1.

EDUCAŢIA-FACTOR AL DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII UMANE • EDUCAŢIA –

PERSPECTIVE DE DEFINIRE ŞI DELIMITĂRI TERMINOLOGICE • FORMELE EDUCAŢIEI:
EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA NONFORMALĂ SI EDUCAŢIA INFORMALĂ -
IMPLICAŢII MANAGERIALE ŞI DIDACTICE. MEDII DE REALIZARE A EDUCAŢIEI
NONFORMALE ŞI INFORMALE. COMPLEMENTARITATEA FORMELOR EDUCAŢIEI
1.1. EDUCAŢIA – PERSPECTIVE DE DEFINIRE ŞI DELIMITĂRI TERMINOLOGICE

Educaţia este o componentă complexă a existenţei umane, o întâlnire între individ, societate şi
experienţele de viaţă. Nivelul educaţiei, calitatea şi profunzimea acesteia, se reflectă în fapte şi în gândire, în
conduită şi în limbaj, în manifestări cognitive, non-cognitive, sociale, afective etc. Educaţia oferă fiinţei
umane atribute, calităţi dobândite în diverse locuri, contexte şi momente ale vieţii. Educaţia este o activitate
specific umană. Educaţia, presupune interacţiuni, relaţii şi interrelaţii între persoane în existenţa acestora.
Educaţia presupune acţiuni organizate şi deliberate de transformare şi dezvoltare a personalităţii.
Demersurile intenţionale de modelare a personalităţii se desfăşoară în conformitate cu principii şi norme
specifice şi sunt orientate spre atingerea anumitor finalităţi educaţionale, astfel încât educaţia are un caracter
finalist.
O succintă prezentare a evoluţiei conceptului „educaţie” necesită raportarea sa cel puţin la trei
momente: (1) definiţia originară, o definiţie etimologică (antichitate); (2) prima definiţie pedagogică,
prilejuită de apariţia lucrării „Didactica Magna” (Jan Amos Comenius, 1650); (3) dezvoltări
conceptuale contemporane.
(1) Educaţia – definiţie etimologică. Originea etimologică a conceptului „educaţie” este aşezată în
termenii „educo, educare”, din limba latină şi înseamnă a îngriji, a hrăni, a creşte, a cultiva. „Educo,
educare” şi sensul lor latin – a creşte, a hrăni, a cultiva relevă originea conceptului „educaţie”, o origine
naturală, pregătită de ştiinţele naturii, în antichitate. Naşterea limbajului pedagogic, în antichitate, a
beneficiat de necesare transferuri din ştiinţele naturii, cele mai dezvoltate ştiinţe ale vremii.
În educația din antichitate, Aristotel este consecvent cu semnificaţiile naturale ale conceptului
„educaţie” – acelea de creştere, cultivare, hrănire. El a înfiinţat la Atena o şcoală celebră – Lykeion sau
şcoala peripatetică. Filozoful obişnuia să educe plimbându-se cu discipolii săi prin Lykeion, o grădină în
natură.
Socrate introduce conceptul de maieutică, un concept - metodă de educaţie, prin care este posibil
accesul la adevăr. Adevărul se descoperă pe calea discuţiilor şi a dialogului, prin arta întrebărilor şi a
răspunsurilor.În sens literar, maieutica este arta de a moşi, de a asista naşterea „copilului – adevăr”. Acest
sens este păstrat de Socrate, care, prin întrebările pe care le punea, îşi ajuta discipolii să scoată la lumină
gândurile acestora, o naştere a gândurilor, a adevărului, să descopere adevărul. Prin întrebările adresate cu
abilitate şi cu insistenţă, întrebări meşteşugit puse, Socrate îl punea pe interlocutor în situaţia de a descoperi,
în aparenţă singur, adevărul. Punerea întrebărilor era însoţită de aprecieri asupra răspunsurilor, de
evidenţierea anumitor inadvertenţe sau inconsecvenţe, de exprimarea de rezerve în legătură cu unele
răspunsuri, de exprimarea unor stări de mirare, astfel încât îl determina pe discipol să reflecteze, să

1
gândească, să analizeze critic, să identifice implicaţii, să ajungă la adevăr. Maieutica este o metodă inductivă,
se bazează pe o logică inductivă. Fără a fi formulat teoria inducţiei, Socrate o practica, descoperind, de fapt,
esenţa logicii inductive şi noţiunea de metodă inductivă. Metoda maieutică (socratică) este forma primară a
euristicii contemporane – o orientare didactică modernă, care recomandă ca materia de învăţat să nu fie
oferită într-o formă total prelucrată, ci, dimpotrivă, să necesite restructurare, reorganizare, transformare şi să
se constituie într-un pretext pentru căutările, cercetările şi descoperirile elevilor. Astăzi, maieutica îmbracă
forma abordărilor euristice, a învăţării prin descoperire şi a conversaţiei euristice. Termenul „euristic”
provine din limba greacă, de la termenul „heuriskein”, care înseamnă a descoperi, a afla, a găsi. Astfel,
euristica îi determină pe elevi să adopte postura de autentici subiecţi cunoscători şi să îşi construiască singuri
cunoaşterea, să dobândească ştiinţa nu doar ca produs, ci şi ca proces. Prin metoda maieutică, propusă de
Socrate, filosoful grec se legitimează ca un precursor al curentului cognitivist în ştiinţele educaţiei.
Observăm şi în opera lui Socrate, ca şi în concepţia lui Aristotel, congruenţa concepţiilor despre
educaţie cu semnificaţiile originare, naturale ale conceptului: creştere, cultivare, hrănire.
Pedagogia contemporană asumă un limbaj conceptual mai nuanţat, mai bogat. Dar transferul de
termeni din diverse domenii, inclusiv din ştiinţele naturii este necesar şi util şi astăzi. De exemplu, opera
magistrală psihopedagogică a lui Jean Piaget (Naşterea inteligenţei la copil, 1973) este rezultat al unor
inspirate re-semnificări, a unor concepte biologice cu sferă largă e cuprindere: asimilare, adaptare,
acomodare. Aceste concepte permit psihologului elveţian se explice secvenţele dezvoltării psihicului
copilului, într-o paradigmă comprehensivă: naşterea inteligenţei la copil.
(2) prima definiţie pedagogică, prilejuită de apariţia lucrării „Didactica Magna” (Jan Amos
Comenius, 1650)
Pedagogul ceh Jan Amos Comenius a trăit între anii 1592 şi 1670 şi este autorul lucrării de
referinţă „Didactica Magna”, tipărită, după unii, în jurul anului 1630 şi, după alţii, în.
Lucrarea „Didactica Magna” este importantă pentru că ea reuneşte şi structurează toate cunoştinţele
de pedagogie existente până în acel moment. O dată cu apariţia cărţii lui J.A. Comenius, o dată cu apariţia
pedagogiei ca ştiinţă, s-a formulat o nouă definiţie a educaţiei, la un nivel superior faţă de prima definiţie
etimologică, o definiţie împrumutată din ştiinţele naturii. Dacă în antichitate „educatio” însemna „creştere”,
„cultivare”, în epoca modernă a ştiinţelor, în epoca pedagogiei ştiinţifice, educaţia înseamnă dezvoltare,
formare, formare şi dezvoltare. Definiţia este formulată în termeni concreţi şi anume educaţia reprezintă
procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii copiilor şi tinerilor, de formare şi dezvoltare a trăsăturilor
de personalitate. Această relaţie educaţie-dezvoltare este una foarte complexă, foarte bogată, pentru că
educaţia reprezintă fundamentul dezvoltării a numeroase entităţi. Dezvoltarea persoanei, a individului,
deplina valorizare a acestuia depinde în foarte mare măsură de educaţia lui, de nivelul său socio -cultural.
Persoana devine cunoscută şi apreciată în domeniul propriu de activitate, graţie nivelului de educaţie pe care
îl atinge.
În lucrarea sa, George Văideanu afirmă că educaţia este considerată fundamentul tuturor proceselor
de dezvoltare din lume; tot ce se dezvoltă în lumea aceasta are legătură cu educaţia sau, altfel spus, nimic nu
se dezvoltă în lume fără educaţie. Educaţia capătă o forţă deosebită, devine o locomotivă pentru toate

2
procesele socio-economice (şi nu numai) din lume. Înseamnă că pedagogia, care se ocupă cu studiul
educaţiei, care cercetează educaţia, este „regina ştiinţelor”, este universul, centrul întregului univers ştiinţific.
Pedagogia este una dintre cele mai puternice arme (folosim sintagma în sens pozitiv) pentru
construcţia societăţilor contemporane, are o forţă greu de conturat, incomensurabilă, în relaţie cu dezvoltarea.
Pentru că între educaţie şi dezvoltare se stabileşte o relaţie strânsă, de reciprocitate. Educaţia reprezintă o
forţă pentru dezvoltare, o cauză a dezvoltării, iar dezvoltarea este, la rândul ei, un imbold pentru educaţie,
pentru progresul acesteia la niveluri tot mai înalte. Cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât poate să
asigure nivele educaţionale mai ridicate şi acces mai larg la educaţie pentru indivizii săi. Cu cât o educaţie
este mai bine dezvoltată, mai deplină, mai potrivită, cu atât progresul societăţii este mai sistematic, continuu.
Între educaţie şi dezvoltare se naşte o relaţie cauzală circulară. Această relaţie este demonstrată şi
de situaţia statelor slab dezvoltate, în ţările slab dezvoltate, în care există familii dezavantajate, sărace,
comunităţi dezavantajate şi comunităţi sărace. În cazul acestor categorii de populaţii, întotdeauna sărăcia se
leagă de accesul la educaţie, care este îngrădit din motive economice.
Accesul la educaţie este la parametrii mai scăzuţi sau mai ridicaţi, în funcţie de gradul de
dezvoltare socio-economică al ţării respective. Dar, lipsa accesului la educaţie permanentizează sărăcia, o
reproduce, o menţine şi o adânceşte, tocmai pentru că între sărăcie şi nivelul scăzut de educaţie, de acces la
educaţie, se aşează această relaţie cauzală circulară. Lumea contemporană este supusă unor schimbări
majore, societăţile sunt obligate să se orienteze spre viitor şi să promoveze o educaţie prospectivă, de
anticipare, o educaţie pentru viitor. Educaţia de menţinere, educaţia pentru tradiţii, educaţia de conservare şi
educaţia pentru viitor devin alternative şi complementare, optim articulate în sistemele educaţionale
contemporane .
Educația de conservare încorporează în curriculum și în experiențe de învățare idei, atitudini,
practici tradiționale, moștenite din timpuri străvechi. Aceste valori de conservare, valori de istorie au rolul
lor în educația noilor generații, dar dacă ele devin exclusive sau preponderente în școală este puțin probabil
să se asigure adaptarea copiilor și tinerilor la realitățile prezente și viitoare. O observație doar la suprafața
manualelor și programelor școlare la noi, permite să se identifice frecvența sporită a experiențelor de învățare
la timpul trecut.
Educaţia pentru viitor este o educaţie de anticipare, o educaţie de pregătire a structurilor umane
pentru acceptarea, valorizarea şi gestionarea schimbărilor, a dinamicii vieţii. Evenimentele noi, schimbările
tehnologice, sociale, culturale, biologice, climatice etc. sunt benefice sau sunt mai puţin agresive ori nocive
dacă ele sunt anticipate, întâmpinate cu seturi de cunoştinţe, atitudini şi practici potrivite acelor situaţii noi.
Educaţia prin şoc este o experienţă umană intempestivă, agresivă, violentă, haotică,
dezorganizată, o experienţă care se instalează atunci când o schimbare existenţială, majoră vine pe
ne-pregătite, vine atunci când cunoştinţele, atitudinile şi practicile umane în raport cu respectiva situaţie sunt
ne-formate, sunt precare, sunt vulnerabile.Concluziile privind cele două perspective ale educaţiei – educaţia
de conservare şi educaţia pentru viitor sunt multiple; gestionarea lor neechilibrată poate face uşor loc
educaţiei prin şoc, o educaţie cu mare risipă de resurse umane şi materiale.

