Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Psihologie si Științele Educatei

Anul I, Forma IF, Grupa IV

Marin (Simion) Ștefania - Cristina

Recenzie

„Curs de deontologie si integritate academica”

Cursul, apărut in 2018 la Universitatea Naționala de Arte din București, îi are ca autori
pe Constantin ASLAM, Cornel Florin MORARU și Raluca PARASCHIV, cadre didactice în
cadrul Universității, cursul fiind predate studenților masteranzi din anul I.

Structurat în șapte capitole, cursul oferă o bogată încercare de fundamentare filozofica

a profesorului de „mastere” a eticii academice . El răspunde necesitații cunoașterii principiilor
si regulilor integrității academice, încercând sa configureze atât modelul integrității, cât si
modelul deontologic in etica învățământului vocațional.

Primele doua capitole: „deontologia si integritate academica” si, respectiv, „Etica

academica in contextul dezbaterilor etice de ieri si de azi” îl au ca autor pe Constantin
ASLAM, absolvent al Facultății de filozofie si doctor in istoria filozofiei.

Dintr-un început Constantin ASLAM tine sa precizeze faptul că, atât cunoașterea
experiențelor morale, teoriile la nivelul de cunoștința individuala, a acțiunilor si deciziilor
morale, cat si cunoașterea normelor etice si a relevantei si întemeierii codurilor etice aparțin
eticii aplicate, pe care o considera ca fiind o ramura a filozofiei.

Domeniul filozofic de la care se revendica etica aplicata ar fi - potrivit autorului - cel

al „filozofiei poetice „ deschis de „critica rațiunii poetice”a lui Immanuel Kant. De altfel,
sistemului filozofic Kantian ii sunt atribuite bazele apariției „eticii deontologice”, potrivit
demonstratiri susținute, in cadrul cursului, de lectorul universitar doctor Cornel Florin
MORAR (pag. 47 - 53). Din perspectiva prezentului, domnul ASLAM tine sa precizeze, chiar
in introducere, alături de celelalte arii de cercetare a moralității cum ar fi: bioetica, etica in
afaceri, etica in mass-media, etica politica, etica sociala, etica cercetării s.a.m.d., un domeniu
distinct de reflecție si gândire critica, care a reorientat filozofia tradițională centrala, de obicei,
pe metafizica, ontologie sau gnoseologie.

Citând din René Descartes - „discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea si a
căuta adevărul in științe” autorul afirma ca „din perspectiva moderna”, încă de la începuturile
modernității rațiunea a fost echivalata cu bunul simt, precum si cu capacitatea naturala a
mintii noastre de a deosebi binele de rău si adevărul de eroare.

Încercând sa răspundă la întrebarea „ce sunt normele morale ?”, domnul Constantin
ASLAM ne trimite, din nou, la scrisurile lui Immanuel KANT „Antropologia in sens
pragmatic” la cele trei forme de manifestare a egoismului in lume: egoismul logic, egoismul
estetic si egoismul moral in care „toate scopurile se limitează la sine”.

Părăsindu-l, însă, pe KANT și încercând revenirea la subiectul propus de întrebare din

titlul secțiunii, autorul ține să sublinieze că, fără să intrăm în dezbaterile complexe privitoare
la geneză sa, “trebuie afirmat clar că moralitatea umană a apărut pe lume și s-a diferențiat de
cea animală, pe măsură ce au fost produse mecanisme de armonizare a egoismelor morale
individuale”.

Spre deosebire de animale care manifestă „forme rudimentare de moralitate prin

intermediul emoțiilor morale” - compasiunea, cooperarea și întrajutorarea, îngrijirea
bolnavilor - la om “moralitatea este reglementată prin norme etice ce tind să aibă o valoare
universală”, raportarea la bine și la rău fiind un proces abstract și dezinteresat. Normele
morale nu doar prescriu comportamente dezirabile, ci fixează “modele de umanitate” spre
care să tindă oamenii.

În fine, întrucât - în contemporaneitate - practicile morale ce dau conținut și eticii

academice, se “intersectează” cu o serie de legi (norme juridice) autorul se ocupă și de
distincția și specificitatea celor două categorii de norme.

