Prof. univ. dr.

Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Tema 1

EDUCAŢIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

1.1. Educaţia. Evoluţia conceptului

 Educaţia este o componentă complexă a existenţei umane, o

întâlnire între individ, societate şi experienţele de viaţă. Nivelul educaţiei,
calitatea şi profunzimea acesteia, se reflectă în fapte şi în gândire, în conduită
şi în limbaj, în manifestări cognitive, non-cognitive, sociale, afective etc.
Educaţia oferă fiinţei umane atribute, calităţi dobândite în diverse locuri,
contexte şi momente ale vieţii.
Educaţia este o activitate specific umană. Ea, educaţia, presupune
interacţiuni, relaţii şi interrelaţii între persoane în existenţa acestora. Educaţia
presupune acţiuni organizate şi deliberate de transformare şi dezvoltare a
personalităţii. Demersurile intenţionale de modelare a personalităţii se
desfăşoară în conformitate cu principii şi norme specifice şi sunt orientate
spre atingerea anumitor finalităţi educaţionale, astfel încât educaţia are un
caracter finalist.
O succintă prezentare a evoluţiei conceptului “educaţie” necesită
raportarea sa cel puţin la trei momente:
(1) definiţia originară, o definiţie etimologică (antichitate);
(2) prima definiţie pedagogică, prilejuită de apariţia lucrării
“Didactica Magna” (Jan Amos Comenius, 1650);
(3) dezvoltări conceptuale contemporane.

(1) Educaţia – definiţie etimologică

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

1
 Originea etimologică a conceptului “educaţie” este aşezată în termenii
“educo, educare”, din limba latină şi înseamnă a îngriji, a hrăni, a creşte, a
cultiva.
“Educo, educare” şi sensul lor latin – a creşte, a hrăni, a cultiva relevă
originea conceptului “educaţie”, o origine naturală, pregătită de ştiinţele
naturii, în antichitate. Naşterea limbajului pedagogic, în antichitate, a
beneficiat de necesare transferuri din ştiinţele naturii, cele mai dezvoltate
ştiinţe ale vremii.
Sunt exemple relevante ale construcţiei pedagogice pe concepte
nucleu din ştiinţele naturii. În antichitate, Aristotel şi Socrate au preluat şi
transferat idei şi practici din ştiinţele naturii în educaţie.

 Aristotel (384 î.H.-322 î.H.) a fost unul din cei mai importanţi
filosofi ai Greciei antice, cu preocupări relevante în domeniul educației. A
studiat la Academia lui Platon din Atena, apoi a fost la Curtea Împăratului
Filip, în calitate de învățător al tânărului Alexandru, o personalitate care a
rămas istorie cu numele de Alexandru cel Mare prin calitățile sale de mare
strateg si conducător militar al Macedoniei.
Deşi bazele filosofiei la vremea aceea au fost puse de Platon, Aristotel
este cel care a desprins concluziile necesare din filosofia lui Platon şi a
dezvoltat-o. El afirma că: “Nu spiritele produc transformările în lume, ci
transformările sunt date de ceea ce poate fi interpretat.”
În educația din antichitate, Aristotel este consecvent cu semnificaţiile
naturale ale conceptului “educaţie” – acelea de creştere, cultivare, hrănire. El
a înfiinţat la Atena o şcoală celebră – Lykeion sau şcoala peripatetică.
Filozoful obişnuia să educe plimbându-se cu discipolii săi prin Lykeion, o
grădină în natură. Prin şcoala peripatetică, se încurajau studiile clasice de
gramatică, retorică, logică, matematică, teologie, ştiinţele naturii, arte,
euritmie. Corespondentul termenului Lykeion pentru Roma antică era
Lyceum, din el derivând termenul Lycée (limba franceză) şi Liceu (limba
română). Este interesant de menţionat că educaţia şi şcoala peripatetică
fondate de Aristotel are prelungiri în educaţia contemporană: profesor
itinerant, “şcoala altfel”, activităţi extracurriculare, educație nonformală etc.

2
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

 Realizaţi un eseu pe tema: “Şcoala peripatetică/ Lykeion,

predare-învăţare peripatetică, profesor peripatetic – semnificaţii vechi şi noi”,
pornind de la ideea că personalitatea tinerilor se dezvolta prin confruntări cu
experienţele de viaţă.

 Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) a fost un filosof al Greciei antice,

care a beneficiat de educaţia aleasă de care aveau parte tinerii atenieni din
vremea sa – studii de muzică, gimnastică, gramatică ş.a.
În filosofia sa, Socrate porneşte de la principiul neştiinţei, afirmând:
“Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic.”, criticându-i, astfel, pe
atotcunoscătorii timpului. El introduce conceptul de maieutică, un concept -
metodă de educaţie, prin care este posibil accesul la adevăr. Adevărul se
descoperă pe calea discuţiilor şi a dialogului, prin arta întrebărilor şi a
răspunsurilor.
În sens literar, maieutica este arta de a moşi, de a asista naşterea
“copilului – adevăr”. Acest sens este păstrat de Socrate, care, prin întrebările
pe care le punea, îşi ajuta discipolii să scoată la lumină gândurile acestora, o
naştere a gândurilor, a adevărului, să descopere adevărul. Prin întrebările
adresate cu abilitate şi cu insistenţă, întrebări meşteşugit puse, Socrate îl
punea pe interlocutor în situaţia de a descoperi, în aparenţă singur, adevărul.
Punerea întrebărilor era însoţită de aprecieri asupra răspunsurilor, de
evidenţierea anumitor inadvertenţe sau inconsecvenţe, de exprimarea de
rezerve în legătură cu unele răspunsuri, de exprimarea unor stări de mirare,
astfel încât îl determina pe discipol să reflecteze, să gândească, să analizeze
critic, să identifice implicaţii, să ajungă la adevăr.
Maieutica este o metodă inductivă, se bazează pe o logică inductivă.
Fără a fi formulat teoria inducţiei, Socrate o practica, descoperind, de fapt,
esenţa logicii inductive şi noţiunea de metodă inductivă.
Metoda maieutică (socratică) este forma primară a euristicii
contemporane – o orientare didactică modernă, care recomandă ca materia de
învăţat să nu fie oferită într-o formă total prelucrată, ci, dimpotrivă, să
necesite restructurare, reorganizare, transformare şi să se constituie într-un
Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