3
 Societăţile contemporane au opţiuni majore în orientarea educaţiei pe axa temporală. Dacă sistemul
educaţional este preponderent focalizat pe tradiţii şi istorie, curriculumul şcolar şi experienţele de învăţare
vor situa pregătirea elevului doar în experienţa bunicilor şi a străbunicilor. Sunt sisteme educaţionale care
promovează învăţarea anticipativă, învăţarea pentru viitor. Este pedagogic oportun ca elevii să înveţe „ce va
fi mâine”, dar, fireşte, să înveţe, eventual, şi din „ce a fost ieri”.
Ipoteza lui M. Maliţa privind lipsa preocupărilor pentru educaţia de viitor este una evidentă, una
semnificativă. Dacă sistemele educaţionale nu promovează educaţia pentru viitor, în prezenţa schimbărilor
intempestive, se instalează educaţia prin şoc. Este o stare de criză, de educaţie de adaptare forţată la condiţii
noi şi în mod accelerat, dezorganizat, cu consecinţe individuale şi sociale negative.
Soluţia pedagogiei contemporane este ca sistemele de învăţământ să reprezinte optim în
curriculumul şcolar experienţele de învăţare de menţinere şi experienţele de învăţare pentru viitor. Un
exemplu negativ îl identificăm în curriculumul şcolar exclusiv focalizat pe experienţele din trecut, din viaţa
bunicilor şi a străbunicilor. Este necesar ca cetăţenii să fie pregătiţi, prin bune practici şi din punct de vedere
atitudinal, pentru a întâmpina viitorul şi mai mult, pentru a-l construi. Devin priorităţi educaţia pentru viitor,
pentru construcţia noului, învăţarea de tip creativ-inovator, cu caracter participativ, anticipativ şi prospectiv.
(3) Dezvoltări conceptuale contemporane
Educaţia reprezintă procesul sistematic de dezvoltare a personalităţii copilului şi tânărului.
Pedagogia contemporană identifică cauzele şi influenţele care mijlocesc dezvoltarea, formarea. Sunt
influenţe generate în contextul unor relaţii interpersonale, ceea ce plasează educaţia în context psihosocial.
Clasificarea acestor influenţe conduce la o taxonomie multifactorială a tipurilor de educaţie astfel:
Criteriul 1: caracteristici ale influenţelor educative: Runa Patel (1984), în lucrarea Educaţional
activities in developing countries: a disscusion of types of education in relation to culture and a suggested
model for analyses,oferă o clasificare a tipurilor de influenţe educative şi a tipurilor de educaţie, astfel:
Educaţia formală – ansamblul influenţelor sistematice, planificate, organizate, care se desfăşoară în
instituţii şcolare şi au drept scop dezvoltarea personalităţii copiilor şi tinerilor. Educaţia nonformală –
influenţe educative neformale, respectiv cele extraşcolare, organizate şi desfăşurate într-un cadru
instituţionalizat, situat în afara sistemului de învăţământ: familie, cluburi, biblioteci, muzee, teatre, alte
instituţii. Educaţia informală, difuză/ incidentală – influenţe care se generează în interacţiunile individului
cu alte persoane, în mediul social, cultural, economic etc., acţiunile cu influenţe educative rezultate din
contextul situaţiilor de activitate cotidiană, care nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor finalităţi
educative.
Criteriul 2: educaţia în raport cu domeniile de dezvoltare personală („educaţii vechi”). Educaţia
are numeroase ţinte de dezvoltare, care vizează schimbări în sfera tuturor elementelor personalităţii, astfel că
vorbim despre „vechile educaţii”: educaţia intelectuală; educaţia morală; educaţia fizică; educaţia estetică;
educaţia religioasă; educaţia profesională.
Criteriul 3: caracteristici ale educaţiei contemporane („educaţii noi”). Prin finalităţi şi conţinut,
educaţia trebuie să încorporeze evoluţiile, dinamica societăţilor şi să contribuie la soluţionarea problemelor
cu care se confruntă lumea la timpul prezent. Astfel, pe lângă „vechile educaţii”, au apărut, ca răspunsuri la

4
problematicile lumii contemporane, „noile educaţii”: educaţia interculturală; educaţia ecologică; educaţia
pentru sănătate; educaţia pentru schimbare şi dezvoltare; educaţia pentru participare, democraţie şi drepturile
omului; educaţia pentru pace.
Sensurile împrumutate conceptului educaţie pe parcursul evoluţiei istorice a omenirii sunt
multiple şi variate, în funcţie de momentul de timp şi de intenţionalitatea asociată acestora. Prezentăm, spre
exemplificare (cf. C. Cucoş, 1996), câteva concepţii referitoare la acest termen:
a. I. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului iar
scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil.
b. Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o
multitudine de interese.
c. Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la
înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează. Indiferent
de sensul acceptat putem constata, la o primă aproximare, că educaţia este în o componentă a existenţei
sociale, fiind în fapt o întâlnire de factură informaţională între individ şi valorile de orice natură ale societăţii.
Analiza conceptului educaţie poate fi realizată din mai multe perspective şi anume perspectiva etimologică,
perspectiva acţională, perspectiva procesuală şi perspectiva relaţională
Perspectiva etimologică. Analizând etimologia cuvântului educaţie distingem două traiecte
explicative, convergente ca sens dar distincte: latinescul educo-educare (a alimenta, a creşte, a îngriji) şi
latinescul educe-educere (a duce, a conduce, a scoate). Reunind într-un concept actual sensurile oferite de
către cele două interpretări putem opta pentru sintagmasinonimă “evoluţie dirijată”, sau, dacă dorim să
exploatăm mai pe larg această perspectivă observăm că decantarea semiotică oferită de cele două sensuri
explicative ale conceptului educaţie permite conturarea cu suficientă precizie a înţelesului primar, originar al
acestuia, pe de o parte ca “scoatere din starea de natură” iar pe de altă parte ca şi “creştere, actualizare a unor
potenţialităţi existente doar în stare latentă”.
Perspectiva acţională. Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate deliberat în cadrul unei
societăţi pentru transmiterea şi formarea la tinerele generaţii a comportamentelor şi valorilor acumulate de-a
lungul timpului, a zestrei culturale a omenirii în general. Perspectiva procesuală. Educaţia este un proces
implicând acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor
finalităţi explicit formulate. Această transformare se realizează concomitent pe două coordonate sau
dimensiuni fundamentale: • dimensiunea psihologicã, de transformare individualã prin acumularea culturii
transmise în acţiunea educaţională; • dimensiunea socialã, de socializare, de dobândire a unor
comportamente, atitudini sau conduite dezirabile din punct de vedere social;
Perspectiva relaţională. Educaţia este deopotrivă o relaţie umană şi socială între educator şi
educat, relaţie în interiorul căreia primul urmăreşte schimbarea intenţionată a celui de-al doilea, în
conformitate cu un scop bine definit.
Educaţia reprezintă o componentă a existenţei socioumane, o întâlnire între individ, societate și
întreaga viaţă socială. În timp, s-au dat diferite definiţii ale educaţiei, care nu diferă numai prin nuanţe, ci
chiar prin esenţă. Explicaţia O constituie complexitatea fenomenului educaţional şi existenţa unor