Capitolele 3, 4 și 5 din Curs sunt redactate de lectorul universitar doctor Cornel -

Florin MORARU care tratează sentimentele morale și dezvoltarea conștiinței morale, marile
teorii etice din istoria filozofiei, precum și imaginea publică și integritatea academică.

Făcând legătura cu conținutul capitolelor anterioare, domnul MORARU ține să

precizeze, din chiar introducerea la capitolul privind sentimentele morale și dezvoltarea
conștiinței morale, că etica academică, ca ramură a eticii aplicate, are două componente
principale: deontologia academică și integritatea academică.
 Prima componentă vizează - subliniază autorul - suspectarea codurilor și normelor de
etică specifică lumii academice. Așadar, respectarea normelor etice de frica secțiunilor și a
oprobriului public.

Cea de a doua componentă vizează internalizarea, asumarea valorilor etice și a unui

comportament etic cotidian. Această componentă duce la dezvoltarea unei conștiințe etice
pornind de la celebrul “zoon politikan” al lui Aristotel, din “Politica” aurorul consider că
omul ca ființă social, iși formează comportamente, la început prin imitație pornind de la
cutumele societății în care trăiește, iar, ulterior, prin conștientizare și intenalizare.

Vorbind despre constanta morala -cu si despre constiinta, in general -autorul face
distinctia dintre simpla observare a fenomenelor exterioare si raportarea la sine din
perspectiva unui anumit set de valori ale eului.

Simplificand, domnul MORARU preia ideea larg acceptata ca, constiinta morala este
reportarea genetica la o actiune -fie proprie, fie a altcuiva -prin prisma ideii de BINE.

Frica, rusina de sine -cele trei sentimente mentionate in titlul primei Sectiuni a
Capitolului 3 -sunt tot atatea moduri de raportare la neconformitatea de BINE.

Facand trimitere la temele principale ale cursului, frica de pedeapsa si rusinea pot fi
privite ca doua etape ale componentei deontologice a eticii avcademice, pe cand sentimentul
vinovatiei apartine componentei integritatii.

In Capitolul 4 al cursului, domnul Cornel- Florin MORARU isi propune analizarea

marilor teorii etice din istoria filozofiei: etica virtutii, deontologismul, utilitarismul si
prescriptirismul universal, abordand -in sectiunea de deschidere -contextul istoric si social, al
dezvoltarii teoriilor etice, etica fiind o disciplina ce vizeaza omul in comportamentele sale
societale si in interactiunea cu semenii.

Abordand „etica virtutii” autorul trece, inca de la inceputul Sectiunii 2 a Capitolului, o

importanta precizare de ordin etimologic, precizand ca, la vechii greci, cuvantul avea sensul
de „buna potrivire”, a unui om, a unei vietuitoare, a unui obiect, cu natura sa, cu „menirea” cu
care a venit pe lume, cu destinul prescris de zei. Virtutea era, pentru greci, buna potrivire cu
natura, armonizarea omului cu intregul din care face parte, fie el un „intreg social” , fie un
„intreg cosmic”.

Făcând trimitere Iliada lui Homer (sec IX-VIII i. Hr.), autorul vorbește chiar despre o
etica a acestuia potrivit careia, daca fiecare si-ar asuma propria natura, memoria cu care a
venit pe lume si ar face - bine! - lucrurile la care se pricepe cel mai bine, atunci intreaga
societate ar avea de castigat. Virtutea implica, in vremurile arhaice -sustine domnul
MORARU - urmarea vocatiei, vocatie privita ca fiind intiparita in natura noastra inca de la
nastere. „Etica vocației susține, cam abrupt, autorul - ar putea fi privită ca o specie a eticii
virtuții”.

Platon și Aristotel - într-un alt context istoric și social - pornind de la etica arhaică a virtuții
individuale - vor ajunge la teoria filozofică a virtuții universale.