3
pretext pentru căutările, cercetările şi descoperirile elevilor. Astăzi, maieutica
îmbracă forma abordărilor euristice, a învăţării prin descoperire şi a
conversaţiei euristice.
Termenul “euristic” provine din limba greacă, de la termenul
“heuriskein”, care înseamnă a descoperi, a afla, a găsi. Astfel, euristica îi
determină pe elevi să adopte postura de autentici subiecţi cunoscători şi să îşi
construiască singuri cunoaşterea, să dobândească ştiinţa nu doar ca produs, ci
şi ca proces.
Prin metoda maieutică, propusă de Socrate, filosoful grec se legitimează
ca un precursor al curentului cognitivist în ştiinţele educaţiei. Tehnicile
interogaţiei nu reprezintă şiruri de simple întrebări. Întrebările bine puse sunt
acelea care declanşează/ activează “programe cognitive specifice”. De
exemplu:
- întrebarea “Ce este aceasta?” activează operaţia de clasificare, de
incluziune în clase comune sau în clase echivalente;
- întrebarea “Când este/ Când a fost?” angajează elevii în
identificarea reperelor temporale, în situarea cronologică/ diacronică
a evenimentelor;
- întrebarea “Unde este?” pune elevii într-o aşezare spaţială a
evenimentelor.
Clasificarea lucrurilor, ordonarea lor temporală şi spaţială devin
funcţii cognitive esenţiale în toate confruntările experienţiale umane.
Observăm şi în opera lui Socrate, ca şi în concepţia lui Aristotel,
congruenţa concepţiilor despre educaţie cu semnificaţiile originare, naturale
ale conceptului: creştere, cultivare, hrănire.
Fireşte, pedagogia contemporană asumă un limbaj conceptual mai
nuanţat, mai bogat. Dar transferul de termeni din diverse domenii, inclusiv
din ştiinţele naturii este necesar şi util şi astăzi. De exemplu, opera magistrală
psihopedagogică a lui Jean Piaget (Naşterea inteligenţei la copil, 1973) este
rezultat al unor inspirate re-semnificări, a unor concepte biologice cu sferă
largă e cuprindere: asimilare, adaptare, acomodare. Aceste concepte permit
psihologului elveţian se explice secvenţele dezvoltării psihicului copilului,
într-o paradigmă comprehensivă: naşterea inteligenţei la copil.

4
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

(2) prima definiţie pedagogică, prilejuită de apariţia lucrării

“Didactica Magna” (Jan Amos Comenius, 1650)

 Pedagogul ceh Jan Amos Comenius a trăit între anii 1592 şi 1670
şi este autorul lucrării de referinţă “Didactica Magna”, tipărită, după unii, în
jurul anului 1630 şi, după alţii, în 1650 – reper la care ne vom raporta şi noi.
Lucrarea “Didactica Magna” este importantă pentru că ea reuneşte şi
structurează toate cunoştinţele de pedagogie existente până în acel moment.
Să comparăm acea epocă istorică – a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
perioadă în care toate cunoştinţele de pedagogie erau cuprinse într-o carte şi
epoca actuală, în care vorbim despre milioane de cărţi.
O dată cu apariţia cărţii lui J.A. Comenius, o dată cu apariţia
pedagogiei ca ştiinţă, s-a formulat o nouă definiţie a educaţiei, la un nivel
superior faţă de prima definiţie etimologică, o definiţie împrumutată din
ştiinţele naturii. Dacă în antichitate “educatio” însemna “creştere”,
“cultivare”, în epoca modernă a ştiinţelor, în epoca pedagogiei ştiinţifice,
educaţia înseamnă dezvoltare, formare, formare şi dezvoltare. Definiţia este
formulată în termeni concreţi şi anume educaţia reprezintă procesul de
formare şi dezvoltare a personalităţii copiilor şi tinerilor, de formare şi
dezvoltare a trăsăturilor de personalitate.

 Această relaţie educaţie-dezvoltare este una foarte complexă,

foarte bogată, pentru că educaţia reprezintă fundamentul dezvoltării a
numeroase entităţi. Dezvoltarea persoanei, a individului, deplina valorizare a
acestuia depinde în foarte mare măsură de educaţia lui, de nivelul său socio-
cultural. Persoana devine cunoscută şi apreciată în domeniul propriu de
activitate, graţie nivelului de educaţie pe care îl atinge.
Dar, nu doar individul este dezvoltat prin educaţie, ci şi grupurile, de
exemplu, familia, care este un grup, apoi grupul profesional, spre exemplu,
profesorii pentru pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, sunt rezultatul
unui anumit nivel de educaţie. Grupurile profesionale, comunităţile, cetăţenii
Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

5
care locuiesc într-o anumită localitate, învăţa împreună, potrivit unui concept
și model pedagogic modern, comprehensiv, numit learning organizations. În
general, societăţile sunt la un anumit nivel, sunt mai avansate sau mai
înapoiate, în baza calităţii şi eficacităţii sistemului educaţional pe care îl au.

 Ne vom referi aici la această relaţie, educaţie-dezvoltare, în

lumina a două lucrări. Prima din acestea, foarte importantă, îl are ca autor pe
George Văideanu şi se numeşte “Educaţia la frontiera dintre milenii” (1988).
În lucrarea sa, George Văideanu afirmă că educaţia este considerată
fundamentul tuturor proceselor de dezvoltare din lume; tot ce se dezvoltă în
lumea aceasta are legătură cu educaţia sau, altfel spus, nimic nu se dezvoltă în
lume fără educaţie. Educaţia capătă o forţă deosebită, devine o locomotivă
pentru toate procesele socio-economice (şi nu numai) din lume. Înseamnă că
pedagogia, care se ocupă cu studiul educaţiei, care cercetează educaţia, este
“regina ştiinţelor”, este universul, centrul întregului univers ştiinţific.
Pedagogia este una dintre cele mai puternice arme (folosim sintagma
în sens pozitiv) pentru construcţia societăţilor contemporane, are o forţă greu
de conturat, incomensurabilă, în relaţie cu dezvoltarea. Pentru că între
educaţie şi dezvoltare se stabileşte o relaţie strânsă, de reciprocitate. Educaţia
reprezintă o forţă pentru dezvoltare, o cauză a dezvoltării, iar dezvoltarea
este, la rândul ei, un imbold pentru educaţie, pentru progresul acesteia la
niveluri tot mai înalte. Cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât poate să
asigure nivele educaţionale mai ridicate şi acces mai larg la educaţie pentru
indivizii săi. Cu cât o educaţie este mai bine dezvoltată, mai deplină, mai
potrivită, cu atât progresul societăţii este mai sistematic, continuu.
Aşadar, putem conchide că între educaţie şi dezvoltare se naşte o
relaţie cauzală circulară. Această relaţie este demonstrată şi de situaţia
statelor slab dezvoltate, în ţările slab dezvoltate, în care există familii
dezavantajate, sărace, comunităţi dezavantajate şi comunităţi sărace. În cazul
acestor categorii de populaţii, întotdeauna sărăcia se leagă de accesul la
educaţie, care este îngrădit din motive economice.
Accesul la educaţie este la parametrii mai scăzuţi sau mai ridicaţi, în
funcţie de gradul de dezvoltare socio-economică al ţării respective. Dar, lipsa