5
perspective multiple de abordare a acestuia. Cele mai răspândite perspective sunt perspectiva societăţii şi cea
a copilului, respectiv perspectiva sociocentrică şi cea antropocentrică.
Concepţia antropocentrică porneşte de la premisa existentei unei naturi umane universale şi
invariabile, educaţia urmând să dezvolte calităţile generale ale speciei umane atât cât permit potenţialităţile
cu care este înzestrată de natură. Oamenii educaţi urmează să îşi desfăşoare activitatea în societate, de aceea
educaţia trebuie să fie racordată la social, iar societatea trebuie să valorizeze educaţia.
Concepţia sociocentrică defineşte educaţia prin prisma pregătirii omului pentru exercitarea
diferitelor roluri sociale. De la natura umană, accentul se deplasează la „natura" socială; fireşte că trebuie să
se respecte esenţa educaţiei, respectiv să se asigure dezvoltarea diferenţiată, individualizată şi specifică a
naturii umane, în conformitate cu particularităţile individuale.
Plecând de la cele două perspective, prezentăm câteva dintre definiţiile formulate pentru educaţie în
literatura de specialitate:
- „Educaţia este, în esenţa sa, o acţiune umană şi socială de transfonnare şi modelare a naturii
umane, acţiune ce se desfăşoară în direcţia facilitării şi impulsionării evoluţiei individului spre stadiul de
personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu valorile promovate la un anumit moment in
societate" (C. Stan, 2001, p. 83);
- „Educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de
acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau
colectiv-, acţionând asupra unui obiect-individual sau colectiv-, în vederea transformării acestuia din urmă
într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de
perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual" (I. Nicola, 2003, p. 25);
- „Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în
vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţelor de muncă şi viaţă, a cunoştinţelor,
deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni până în acel moment" (***, Dicţionar de
pedagogie, 1979).
Educaţia însumează acţiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economico-istorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste. Pe
de altă parte educaţia, în esenţă, are drept scop esenţial scoaterea fiinţei umane din starea primară, biologică
şi ridicarea ei spre starea spirituală, culturalizată. După M. Ionescu şi V. Chiş, „prin educaţie desemnăm un
ansamblu de influenţe care contribuie la formarea omului ca om, respectiv acţiunea de modelare a naturii
umane în direcţia realizării unor finalităţi în temeiul unor valori sociale acceptate.
Educaţia este în esenţa sa o acţiune socială, o acţiune de transformare ce se desfăşoară în direcţia
impulsionării evoluţiei individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă
cu un model dezirabil social. În general putem spune că prin educaţie desemnăm un ansamblu de influenţe
(acţiuni deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate) care contribuie la

6
formarea omului ca om, respectiv acţiunea de modelare a naturii umane în direcţia atingerii anumitor
finalităţi, în temeiul anumitor valori social acceptate.
După I. Nicola funcţiile educaţiei sunt: de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la
individ; de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului; de asigurare a unei inserţii sociale active a
subiectului uman.
Funcţiile îndeplinite de educaţie în raport cu societatea sunt: transmiterea experienţei sociale,
funcţia economico-socială, funcţia culturală, funcţia axiologică.
Transmiterea experienţei sociale. Fiecare individ este un continuator al experienţei sociale
acumulată până în momentul respectiv de societate, dar în acelaşi timp poate fi şi contribuabil, în sensul că îi
poate îmbogăţi şi dezvolta sistemul de valori. Pentru ca fiecare să se înscrie în acest circuit este necesar să
dobândească această experienţă, respectiv să îşi interiorizeze un sistem de valori. Conţinutul structural al
acestui sistem este dat de specificul sistemului educaţional al societăţii, existent într-o anumită perioadă
istorică.
Funcţia economico-socială se referă la contribuţia pe care educaţia o aduce la progresul social
general şi al sistemului economic, la dezvoltarea activităţilor sociale şi economice, prin formarea de indivizi
calificaţi, înzestraţi cu cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, competenţe şi aptitudini reclamate de aceste activităţi.
Funcţia culturală şi axiologică este corelată cu contribuţia educaţiei la transmiterea şi mai ales la
dezvoltarea valorilor culturale universale şi a celor specifice societăţii. Indivizii educaţi sunt capabili să
cunoască, să înţeleagă, să interiorizeze, să evalueze adevăratele valori, să le discrimineze şi să le discearnă de
falsele valori (de pseudovalori), să valorifice maximal ceea ce asimilează în propria dezvoltare.
Funcţiile îndeplinite de educaţie în raport cu individul sunt: funcţia de dezvoltare a potenţialului
biopsihic al individului, funcţia de socializare, funcţia de profesionalizare.
Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic se referă la faptul că individul se naşte cu o zestre
ereditară, care, pe parcursul evoluţiei sale, poate fi dezvoltată în condiţiile unui mediu şi ale unui climat
adecvate (vezi tema „Factorii dezvoltării personalităţii umane"). Educaţia mediază, controlează, organizează
şi, eventual, corectează influenţele mediului, le dirijează în direcţia valorificării optime a disponibilităţilor
native, a potenţialului biopsihic cu care este înzestrat individul
Funcţia de socializare descrie şi explicitează rolul pe care îl are educaţia în socializarea, dar mai
ales în integrarea socială a educaţilor. Şcoala are un rol decisiv în acest proces de socializare în primul rând
prin integrarea eficientă a copiilor în clase de 20-25 de elevi şi prin asigurarea unui sistem de relaţii sociale
profitabile. Socializarea presupune achiziţia şi interiorizarea în structura personalităţii a valorilor,
atitudinilor, experienţelor sociale sub forma unor comportamente dezirabile, care permit adaptarea şi
integrarea socială benefică individului.
Funcţia de profesionalizare se referă la faptul că fiecare individ trebuie să dobândească un sistem
de cunoştinţe, să îşi formeze şi modeleze sisteme de priceperi, deprinderi, abilităţi, capacităţi, competenţe
necesare exercitării unei profesiuni social-utile. Profesionalizarea presupune pregătirea specializată, aspect
mai puţin realizat sau influenţat de mediul în care individul trăieşte şi mai mult de educaţie. Aceasta cu atât

7
mai mult cu cât autoeducaţia joacă un rol major în pregătirea iniţială şi continuă a specialistului, în
profesionalizarea lui pentru cariera aleasă.

1.2. FORMELE EDUCAŢIEI: EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA NONFORMALĂ SI

EDUCAŢIA INFORMALĂ - IMPLICAŢII MANAGERIALE ŞI DIDACTICE.

Din analiza caracteristicilor şi funcţiilor educaţiei, rezultă că asupra personalităţii în curs de

dezvoltare sau perfecţionare se exercită variate categorii de influenţe şi acţiuni, fiecare cu altă forţă de
modelare, sensibilizare, cu alte efecte. Formele de influenţare educativă pot fi grupate în trei mari categorii
după criteriul gradului de intenţionalitate şi organizare,: educaţia formală, educaţia neformală/nonformală şi
educaţia informală.
Educaţia formală (sau oficiala) este „educaţia istituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată
cronologic, condusă de la centru” (JINGA, 2000). Educaţia formală se realizează prin acţiuni proiectate
instituţional, în funcţie de planuri, programe şi manuale, în cadrul unor structuri organizate pe niveluri şi
trepte de studiu(sistemul de învăţământ) şi cu ajutorul unui personal specializat(cadrele didactice), care îşi
asumă sarcina de a asigura instruirea şi educarea tinerei generaţii. În literatura pedagogică, aceste acţiuni sunt
caracterizate ca fiind intenţionate, sistematice, riguroase, dirijate conform imperativelor instructiveducative
stabilite prin idealul educaţional (Cristian Stan, 2001). Ca note definitorii, în afară de caracterul ei
instituţionalizat, este de reţinut că se realizează prin intermediul procesului de învătământ, presupune planuri,
programe, manuale, orare, evaluări, prezenţa si acţiunea unui corp profesoral specializat. Educaţia formală –
reprezintă ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, proiectate şi desfăşurate în instituţii specializate,
urmărind finalităţi explicite, cu scopul formării şi dezvoltării personalităţii umane; Educaţia formală
reprezintă ansamblul acţiunilor educative organizate intenţionat, sistematice, desfăşurate în instituţii
specializate în educaţie, prin intermediul sistemului de învăţământ structurat şi ierarhizat pe niveluri de studii
(grădiniţe, şcoli, univefciitâţi, centre de perfecţionare), instituţii care au finalităţi educaţionale explicite,
formulate în documente curriculare oficiale, elaborate la nivelul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului.
Educaţia formală se caracterizează prin: se realizează în instituţii specializate (şcoli de diferite
tipuri); în acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercită cea mai importantă influenţă
formativă, educativă; este proiectată de specialişti, se realizează în conformitate cu planuri de învăţământ şi
programe oficiale; se urmăresc anumite obiective stabilite prin politica educaţională şi de învăţământ,
realizate eşalonat, progresiv, cu conţinuturi şi modalităţi specifice, programe curriculare adecvate; se
transmit conţinuturi selectate ştiinţific, structurate logic şi psihopedagogie şi caracterizate prin rigurozitate
ştiinţifică şi accesibilitate Transpoziţia didactică şi transmiterea conţinuturilor în activităţile educaţionale se
realizează în mod sistematic, organizat, logic, de către un personal calificat în acest scop, respectiv de
cadrele didactice; cuprinde, cu precădere, populaţia cea mai receptivă la educaţie, formare, dar cu deschideri
spre susţinerea autoeducaţiei, autoinstruirii; îmbină formele de educaţie, învăţământul comun obligatoriu, cu
cel potrivit particularităţilor individuale; Demersurile de evaluare a randamentului activităţilor educaţionale

