii amigdalieni care comanda agresivitatea ca la un om care este
agresiv la limita patologiei, acest copil, cand va deveni adult, daca va
avea un copil, copilul care se va naste din el va avea deja structurile
pregatite pentru agresivitate, nu mai are nevoie de experienta.
Parintii i-au dat deja experienta. Si copilul care se naste din parinti, se
naste cu nuclei amigdalieni mari, cu gene care comanda structurilor
amigdaliene sa fie mari pentru ca a luat structura genetica din parinti si
copilul se naste cu tendinte de agresivitate foarte mari, pe care cu greu le
tempereaza. Acuma, cu mila Domnului, daca el ajunge la o anumita varsta si
constata ca este mai agresiv decat prietenul lui si apuca sa se roage, sa
posteasca, sa se exprime cu compasiune, sa faca activitati de voluntariat, sa
imbratiseze oamenii, sa planga cu cei in suferinta, incet-incet, nefolosindu-
si agresivitatea, sub puterea acestei experiente, nucleii amigdalieni
scad, pentru ca el nu isi comanda agresivitatea din trup, spiritul lui se
pune impotriva sugestiilor care vin din trup si, incet, incet, prin
experienta repetata, genele lui se schimba si copilul care se va naste
din el nu va mai avea acea inclinatie spre agresivitate.
Acest proces este pus in evidenta pana la evenimente de tip molecular.
Pentru ca suntem la Facultatea de chimie, s-ar putea sa mai fie studenti prin
sala, cautati sa vedeti despre acest proces care se
numeste metilare. Metilarea unor secvente din genom. Exista gene care
codifica un receptor pentru glucocorticoizi, avem niste receptori in corp care
recepteaza molecula de cortizol, acei receptori se cheama glucocorticoizi, si
avem gene care codifica receptorii pentru factorul de eliberare al
corticotropinei, amandoua acestea, corticotropina si cortizolul, sunt prezenti
in stres. Avem gene care comanda factorii de receptare a acestor molecule
si, daca genele sunt blocate, atunci persoana respectiva are foarte
putine rezerve de a tine fata stresului sau agresivitatii. Daca
structurile acestea au o comanda sanatoasa in genom atunci ele vor
produce receptorii si receptorii vor stopa efectele stresului, de
exemplu. S-a constatat ca anumite grupuri de metil, asa le spune, se lipesc
pe secventele de ADN, oprind comanda genetica pentru productia acelor
receptori. Si ADN-ul nu mai produce, nu mai da comanda sa se produca, desi
structura genetica este sanatoasa. Dar experienta a determinat ca unele
grupari metil sa se infasoare in zona aceea de secventa ADN si organismul sa
nu mai comande mecanismele de aparare, persoana respectiva sa fie complet
vulnerabila la experienta negativa. Si invers se poate, cineva care s-a nascut
din parinti cu structuri genetice metilate, blocate intr-un fel sau altul, avand
un raspuns exagerat sau deficitar, printr-o experienta sanatoasa repetata, sa
echilibreze, sau cum se spune, sa regleze pozitiv sau negativ expresia
genetica pentru a intra intr-un fagas sanatos de comportament.
Ce spun de fapt descoperirile este ca noi, prin felul in care suntem ne
modificam expresia genetica. E teribil asta! Pai asta este o plasticitate la
un nivel foarte adanc, adica fiinta mea se resimte de pe urma acestor
comportamente si alegeri si decizii si emotii si ganduri foarte multa
vreme: se intiparesc in mine si ajung la un moment dat sa ma
defineasca, intr-un fel extraordinar, si pozitiv si negativ.
(…) Atat de departe s-a ajuns cu cercetarea si cu atentionarea a cat de mult
ne influentam pe noi insine incat au aparut rezultate care spun asa: pozitia
corpului influenteaza tabloul hormonal al unei persoane. Si aici
experimentele au fost asa: au luat persoanele stresate, care au nivel de
cortizol ridicat si le-au pus in anumite posturi. Atentie, dupa 3 minute de stat
intr-o postura cortizolul a scazut cu 20% si a crescut testosteronul, care este
un hormon care corespunde activitatilor viguroase – asta ar arata o anumita
incredere, din punct de vedere biologic. Stau intr-o postura si postura imi
schimba tabloul hormonal si deci si dispozitia sufleteasca – pentru ca ea vine
la pachet: o persoana care sta intr-o [anumita] postura nu se mai simte
foarte stresata. Asta este foarte important. De ce? Pentru ca asta imi
sugereaza mie, interesat de viata spirituala: corpul imi sugereaza emotii. Si
alta cercetare vine si completeaza acesta portiune spunand: dispozitiile
emotionale imi influenteaza modul in care gandesc. Si aici au fost
facute experimente cu persoane care traind empatia fata de cineva au
judecat intr-un fel situatia lui si traind aversiunea fata de altcineva au judecat
complet diferit situatia lui, desi situatiile erau identice. Asta inseamna
ca dispozitia emotionala ma influenteaza intr-un fel.