6
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

accesului la educaţie permanentizează sărăcia, o reproduce, o menţine şi o

adânceşte, tocmai pentru că între sărăcie şi nivelul scăzut de educaţie, de
acces la educaţie, se aşează această relaţie cauzală circulară. Relaţia este
esenţializată sugestiv de George Văideanu, pe care îl parafrazez cu un accent
personal: Acolo unde domneşte sărăcia şi... prostia. Cu alte cuvinte,
cantitatea de incultură este direct proporţională cu lipsa de educaţie sau, aşa
cum spunem uneori, cu proasta educaţie. Iată că relaţia educaţie-dezvoltare
poate fi analizată şi semnificată la diverse paliere, începând cu individul şi
terminând cu societatea şi cu dezvoltarea globală a întregii planete. Şi în acest
context legat de educaţie şi dezvoltare globală, discursul se poartă frecvent şi
ferm în prezent, pe tema educaţiei pentru dezvoltare sustenabilă, durabilă,
pentru dezvoltare continuă, sistematică, profundă a întregii planete.

 Cea de a doua carte referitoare la rolul educaţiei este a lui

Mircea Maliţa, J. Botkin şi M. Elmandjara şi se numeşte “Orizontul fără
limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman” (1981), dar, foarte bine s-ar
putea numi “Orizontul fără limite al educaţiei”. Aceasta pentru că, în
contextul cărţii, învăţarea are sens generic, educaţional, global, vorbindu-se
despre orizontul fără limite al învăţării. Autorii cărţii sunt trei personalităţi,
care au fost consilieri UNESCO, forumul internaţional UNESCO
(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, conform
denumirii originale din engleză, United Nations Education, Science and
Culture Organization), un forum extraordinar şi foarte activ în domeniul
educaţiei şi culturii.
Mircea Maliţa, la fel ca George Văideanu au fost experți din partea
României în forumul internaţional UNESCO, iar aceste două cărţi au fost, de
fapt, rapoarte UNESCO pe tema educaţiei. Şi Mircea Maliţa susţine că
educaţia are puteri şi valenţe deosebite. Pentru ca educaţia să valorifice şi să
multiplice aceste puteri, nebănuite atunci, noi, societatea, trebuie să ne
îngrijim de modul în care gândim şi organizăm această educaţie, de modul în
care articulăm sistemic componentele educaţionale şi le contextualizăm,
ţinând cont de caracteristicile culturale, sociale, economice şi politice ale

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

7
societăţilor.

 Identificaţi în manualele de Limba şi literatura română de clasele

a II-a şi a III-a, secvenţe de curriculum care exprimă realităţi din trecut,
prezent şi viitor (vezi exemplul din tabelul nr. 1).

Secvenţe de Trecut Prezent Viitor

curriculum

Bunicii noştri
erau harnici.
X
(Manualul de ...,
clasa ...,
pagina ...)

Tabelul nr. 1. Consemnarea din manuale a unor secvenţe de curriculum

despre trecut, prezent şi viitor

 Lumea contemporană este supusă unor schimbări majore,

societăţile sunt obligate să se orienteze spre viitor şi să promoveze o educaţie
prospectivă, de anticipare, o educaţie pentru viitor. Educaţia de menţinere,
educaţia pentru tradiţii, educaţia de conservare şi educaţia pentru viitor devin
alternative şi complementare, optim articulate în sistemele educaţionale
contemporane – vezi figura nr. 1.

trecut - istorie viitor

prezen
t
timp
educaţie de conservare educaţie prin şoc educaţie pentru viitor

8
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Figura nr. 1. Educaţia de conservare versus educaţia prin şoc şi educaţia

pentru viitor (schemă elaborată după M. Maliţa, J. Botkin şi M.
Elmandjara, 1981)
Educația de conservare încorporează în curriculum și în experiențe
de învățare idei, atitudini, practici tradiționale, moștenite din timpuri
străvechi. Aceste valori de conservare, valori de istorie au rolul lor în
educația noilor generații, dar dacă ele devin exclusive sau preponderente în
școală este puțin probabil să se asigure adaptarea copiilor și tinerilor la
realitățile prezente și viitoare. O observație doar la suprafața manualelor și
programelor școlare la noi, permite să se identifice frecvența sporită a
experiențelor de învățare la timpul trecut.I
Educaţia pentru viitor este o educaţie de anticipare, o educaţie de
pregătire a structurilor umane pentru acceptarea, valorizarea şi gestionarea
schimbărilor, a dinamicii vieţii. Evenimentele noi, schimbările tehnologice,
sociale, culturale, biologice, climatice etc. sunt benefice sau sunt mai puţin
agresive ori nocive dacă ele sunt anticipate, întâmpinate cu seturi de
cunoştinţe, atitudini şi practici potrivite acelor situaţii noi.
Educaţia prin şoc este o experienţă umană intempestivă, agresivă,
violentă, haotică, dezorganizată, o experienţă care se instalează atunci când o
schimbare existenţială, majoră vine pe ne-pregătite, vine atunci când
cunoştinţele, atitudinile şi practicile umane în raport cu respectiva situaţie
sunt ne-formate, sunt precare, sunt vulnerabile.
Concluziile privind cele două perspective ale educaţiei - educaţia de
conservare şi educaţia pentru viitor sunt multiple; gestionarea lor
neechilibrată poate face uşor loc educaţiei prin şoc, o educaţie cu mare risipă
de resurse umane şi materiale.
Societăţile contemporane au opţiuni majore în orientarea educaţiei pe
axa temporală. Dacă sistemul educaţional este preponderent focalizat pe
tradiţii şi istorie, curriculumul şcolar şi experienţele de învăţare vor situa
pregătirea elevului doar în experienţa bunicilor şi a străbunicilor.