Virtutea ține de natura umană, dar nuca menire divină, ci ca proces al rațiunii. Pentru
Aristotel (“Etica Nicomatică”) virtutea este “măsura jută în raport cu noi, determintă de
rațiune și anume în felul în care o determină posesorul înțelepciunii practice”. Domnul
MORARU afirmă, astfel, că ceea ce încearcă, de fapt, Aristotel, este “să traseze o
corespondență între comportamentul moral și raționamentul moral”, moralitatea fiind strîns
legată de raționalitate ca temelie care se poate clădi un character integru.

Secțiunea a treia a capitolului patru - dedicate teoriilor etice din istoria filizofică, este
consacrată lui Immanuel KANT și apariției eticii deontologice, De altfel, filozofului german i-
au fost acordate spații consistente încă din prima secțiune a cursului referitoare la
“Fundamentele filizofice ale etiticii academice”.

Domnul MORARU atribuie, pe buna dreptate, sistemului filozofic Kantian originile

apariției eticii deontologice. Clădit pe trei piloni fundamentali, problema cunoasterii,
problema libertății și problema esteteticii, - în tratarea cărora au fost scrise Critica rațiunii
pure, Critica rațiunii poetice și Critica facultății de judecare -, sistemul Kantian delimitează,
cu exactitate, domeniile în care putem folosi, cu sens, judecăți de cunoaștere, judecăți etice și
judecăți estetice.

Relevant pentru teoria morală Kantiană este faptul că domeniul secțiunii poetice se
referă nula ceea ce este, ci la ceea ce a trebui să fie, ceea ce trimite c[tre un anumit tip de
“obligație morală”, catre datoria morală cum o numește KANT.

Referindu-se la lucrarea “Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul consider că, în

viziunea lui KANT, consecințele faptelor nu contează, din punct de vedere etic, atât de mult
precum contează interacțiunile.

Domnul MORARU subliniază că, voința bună este temeiul eticii Kantiene, idealul
spre care și ce rațiune practică trebuie să se îndrepte. Adevărata menire a rațiunii practice nu
trebuie să fie alta deât aceea - preciza KANT în “Întemeierea metafizicii moravurilor” - “de a
da naștere unei voințe bune în sine, iar nu ca mijloc pentru alt țel”. Voința bună nu ar trebui să
țină cont de elemente exterioare (scopuri, consecințe), KANT gândind datoria ca un fel de
auto-constrângerea a rațiunii poetice care se constituie ca “sursă a valorii morale”. Datoria
este voința bună supusă constrângerilor subiective ce vin dinspre conștiința noastră morală.
„Rațiunea practică iși dă sieși norme de comportament”, subliniază autorul.

Pentru KANT există - sub constrângerea datoriei - două tipuri de acțiune: acțiunea
conformă datorie și acțiunea din datorie, fără un scop - egoist. Acțiunea din datorie coincide
cu dobândirea unei voințe bune, adică a unei conștiințe morale mature.

Potrivit autorului, în concepția lui KANT din coincide cu datoria voinței bune, adică a
unei conștiințe morale mature.

Revenind la obiectivele cursului, respectiv la etica academică, domnul MORARU

subliniază faptul că, acțiunea din datorie vizează latura de integritate, pe când acțiunea
conformă datoriei vizează respectarea codurilor deontologice.

În secțiunea ”Utilitarismul și doctrina fericirii”, profesorul MORARU ține să precizeze

încă de la început, că “Alternativa modernă la etica lui Immanuel KANT este o etică a fericirii
care a fost dezvoltată, dinainte de KANT, în special de filozofii din școala empirismului
englez (…) ” “etica fericirii nu este o teorie unitară, ci o sumă de teorii individuale, dezvoltate
intr-un interval de aproape două secole și legate laolaltă printr-o presupoziție fundamentată
căutarea fericirii stă în natura umană și orice acțiune ce produce fericire este acțiune morală
deoarece este în conformitate cu înclinațiile morale ale omului”.

Autorul se concentrează, în această secțiune asupra teoriei utilitariste dezvoltată de J.S.

MILL. În esență, principiul utilității iși are originea în economie, în opera lui Adam SMITH.
Celebre “Avuția națiunilor”, cartea fundamentală a lui SMITH a influențat crucial întreaga
lume cultural englezească, părintele economiei moderne punând problema relațiilor
economice dintre ramuri în termeni de interes, fericire, utilitate. Traducând în termeni etici,
calculul „cost-beneficiu” MILL susține ideea că o acțiune este morală dacă maximizează
nivelul de fericire al societății. Potrivit lui MILL, principiul utilității „nu vizează cea mai mare
fericire a agentului însuși, ci cea mai mare cantitate de fericire a tuturor”.