Deci trebuie sa fiu atent ce emotii am pentru ca nu judec complet
independent de emotiile mele. De-asta pe o stare emotionala infranta si
deprimata gandurile sunt negre. Pe o stare de bucurie, gandurile sunt
asemanatoare. De ce e important asta pentru viata spirituala? Pentru ca daca
le punem impreuna o sa constatam ca: trupul imi sugereaza prin pozitiile
lui si prin intrebuintarea lui anumite emotii, iar emotiile imi
influenteaza modul in care gandesc. De aceea, autoarea care a scris
despre asta a conchis: corpul da forma mintii.
Parintii erau foarte atenti in Filocalie la ce face trupul si ei spuneau ca una
din lucrarile cele mai importante pe care le poate face cineva in chilie
este plecaciunea genunchilor. Pentru mine, din punct de vedere spiritual
asta este foarte important. Asta imi spune ca nu pot sa stau in lotus si
sa spun rugaciunea inimii. Ca lotusul vine la pachet cu o postura si cu
un tip de emotionalitate care nu se asaza in consonanta cu ceea ce
spun. Ceea ce spun are ca si consonanta metania.
 Sfantul Teolipt al Filadelfiei vorbeste
despre metanie si spune ca [pe] Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu [fac] plecaciune pana la pamant; iarmiluieste-ma pe mine,
pacatosul [spun] cand ma ridic. Si fac asta si corpul meu imi sugereaza
emotii care sunt in consonanta cu ceea ce spun. Nu pot sa stau in lotus si sa
spun Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine,
pacatosul!pentru ca pozitia de lotus nu imi spune nimic despre pacat. Eu
cand vorbesc de miluire, eu sunt acela care ma ridic si cand cobor in
fata lui Dumnezeu si marturisesc dumnezeirea lui Hristos si
umanitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, cobor pana la pamant cu
fruntea si ma inchin acestei dumnezeiri si umanitati a Lui. De fapt,
facand aceasta, fac cu trupul ceea ce spune mintea si ceea ce traieste
inima.
Ganditi-va un pic la aceste doua posturi pe care noi le avem in spiritualitatea
rasariteana: noi stam inaintea lui Dumnezeu in picioare si stam
inaintea lui Dumnezeu in genunchi si in metanie ele se intalnesc
amandoua. Mai fac unele intalniri despre corp cu diverse persoane interesate
de corp si viata spirituala si cand ii intreb de ce stam in genunchi inaintea lui
Dumnezeu? Ei imi raspund, si imi raspund corect: stam inaintea lui
Dumnezeu in genunchi pentru ca suntem mici, suntem pacatosi, suntem
nedesavarsiti, suntem nedeplini, suntem praf inaintea lui Dumnezeu si avem
o existenta relativa, contingenta si in raport cu bunatatea Lui, faptele noastre
sunt de rusine. De ce stam inaintea lui Dumnezeu in picioare? Tot ei raspund:
stam in picioare in fata lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu ne-a restaurat din
ceea ce eram si prin botez am devenit fratii lui Hristos si fii Lui dupa Har si
atunci Ii putem spune Tata si cand ii spunem Tata putem sa stam in picioare,
in virtutea faptului ca Hristos ne-a restaurat.