8
sunt realizate în forme şi moduri prestabilite de către cadrul didactic, cu valorificarea unor strategii, metode
şi tehnici specifice evaluarea criterială, continuă şi sumativă este specific concepută, organizată şi
valorificată pentru a obţine reuşita şcolară a elevilor şi se finalizează în formule de recunoaştere a nivelului
pregătirii generale şi specifice, profesionale; locul şi rolul şcolii sunt determinate în cadrul sistemului
sociocultural: şcoala este privită ca un sistem deschis ameliorării continue, dar devine şi factor de dezvoltare
socială, prin nivelul formării absolvenţilor; întreaga sa acţiune educativă respectă criterii pedagogice,
metodice, manageriale, sistematizate, în continuă optimizare, conform datelor cercetării pedagogice şi din
ştiinţele conexe, ale evoluţiei sociale; relativa deschidere către societatea în schimbare, relativa alternanţă a
modalităţilor de acţiune ş.a..
Educatia formala, ca forma oficiala, este întotdeauna evaluata social. Evaluarea realizata în cadrul
educatiei formale trebuie sa urmareasca dezvoltarea capacitatilor de autoevaluare ale elevilor si studentilor.
Prin intermediul acestei forme de educatie, “în timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv în
vastele domenii ale existentei umane”. Aceasta permite asimilarea cunostintelor ca un sistem, oferind
concomitent “un cadru metodic al exersarii si dezvoltarii capacitatilor si aptitudinilor umane”. Educatia
formala devine astfel “un autentic instrument al integrarii sociale” Educatia formala este importanta prin
faptul ca faciliteaza accesul la valorile culturii, stiintei, artei, literaturii si tehnicii, la experienta social-umana,
având un rol decisiv în formarea personalitatii umane, conform dezideratelor individuale si sociale.
Ca principale avantaje ale educaţiei formale amintim: contribuţia sa relevantă la îmbogăţirea
sistemului cognitiv al educaţilor, la dezvoltarea sistematică a abilităţilor şi competenţelor acestora, precum şi
oportunitatea de a realiza o evaluare individualizată şi formativă a acestora (în contextul realizării unei
predări şi unei învăţări active) etc.
Educaţia formală are limitele ei; ea poate induce şi efecte educative negative, nedezirabile
generând disonanţe la nivelul personalităţii. I se reproşează – spre exemplu – centrarea pe performanţe
înscrise în programe, tendinţele de memorizare masivă a cunoştinţelor, predispunerea către rutină,
subiectivismul în evaluare etc. Totodată, educaţia formală devine insuficientă. „Există mai multe instituţii
sau medii de educaţie – subliniază M.Călin – care pot fi complementare sau concurenţiale şcolii, iar aceasta
nu mai poate avea pretenţia de a-şi asuma singură funcţiile educative ale societăţii“.
Principalele dezavantaje ale educaţiei formale ar putea fi: centrarea ei pe anumite obiective
educaţionale şi competenţe prestabilite, restrângerea libertăţii de exprimare şi de acţiune a educaţilor, ceea ce
ar putea conduce la apariţia dezinteresului, a monotoniei, a plictiselii şi la neimplicarea lor în sarcinile de
învăţare. Asupra copiilor se exercită variate categorii de acţiuni şi influenţe.
Educaţia formală este privită ca fiind principala modalitate prin care societatea transmite tinerei
generaţii patrimoniul său cultural. Conţinuturile vehiculate sunt atent selectate şi structurate, respectându-se
exigenţele de natură ştiinţifică şi psihopedagogică, astfel încât să contribuie la realizarea obiectivelor
educaţionale propuse. În ce măsură obiectivele urmărite au fost îndeplinite se poate constata în urma unor
evaluări relativ precise, care permit, în cele din urmă, corecţii şi ajustări la nivelul procesului instructiv-
educativ. Dezvoltarea educatiei formale are loc în contextul depasirii interpretarilor clasice conform carora i
se atribuie educatiei formale rolul prioritar.

9
 În ideea deschiderii scolii fata de problematica lumii contemporane sunt propuse urmatoarele
modalitati menite sa înlature treptat carentele semnalate la nivelul educatiei formale: descongestionarea
materiei si crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a talentelor si a intereselor tinerilor, prin cresterea
si diversificarea ofertei de optionale si de alternative educationale; sanse reale pentru fiecare unitate de
învatamânt de a-i determina propriul curriculum (prin curriculum la decizia scolii); posibilitatea utilizarii
flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în functie de nevoile locale de educatie si formare;
asigurarea sinergiei dintre învatarea formala, nonformala si informala, în sensul deschiderii scolii înspre
influentele educative nonformale si informale si gasirea modalitatilor optime de articulare între acestea;
armonizarea politicilor si practicilor privind instruirea initiala, si continua (asigurarea calitatii si continuitatii
prin continutul curriculum-ului, evaluare si recunoastere) si regândirea tuturor nivelurilor si structurilor
învatamântului din prespectiva educatiei permanente; integrarea rapida a noilor tehnologii comunicationale
în procesul de învatamânt.
 Educaţia neformală/nonformală reprezintă ansamblul acţiunilor organizate intenţionat,
sistematice, desfăşurate în cadru instituţionalizat, dar în afara sistemului de învăţământ, în instituţii care nu
au destinaţie educaţională explicită. Activităţile educaţionale circumscrise educaţiei neformale sunt mai puţin
formalizate, dar ele sunt proiectate şi realizate de cadrul didactic, în conformitate cu finalităţi educaţionale
bine precizate şi delimitate, astfel că sunt generatoare de influenţe formative şi informative. Conţinuturile
instructiv-educative vehiculate sunt prevăzute în documente special elaborate, diferenţiate în funcţie de
finalitatea formulată şi de particularităţile psihice ale subiecţilor educaţiei.
Activităţile educaţionale se caracterizează prin varietate, flexibilitate, elasticitate şi uneori ele deţin
caracter opţional sau facultativ. In această categorie se încadrează activităţile paraşcolare. care se desfăşoară
în mediul socio-profesional (de exemplu, activităţile educaţionale din unităţi economice sau ştiinţifice,
activităţile de perfecţionare şi reciclare profesională) şi activităţile perişcolare, care se desfăşoară în mediul
socio-cultural (de exemplu, activităţile educaţionale din muzee şi biblioteci, activităţile de autoinstruire şi
autoeducaţie. activităţile din cluburi, cercuri ştiinţifice, emisiunile radioului şi ale televiziunilor. activităţile
de loisir, de divertisment, navigarea pe Internet). Când vorbim despre educaţia neformală ne referim la acele
influenţe la care sunt supuşi copiii, adolescenţii sau tinerii în afara clasei sau chiar în afara şcolii, prin acţiuni
care sunt, totuşi, structurate şi organizate într-un cadru instituţional.
Sorin Cristea (1998) identifică două principale „circuite pedagogice” prin care acţiuni şi influenţe
de natură neformală sprijină şi completează demersurile instructiv-educative întreprinse în clasă: a) Un
circuit pedagogic situat în afara clasei, care înglobează activităţi precum cercurile de elevi, manifestările
artistice organizate de către şcoală, competiţiile, concursurile etc.; b) Un circuit pedagogic situat în afara
şcolii, care cuprinde două tipuri de activităţi: ➢ activităţi perişcolare, desfăşurate îndeosebi în timpul liber:
excursii, vizite, frecventarea unor cluburi, taberele şcolare, universităţile populare, vizionarea unor
spectacole şi expoziţii, utilizarea unor resurse moderne de instruire(videotecă, mediatecă, computer etc.); ➢
activităţi paraşcolare, organizate instituţional în mediul socio-profesional al individului, cu scopul de a
asigura perfecţionarea, reciclarea, educaţia permanentă etc.;

10
 Educaţia neformală valorifică, aşadar, potenţialul educativ al unor activităţi proiectate şi realizate
într-un cadru instituţional extradidactic, în unele cazuri altul decât cel oferit de către sistemul de învăţământ.
Includem aici multitudinea de acţiuni educative extraşcolare, complementare educaţiei formale, întreprinse
de familie, instituţiile de cultură, organizaţiile civice, confesionale sau de tineret şi, într-o oarecare măsură,
de către sistemul mass-media, atunci când acţiunile sale întrunesc caracteristicile acestei forme de educaţie.
Activităţile neformale au menirea de a îndeplini sarcini educative pe care şcoală nu ar reuşi să le
îndeplinească decât parţial.
Educaţia nonformală sau/şi desfăşurată în afara formelor statuate explicit, ca instituţii şcolare, cu
un grad de independenţă, cu obiective diferenţiate, cu participarea altor factori sociali, cu funcţii
compensatorii faţă de şcoală, dirijată potrivit specificului, dar în relaţie de parteneriat cu şcoala. Educatia
nonformala se referă la toate activităţile organizate în mod sistematic în afara sistemului formal pentru a
răspunde unei mari varietăţi de cerinţe de învăţare, cum ar fi cele de educaţie “complementară” (paralelă cu
şcoala), de educaţie “suplimentară” sau de educaţie de “substituţie”( de ex. pentru cei analfabeţi). Notele
caracteristice ale acestei forme de educaţie sunt legate de caracterul opţional al activităţilor organizate,
participarea elevilor la stabilirea a ceea ce se va învăţa si se va întreprinde, rolul discret al educatorilor,
renunţarea la evaluări si utilizari de note si calificative.
Educaţia nonformală prezintă ca trăsături: evidenţiază necesitatea, rolul, modul, valorificarea
influenţelor formative, educative şi a altor forme de organizare a realizării educaţiei, în afară şi după etapa
şcolarităţii: familia, instituţiile culturale, mass-media, instituţii şi organizaţii de copii şi tineret; aceste
influenţe sunt corelate cu mediul extraşcolar în care participă educaţii, cu modurile de petrecere a timpului
liber, cu includerea lor în diferite grupuri specifice; valoarea educativă, complementară educaţiei formale,
poate avea efecte pozitive sau negative de compensare, în măsura în care aceste instituţii conştientizează
obiectivele, conţinuturile, organizarea, metodologiile lor specifice, respectă aspiraţiile educaţilor; activitatea
acestor instituţii este la fel de impregnată de cerinţele pedagogice, dar dirijate şi utilizate pentru alte
obiective, conţinuturi. Accentul cade aici pe stimularea educaţilor prin programe alternative, diferenţiate,
diversificate, facultative, aplicative, de completare, în acord cu elementele de noutate în diferitele domenii,
cu noi tipuri de comunicare, metode de activizare, tehnici de creativitate, cu stimularea dezvoltării
vocaţionale; activităţile nonformale pot fi în afara clasei (cercuri pe discipline, competiţii tematice, expoziţii
ş.a.), în afara şcolii (spectacole,excursii, conferinţe, cluburi, dezbateri etc.) şi ,după integrarea profesională,
ca activităţi de formare continuă;însă, prin adaptarea la nivelul grupelor antrenate, există pericolul scăderii
valorii pedagogice, ştiinţifice, printr-o popularizare la limită a conţinuturilor sau dirijarea numai către
anumite aspecte; activităţile sunt opţionale; elevii sunt implicaţi direct/coparticipanţi nemijlociţi în raport cu
aceste activităţi; conţinuturile acestor activităţi sunt deschise spre interdisciplinaritate/educaţie permanentă;
nu se operează evaluări decât în limitele nevoii de stimulare şi susţinere ale elevilor; educatorii sunt „actori
discreţi“, mai mult moderatori ai acestor activităţi ş.a.
Principii ale organizării educaţionale nonformale: Este un adevăr de necontestat că acţiunile
cuprinse în această zonă sunt caracterizate, cum s-a mai spus, printr-o mare flexibilitate şi satisfac interese
dintre cele mai variate. Toate aceste acţiuni se constituie într-un subsistem al sistemului instituţional al