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

9
 Sunt sisteme educaţionale care promovează învăţarea anticipativă,
învăţarea pentru viitor. Este pedagogic oportun ca elevii să înveţe “ce va fi
mâine”, dar, fireşte, să înveţe, eventual, şi din “ce a fost ieri”.
Ipoteza lui M. Maliţa privind lipsa preocupărilor pentru educaţia de
viitor este una evidentă, una semnificativă. Dacă sistemele educaţionale nu
promovează educaţia pentru viitor, în prezenţa schimbărilor intempestive, se
instalează educaţia prin şoc. Este o stare de criză, de educaţie de adaptare
forţată la condiţii noi şi în mod accelerat, dezorganizat, cu consecinţe
individuale şi sociale negative.
Soluţia pedagogiei contemporane este ca sistemele de învăţământ să
reprezinte optim în curriculumul şcolar experienţele de învăţare de menţinere
şi experienţele de învăţare pentru viitor. Un exemplu negativ îl identificăm în
curriculumul şcolar exclusiv focalizat pe experienţele din trecut, din viaţa
bunicilor şi a străbunicilor.
Este necesar ca cetăţenii să fie pregătiţi, prin bune practici şi din
punct de vedere atitudinal, pentru a întâmpina viitorul şi mai mult, pentru a-l
construi. Devin priorităţi educaţia pentru viitor, pentru construcţia noului,
învăţarea de tip creativ-inovator, cu caracter participativ, anticipativ şi
prospectiv.

(3) Dezvoltări conceptuale contemporane

Educaţia reprezintă procesul sistematic de dezvoltare a personalităţii
copilului şi tânărului. Pedagogia contemporană identifică cauzele şi
influenţele care mijlocesc dezvoltarea, formarea. Sunt influenţe generate în
contextul unor relaţii interpersonale, ceea ce plasează educaţia în context
psihosocial.
Clasificarea acestor influenţe conduce la o taxonomie multifactorială
a tipurilor de educaţie astfel:

Criteriul 1: caracteristici ale influenţelor educative:

Runa Patel (1984), în lucrarea Educaţional activities in developing

10
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

countries: a disscusion of types of education in relation to culture and a

suggested model for analyses,oferă o clasificare a tipurilor de influienţe
educative şi a tipurilor de educaţie, astfel:

(a) Educaţia formală – ansamblul influenţelor sistematice, planificate,

organizate, care se desfăşoară în instituţii şcolare şi au drept scop
dezvoltarea personalităţii copiilor şi tinerilor.
(b) Educaţia nonformală - influenţe educative neformale, respectiv cele
extraşcolare, organizate şi desfăşurate într-un cadru instituţionalizat,
situat în afara sistemului de învăţământ: familie, cluburi, biblioteci,
muzee, teatre, alte instituţii.
(c) Educaţia informală, difuză/ incidentală – influenţe care se generează
în interacţiunile individului cu alte persoane, în mediul social,
cultural, economic etc., acţiunile cu influenţe educative rezultate din
contextul situaţiilor de activitate cotidiană, care nu îşi propun în mod
deliberat atingerea unor finalităţi educative.

Criteriul 2: educaţia în raport cu domeniile de dezvoltare personală

(“educaţii vechi”)
Educaţia are numeroase ţinte de dezvoltare, care vizează schimbări în
sfera tuturor elementelor personalităţii, astfel că vorbim despre vechile
educaţii”:
- educaţia intelectuală;
- educaţia morală;
- educaţia fizică;
- educaţia estetică;
- educaţia religioasă;
- educaţia profesională.

Criteriul 3: caracteristici ale educaţiei contemporane (“educaţii noi”)

Prin finalităţi şi conţinut, educaţia trebuie să încorporeze evoluţiile,
dinamica societăţilor şi să contribuie la soluţionarea problemelor cu care se

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

11
confruntă lumea la timpul prezent. Astfel, pe lângă “vechile educaţii”, au
apărut, ca răspunsuri la problematicile lumii contemporane, “noile educaţii”:
- educaţia interculturală;
- educaţia ecologică;
- educaţia pentru sănătate;
- educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
- educaţia pentru participare, democraţie şi drepturile omului;
- educaţia pentru pace.

1.2. Contribuţia operei lui J.A. Comenius la definirea pedagogică

a educaţiei

Ideile lui Jan Amos Comenius au fost, la timpurile respective, idei

revoluţionare. Ele nu numai că au marcat apariţia pedagogiei ca ştiinţă, dar,
pe baza lor s-a şi construit primul sistem de învăţământ dedicat tuturor
indivizilor societăţii, primul sistem de învăţământ din lume cu deschidere
globală, de masă, destinat unei educaţii pentru toţi.
Vom caracteriza opera lui Comenius, referindu-ne la două coordonate
de analiză:

a) Concepţia despre construcţia sistemului de învăţământ

modern, care, în viziunea lui trebuia să conţină patru cicluri, organizate
astfel:
Primul ciclu de învăţământ: şcoala maternă, scuola materna, adică
ceea ce ar fi azi învăţământul preşcolar, dar nu era pe vremea respectivă cum
este grădiniţa acum şi cum se organizează învăţământul preşcolar în prezent.
Dar, pentru Comenius era important să existe preocupări de educaţie în
familie pentru copilul de până la cinci ani. Şi, în consecinţă, nu numai că a
situat această etapă sau ciclu de şcolaritate la baza primului sistem de
învăţământ, ci a şi scris o carte despre şcoala copilului, despre educaţia
timpurie am spune noi acum. O carte despre educaţia copilului mic în familie,

12
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

despre şcoala în familie, despre şcoala mamei pentru copilul cu vârsta

cuprinsă între unu şi cinci ani.
Al doilea ciclu de învăţământ: şcoala limbajului, scuola vernacula –
o şcoală a dezvoltării limbajului, care corespunde la ceea ce avem noi astăzi –
învăţământul primar. Acesta urmăreşte însuşirea şi dezvoltarea limbajului de
diverse tipuri: limbajul vorbit, limbajul scris, limbajul matematic, limbajul
ştiinţelor, limbajul emoţiilor, limbajul interacţiunilor sociale, toate fiind până
la urmă în acea categorie foarte largă, denumită limbaj.
Al treilea ciclu de învăţământ: şcoala latină, scuola latina, care
exista în Roma la vremea aceea şi care includea actualul gimnaziu şi liceul
(erau şapte ani de studiu după ciclul primar) şi era un fel de liceu, high
school. Toate ciclurile de şcolaritate, pe linia Grecia antică – Roma erau open
to all students, adică deschise pentru toţi studenţii/ copiii, ceea ce reprezenta
un lucru extraordinar la vremea respectivă.
Al patrulea ciclu de învăţământ: universitatea şi călătoriile – un
ciclu de studiu în care, în opinia lui Comenius, studenţii aveau deschiderea
necesară şi suporturile necesare să călătorească în străinătate, să cunoască ce
se întâmplă în alte universităţi decât în universitatea în care ei au fost
înmatriculaţi prin admitere – practică valabilă şi azi.

b) Ideile pedagogice, concepţia sa pedagogică

În învăţare trebuie angajate toate simţurile copilului.