 Ce facem in metanie este ca le
facem pe amandoua. E fantastic asta pentru ca[unim] smerenia cu
demnitatea, umilinta cu verticalitatea, cu taria. Crestinismul nu este
doar “sunt un ticalos, sunt un pacatos, (…) nu sunt vrednic sa traiesc in
lumea aceasta“, este si asta dar nu numai asta. Este si“Doamne, mult bine
ne-ai facut noua, ne-ai restaurat, ni Te-ai dat noua ca Trup si Sange, ne
putem impartasi cu Tine, Te-ai facut asemenea noua”. Si cand fac metanie,
de fapt le fac pe amandoua si unesc doua forme de religiozitate pe care nu le
mai vad unite nicaieri. Avem o religiozitate care insista foarte mult pe
smerenia aceasta totala inaintea lui Dumnezeu, cum este islamul si chiar
traditia mozaica. Si avem o spiritualitate in Extremul Orient unde omul este
egalul lui Dumnezeu. Prima pierde restaurarea si a doua pierde
pocainta. Niciuna nu e deplina in viziunea spiritualitatii crestin-
ortodoxe. Adevarata spiritualitate este aceea care uneste pacatul in
care suntem, si e corecta constatarea aceasta, cu restaurarea pe care
am primit-o, si in metanie le fac pe amandoua. Si atuncimetania, ca
exercitiu al corpului, este cel mai adecvat exercitiu care prin corp imi
da exact emotiile care sunt in consonanta cu adevarul de credinta ca
eu sunt in pacat si sunt restaurat, in acelasi timp.
Asta este intr-o convergenta spectaculoasa cu ceea ce constata
neurostiintele, ca postura corpului da forma mintii. Atentie ce facem cu
corpul, cum stam cu corpul cand stam, cum ne bucuram cu corpul
cand ne bucuram, pentru ca anumite miscari pot sa induca o
emotionalitate care sa ne impiedice in viata religioasa.Anumite gesturi,
anumite posturi de dans s-ar putea sa ne impiedice sa traim evlavia dupa
aceea, pentru ca nu putem sa desprindem corpul de emotiile pe care le
sugereaza in pozitiiile lui.
Acum, de ce ar fi toate lucrurile acestea importante din perspectiva crestina?
Perspectiva crestina cumva se bucura de toate aceste dovezi. De ce? Pentru
ca ele scot in evidenta, si prima, acea transformare fizica si acestea patru, ce
scot in evidenta? O plasticitate a fiintei omenesti. Fiinta omeneasca are
darul plasticitatii. Darul plasticitatii este acel dar care ne face pe noi sa
putem participa la activitatea de despatimire. Ganditi-va cum ar arata
umanitatea fara o fiinta plasticizata, care sa poata sa depuna in ea
transformari pe potriva eforturilor ei. N-ar mai fi fost posibila
despatimirea, ar fi fost imposibil orice efort de spiritualizare al
omului si nu ar fi facut nimic asupra firii omenesti, pentru ca firea
omeneasca nu s-ar fi resimtit de pe urma unei experiente. Daca Hristos
ar fi asumat aceasta fire omeneasca si firea omeneasca n-ar fi fost plastica,
capabila sa incaseze experiente si sa se transforme de pe urma lor, ce ne-ar
fi lasat in urma Hristos dupa Intrupare ar fi fost aceeasi fire. Ea s-ar fi largit
foarte mult in ipostasul ei si, in pofida acestei largiri, ar fi revenit la fel dupa
ce El a exercitat aceasta lucrare, pentru ca ea ar fi fost elastica, ea nu s-ar
imprima de ce se face asupra ei. Dar Dumnezeu Insusi ne-a facut asa. Maxim
Marturisitorul ne incredinteaza de acest gand, ca Dumnezeu a facut
omul in vederea indumnezeirii, deci l-a facut cu aceasta plasticitate,
ca el sa se miste de la existenta la existenta cea buna si prin existenta cea
buna la existenta cea vesnica. Omului i s-a dat sansa unui progres
duhovnicesc, ca el sa se faca din ce in ce mai incapator in trupul lui si
in sufletul lui cu cele duhovnicesti, transformandu-se ireversibil prin
ceea ce face. Asta a fost darul plasticitatii care i s-a dat omului.