11
educaţiei. De aici şi preocuparea, cu totul justificată, de a se formula principii (norme generale, reguli,
cerinţe) ce stau la baza conceperii unor demersuri care să asigure obţinerea unor performanţe menite să se
integreze în procesul educaţional general.
Principiul integrării (corelării, coordonării) formulează cerinţa ca toate activităţile ce au loc în
afara clasei şi a şcolii să fie integrate în sistemul general de educaţie, ca făcând parte din obiectivele şi
conţinuturile acestuia; ele trebuie să-şi îndeplinească rolul hotărâtor de cultivare a capacităţii de transfer a
achiziţiilor învăţării şi mai ales de aplicare practică, în condiţii variate a celor învăţate.
Principiul caracterului specific. Deşi fac parte din sistemul general educaţional, activităţile din
perimetrul nonformalului se constituie, ele însele, într-un sistem specific, aparte, care le diferenţiază de cele
incluse în sfera formalului. Specificul acestor activităţi e dat, în primul rând, de obiectivele şi conţinutul lor,
ele având forme proprii de organizare, precum şi raporturi aparte între educatori şi elevi faţă de cele
practicate în perimetrul educaţiei formale. Un alt element specific îl constituie instrumentarul metodic, mai
larg, mai diversificat, ceea ce oferă şanse sporite de a se acumula experienţă de viaţă, prin contactul
nemijlocit cu oameni, cu fenomene de cultură materială şi spirituală, precum şi participarea directă la unele
din manifestările la care iau parte elevii.
Principiul caracterului atractiv al activităţilor nonformale. Atractivitatea este, de fapt, dominanta
acestor activităţi, ce trebuie să ţină seama de interesele, înclinaţiile, preocupările şi preferinţele elevilor. Ceea
ce are un efect pozitiv în cultivarea interesului pentru cunoaştere, precum şi pentru dezvoltarea unor procese
afective. Atractivitatea nu înseamnă evitarea efortului propriu; de altfel, elevii – îndeosebi cei din clasele
inferioare – au preferinţe pentru care, uneori, nici nu dispun de resursele necesare. Sunt considerate atractive
acţiunile cu o finalitate clară, realizabilă, cele în care subiecţii au un rol activ, cele care au un grad sporit de
autenticitate, cele care se caracterizează prin simplitate şi eleganţă.
Principiul varietăţii completează în mod necesar şi fericit pe precedentul; ceea ce e variat,
diversificat e în acelaşi timp, interesant şi atractiv. Varietatea şi diversitatea, ca principii ale unei acţiuni
eficiente, decurg din necesitatea pe care o resimt copiii, toţi participanţi la procesul educaţional, elevii de a-şi
valorifica diversitatea şi complexitatea înclinaţiilor, intereselor, gusturilor şi preferinţelor lor.
Principiul îmbinării conducerii de către adulţi cu autoconducerea. În categoria activităţilor
informale, relaţia profesor – elevi este mult mai largă, mai destinsă. Chiar dacă şi aici conduce, educatorul se
situează mai mult în planul sugerării şi nu al impunerii punctului său de vedere; el se află pe poziţia
colaborării şi cooperării cu elevii, precum şi a sprijinirii lor pentru a deveni buni organizatori ai propriei lor
activităţi.
Evaluarea activitatilor desfasurate în cadrul educatiei nonformale este “facultativa,
neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau calificative oficiale.”În conditiile
extinderii cererilor de pregatire profesionala prin diferite forme de instruire nonformala, exista si situatii în
care acestea sunt finalizate prin certificate sau diplome de absolvire. Educatia nonformala este importanta
prin urmatoarele avantaje pedagogice: este centrata pe cel ce învata, pe procesul de învatare, nu pe cel de
predare solicitând în mod diferentiat participantii; dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat
propunându-le participantilor activitati diverse si atractive, în functie de interesele acestora, de aptitudinile

12
speciale si de aspiratiile lor; contribuie la largirea si îmbogatirea culturii generale si de specialitate a
participantilor, oferind activitati de reciclare profesionala, de completare a studiilor si de sprijinire a
categoriilor defavorizate sau de exersare a capacitatii indivizilor supradotati; creeaza ocazii de petrecere
organizata a timpului liber, într-un mod placut, urmarind destinderea si refacerea echilibrului psiho-fizic;
asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina interesul
publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârsta si pregatirii lor profesionale, punând
accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor; antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinând cont
de progresul tehnico- stiintific, valorificând oportunitatile oferite de internet, televiziune, calculatoare; este
nestresanta, oferind activitati placute si scutite de evaluari riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere
formativa, stimulativa, continua; raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.
Ca avantaje ale educaţiei neformale amintim faptul ci instituţiile în care se realizează şi activităţile
educaţionale efective oferă un spaţiu de formare mai flexibil decât cel formal, ceea ce favorizează existenţa
unei mai mari libertăţi de exprimare şi de acţiune a subiecţilor educaţiei, precum şi personalizarea asimilării,
fixării şi valorificării noilor achiziţii. Avantajul lor constă în faptul că uneori satisfac mai bine decât lecţiile
ţinute în clasă interesele particulare ale elevilor. Conţinuturile educaţiei neformale sunt, de regulă, expresia
unor căutări şi a unor opţiuni particulare, ceea ce explică gradul ridicat de atractivitate pe care îl prezintă
pentru copii şi tineri.
Ca posibile dezavantaje ale educaţiei neformale se pot aminti superficialitatea în implicarea
educaţilor în activitatea educaţionali şi în asimilarea achiziţionarea noului, absenţa unui feedback continuu şi
formativ, absenţa unor demersuri ev aluativ e sistematice. În comparaţie cu educaţia formală, cea neformală
prezintă şi dezavantaje: posibilităţi reduse de evaluare, dificultăţi în a corecta neînţelegerile, confuziile,
comportamentele indezirabile dobândite etc.
Educaţia informală– reprezintă totalitatea influenţelor educative nesistematice, neorganizate,
nesubordonate unor obiective şi finalităţi explicite, care se exercită asupra individului . Educaţia informală
neintenţionata difuzi incidentală spontană se realizează in contextul situaţiilor de activitate cotidiană, prin
intermediul influenţelor formative cotidiene neorganizate, nesistematice, manifestate asupra individului, prin
intermediul interacţiunilor acestuia cu alte persoane în mediul social, cultural, economic etc (de exemplu,
ambianţa familială, grupul de prieteni, mass-media. strada). Educaţia informală nu urmăreşte obiective
educaţionale explicite; ea este expresia nemijlocită a mediului de viaţă şi a ambianţei în care trăieşte şi
profesează individul. In cadrul acestei forme de educaţie, individului îi poate reveni în totalitate iniţiativa
învăţării şi poate realiza astfel o învăţare voluntară sau asupra lui se pot exercita influenţe modelatoare
neprogramate, nesistematice, întâmplătoare, el realizând o învăţare spontană.
În ceea ce priveşte educaţia informală, aceasta include acele influenţe spontane, aleatorii, difuze,
eterogene, neorganizate şi neraportate în mod expres la scopuri educative, provenite din contextul situaţiilor
şi activităţilor cotidiene în care este prins individul. Ea cuprinde experienţa personală câştigată de acesta,
trăirile încercate în afara participării la diverse forme de educaţie formală şi neformală (Elena Joiţa, 1999).
Este asociată, de regulă, cu relaxarea, divertismentul, satisfacerea unor curiozităţi pasagere, antrenarea în
situaţii curente de viaţă. Structura educaţională informală, cu extensiunea cea mai mare în timp şi spaţiu,

13
vizează îndeosebi asimilarea ideilor, valorilor şi atitudinilor identificabile la nivelul vieţii cotidiene şi
specifice unui anumit mediu ambiental. Ne referim la acele influenţe educative care nu sunt intenţionate,
organizate, sistematice, exercitate asupra personalităţii individului de la nivelul familiei, grupului de prieteni,
comunităţii căreia îi aparţine, mediului social în ansamblul său. Aria de influenţă a educaţiei informale
înregistrează, în condiţiile societăţii contemporane, o creştere continuă susţinută de „o masă informaţională
enormă ca volum dar eterogenă, foarte variată şi inegală de la o zi la alta şi de la o persoană la alta” (George
Văideanu, 1988, p. 232-233). Aportul mass-media este semnificativ în acest sens, ele fiind sursa celor mai
ample şi mai bine receptate mesaje informale. În teoria pedagogică se vehiculează conceptul de Curriculum
informal, care vizează tocmai astfel de ocazii de învăţare, inclusiv cele oferite de mass-media, factor
educativ cu o pondere tot mai mare în modelarea personalităţii umane. Educarea tinerei generaţii nu este o
sarcină exclusivă a şcolii. Dezvoltarea personalităţii copilului este un obiectiv la realizarea căruia contribuie
întregul sistem social, prin intermediul mai multor factori implicaţi. Şcoala, familia, grupurile de apartenenţă,
mass-media, alte instituţii ce îşi asumă astfel de atribuţii influenţează atât eforturile de instruire ale copiilor,
cât şi practicile lor de loisir. Acţionând convergent, ca un tot unitar, aceşti factori pot configura un sistem de
educaţie eficace.
Educaţia informală sau/şi neorganizată, spontană, difuzată, prezentă prin informaţii receptate
neintenţionat, venite din mediul înconjurător (natural, social, cultural), dar în relaţie cu nivelul de organizare,
culturalizare, sensibilizare al individului. Ea e produsul experienţei de viaţă a individului. Educaţia informală
include experienţele trăite sau valorile încercate în viata cotidiană. Cele mai semnificative influenţe
informale sunt cele exercitate de massmedia, de unele aspecte ale vieţii în familie (exemplul părinţilor,
atitudinile manifestate de ei), influenţele exercitate de grupurile de prieteni, colegi , dar şi de diferite institţii
culturale (ex. muzee, teatre, biblioteci etc), religioase, politice, militare, sindicale ş.a.
Educaţia informală are ca note esenţiale: cuprinde experienţa personală câştigată de către individ,
trăiri încercate în mod neintenţionat. Ea este concepută ca relaxare, satisfacere a unor curiozităţi pasagere;
influenţele primite sunt spontane, neorganizate, neprelucrate pedagogic, nesistematizate, de scurtă durată;
problema este a receptării adecvate, a integrării şi echilibrării cu fondul formării, a controlului efectelor
pozitive/negative, avalorificării şi conştientizării gradului de prelucrare şi organizare a informaţiilor, a
transformării lor în activităţi nonformale sau chiar formale; sesizarea, înţelegerea, trăirea, valorificarea
acestor influenţe depind de nivelul dezvoltării personalităţii.
Evaluarea are o situatie speciala în cazul educatiei informale. Evaluarea se realizeaza la nivelul
opiniilor si reusitelor personale si sociale ale cetatenilor, pe baza analizei comportamentale si factuale. În
acest sens, literatura de specialitate semnaleaza faptul ca “viata sociala se desfasoara sub dublu impact: acela
al opiniei colectivitatii si al cenzurarii pe care o opereaza constiinta în sine.