Prin urmare, este recomandabil ca în predare şi învăţare să se utilizeze
lucrurile din realitate, obiectele reale, din natură sau modele după lucrurile
reale din natură, toate acestea permiţându-i copilului să exploreze realitatea în
mod direct sau indirect şi să o transforme. Aşadar, învăţarea este eficientă
dacă se sprijină pe observarea realităţii, dacă este o învăţarea experienţială,
bazată pe experienţă directă, nu numai pe receptarea cuvântului. Nu este
productivă o învăţare exclusiv conceptuală, teoretică, academică, ci o învăţare
experienţială, pe care este necesar să o urmărim în activităţile didactice. De
altfel, copilul mic nici nu poate învăţa într-o altă modalitate, adică poate
Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

13
memora, dar nu poate învăţa; învăţarea nu se reduce la memorare, este mai
mult decât memorare.
Cărţile, manualele şcolare, cărţile pentru copii trebuie să conţină
imagini, desene, pentru a fi mai atractive şi mai accesibile pentru aceştia.
Copiii trebuie să înveţe în grupuri, astfel încât ei să interacţioneze unii
cu alţii, să comunice în grup, să îşi comunice unii altora ceea ce au înţeles şi
cum au înţeles; copiii să nu înveţe izolaţi şi să nu fie meditaţi în particular, ci
să înveţe în activităţi comune, în grup, în clasă.
Învăţarea este mult mai eficientă dacă este legată de anumite
similarităţi, asemănări, analogii, dacă ceea ce se învaţă este în relaţie cu ceva
asemănător, cunoscut deja. Şi astăzi, în realizarea lecţiilor noi, în introducerea
noilor conţinuturi, valorificăm ceea ce copiii ştiu deja, au învăţat deja în
activităţi anterioare.
Învăţarea este eficientă când se bazează pe investigarea directă a
lucrurilor, pe realizarea de observaţii personale (direct/ nemijlocite sau
indirecte/ mediate), nu doar pe relatarea altora despre acele lucruri.

1.3. Sistemul ştiinţelor educaţiei. Evoluţii contrastante

Cuvântul “pedagogie” provine din limba greacă, de la termenii “paid,

paidos”, care înseamnă copil şi “agoge, agogos”, care înseamnă a conduce.
Alăturare acestor termeni, punerea lor împreună sugerează că, etimologic
vorbind, pedagogia, la apariţia ei, însemna conducerea copilului.

? Cine au fost primii pedagogi, în Antichitate, persoanele care s-au

numit “paid - agoge”?
Răspunsul unui student: Sclavii, persoanele care erau folosite de
aristocraţi în diferite activităţi şi domenii.

 Astfel, putem afirma că în antichitate se dezvoltau activităţi

educative în familiile înstărite, care aveau un învăţător, un maestru, cu

14
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

atribuţii pedagogice în sensul actual al termenului şi un sclav cu atribuţii de

însoţire, de conducere a copilului la învăţător.
Am discutat în cursul anterior despre şcoala peripatetică a lui
Aristotel, despre contribuţia lui Socrate, despre Academia lui Platon. Aşadar,
în educaţie, ca şi în alte activităţi s-au folosit sclavi, de altfel activităţile
sociale frecvente erau susţinute de sclavi.
Se spune “proverbial” că zeii s-au supărat pe profesori şi i-au făcut
sclavi. Este o parte metaforică a observaţiei, pentru că, într-adevăr, meseria de
profesor este una de sclavie înnobilată.

? Ce părere aveţi despre această definiţie personală, elaborată pe

baza studiilor privind originea pedagogilor şi viaţa lor antică, veche? O
sclavie înnobilată ! Interesant – şi sclav şi nobil, deopotrivă! Observăm că
astăzi un profesor nu este dascăl dacă nu are devoţiune, dacă nu are acea
totală dăruire de sine, cedare de sine pentru misiunea asumată şi pentru care
s-a pregătit. Şi astăzi, profesorii duc mai departe această sclavie înnobilată cu
valori şi competenţe contemporane.
Este interesant de văzut cum, la origine, pedagogul se leagă de o
pătură “de corvoadă” a societăţii şi cum, în timp, această caracteristică de
disponibilitate şi de dăruire necondiţionată se păstrează ca nucleu
fundamental, central al misiunii şi al meseriei de dascăl.

 Este necesar să reflectaţi în profunzime la acest fenomen şi să vă

chestionaţi, pentru a vedea dacă sunteţi capabili de această dăruire totală,
permanentă, necondiţionată pentru cei cu care lucraţi!

 Sigur că de la apariţia pedagogiei şi până în prezent s-au scurs

mai bine de două veacuri şi jumătate. Vorbeam în cursurile anterioare despre
Aristotel – undeva în anii 350 î.e.n., iată că au trecut 2500 de ani de când au
apărut şi pedagogul şi meseria de pedagog. Dar pedagogia ca ştiinţă a apărut
mai târziu.

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

15
 ? Când a apărut pedagogia ca ştiinţă? În prima jumătate a secolului
al XVII-lea, o dată cu apariţia lucrării lui J.A. Comenius. Din secolul al
XVII-lea şi până în prezent, pedagogia a cunoscut evoluţii extraordinare, pe
care le vom prezenta secvenţial, pentru a ne forma o imagine globală despre
evoluţia pedagogiei.

 Educaţia şi problematica fenomenului educaţional reprezintă

obiectul de studiu şi de cercetare al unei ştiinţe – pedagogia. Aşadar, putem
defini pedagogia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul educaţional sub
toate aspectele, realizării sale şi implicaţiile pe care educaţia le are asupra
dezvoltării personalităţii umane în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi
psihomotric. Pedagogia studiază fenomenul educaţional în toată
complexitatea sa, în vederea atingerii următoarelor scopuri majore:
- optimizării teoriei şi practicii educaţiei,
- optimizării influenţelor educaţiei asupra formării personalităţii
educaţilor.