De aceea, teologia vine si spune ca aceste dovezi sunt dovezi (…) scot la

suprafata cateva aspecte de plasticitate

care de fapt caracterizeaza intreaga fire omeneasca si pe care noi o
recunoastem transformata de experienta, in sfinti. Sfintii ne arata cum o
activitate de despatimire dusa indelung, ca un antrenament
duhovnicesc, ajunge sa se imprime in fiziologia lor. Il zgandari si el nu
mai este rau, il tulburi si el nu se tulbura, il agresezi si el nu iti raspunde
agresiv. Din iubire si din virtute nu il mai scoti. Asta inseamna ca el s-a
imprimat cu aceste lucrari duhovnicesti. Chiar daca ar fi sa nu
introducem Intruparea ca experienta, toti dreptii Vechiului Testament ne
arata ca omului i s-a dat prin chipul lui Dumnezeu – care este tot harul lui
Dumnezeu, tot ajutorul lui Dumnezeu, dar nu este acest ajutor intensificat de
Intruparea lui Hristos, ci este un ajutor mai putin pronuntat – sa se poate
exercita aceasta transformare in care Insusi Dumnezeu participa, conform
intelegerii pe care ne-o da Sfantul Maxim Marturisitorul. Sfantul Maxim
Marturisitorul ne spune ca in orice om care are chipul lui Dumnezeu in el
si in orice progres pe care il realizeaza Duhul lui Dumnezeu care este
in om, indispensabil legat de sufletul lui prin suflarea aceea de viata
care i s-a dat, Duhul lui Dumnezeu il asista, il sprijina, il sustine pe
om sa faca aceasta biruinta cu binele lui spiritual asupra trupului sau.
Si atunci intelegem de ce plasticitatea aceasta a biologiei nu este decat un
varf de iceberg intr-o fiinta plastica care ni s-a dat cumva ca putinta ca noi sa
largim aceasta. Dar ce spune teologia? Teologia vine si aduce doua
amendamente extraordinare asupra acestei plasticitati, pentru ca experienta
teologiei si a Sfintilor Parinti nu ramane la asta. Experienta Sfintilor Parinti si
a faptului Intruparii, care este centrul revelatiei noastre, vine si lumineaza
toate aceste date. Ce ne spune spiritualitatea si teologia
crestina? Plasticitatea fiintei omenesti nu este data doar pentru
intervalul lumii acesteia. Omul este fiinta inzestrata cu plasticitate in
vederea intiparirii in el pentru vesnicie a lucrurilor pe care le face
aici. Nu doar ca se intiparesc pentru cativa ani. Aici se intiparesc
lucruri pe care omul le ia cu sine in vesnicie. Inseamna ca
responsabilitatea care decurge de aici dupa ce teologia amendeaza
constatarea aceasta, e mai mare. Nu doar ca suntem responsabili pe fiecare
simtamant sau fapta pe care o facem pentru ca ea se depoziteaza in biologia
noastra pentru lumea aceasta. Responsabilitatea este mult mai mare,
pentru ca noi, depozitand in fiinta noastra ceva, noi luam cu noi in
vesnicie lucrul acesta.
 O sa spuneti: unde e bunatatea lui
Dumnezeu? Daca Dumnezeu ne-a facut asa plastici, noi facem un rau si acel
rau ramane in vesnicie, e ca un blestem? Vedeti, Dumnezeu nu a facut asa,
Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca Dumnezeu ne-a dat darul
existentei, existentei vesnice,atentie! De-asta nici nu murim niciodata,
si in iad tot traim cu subiectul nostru personal si cu memoria noastra
si cu faptele noastre. Dumnezeu ne-a dat darul existentei. Acum noi facem
cu existenta aceasta ce dorim, putem face lucruri rele ca sa intiparim in noi
pentru vesnicie acest rau sau putem face lucruri bune si putem intipari in
fiinta noastra lucrurile bune pentru vesnicie. Putinta de a intipari vesnic in
fiinta noastra este un dar extraordinar. Daca n-am putea intipari
vesnic in fiinta noastra binele, tot binele din lumea aceasta nu ne-ar
putea ajuta sa trecem dincolo. Experienta acestei lumi, a iubirii, a
compasiunii, a slujirii celorlalti s-ar sterge si noi am pleca in
Imparatia Cerurilor complet nepregatiti pentru toate cele pe care le-
am acumulat aici. Tocmai sansa ca mi s-au dat sa le intiparesc pentru
vesnicie imi sporeste motivatia de a le lucra. Si tocmai sansa ca eu le-
as putea intipari pe cele rele pentru vesnicie imi da responsabilitatea
sa ma pazesc de ele. Deci ce aduce teologia ca prim amendament aici este
faptul ca faptele noastre se intiparesc in plasticitatea fiintei noastre
pentru vesnicie, nu doar pentru lumea aceasta.