Dacă pentru KANT, - observă domnul MORARU - intențiile erau cele ce decideau
moralitatea, pentru MILL consecințele sunt cele care decid, în mod exclusiv, asupra
caracterului moral al unei acțiuni, ceea i-a determinat pe unii comentatori să afirme că
utilitarismul este un fel consecinționism nedorit. Situând-ul pe Valentin MUREȘAN cu
“Trei teorii etice, KANT, MILL, HARE” preia, așadar, explicația potrivit căreia, MILL
consideră etice doar acele acțiuni a căror consecințe maximizează plăcerea sau fericirea
generală.

Secțiunea a 5-a denumită “Prescripționismul universal și cele două niveluri de gândire

morală” este dedicată lui Richard Mervyn HARE, unul dintre cei mai apreciați eticieni
contemporani, fost profesor de filozofie la Oxford.

HARE a încercat unificarea gândirii etice, prin demersul de a aduce la un numitor

comun mai multe abordări teoretice - ce se excludeau reciproc din punct de vedere logic -
cum ar fi descriptivismul intuiționist și non-descriptivistul iraționalist - emotivismul.

Pentru a face înțeles demersul lui HARE, autorul se ocupă distincție între “etica
teoretică sau formală” și “etica de substanță”- adică acea parte a unei teorii etice care are rol
normativ asupra comportamentului nostru.

“Ideea principală a eticii teoretice a lui HARE este aceea că propozițiile morale sunt
prescripții universalizabile dominante”, subliniază autorul. El subliniază faptul că teoria lui
HARE privitoare la cele două niveluri ale gândirii morale - “etica teoretică sau formală” și
“etica de substanță”- este des invocată și citată în contextul discuțiilor actuale privind etica
academică.

În cel de-al 5-le capitol al cursului, MORARU iși propune și ne propune “O scurtă
istorie a imaginii publice”. De la doxa la brandul personal este secțiunea în care autorul
încearcă să argumenteze că “imaginea publică” a fost un subiect important de dezbatere încă
de la PLATON și de la încercarea acestuia de a reabilita imaginea lui SOCRATE - știrbită de
acuzarea și condamnarea la moarte - în trei dintre celebrele dialoguri: “Apărarea lui
SOCRATE“,“Criton“ și “Phaidon”.

Coborând în timp și utilizând instrumentele etimologiei și semanticii, autorul dă

sensuri și aduce în contemporaneitate, “la subiect”, doxa - celebritatea Greciei antice și faima
- reputația - ceea ce se spune despre cineva. Pornind e aici, domnul MORARU consideră: “ ca
și în Grecia sau la Roma, brandul este o scurtătură care ne scutește de ne informa și raționa de
fiecare dată cu privire la ceva. Si, mai departe, forțând ușor concluziile: ”(…) ideea de imgine
publică sau brandul personal (în zilele noastre) încât suntem nevoiți să ne bazăm pe intuițiile
noastre morale sau pe diverse “scurtături” în luarea deciziilor”.

MORARU amintește, în deschiderea secțiunii a doua, că așa cum a evocat în capitolele

pe care le-a relatat “practica dezbaterilor datează încă de la începuturile antice ale civilizației
europene”. Practica dezbaterilor a devenit, cu timpul, un imperativ nu doar cognitiv, ci și
moral: nici o idee nu poate fi considerată adevărată; în mediul academic, decât prin supunerea
sa dezbaterii publice, iar participarea la o astfel de dezbatere este un semn al onestității
cercetării. Așadar, toate rezultatele cercetărilor, indiferent de domeniu, trebuie făcute publice,
supuse dezbaterilor, dar și verificărilor privind originalitatea și onestitatea. “Polemica” sau
dezbaterea de idei este “motorul” lumii academice și, în același timp, mecanismul de reglare
și de evitare a eventualelor aspecte negative, subliniază autorul.