 În evoluţia pedagogiei putem identifica două direcţii

complementare, în continuitate una faţă de cealaltă:

Multiplicarea domeniilor de studiu în pedagogie, o direcţie de

apariţie a noi ramuri ale pedagogiei, un proces de fragmentare continuă a
pedagogiei, în peste 50 de ramuri, ca în cartea Oglinzile sparte. Roman de
gânduri (Sorin Comoroşan, 1997).
Toate ramurile pedagogiei au originea în pedagogia unitară elaborată
de J.A. Comenius în secolul al XVII-lea, fundamentată în opera lui
Comenius, pe care o numim condensat şi cuprinzător pedagogie generală.

Integrarea domeniilor de studiu ale pedagogiei – o direcţie inversă

faţă de prima. Dacă în prima etapă pedagogia se multiplica, în a doua
perioadă de dezvoltare, se poate constata procesul de integrare, de sinteză, o
sinteză nouă; această direcţie de sinteză nouă a condus treptat la înlocuirea
denumirii Pedagogie cu Ştiinţele educaţiei.

16
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

În dezbaterea contemporană din domeniul educaţiei, din domeniul

disciplinelor care studiază educaţia, se vorbeşte despre ştiinţele educaţiei ca
despre o direcţie de sinteză nouă şi de integrare a ramurilor pedagogice.

Multiplicarea domeniilor de studiu în Pedagogie. Ramurile

pedagogiei
Această multiplicare, ramificare se produce sub incidenţa a patru
criterii:
(a) domeniile pedagogiei – criteriu care a condus de la pedagogia
generală la teorii ale educaţiei şi la didactici aplicate;
(b) vârsta subiecţilor educaţiei, a celor care se educă – criteriu
care a condus la apariţia pedagogiei vârstelor;
(c) diversitatea subiecţilor educaţiei şi existenţa copiilor cu
cerinţe educaţionale speciale (CES), conştientizarea faptului
că subiecţii educaţiei sunt diferiţi, nu formează grupuri
omogene, ei diferă, au caracteristici specifice, particulare, mai
cu seamă că există un segment al subiecţilor educaţiei care au
cerinţe educative speciale şi în raport cu care se dezvoltă o
Pedagogie a copiilor cu cerinţe educative speciale;
(d) complexitatea domeniului educaţiei – aceasta impune ca
abordările din domeniul educaţional să fie pe măsura acestei
complexităţi; pedagogia, singură, nu este capabilă să acopere,
să răspundă la toate provocările pe care educaţia le pune şi, în
consecinţă, ea recurge la ajutorul unor discipline de graniţă,
astfel că apar ramuri de graniţă, interdisciplinare, cu care
pedagogia intră în conexiune, în structură, pentru a aborda
eficient educaţia.

Criteriul nr. 1: domeniile pedagogiei

? Pedagogia generală s-a dezvoltat foarte repede, astfel încât în

secolul al XVIII-lea apar preocupări cu dublă ramificaţie, preocupări de sine

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

17
stătătoare despre educaţie şi preocupări de didactică. De ce? Pentru că în sens
general, educaţia presupune şi formarea calităţilor, a trăsăturilor de
personalitate şi instruirea, respectiv procesul de învăţământ, de instruire, de
predare-învăţare; deci, în pedagogia generală sunt înglobate şi articulate şi
teoriile educaţiei şi didacticile aplicate. În secolul al XVIII-lea acestea se
separă, pedagogia generală se ramifică în două trunchiuri mari – teoriile
educaţiei şi didacticile aplicate. Teoriile educaţiei se dezvoltă apoi necontenit
şi, aşa cum am văzut în cursurile anterioare, apar multe teorii pe care le-am
numit “educaţii vechi”: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia
estetică, educaţia religioasă, educaţia fizică şi educaţia profesională. Mai
menţionăm că teoria instruirii conţine o didactică generală, pe care o numim
teoria şi metodologia instruirii (sau didactica generală), pe care o să o
studiem în anul II şi o mulţime de didactici aplicate, numite şi metodici - vezi
figura nr. 2, pe care le veţi studia în anul III.

PEDAGOGIA GENERALĂ

TEORIA EDUCAŢIEI TEORIA INSTRUIRII

EDUCAŢII VECHI DIDACTICI APLICATE/

ŞI EDUCAŢII NOI METODICI

Figura nr. 2. Domeniile pedagogiei. De la pedagogie generală la teorii ale

educaţiei şi didactici aplicate

Criteriul 2: vârsta subiecţilor educaţiei a condus la apariţia

următoarelor ramuri pedagogice: pedagogia vârstelor, pedagogia preşcolară
(veţi studia ca disciplină legată de pedagogia preşcolară, disciplina Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar), pedagogia universitară, pedagogia
adulţilor – vezi figura nr. 3.

18
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

PEDAGOGIA VÂRSTELOR

PEDAGOGIA PREŞCOLARĂ

PEDAGOGIA ŞCOLARĂ

PEDAGOGIA UNIVERSITARĂ

PEDAGOGIA ADULŢILOR

Figura nr. 3. Ramuri pedagogice în funcţie de criteriul vârstei subiecţilor

educaţiei

Criteriul 3: diversitatea subiecţilor educaţiei şi existenţa copiilor

cu cerinţe educaţionale speciale (CES)
În acest domeniu al diversităţii subiecţilor educaţiei şi al existenţei
copiilor/ elevilor cu CES se dezvoltă un câmp de pedagogie foarte vast,
respectiv pedagogia specială, care are în vedere diversitatea grupurilor de
elevi/ şcolari cu dizabilităţi, cu deficienţe, cu handicap (în terminologie
tradiţională), pedagogii care se afirmau îndeosebi în secolul al XIX-lea.
Terminologia tradiţională şi contemporană în domeniul
Psihopedagogiei speciale, al educaţiei copiilor cu CES, precum şi aplicaţiile
specifice vor face pentru dumneavoastră obiectul unui curs special, acela
intitulat Fundamentele psihopedagogiei speciale.