Al doilea lucru teribil pe care il aduce teologia prin faptul Intruparii (…)
este putinta de a sterge raul facut, care altfel s-ar fi intiparit vesnic in
fiinta mea. Dumnezeu vede plasticitatea acestei fiinte si El a facut-o asa ca
noi sa putem sa ne indumnezeim, sa luam cu noi binele pe care El nu l-a
facut in lumea aceasta pentru Imparatia Cerurilor. Dar vede ca aceeasi
plasticitate a fiintei mele poate sa ma faca robul si victima relelor pe
care le-am facut, si odata in viata facute niste rele, eu sa le port cu
mine in vesnicie. Si atunci, din iubirea Lui pentru noi, ne-a dat putinta
pocaintei, ca prin cainta sa stergem in lumea aceasta fapte care altfel
s-ar fi depozitat in noi pentru vesnicie. Nu ni s-a dat vreun fapt prin care
sa stergem cele bune facute in lumea aceasta, ci numai cele rele. Ne-a ridicat
Dumnezeu din acest mecanism orb al biologiei de a plasticiza fara
discriminare si binele si raul cu aceeasi valoare, invesnicind si raul si
binele. Nu ne-a lasat Dumnezeu la mana acestui mecanism orb al
biologiei care tine minte tot, si patima si virtutea, care e pregatit sa
tina minte totul. Si era limpede ca omul… poate nu e prizonier geneticii
sale, ca am vazut ca se poate schimba genetica, dar ajunge sa fie victima
experientei sale. Doamne, daca am gresit, mai pot sa ma

indrept? Exista un fapt care

depaseste plasticitatea medicala constatata stiintific si care
depaseste aceasta conditionare a mecanismului orb al biologiei
noastre, care este cainta. I s-a dat omului putinta prin parerea de rau si
prin Sfanta Taina a Spovedaniei sa se elibereze definitiv de un rau care ar fi
fost vesnic fara pocainta. Nu exista o sansa mai mare pentru om, sa
scape de intrebuintarea negativa a plasticitatii si posibilitatea de a
inmagazina pentru vesnicie in el numai ceea ce este bun.
De aceea Parintele Dumitru Staniloae a scris intr-un loc, inainte ca medicina
sa descopere plasticitatea, neurogeneza sau epigenetica, cuvintele
acestea: “faptele [unor eforturi] si indurari de o clipa se imprima
vesnic in fiinta noastra, ceea ce arata adancimea ei, din care nu mai
sterge nimic nici macar eternitatea“. Asta e plasticitatea dusa la extrem, este
plasticitatea de care vorbeste teologia nu doar ca o fapta se imprima in mine
si cateva ceasuri sunt sub auspiciile ei, fapta pe care o fac se imprima in
vesnicie. Si asta arata capacitatea fiintei mele de a inmagazina toate
experientele si de a se face ea sipetul lucrurilor bune pe care,
facandu-le, le iau cu mine si care ma transforma, in ultima instanta,
sau sipetul lucrurilor rele, daca sunt neatent cu mine, devenind ea o
povara. Si acum spune: “numai cainta noastra, facuta tot in timp,
poate sterge urmele vesnice ale faptelor noastre in fiinta noastra”.
Aici medicina nu mai functioneaza. Medicina poate vedea plasticitatea cu
aceeasi greutate, cea buna si cea rea, si faptul ca a dovedit-o la atat de multe
straturi moleculare, ne arata cat de mult intra viata lumii in viata mea. Cat
de mult patrunde experienta lumii, ceea ce vad, ceea ce aud, in
mecanismele mele cele mai profunde. Asta este extraordinar. De
aici atentia totala la simturi, care sunt ca niste porti prin care intra
lumea in mine si imi schimba insasi mecanismele cele mai adanci ale
trupului. Si il face pe el sa fie potrivnicul spiritului, daca nu am fost
atent cu ce m-am hranit. Asta este extraordinar. Dar medicina si faptele
stiintei nu imi scot in evidenta faptul ca plasticitatea aceasta a corpului nu
este egala fata de rau si fata de bine, sub Taina Spovedaniei si a caintei.
Pentru ca atunci cand prin cainta imi pare rau de ce am facut, raul se
sterge. Si se sterge vesnic, desi l-am pocait, l-am plans, intr-o
perioada limitata de timp.