14
 1.3. MEDII DE REALIZARE A EDUCAŢIEI NONFORMALE ŞI INFORMALE

Educația de tip nonformal cuprinde (sau include) totalitatea influențelor de natură

educativă realizate în afară clasei sau în afară școlii. Această formă de educație dispune de o anumită
specificitate care este decelabilă la nivelul mai multor aspecte cum sunt: obiectivele care îi sunt specifice,
activitățile prin care se diferențiază de educația formală, limitele (dezavantajele) pe care le generează.
În legătură cu obiectivele pe care le vizează, V. De Landsheere (1992, pag. 566) consideră că dintre
cele mai semnificative pot fi amintite următoarele: susținerea celor care doresc să-și dezvolte sectoare
particulare în comerț, agricultură, servicii, industrie etc; ajutarea populației pentru a exploata mai bine
resursele locale sau personale; alfabetizarea, desăvârșirea profesională sau inițierea într-o nouă activitate;
educația pentru sănătate sau timpul liber etc.
În ceea ce privește activitățile pe care le încorporează, trebuie făcută mai întâi o desociere între
activitățile din afară clasei și activitățile din afară școlii. Activitățile organizate în afară clasei includ, la
modul general, cercuri pe discipline de învățământ, cenacluri literare, ansambluri sportive, artistice,
culturale, întreceri, competițîi, concursuri, olimpiade școlare. După cum ușor se poate observă, organizarea
acestor activități este puternic corelată cu opțiunile, posibilitățile și așteptările elevilor de unde rezultă și
marea lor flexibilitate.
Activitățile specifice educației nonformale realizate în afară școlii se împart în două categorii și
anume: activități periscolare organizate în scopul petrecerii timpului liber în care sunt incluse excursiile,
vizitele, taberele, vizionarile de spectacole (teatre, cinema), vizitarea unor expozițîi; activități parascolare
organizate că soluții alternative de perfecționare, reciclare, instruire personală.
Referitor la caracteristicile educației nonformale, acesteia îi sunt specifice o serie de particularități
din rândul cărora mai semnificative sunt: activitățile extrașcolare au un caracter opțional, permițându-le
elevilor să se orienteze spre ele în funcție de posibilitățile, aptitudinile, interesele de care dispun, ceea ce le
conferă un grad mai mare de atractivitate, comparativ cu activitățile specifice educației formale care nu pot
onora această exigență deoarece, în majoritatea cazurilor, ele sunt impuse elevilor excluzându-se
posibilitatea opțiunilor.
În desfășurarea acestor activități elevii joacă un rol mai activ deoarece acestea corespund
intereselor și așteptărilor lor și implicit, pot să le amplifice motivația și dorința de a se implică în reușită lor.
În legătură cu această caracteristică trebuie menționat faptul că, în cadrul activităților de tip nonformal,
accentul cade pe ceea ce fac elevii și nu profesorul, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în activitățile
specifice educației formale. activitățile din cadrul educației nonformale îmbină în mai mare măsură utilul cu
plăcutul, deoarece ele ocazionează dobândirea unor cunoștințe care amplifică sfera de cunoaștere a elevilor și
15
nu profesorul dar în același timp, prin specificul lor, au un caracter reconfortant, tonifiant, care nu generează
apariția oboselii așa cum se întâmplă în multe activități specifice educației formale.
Activitățile realizate în cadrul educației nonformale pot stimula în mai mare
măsură imaginația și creativitatea elevilor, iar acest lucru se explică din două perspective și anume:  pe de o
parte, elevii participa la activități spre care au optat și pentru care au o serie de interese și o serie de
aptitudini; pe de altă parte, activitățile de tip nonformal se desfășoară în cadre și în contexte unde nivelul de
permisivitate este mai mare și unde inițiativele elevilor sunt luate în considerăție așa cum nu se întâmplă de
multe ori în activitățile de tip formal.
Activitățile de tip nonformal facilitează o solicitare diferențiată a elevilor în funcție
de posibilitățile, aptitudinile și așteptările acestora.În consecință, nemaifiind vorba de constrângerile impuse
de parcurgerea unui curriculum prescris, aceste activități permit că elevii să primească sarcini în funcție de
posibilitățile de care dispun și în funcție de ritmurile de lucru care le sunt specifice;  majoritatea activităților
incluse în educația nonformală nu fac obiectul unor evaluări sistematice și riguroase, așa cum se întâmplă în
cazul activităților specifice educației formale, ceea ce înseamnă că se elimina sursele generatoare de stres și
de oboseală în rândul elevilor;
În organizarea și desfășurarea acestor activități rolul cadrului didactic este mult mai discret el
putând să exercite asupra elevilor o influență indirectă, în timp ce în cazul activităților specifice educației
formale, în majoritatea situațiilor se exercită asupra elevilor o influență directă cu toate consecințele rezultate
dintr-o asemenea situație.
Educația nonformală prezintă o serie de limite, motiv pentru care nu trebuie să se exagereze atunci
când i se subliniază de obicei avantajele mai ales prin comparația făcută cu educația de tip formal. Aceste
inconveniente ale educației nonformale sunt menționate de o serie de autori iar S. Cristea (2003, pag. 159)
consideră că printre cele mai semnificative pot fi amintite: promovează structuri excesiv de fluide, centrate
doar asupra unor obiective concrete, immediate, fără angajarea unor strategii valorificabile în perspectiva
educației permanente; întreține unele riscuri pedagogice (un anumit activism de suprafață); dependență de
mijloace tehnice care poate dezechilibra corelația subiect-obiect); eludarea posibilităților de validare socială
a rezultatelor, prin diplome și certificate, la nivelul educației formale.
Educația informală desemnează totalitatea influențelor de natură educativă exercitate asupra
indivizilor în mod spontan sau difuz, formă în plină expansiune comparativ cu deceniile anterioare și
generatoare a unui anumit tip de curriculm pe care specialiștii îl denumesc curriculum informal. Dintre
caracteristicile acestei forme, printre cele mai semnificative pot fi menționate:
a)     vehicularea unui volum foarte mare de cunoștințe și afirmații comparativ cu alte forme ale
educației care pot crea probleme destinatarilor potențiali, în cazul în care aceștia nu posedă grile și criterii de
lecție destul de riguroase;
b)     eterogenitatea foarte mare a cunoștințelor și informațiilor vehiculate, care vizează domenii de
o mare diversitate, ceea ce poate crea probleme în articularea, semnificarea și procesarea acestor informații,
c)     varietatea mare a surselor care generează și stau la baza cunoștințelor și informațiilor
vehiculate prin intermediul educației informale;
d)     similaritatea mai mare sau mai mică între natură cunoștințelor și informațiilor provenite prin
intermediul educației informale și cele pe care elevii le dobândesc prin parcurgerea curriculum-ului formal.
16
 Cunoașterea acestor caracteristici specifice educației informale reprezintă o necesitate dacă se
dorește valorificarea optimă a influențelor de natură educativă care pot fi transmise prin intermediul acestei
forme.

