Universitatea SPIRU HARET

Facultatea Psihologie şi Științele Educației

Anul I, IF, Grupa 4
Marin (Simion) Ștefania - Cristina

Educația factor al dezvoltării umane

În secțiunea “Factorii dezvoltării” din cadrul cursului “Psihologia Dezvoltării”,

autoarea, Doamna Conferențiar Universitar Doctor Ioana LEPĂDATU, afirmă, încă de la
început, cu valoare de postulat: “Puține sunt domeniile în care psihologia se pune de acord,
Cu privire la ereditate, mediu, educație, cei trei factori ai dezvoltării, se recunoaște, în
unanimitate, rolul lor în dezvoltarea fizică, chiar dacă în istoria gândirii psihologice au existat
fie accente fie accente puse excesiv pe ereditate (ambientaliste), fie pe educație
(interacționiste)”.

În cele ce urmează ne vom ocupa de educație ce-a care controlează și organizează

influențele mediului asupra dezvoltării omului, adaptându-le la particularitățile de vârstă și
individuale ale fiecărei ființe umane. Așadar, educația face legătura și mediază între
potențialitatea de dezvoltare propusă de ereditate și oferta de posibilități ale mediului.
Educația armonizează interacțiunea ereditate-mediu și creează climatul favorabil actualizării
potențialităților genetice, fapt pentru care se susține, pe drept cuvânt, că educația este o
activitate umană specializată în dezvoltare.

Etimologic, termenul de educație (de la latinescul educo/educare), înseamnă a crește, a hrăni,

a cultiva, a instrui, a forma, a scoate din, a duce, ș.a.. Deci, educația presupune a scoate
individul “din starea de natură” și a-l introduce “în starea de cultură” - în sensul larg al
termenului.

Despre rolul sau puterea educației și ponderea ei în dezvoltarea psihică a omului, s-au
formulat, de-a lungul timpului, diverse concepții și teorii.

Încă de la filozoful grec presocratic DEMICRIT (461 î.Hr - 360 î.Hr) sunt sunt
cunoscute idei despre importanța și eficacitatea educației: “Educația - scria Democrit -
transformă pe om si, făcând aceasta, ea creează o a doua natură.”.
 Gânditorii Renașterii - Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi - au susținut cu tărie
puterea educației în formarea omului. Astfel, filozoful și pedagogul COMENIUS (1592 -
1670), considerat părintele educației moderne, susținea că “Nimeni nu poate deveni om dacă
nu capătă învățătură”. Polemizând cu cei care afirmau că există “capete stupide” ce nu sunt în
stare să învețe ceva, Comenius le explica: “E îndoielnic să existe o oglindă atât de murdărită,
încât să nu reflecte, totuși, imagini într-un fel oarecare, e îndoielnic să existe o tablă atât de
zdrențuroasă, încât să nu putem scrie totuși, ceva pe ea. Dacă se întâmplă ca oglinda să fie
plină de praf sau de pete, înainte de a ne folosi de ea, trebuie să o ștergem, iar o tablă prea
zgrunțuroasă, trebuie s-o dăm la rindea”.

În secolul al XVII-lea, filozoful și omul politic britanic John Locke (1632 - 1704) s-a
pronunțat categoric în favoarea educației, susținând ideea că sufletul copilului este o “tabula
rasa”, “o hârtie alba sau ceva pe care o poți forma cum îți place”.

În secolul al XVII-lea, filozoful materialist și senzualist francez C.A. Helvetius (1715 -

1771) afirmă - în lucrarea sa “Despre om” - că oamenii se nasc cu aceleași capacități, iar
diferențele dintre ei, inegalabile, ca fiind generate de diferențele de educație, întrucât “eduția
poate totul”.

Pornind de scepticismul pedagogic al lui Kant, filozoful german Arthur Schopenhauer

(1788 - 1860), creatorul pesimismului filozofic susține că educația este neputincioasă în fața
trăsăturilor moștenite ale omului, datul nașterii este cel care apasă, de-a lungul vieții cu forța
unui destin implacabil.

În secolul XX, în psihologia tradițională, au existat două școli principale de gândire în

ceea ce privește devenirea umană: behaviorismul și nativismul. Behaviorismul, având ca
reprezentant principal pe J.B. Whatson care susținea, în lucrarea sa “Psihologia văzută de
behavioriști” (1913), ideea că dezvoltarea omului este, în cea mai mare măsură, un rezultat al
influenței mediului. În opoziție cu behaviorismul, nativismul susținea că dezvoltarea se
datorează, în principal, genelor și cromozomilor, dezvoltarea copiilor fiind determinată,
aproape în totalitate, influențelor genetice.

Educația este considerată factorul cel mai important al dezvoltării psihice umane, ea
fiind ansamblul de acțiuni și activități care integrează ființa umană ca pe un factor activ, se
desfășoară sistematic, unitar, organizat având un conținut cu necesitate diferit de societate,
uzând de procedee metode, mijloace adecvate și fiind condusă de factori competenți special
calificați.

“În sens larg, educația este activitate specifica umană care mijlocește și diversifică
raporturile omului cu mediul, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a
societății prin intermediul omului. Educația este liantul dintre potențialitățile de dezvoltare
date ereditatea individului și o forță de posibilități furnizate de mediu” (Ioana Lepădatu -
“Psihologia Dezvoltării” - pag. 29).

Așadar, dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii complexe ereditare - mediul -

educație.

Educația este o formă organizată, sistematică și continuă de formare a personalității

umane, educația optimizând, în măsura posibilităților, relația ereditate - mediu.

Educației îi revine rolul conducător în formarea și dezvoltarea personalității deoarece

ea depistează predispozițiile ereditare, le diferențiază și le potențează intrarea în funcțiune,
multiplicându-le forța.

Educația creează premisele interne favorabile acțiunii pozitive a anumitor factori

externi, formarea personalității fiind atât efectul acțiunii educative, cât și premisa pentru
derularea acestora.