Si mai departe spune asa:

“Dumnezeu cel intrupat, dand faptelor Sale, ca Om, savarsite o
singura data in timp, o valoare vesnica, a dat aceasta valoare faptelor
tuturor fratilor Sai intru umanitate”. Ce aduce crestinismul prin
Intrupare, cu referire la aceasta plasticitate? Hristos S-a facut om. Facandu-
Se om, cu iposasul Lui dumnezeiesc, a pus firea omeneasca intr-o lucrare
fara precedent, deschizand fiinta omeneasca catre o iubire desavarsita pentru
Dumnezeu, El fiind Om si pentru oameni, El fiind si Dumnezeu. Ca in Iisus
Hristos umanitatea a iubit desavarsit pe Dumnezeu, El fiind Omul
care L-a iubit desavarsit pe Dumnezeu, ca sa ne dea noua marturie de
cum trebuie iubit Dumnezeu, cum poate fi iubit Dumnezeu de un om,
dar in El este dumnezeirea in stare de iubire desavarsita fata de
oameni, pentru ca el este si Dumnezeu.
Si ipostasul Lui rastignit cu firea Lui omeneasca si cu firea Lui
dumnezeiasca, ne arata cat de mult ne iubeste pe noi Dumnezeu si
cat de mult putem iubi noi pe Dumnezeu. In aceeasi Cruce se vede
aceeasi dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni si a omului pentru
Dumnezeu.
In Iisus Hristos rastignit vedem, de fapt, pe Dumnezeu care iubeste
atat de mult pe om, incat trece prin moarte pentru el. Dar tot in Iisus
Hristos rastignit vedem pe omul care iubeste pe Dumnezeu atat de
mult, incat prefera sa treaca prin experienta mortii decat sa se
desparta de Tatal.
Si aici firea omeneasca s-a largit in suprema ei plasticitate, ajungand sa fie in
ea incaputa bunatatea cea mai mare, jertfa cea mai mare, suportabilitatea
relelor oamenilor in versiunea cea mai mare. Hristos a dus firea
omeneasca, in virtutea plasticitatii ei, imprimand in ea o singura data
prin faptuirea Lui, pentru vesnicie, toate aceste putinte ale firii
omenesti. Daca cineva ne-ar fi spus asta acum 30 de ani era greu s-o
credem. Uitati cum gesturile noastre, ne spune medicina, se imprima pentru
cateva ceasuri si repetabilitatea unor fapte facute cu dedicatie si
pasiune, se imprima in noi foarte repede, pe o perioada lunga de
timp. Si cu cat suntem mai pasionati, cu atat corporalitatea noastra
se adapteaza, intiparind in ea pe perioade foarte lungi, aceste
abilitati. Acum, gandindu-ne cat de tare a iubit Hristos umanitatea,
Dumnezeu fiind, cu puterea ipostasului Sau dumnezeiesc care a lucrat atat de
mult in firea omeneasca cele bune, venind cu experienta din vesnicie a
bunatatii si a iubirii jertfelnice, cat de mult a imprimat El in firea
omeneasca toate aceste daruri si cum s-au imprimat ele pentru
vesnicie, daca eu le pot intipari in mine in orice moment, in 30 de minute
pot sa las o urma in fiinta mea.

Si asta ne arata cumva de ce

Intruparea ne-a dat noua acces la o alta fire decat firea
noastra. Pentru ca noi atunci cand ne impartasim cu Trupul si Sangele
lui Hristos, noi ne impartasim cu Trupul, Sufletul si Sangele lui
Hristos, al umanitatii Sale, trecute prin moarte. Nu ne impartasim cu
Hristos dinainte de rastignire. Noi mancam o fire omeneasca
imbunatatita. Si atunci cand omul, straduindu-se prin viata religioasa, prin
experienta vietii spirituale, sa-L aduca pe Hristos in el, prin cuvintele lui, prin
faptele lui, prin Sfanta Euharistie, prin pocainta, departandu-se de relele pe
care le-a facut, el incearca sa intipareasca in fiinta lui o farama din
plasticitatea pe care El a savarsit-o in fiinta lui. Adica toata stradania
vietii in Biserica este pentru a spune lui Hristos: Doamne, fa in mine ce ai
facut in Tine, fa cu mine ce ai facut cu firea Ta!Si ajuta-ma sa
beneficiez, sa ma imbogatesc, sa ma intaresc din roadele acestea.
Medicina ne spune ca lucrul acesta este posibil si teologia vine si ne spune ca
asa este, dar pentru vesnicie si asa este, dar faptele rele le putem sterge
sub puterea tainica a pocaintei.