? Se pune întrebarea: Ce tipuri de pedagogii s-au dezvoltat sub acest

criteriu?
a) Pedagogia copiilor cu deficienţă mintală. În trecutul nu
îndepărtat, până în anii 90, se folosea la noi un termen de origine
franceză pentru pedagogia elevilor cu deficienţă mintală:
Oligofrenologia (de la fr. oligofrenie - stare patologică
caracterizată prin rămânerea în urmă a dezvoltării facultăților
psihice, însoțită uneori de tulburări ale dezvoltării fizice și de
Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

19
 leziuni ale sistemului nervos central, ca urmare a unor suferințe
cerebrale, survenite în perioada intrauterină, în cursul nașterii sau
în perioada copilăriei (http://dexonline.ro/definitie/oligofrenie).
Specializarea care desemna atunci educaţia copiilor cu CES se
numea defectologie (termen de origine rusă, defektologhiia:
disciplină care se ocupă cu studiul psihologic și pedagogic al
persoanelor cu deficiențe senzoriale, intelectuale etc,
Sursa: DEX 1998) .
b) Pedagogia deficienţelor de vedere, a tulburărilor vizuale.
Acea ştiinţă pedagogică ce avea în vedere educaţia copiilor cu
probleme vizuale se numea tiflolologie (termen de origine
franceză, typhlologie - ramură a defectologiei care studiază
multidisciplinar orbirea și ambliopia, compensarea acestora prin
tiflotehnică, educarea, instruirea și calificarea nevăzătorilor Sursa:
DEX 1998).
Sintagma cerinţe educaţionale speciale este de origine engleză
(special education sau special needs education). Această practică
implică o adaptare multidimensională a predării la nevoile şi
posibilităţile individuale ale elevilor.
c) Pedagogia deficienţelor/ tulburărilor de limbaj –
preocupare cunoscută la noi sub denumirea logopedie (fr.
logopédie - ramură a medicinii și a pedagogiei care studiază,
tratează și corectează defectele de pronunțare și de emisiune
vocală, Sursa: DEX 1998). Denumirea logopedie se
foloseşte tot mai rar, fiind înlocuită cu sintagma terapia
limbajului (Speech Therapy).
d) Pedagogia deficienţelor/ tulburărilor de auz – care se
numea surdologie.

 Observăm că terminologia pedagogiei speciale de origine franceză,

germană, rusă este masiv înlocuită în prezent de o terminologie care provine
din limba engleză.

20
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Aceste patru ramuri de defectologie, de pedagogie specială, şi anume:

oligofrenologia (pedagogia deficienţelor mintale), tiflologia (pedagogia
deficienţelor vizuale), logopedia (pedagogia tulburărilor de limbaj) şi
surdologia (pedagogia deficienţelor de auz), au fost şi sunt foarte bine
reprezentate în preocupările pedagogice de la universitatea noastră din Cluj.

 Spre exemplu, am beneficiat de cea mai puternică şcoală

defectologică din această parte a lumii, şcoală care întrecea şcoli celebre
cândva din Austria, Germania, Anglia. Pedagogi şi psihologi, psihopedagogi
din Franţa, Germania, Rusia, Elveţia, Statele Unite ale Americii au venit la
Cluj să vadă şcoala de psihopedagogie specială de şi au fost impresionaţi de
rezultatele acesteia.
În domeniul surdologiei, la Cluj era şi cel mai perfecţionat aparat al
vremii, de diagnostic auditiv şi de decizie pentru protezare auditivă, amplasat
într-un spaţiu în vecinătatea clădirii centrale a Universităţii Babeş-Bolyai de
pe strada Mihail Kogălniceanu.
Vizavi de clădirea Centrală a universităţii, la etajul III, a funcţionat un
laborator auditiv complet izolat fonic şi dotat cu un aparat imens, care genera
sunete de diferite intensităţi, de diferite lungimi de undă şi scana tot aparatul
cohlear, tot nervul cohlear, astfel încât se vedea pe ce registre nu se aude, nu
se percepe sunetul. La acest laborator pentru diagnostic şi pentru decizie de
protezare auditivă veneau persoane inclusiv din străinătate.
La Cluj, în la Catedra de Psihopedagogie specială s-a produs prima
performanţă de recuperare a unui elev orb surdomut, un eveniment care nu s-
a mai înregistrat în istoria pedagogică a vremii. Un tânăr cu auzul, văzul şi
limbajul suprimate complet a fost recuperat şi exersat în domeniile
compensării auditive şi vizuale Elevul, iar apoi studentul a lucrat foarte mult
cu profesorii defectologi specializaţi în surdologie şi tiflologie în anii 60 - 70
la Catedra de Psihopedagogie specială. De notat că studentul a parcurs cu
succes programul universitar de pregătire în Psihopedagogie specială
(defectologie) la Cluj iar apoi a lucrat ca profesor defectolog la o şcoală

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

21
specială din Mun. Cluj Napoca. Această performanţă extraordinară, la vreme
aceea, a fost mult mediatizată, dar şi în prezent sunt ecouri în presă.
Ceea ce nu a fost în preocupările noastre la Cluj, decât mai târziu,
după anii 90 este domeniul dificultăţilor emoţionale şi de comportament,
astfel încât nu s-a conturat o pedagogie a dificultăţilor de comportament
Adeseori, copiii cu tulburări de comportament şi delincvenţă juvenilă erau
plasaţi în şcoli de corecţie. Exista, înainte de 1989 o reţea foarte dură de şcoli
de corecţie, în care copiii nu erau educaţi, ci se încerca să fie dresaţi, într-un
regim de detenţie pentru minori. Menţionăm, însă, că în toată lumea, în toate
sistemele educaţionale s-a creat o reţea amplă de educaţie destinată copiilor
cu tulburări emoţionale şi de comportament.
Redăm, în figura nr. 4, ramurile pedagogiei speciale/ psihopedagogiei
speciale sau a pedagogiei cerinţelor educaţionale speciale.

Figura nr. 4. Diversitatea subiecţilor educaţiei. Pedagogia cerinţelor

educaţionale speciale (CES)

Criteriul nr. 4: complexitatea domeniului educaţiei

Complexitatea fenomenului educaţional obligă la abordări
interdisciplinare şi transdisciplinare; mai recent, s-ar zice că aceasta este
viziunea necesară şi profitabilă în domeniul ştiinţelor educaţiei.

 Vă rog să esenţializaţi într-o jumătate de pagină ce înseamnă

abordare transdisciplinară şi educaţie transdisciplinară.

22
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Aşa cum putem observa în figura nr. 5, există dezvoltări, ramuri,

aflate în proximitatea pedagogiei: Psihologia educaţiei, Filosofia educaţiei,
Sociologia educaţiei, Economia educaţiei.

