COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC

„SPIRU HARET” BUZĂU clasa a IX-a B 23.09.2020

PEDAGOGIA - ŞTIINŢA EDUCAŢIEI

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1

- definirea conceptului de educaţie;

- definirea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei;
- cunoaşterea sistemului ştiinţelor pedagogice;
- evidenţierea relaţiilor dintre pedagogie şi alte ştiinţe.
- evidenţierea unor aspecte ale evoluţiei istorice a educaţiei;
- precizarea funcţiilor educaţiei, a dimensiunilor şi caracteristicilor noi ale educaţiei;
- precizarea aspectelor specifice ale educaţiei formale, nonformale şi informale;
- analiza interdependenţei dintre educaţia formală, nonformală şi informală;
- caracterizarea educaţiei permanente şi a autoeducaţiei;

Cuvinte cheie: educaţie, funcţii ale educaţiei, educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie
informală, pedagogie, sistemul ştiinţelor pedagogice

1. EDUCAŢIA - OBIECT DE STUDIU AL PEDAGOGIEI

Etimologic, termenul de educaţie provine din limba latină, prin traducerea lui „e” care
înseamnă „din” şi a lui „duco-ere” în sensul de „a scoate”. Înţelesul originar al expresiei „e
duco” (a scoate din) capătă un sens derivat „a scoate” pe copil din starea de natură, a creşte,
a cultiva, a îndruma. Specialiştii conferă acest sens expresiei iniţiale, pentru a sugera drumul
parcurs de copil în devenirea lui, ca rezultat al influenţelor favorabile de ocrotire, îngrijire şi
sprijinire.
S-au dat mai multe definiţii educaţiei.
În sensul cel mai larg, educaţia ar fi acea activitate umană constituită dintr-un ansamblu
de influenţe şi acţiuni exercitate conştient, organizat şi sistematic de societate (generaţia
adultă, de regulă) pentru a pregăti omul (în speţă generaţia tânără) pentru viaţă în general,
pentru cea socială în special.
Cu alte cuvinte, educaţia ca „realitate socială” permanentă, vizează în esenţă formarea
„personalităţii umane” urmărind transmiterea şi formarea la noile generaţii a experienţei de
muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de
omenire până în acel moment.

SCOPUL ei este, deci, formarea personalităţii umane, pregătirea acesteia pentru viaţă,
pentru integrarea în activitatea socială, utilă dezvoltării societăţii.
În istoria gândirii filozofice şi pedagogice, educaţia a primit diferite definiţii.
Astfel, Aristotel consideră că educatorul este asemenea sculptorului care ciopleşte blocul
din marmură, deci, educaţia s-ar putea asemăna cu o „cioplire”. Erasmus din Rotterdam o
consideră pe aceasta o modelare, educatorul modelând sufletul copilului ca pe o pastă.
Comenius compară educaţia cu grădinăritul; „asemeni grădinarului care ocroteşte planta, îi
rupe frunzele şi ramurile care îi împiedică creşterea şi o hrăneşte, tot aşa educatorul îşi
realizează opera sa”. „Cine este stăpân pe educaţie este şi stăpânul lumii” - precizează W.G.
Leibniz. „Daţi-mi în mână educaţia tineretului şi eu voi schimba faţa lumii”. După Fr. Herbart
„educaţia este o arhitectură” - educatorul clădind în sufletul copilului un palat de idei, resortul
sentimentelor şi acţiunilor noastre umane”. Chiar şi numai din aceste exemplificări (şi chiar
dacă unele sunt mai exagerate), rezultă că, în orice perioadă a dezvoltării sociale, educaţia tinerei
generaţii nu a putut fi neglijată, ea reprezentând în ultimă instanţă legătura continuă între
generaţii.
Definiţii ale educaţiei (fenomenului educaţional), în literatura de specialitate sunt multe şi de
o oarecare diversitate:
1979 – Dicţionar de pedagogie: educaţia – „un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod
deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de
muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de
oameni până în acel moment”.
I. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare , cultivare, civilizare şi moralizare a
omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este
susceptibil.
Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se
o multitudine de interese.
Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la
înţelesul experienţei pierdute şi care urmăreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care
urmează.

Din definiţiile de mai sus precum şi din analiza altora existente în literatura pedagogică se
pot constata câteva caracteristici relevante ale educaţiei:
I. Caracterul intenţionat - educaţia se desfăşoară în mod conştient, deliberat, potrivit
unui scop dinainte stabilit.
II. Caracterul sistematic şi organizat al educaţiei.
III. Pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor, în raport cu idealul social
şi educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi aspiraţiile celor implicaţi
în procesul educaţiei.
IV. Complexitatea şi performanţa educaţiei. Obiectul educaţiei îl constituie toate
componentele fiinţei umane. Ca fenomen social, educaţia este o acţiune umană
specifică, ea îşi schimbă finalităţile, conţinuturile şi funcţiile odată cu schimbările
societăţii pe care o influenţează la rândul ei.

Datorită complexităţii sale, conceptul de educaţie este definit din mai multe perspective:
Perspectiva etimologică – se disting două traiecte explicative;
 latinescul ”educo - educare” (a alimenta, a creşte, a îngriji)
 latinescul „educe - educere” (a duce, a conduce, a scoate)
Perspectiva acţională – „Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate deliberat
în cadrul unei societăţi pentru transmiterea şi formarea la tinerele generaţii a
comportamentelor şi valorilor acumulate de-a lungul timpului, a zestrei culturale”
Perspectiva procesuală – Transformarea în sens pozitiv pe care o preconizează
educaţia se realizează în acelaşi timp pe două coordonate, planuri: coordonata
psihologică şi coordonata socială.
Perspectiva relaţională – educaţia este relaţie de tip social şi uman între subiectul şi
obiectul educaţiei; care urmăreşte schimbarea în fine a obiectului (educatul), în
conformitate cu un scop bine definit.