“Cu atat mai mult”, incheie parintele Staniloae, “Dumnezeu intrupandu-
Se a dat faptelor Sale ca om savarsite in timp o valoare vesnica“. Ce a
facut Hristos in firea Lui, in virtutea acestei plasticitati care retine toate
experientele, este valabil pentru vesnicie. Cand spunem in Troparul Nasterii
Mantuitorului: “Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeule, rasarita lumii Lumina
cunostintei”. Foarte multe din lucrurile pe care le-am spus se asaza intr-un
context mai larg si contextul este acesta: cunostintele noastre despre
lume, informatiile noastre despre lume, au putinta sa ne transforme
viata? Foarte probabil ca nu. Exista foarte multe cercetari care arata ca
umanitatea de astazi nu traieste in formatul care valorifica toate achizitiile ei
de cunoastere. Noi stim multe, ca umanitate, dar traim foarte jos in
raport cu ceea ce stim. Foarte putine din lucrurile pe care le stim, unele
dintre ele constatate de ani de zile, de zeci de ani, nu au fost imediat
implementate in insusi felul nostru de a fi. Acestea sunt dovezi care arata
lucrul acesta. Medicina cunoaste fenomenele de neuroplasticitate, psihologia
cunoaste experientele de priming, de conditionare subliminala, de ani de zile.
Noi stim deja prin cercetarile stiintifice ca experientele culturale, filmele,
muzica, ne transforma emotionalitatea, ne dau alte ganduri care sunt
diametral opuse cu starile spirituale. Noi stim asta, lucrurile sunt
dovedite fara dubii, si totusi societatea pune in circulatie foarte multe
din continuturile care distrag pe oameni de la viata spirituala si
distrug disponibilitatea lor pentru viata spirituala, avand parte de
persoane mai putin profunde. Deci lumea, cumva, nu traieste in
corespondenta cu ceea ce stie. De-asta exista cunostinte, dar
cunostintele nu iti schimba viata, e adevarat asta. Si spiritualitatea si
experienta teologica a Sfintilor Parinti spune la fel. “A sti” nu exercita o
presiune suficient de mare asupra lui “a fi“, e clar. De-asta in troparul
Nasterii Mantuitorului spunem ca El este Lumina cunostintei. Toate
cunostintele despre lume imi dau o anumita lumina, dar Lumina cunostintei
este aceea care transforma viata si transforma viata nu un set de

informatii, ci o Persoana; si nu o
persoana care face ceva cu ea si pleaca din lumea aceasta, ci o
Persoana care dupa ce a indumnezeit firea omeneasca se lasa pe Sine
ca hrana pentru noi. Si atunci cand ea se lasa ca hrana si-si impartaseste
aceasta fire transformata de viata ei, indumnezeita de viata ei, care o lasa la
dispozitia impartasirii noastre libere si imbunatatite prin Botez si prin Sfintele
Taine, atunci firea omeneasca cu adevarat se transforma. De-asta
transformarea cunostintelor in ceva care schimba viata e posibila prin
experienta unui subiect si acela este Fiul lui Dumnezeu facut Om. De-
asta crestinismul nu schimba lumea cu cartea, ci schimba lumea cu
viata, viata lui Dumnezeu facut om – si care da omului o alta viata.
In felul acesta, plasticitatea se implineste, cumva, si isi arata sensul ei in
teologie. Vedeti ca cele mai recente cercetari medicale, unele sunt din 2015,
2016, 2017, sunt deja in traditia patristica. Este incredibil cum medicina
ajunge sa vorbeasca astazi despre lucruri despre care Sfintii Parinti le-au
experimentat in trecut. Asta ne incarca cu o responsabilitate imensa pe
tot ce facem, pe toate lucrurile pe care le savarsim sau le dam altora,
copiilor sau apropiatilor nostri ca experienta si arata cat de important
este sa fim atenti la conduita filocalica a crestinului care isi
supravegheaza atent toate lucrurile. Dar, mai ales, toate ne arata modul
minunat in care Dumnezeu a alcatuit lumea si ce se intampla de fapt cu
adevarat cu fiinta omeneasca atunci cand Hristos vine in mijlocul oamenilor
ca si Prunc, largind si exploatand la maximum plasticitatea fiintei
omenesti ca sa imprime in ea lucrari in acord cu dumnezeirea Lui si
sa ne lase si noua aceasta sansa extraordinara de a trai in umanitatea
noastra ceea ce a trait El in umanitatea Lui si de a ne bucura de
comuniunea lui Dumnezeu cu noi”.