Dintre seturile de reguli elaborate de universitățile din întreaga lume, cele mai
cunoscute și cele mai larg aplicate sunt cele cinci adaptate de Universitatea din Oxford la
1890.

Profesorul MORARU prezintă - în continuarea secțiunii - cele cinci principii, însoțite

de explicații și comentarii.

Pentru rigoarea și utilitatea lor merită - cred - să reiterez cele cinci principii si anume:

1. În orice polemică (științifică, filozofică, politică ș.a.m.d.) discuția trebuie să se rezume la

schimbul de idei și numai la acele idei care au relevanță pentru problema în cauză.

2. Părțile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii științifice, fie date concrete care
sunt relevante în ceea ce privește problema discutată.

3. Părțile nu au voie să aducă în discuție moralitatea, temperamentul sau trecutul adversarului.

4. Părțile nu au voie să pună în discuție motivele care determină atitudinea ideatică a

adversarului.

5. Etichetarea de orice tip a adversarului nu este permisă și arată lipsa de argumente.

Ultimele doua capitole ale cursului, redactate de Constantin ASLAM și Raluca

PARASCHIV sunt dedicate Eticii universitare la Universitatea Națională de Arte din
București și, respectiv Recomandărilor privitoare la scrierea unei dizertații.

Pornind de la cele două componente ale eticii academice - cea a integrității si cea
deontologică, domnul ASLAM încearcă să particularizeze făcând, la randu-i, uz de
instrumente etimologice și semantice pentru a ajunge, de pildă, - citându-l pe K.S. JAFFE - la
ideea că până pe la începutul secolului XVIII, când a dobândit sensul de “capacitate de creație
artistică”, “geniul nu era un om anume, ci o trăsătură de caracter: artistul nu era geniu, ci avea
geniu”.
 Profesorul ASLAM susține că: “Cucerirea și impunerea demnității adică dorința
irepresibilă de a fi recunoscut ca om de valoare și, deopotrivă, ca artist bun, luptă pentru
afirmarea unicității individuale și a personalității creatoare unicitatea și esteticul în aceeași
conștiință abstractică”.

Cum era și firesc, autorul ține să marcheze momentul ianuarie 2007 când România a
aderat la Uniunea Europeană, ceea ce a deschis procesul amplu de remodelare ți
compatibilizarea legislației românești cu aquisul comunitar.

Dorind să răspundă la întrebarea dacă adaptarea Codului de etică universitară la

Universitatea Națională de Arte este doar un răspuns la obligație instituțională de aliniere la
standardele europene, profesorul ASLAM afirmă: “Trebuie răspuns, fără ipocrizie, că
Universitatea Națională de Arte a început să aibă o nevoie imperioasă de un cod etic care să
reglementeze, explicit raporturile dintre toți participanții la viața academică, din momentul în
care creația artistică a fost dublată de activitatea de creație științifică. În acel moment în care
s-a hotărât că artistul în arte vizuale, absolvent de licență trebuie să devină și cercetător, dacă
dorește să urmeze masterul și școala doctorală morala vocației a făcut un pas în spate,iar
aspectele deontologice explicite ale eticii universitare au început să ocupe un rol de primă
mărime!”

Cum ultimul capitol al cursului este pur tehnic, conținând recomandări standard cu
privire la scrierea unei disertații, voi încerca formularea unor considerații generale din
perspectiva unui începător în studiul psihologiei.

Este evident că întreprinderea celor trei autori, este, din perspectivă formativă
complexă și interesantă. Ea este pentru orice om cu vocație intelectuală utilă, cuprinzând
numeroase referințe istorice - culturale, de natură să ne readucă în memorie sau să ne
completeze repere importante de și din cultura generală.

Dată fiind formația autorilor, lucrarea abundă în considerații ce țin de filozofi,

filozofie, școli filozofice.

În privința utilității practice a demersului nu pot emite judecăți de valoare întrucât nu

cunosc măsura în in care masteranzii de la Universitatea Națională de Arte au reperele
culturale pe care să așeze motivele informațional - formative oferite de Cursul de deontologie
și integritate academică pe care am încercat sa-l recenzez.