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

FILOSOFIA EDUCAŢIEI

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

ECONOMIA EDUCAŢIEI

Figura nr. 5. Ramuri ştiinţifice interdisciplinare

2. Direcţii de integrare a ramurilor pedagogiei. Ştiinţele educaţiei

Dacă parcurgem literatură de specialitate, literatură pedagogică scrisă
după 1990, după 1995, după 2010 şi, foarte probabil, în scrierile următoare,
vom putea constata că sunt modificări foarte importante în denumirea şi în
cuprinderea a ceea ce în trecut era pedagogie.
Faţă de acele multe ramuri ale pedagogiei, dezvoltările contemporane
duc la ideea conturării unei sinteze ghidată de cinci poli de integrare în
ştiinţele educaţiei, cinci domenii de integrare (figura nr. 6) pe care le
menţionăm în ordinea importanţei lor la construcţia edificiului contemporan
în ştiinţele educaţiei:
1) Managementul educaţional;
2) Teoria şi metodologia curriculumului;
3) Teoria şi metodologia instruirii;
4) Teoria şi metodologia evaluării;
5) Teoria consilierii.
Toate lucrările contemporane de pedagogie pot fi aşezate, atribuite ca
aparţinând unuia sau altuia din aceste domenii de integrare, ori mai multor
domenii de integrare. Evident, există şi lucrări care nu sunt superpozabile cu
Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

23
aceste domenii, dar părţi importante din aceste lucrări se pot aloca unuia sau
altuia din domenii.

Figura nr. 6. Integrarea domeniilor de studiu în ştiinţele educaţiei

 Vom oferi şi unele repere cronologice, cu ajutorul cărora ne formăm o

imagine despre evoluţia pedagogiei în timp şi despre modul în care au început
să se prefigureze domeniile de integrare în ştiinţele educaţiei.

Polul de integrare nr. 1: Managementul educaţional

? Ne putem întreba: De ce Managementul educaţional este primul

pol?
Managementul educaţional reprezintă o preocupare în ştiinţele
educaţiei de dată destul de recentă, respectiv din secolul XX. Pentru prima
dată s-a decis ca Managementul educaţional să fie inclus în programele de
formare în ştiinţele educaţiei, în anul 1964, cu ocazia unei întâlniri a
miniştrilor educaţiei din Europa, care a avut loc în Italia, la Caserta.

? Ce rol are Managementul educaţiei în ştiinţele educaţiei?

Are un rol deosebit, pentru că orice proiect de educaţie contemporană,
orice acţiune este o acţiune instituţionalizată, o acţiune organizată, o acţiune
organizaţională. Adică, pentru a se concepe şi pentru a se derula un program
educaţional în lumea contemporană, este nevoie de o structură
organizaţională, care să îl proiecteze şi să îl implementeze. Astăzi, nu se face

24
 Prof. univ. dr. Vasile Chiş
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

educaţie nici ca pe vremea lui Aristotel, nici ca pe vremea lui Comenius şi,
pentru a instala un program educaţional, este nevoie de un cadru
organizaţional destul de pretenţios, care să fie apoi validat, acreditat de
instituţiile de acreditare existente, de mare expertiză în domeniul educaţiei.
Practic, crearea acestor instituţii, a acestor organizaţii furnizoare de educaţie
este o problemă de management educaţional, pentru că managementul
educaţional se ocupă de organizarea instituţiilor educaţionale (organising
educaţional organizations), adică de crearea şi de funcţionarea organizaţiilor
educaţionale; aceasta este ţinta managementului educaţional – să creeze şi să
pună în funcţiune instituţii educaţionale.

 Deci, atunci când ne gândim la educaţie, trebuie să ne gândim la

instituţia, la cadrul organizatoric care va furniza programul educaţional;
aceasta este o operaţie de management educaţional, în speţă de managementul
instituţiilor educaţionale (există şi altfel de management la nivelul
funcţionării învăţământului – spre exemplu Managementul clasei,
Management curricular, Managementul calităţii în educaţie ş.a.).

Polul de integrare nr. 2: Teoria şi metodologia curriculumului

A doua dimensiune de integrare, al doilea pol este reprezentat de
Teoria şi metodologia curriculumului. Curriculumul este foarte important, el
fiind “motorul” sistemului, materia de bază, de aceea, fără curriculum nu
există educaţie.
Problematica pedagogică a curriculumului reprezintă o dimensiune
foarte recentă la noi în ţară, în timp ce în lume este mai veche, aproape de o
sută de ani. Problema curriculumului şcolar s-a pus în termeni pedagogici la
1918, în lucrarea “The curriculum”, a americanului Franklin Bobbit.
Dacă în lume, în linii mari, curriculumul s-a “aşezat” pe diverse nivele
de educaţie, pe profiluri şi tipuri de şcoli, începând cu anii ’40-’50 (şi acum
se află în fază avansată de dezvoltare şi se dezvoltă permanent), la noi,
curriculumul a intrat în sistemul educaţional abia în anul 1997.

Fundamentele pedagogiei. Evoluţii şi dezvoltări în pedagogia contemporană

25
 Polul de integrare nr. 3: Teoria şi metodologia instruirii
Cea mai veche dimensiune de integrare şi care este şi nucleul
integrării domeniilor de studiu, este Teoria şi metodologia instruirii; această
dimensiune s-a conturat încă din secolul al XVII-lea, debutul lucrărilor în
acest domeniu a fost marcat de “Didactica Magna” a lui Jan Amos Comenius.
Teoria şi metodologia instruirii se ocupă cu analiza procesului de
învăţământ şi la specializările pedagogice de la noi se studiază în semestrul 2
al anului II.

Polul de integrare nr. 4: Teoria şi metodologia evaluării

De asemenea, şi Teoria şi metodologia evaluării s-a conturat mai
târziu ca ştiinţă de sine stătătoare, ca ramură pedagogică de sine stătătoare, în
1921, în Franţa, cu contribuţia psihologului Henri Piéron. El este fondatorul
docimologiei didactice, el este cel care pune bazele acestei dimensiuni de
integrare în ştiinţele educaţiei – Teoria şi metodologia evaluării.

Polul de integrare nr. 5: Teoria consilierii

De dată recentă, respectiv în a doua jumătate a secolului XX, se
cristalizează Teoria consilierii, care, de fapt, este o sinteză care încorporează
cele mai dezvoltate teorii şi aplicaţii în ştiinţele educaţiei. Este sinteza cea
mai întinsă de expertiză pedagogică contemporană, întrucât consilieri sunt cei
care deţin toată expertiza în management, în curriculum, în instruire, în
evaluare, poate şi în consiliere – adică acolo unde se condensează toată
expertiza. Pentru fiecare temă sau problemă educaţională, care nu poate fi
soluţionată de profesioniştii domeniului, se poate apela la consilieri, la experţi
ai domeniului.

26