1.4. COMPLEMENTARITATEA FORMELOR EDUCAŢIEI

Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative
organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală,
iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca
un complex ale cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi la o
"formalizare" a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca
instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu
societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este
legată numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Corelarea şi coordonarea valenţelor multiple ale celor trei forme pe care le cunoaşte educaţia
constituie o misiune complexă şi destul de dificilă, în condiţiile în care experienţele nonformale şi informale
ale elevilor nu pot fi cunoscute în măsură necesară şi dorită de către şcoală. Un lucru este cert: nici una din
aceste forme ale educaţiei nu poate fi neglijată; toate au contribuţii asupra formării şi dezvoltării integrale a
personalităţii celor educaţi. Fireşte, ponderea cea mai mare o are educaţia formală, procesul acesteia având
loc în instituţii speciale, care valorifică tot ce oferă şi celelalte forme ale educaţiei. Toate sunt produsul
epocii în care trăim şi răspund unor nevoi reale ale educaţiei.
Având ca punct de plecare varietatea situaţiilor de învăţare, gradul diferit de intenţionalitate
acţională al acestora şi distincţia dintre acţiunile şi influenţele educative, educaţia se poate obiectiva în trei
ipostaze principale: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia spontană sau informală. Educaţia
formală Educaţia formală se referă la ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi desfăşurate
în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (şcoală, universitate, etc.) în scopul formării personalităţii
umane. În acest context educaţia şi instruirea sunt explicite, desfăşurate în virtutea atingerii unor obiective
clar formulate iar procesul educativ se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi
continuitate). Pregătirea elevilor este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de
specialişti anume pregătiţi în acest sens. Informaţiile transmise sunt atent selectate şi structurate,
caracterizânduse prin exactitate şi rigurozitate ştiinţifică, permiţând o asimilare sistematizată a cunoştinţelor
şi facilitând dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării individului în societate. Educaţia
formală este puternic expusă exigenţelor şi comandamentelor sociale iar rezultatele acţiunii educative sunt
supuse unei activităţi evaluative realizată în modalităţi şi după criterii riguros stabilite (Cucoş, C., 1999).
Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizării unei evaluări
individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală ale celui care
17
se educă. Educaţia formală prezintă şi anumite dezavantaje sau inconveniente dintre care amintim: centrarea
excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a
elevului, fapt ce poate conduce la apariţia dezinteresului, plictiselii sau monotoniei. În afara celor provenite
din mediul şcolar (educaţia formală), organizate şi coordonate conform unor principii pedagogice, asupra lor
se exercită şi alte categorii de influenţe, datorate intervenţiei unor factori sociali, care pot să-şi asume şi o
funcţie educativă(educaţia neformală sau informală). Învăţarea de tip şcolar, precizează George Văideanu
(1988), nu este singurul tip de învăţare; învăţarea de tip neformal şi mai ales cea de tip informal(difuz) devin,
în condiţiile societăţii contemporane, din ce în ce mai importante. Acumulările realizate de individ în cadrul
neformal sau informal sunt semnificative şi merită toată atenţia.
Educaţia nonformală include un ansamblu de acţiuni şi influenţe educative, structurate, organizate
şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara sistemului de învăţământ. Educaţia nonformală include astfel
multiple activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, acţiunile situate în acest context caracterizându-se
printr-o mai mare varietate şi flexibilitate, oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi abilităţile
şi opţiunile particulare ale elevilor. Educaţia nonformală include în structura sa două tipuri de activităţi: •
activităţi paraşcolare (de perfecţionare, reciclare, etc.); • activităţi perişcolare (vizite la muzeu, excursii,
cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de filme); Educaţia nonformală permite lărgirea orizontului cultural,
îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale etc. Educaţia
nonformală prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar, oferind
astfel individului o mai mare libertate de acţiune, permiţând o mai bună selectare a informaţiilor resimţite ca
necesare de către cei care se instruiesc. Dezavantajul major al educaţiei nonformale este legat de absenţa
unor demersuri evaluative sistematice, fapt care în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate
conduce la serioase rămâneri în urmă ale beneficiarilor acestei forme de educaţie. Din acest motiv se
recomandă o alternanţă judicioasă a educaţiei nonformale cu cea formală.
Educaţia informală se referă la totalitatea influenţelor educative neorganizate, nesistematice şi
nesubordonate unor finalităţi educaţionale explicite. Educaţia informală include astfel totalitatea
informaţiilor vehiculate în contextul situaţiilor cotidiene cu care este confruntat individul, informaţii ce nu
sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate cu principiile de organizare şi desfăşurare
a procesului instructiv-educativ. Informaţiile şi cunoştinţele transmise în contextul educaţiei informale sunt
informaţii aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică şi achiziţionate de cele mai multe ori
involuntar în împrejurările particulare ale existenţei cotidiene a individului (mass-media, discuţii ocazionale,
etc.). Educaţia formală este aceea care, în ultimă instanţă, organizează şi structurează sistemul cognitiv,
aptitudinal şi atitudinal al individului de o manieră care să permită ulterior receptivitatea faţă de informaţiile
şi valorile vehiculate prin intermediul educaţiei nonformale sau informale. Cu toate acestea educaţia
informală nu-şi pierde importanţa şi valoarea, ştiut fiind faptul că această formă a educaţiei oferă individului
o mai mare libertate de acţiune şi posibilitatea de a gestiona procesul de formare al propriei personalităţi.
Coordonarea şi integrarea celor trei ipostaze ale educaţiei, ipostaze între care există certe raporturi
de complementaritate, este o problemă extrem de dificilă şi complexă. Cu toate că fiecare tip de educaţie are
propria sa manieră de acţiune şi propria funcţionalitate, este necesară asigurarea unui spaţiu instructiv-

18
educativ la nivelul căruia cele trei forme de educaţie trebuie să se sprijine şi să se potenţeze reciproc. Între
cele trei forme ale educaţiei există relaţii de interdependenţă, de complementaritate şi de compensare, iar
articularea lor trebuie să ţină cont de finalităţile educaţiei formale. Educaţia nu se poate reduce la instruirea
de tip şcolar/formal: aceasta trebuie să ţină cont de particularităţile şi de modalităţile de realizare a celorlalte
două forme ale educaţiei. In acelaşi timp, educaţia formală ghidează şi integrează achiziţiile dobândite prin
intermediul educaţiei nonformale şi informate şi este forma care organizează şi structurează sistemul
cognitiv, competenţele, atitudinile, comportamentele individului. De altfel din perspectiva principiului
educaţiei permanente, educaţia formală devine complementară celorlalte forme: nonformală şi informală.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face să
le crească potenţialul educativ. În acest sens, trebuie remarcat faptul că educaţia formală nu are decât de
câştigat în condiţiile în care este mereu în contact cu modalităţile şi efectele educaţiei informale (spontane) şi
ale celei nonformale. De aceea, şcoala din zilele noastre nu poate ignora bogatele experienţe acumulate de
elevi în timpul lor liber, petrecut în afara şcolii. Aceste experienţe completează achiziţiile dobândite în
şcoală, prelungesc şi întăresc activitatea desfăşurată, poate, cam rigid şi mai puţin atractiv în şcoală
Important este ca influenţele neintenţionat educative să nu dea altă direcţie modelării personalităţii copilului
sau tânărului, opusă celei pe care urmăreşte să o realizeze şcoala. Astfel, educaţia formală trebuie să
cunoască valorile şi influenţele exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să
exercite o funcţie de sinteză, de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii
copiilor, a tinerilor.
Integrarea în sistem a formelor educaţiei este una din preocupările actuale. Cele trei forme de
educaţie trebuie privite din perspectiva educaţiei permanente: educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de
tip şcolar şi instituţiile de învăţământ ar pierde dacă s-ar izola de contextul cultural-educativ. De aceea cadrul
formal trebuie să furnizeze ocazii pentru valorificarea informaţiilor achiziţionate în afara lui, chiar integrând
o parte din conţinuturi; cealaltă parte, a educaţiei nonformale, informale trebuie să răspundă diversităţii de
nevoi, interese, aspiraţii ale indivizilor, să conducă la formarea unei viziuni unitare despre lume, să asigure
coerenţă actului educaţional.
Extensiunea educaţiei dincolo de disciplinele şi activităţile şcolare este o realitate pe care suntem
nevoiţi să o acceptăm. Educaţia formală poate avea de câştigat de pe urma unor astfel de influenţe, neformale
şi informale, cu condiţia ca ele să nu promoveze derizoriul, să nu cultive pseudocultura sau vulgarizările
periculoase. De fapt, cele trei tipuri de influenţe educative interacţionează, sunt interdependente şi
complementare. Chiar dacă se deosebesc sub aspectul cadrelor de realizare, conţinuturilor, mijloacelor etc.,
cele trei forme se întrepătrund, în aşa fel încât impactul asupra celui educat să fie pe măsura exigenţelor tot
mai complexe în faţa cărora sunt puşi oamenii în societatea contemporană (Constantin Cucoş, 1998). Şcoala

19
nu trebuie să ignore bogatele informaţii şi experienţe acumulate de elevi pe această cale, dimpotrivă, le poate
valorifica în sensul realizării propriilor deziderate. Desigur, aceste experienţe pot fi în acord sau în dezacord
cu cele trăite în cadrul formal. Contracararea influenţelor dăunătoare şi integrarea celor valoroase, în
perspectiva realizării obiectivelor educaţionale, constituie o sarcină pe care şcoala trebuie să şi-o asume.
Astăzi, educaţia nu mai poate fi redusă la instruirea de tip şcolar şi instituţiile de învăţământ nu ar avea decât
de pierdut dacă s-ar izola de contextul socio-cultural în care funcţionează (George Văideanu, 1988). Şcoala
este strâns legată de mediul său înconjurător, adică de influenţele părinţilor, grupurilor comunitare,
mijloacelor de comunicare de masă etc. Sunt tot mai mulţi cei care, în ultimul timp, pledează pentru o
deschidere mai curajoasă a şcolii faţă de educaţia neformală şi pentru punerea în valoare a unora dintre
achiziţiile obţinute în cadrul informal. Trebuie să depăşim starea de relativă izolare în care se găsesc
instituţiile şcolare faţă de lumea exterioară lor şi să acordăm o mai mare atenţie experienţei de viaţă a
elevilor. Numai în acest fel vor putea fi valorificate, în scopul modelării personalităţii individului, toate
influenţele la care este supus în existenţa sa cotidiană. Educaţia formală ghidează, corectează, completează
achiziţiile obţinute de către elevi prin intermediul educaţiei neformale şi informale. Şcoala, precizează Ioan
Cerghit (1972), nu poate neglija bogata experienţă dobândită în diverse contexte, inclusiv ca urmare a
participării la comunicarea mediatică. Nici una dintre experienţele copilului nu trebuie să-i rămână străină.
coreleze conţinutul educativ al mesajelor transmise de mass-media cu cel pe care ea îl propune, să conecteze
efectele comunicării de masă la obiectivele educaţionale. Într-o societate dominată de mijloacele de
informare de masă, şcoala trebuie să-şi asume o funcţie integratoare, adică să procedeze la o structurare,
sistematizare şi integrare a experienţelor cognitive, afective şi socialmorale dobândite de către elevi, în
calitatea lor de consumatori ai mesajelor mass-media, în propriile acţiuni de formare. Altfel, acestea vor
rămâne dispersate, incoerente, superficiale. Pregătirea elevilor pentru îndeplinirea diverselor roluri sociale
viitoare nu reprezintă o responsabilitate exclusivă a sistemului instituţional de învăţământ. Astăzi, obiectivele
educaţionale sunt atât de complexe, încât numai printr-o corelare a eforturilor întreprinse de mai multe
instituţii sociale pot fi realizate la un nivel calitativ superior. Întregul context social trebuie astfel
redimensionat, încât să exercite influenţe educative directe şi valoroase asupra tinerei generaţii. Şcoala
rămâne principala instituţie în care se pun bazele unei educaţii iniţiale coerente şi sistematice, ceea ce nu
înseamnă însă că o redistribuire a responsabilităţilor n-ar fi necesară.
Pe de altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la
creşterea randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea
de a discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod
cert, valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive. Din punct de vedere al succesiunii în
timp a influenţelor sale, educaţia formală se situează pe primul loc, ea asigurând înţelegerea finalităţilor
învăţării, cunoaşterea unei mari diversităţi de conţinuturi şi mai ales cunoaşterea nemijlocită a unor tehnici şi
instrumente ale activităţii intelectuale, de învăţare. Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale
necesare, utile pentru fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional; oportunităţi pentru valorificarea
experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai flexibil şi mai deschis şi prin diversificarea mediilor de

20
învăţare cotidiene; participare voluntară, individuală sau colectivă; modalităţi flexibile de a răspunde
intereselor elevilor - gama largă de activităţi pe care le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce
activităţi să participe; dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni
activi; pe lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează
proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi organizatorice, capacităţi de
autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de
probleme; un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de manifestare a
talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc. Numai o cooperare armonioasă, o punere în valoare
reciprocă a ceea ce oferă toate aceste trei forme de educaţie poate constitui garanţia unei eficienţe sporite a
activităţii de educaţie privită în ansamblul său.
Criteriul de competență Educația formală Educația nonformală Educația informală
Instituții de educație Instituții culturale (teatre, Familia, media, grupul
(școli, grădinițe, muzee, biblioteci, case de de prieteni, oricine
Subiectul educației universități) – instituții a cultură etc) – organizații exercită o influență
(actorii care desfășoară căror principal misiune nonguvernamentale, alte educațională
acțiuni de educație) este educația instituții care au ca neintenționată sau
misiune conexă educația neorganizată
și cultura.
Personal didactic Personal calificat în Pregătire didactică
calificat diferite domenii de absentă sau sporadică;
Gradul de pregătire al
activitate, uneori având și Pregătirea nu este o
“educatorului”
pregătire didactică condiție a influenței
educaționale
Clar stabilite și Stabilite pentru fiecare Nestabilite
graduale, pe etape de activitate, fără o
Finalitățile educației
studio, pe discipline, organizare pe termen lung
module etc
Organizat pe ani de Relative organizate pe arii Neorganizat,
școlarizare (etape de de interes contextual
Conținutul educației studiu), pe
profiluri/specializări/fili
ere profesionale
Certificate recunoscute Certificate de participare, Fără certificare
la nivel national și după certificate de absolvire a
caz international unor cursuri, adeverințe,
(diplome de bacalaureat, certificare profesională
diplome de licență, de sau vocațională, care pot
masterat etc, de fi recunoscute sau nu.
absolvire a Obs. Uneori, aceste
Modalități de certificare
învățământului activități nu sunt deloc
obligatoriu, certificate certificate
de competență
profesională – pt
absolvenții
învățământului
profesional)

21
Autonomia celui care Redusă Relative mare crescută
învață în alegerea
temelor/ activităților
Deşi toate cele trei tipuri ale educaţie: formală, nonformală şi informală, sunt diferite, toate sunt
necesare, împreună formând “individul”. Educaţia trebuie să aibă un caracter global, îmbinând armonios şi
eficient educaţia formală cu cea nonformală şi informală pentru a asigura individului o bună dezvoltare şi
integrare în societate. Totodată fiecare din aceste forme de educaţie, are un rol caracteristic de îndeplinit.
Cele trei forme ale educaţiei se sprijină şi se condiţionează reciproc, însă rolul cel mai important revine,
totuşi, educaţiei formale, prin intermediul căreia vor fi filtrate mesajele primite prin celelalte canale. De
această depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor nonformale şi informale asupra individului.
Educaţia reprezintă, astfel, activitatea psihosocială cu funcţie generală de formare şi dezvoltare permanentă a
personalităţîi umane pentru integrarea socială optimă.
Coordonarea şi integrarea celor trei forme ale educaţiei, care se completează şi se potenţează
reciproc, asigură o dezvoltare coerentă a întregului proces de formare şi dezvoltare a personalităţîi
individului. Un parteneriat al şcolii cu toţi ceilalţi factori educativi este, deci, nu numai de dorit, ci chiar
necesar. Mai mult decât atât, şcolii îi revine sarcina de a ordona, sintetiza şi valorifica influenţele exercitate
de aceştia, astfel încât aportul educativ pe care îl aduc să aibă relevanţa scontată.
Acest deziderat nu este posibil, însă, dacă nu se cunosc interdependențele dintre cele trei forme, pe
de o parte, iar pe de altă parte, dacă nu se concep strategii adecvate care să pună în valoare potențialul
educațional al fiecărei modalități cu consecințele benefice rezultate dintr-o asemenea situație. Așa cum s-a
văzut, educația formală este indispensabilă pentru că, pe de o parte, contribuie decisiv la formarea
personalitățîi elevilor, la formarea culturii generale a acestora, pentru că asigura calificările necesare bunei
funcționari a economiei și a producției.
Dacă se are în vedere relația dintre educația formală și educația nonformală, se poate menționa că
această din urmă, poate îndeplini două funcțîi, fie că este vorba de o funcție de completare a educației
formale, fie că este vorba de o funcție ilustrativă. Oricâtă varietate și diversitate ar proba educația formală
prin intermediul curriculum-ului prescris, este aproape imposibil că ea să acopere toată problematica
educativă care să facă obiectul activitățîi de instruire și de formare în care sunt antrenate tinerele generațîi. În
această situație, prin specificul sau, educația nonformală poate avea un rol complementar putând să
suplinească minusurile pe care, dintr-un motiv sau altul, educația formală nu le-a avut în vedere, fie din
cauza unor deficiențe de proiectare curriculară, fie din motive de spațiu și timp, fie că este vorba de anumite
categorii de specialiști pe care nu îi avea disponibili etc.
Cum ușor se poate anticipa, această funcție complementară a educației nonformale nu se realizează
în mod automat, nu se realizează de la sine, ci se realizează numai în condițiile în care responsabilii care
gestionează educația nonformală sunt foarte bine informați în legătură cu valorile pe care le vehiculează
educația formală, cu tipurile de convingeri și atitudini care se doresc formate la nivelul elevilor care fac
obiectul activitățîi de instruire și formare. Odată identificate aceste aspecte, ulterior se pot concepe strategii
în cadrul educației nonformale, prin intermediul cărora să se completeze golurile sau lacunele care au fost
generate de către educația formală, de cele mai multe ori într-o manieră neintenționată. Dacă aceste strategii
sunt bine concepute la nivelul educației nonformale este ușor de anticipat că efectele educative asupra

22
elevilor vor fi benefice, aceștia putând să-și amplifice sfera de cunoaștere, să-și formeze o serie de
convingeri și atitudini cu rol mare în dezvoltarea ulterioară a personalitățîi etc. Exemplele care vin să susțînă
această idee sunt ușor de găsit și sunt la îndemână oricărui educator. De exemplu, de multe ori, educația
formală nu poate onora toate exigențele care vizează formarea anumitor lături ale educației, cum ar
fi: educația artistică, educația civică etc., dar educația nonformală poate completă aceste lacune, dacă prin
mijloacele pe care le are la dispoziție (instituțîi de cultură și artă, mijloace mass-media etc.) concepe
programe care să aibă un rol complementar față de oferta educațională pusă la dispoziția elevilor de către
educația formală.
A două funcție pe care o are educația nonformală este cea ilustrativă, care, de asemenea, se poate
solda cu efecte benefice asupra elevilor și care nu mai operează cu scopul de a suplini sau acoperi minusurile
generate inevitabil de educația formală. Mai concret, prin intermediul acestei funcțîi, educația nonformală
vine cu nuanțări, cu explicitari suplimentare, cu ilustrări de relevanță maximă, care îmbunătățesc procesul de
înțelegere a unor teme, subiecte, chestiuni, pe care educația formală le-a avut în vedere, dar asupra cărora nu
a putut să insiste mai mult.
În ceea ce privește legăturile dintre educația formală și cea informală, trebuie făcută precizarea că
această din urmă se poate raporta diferit la cea dintâi, ceea ce înseamnă că în anumite situații poate să o
susțină, iar în altele, dacă nu se au în vedere precauțiile necesare, s-o bruieze, și în consecință, s-o afecteze
într-o anumită măsură.
Dacă se are în vedere succesiunea în timp se poate afirmă pe bună dreptate că educația informală
precede și continuă educația formală, ceea ce înseamnă o dublă poziționare față de această formă a educației.
Mai concret, dacă educația informală o precede pe cea formală, atunci înseamnă că, în realizarea acesteia din
urmă, trebuie să se valorifice aspectele relevante, semnificative, existente la nivelul educației informale.
Altfel spus, educația informală, prin anumite aspecte ale ei, se poate constitui într-o baza de pornire, într-o
premiza favorabilă pentru realizarea educației formale. Dimpotrivă, negarea acesteia sau ignorarea mai mult
sau mai puțîn conștientă poate aduce deservicii și crea dificultăți la nivelul educației formale, iar lucrul
acesta este ușor de explicat în sensul că se ignoră achizițîi pe care elevii deja le posedă și care pot fi
valorificate în instruirea care urmează. Faptul că educația informală o continuă sau o urmează pe cea formală
generează o serie de consecințe care, de asemenea, trebuiesc cunoscute de către toate persoanele care au
competențe și responsabilități în organizarea activităților instructiv-educative. În cadrul acestei poziționări
trebuie pornit de la ideea că în receptarea mesajelor de natură educativă provenite prin intermediul educației
informale este eficient să se utilizeze grile și criterii de selecție pe care elevii și le-au format în timp, în
cadrul activităților desfășurate în perimetrul educației formale.
Din această dublă poziționare decurg două consecințe de natură pedagogică extrem de
semnificative în sensul că, pe de o parte, elementele semnificative specifice educației informale sunt mai
ușor încorporate și valorificate de către educația formală, iar pe de altă parte, prin utilizarea criteriilor și a
grilelor de selecție oferite de educația formală, se realizează o receptare mai eficientă a influențelor oferite
prin intermediul educației informale, renunțându-se la toate mesajele a căror valoare educativă este
îndoielnică. Date fiind avantajele dar și limitele fiecărei forme de educație în parte, problema care se pune
este aceea de a le articula corect astfel încât influențele lor de natură educativă să se soldeze cu eficientă
maximă.
23
 În legătură cu modalitățile de articulare a celor trei forme de educație, G. Vaideanu (1988, pag.
228) indică următoarele posibilități: lecțîi tematice sau lecțîi cu deschidere spre informația obținută de elevi
în cadrul informal; lecții și echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică și literatură etc.), pregătite în
legătură cu temele de baza ale informației obținute în cadrul informal (filme, excursii, emisiuni T.V.)
referitoare la cosmos, la oceane etc.; ore de educație morală sau dirigenție care abordează probleme
concrete; ore de filozofie, când ele au deschidere spre problematica lumii contemporane și a vieții, folosirea
metodelor care leagă învățarea în clasa cu, învățarea independența, unele activități extrașcolare (cercuri,
excursii didactice) pot servi aceluiași scop.

24