MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII REPUBLICII

MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT “ION CREANGĂ” DIN

CHIȘINĂU

FACULTATEA Științe ale Educației și Informatică

CATERDRA Științe ale Educației

PROGRAM DE STUDII Pedagogie și Limbă Engleză

CIOBANU DIANA

PREMISE PEDAGOGICE ALE AMPLIFICĂRII CULTURII

TOLERANȚEI PRIN EDUCAȚIA PENTRU TOLERANȚĂ ÎN FAMILIE

TEZA DE LICENȚĂ

Conducător științific: Țurcan – Balțaț Lilia,

doctor în științe pedagogice

CHIȘINĂU, 2019
 Cuprins
Cuprins ..........................................................................................................2

Introducere.....................................................................................................3

1. Repere teoretice...................................................................................3
1.1 Premise pedagogice..................................................................3-4
1.2. Educația Montessori..................................................................4-5

2
 Introducere

Actualitatea temei: Construirea unei societăți incluzive și tolerante adesea

presupune promovarea unei discuții deschise și vindecătoare despre perioadele
dureroase din istoria unei țări înainte, în timpul și după cel de-al Doilea Război
Mondial. Pe malul drept al Moldovei, dar și între Moldova și Transnistria, există
interpretări divergente ale istoriei moderne și ale trecutului dureros recent.
Pentru a aduce în lumină câteva dintre aceste perioade, Misiunea, în cooperare cu
instituțiile OSCE, a ajutat autoritățile moldovenești în creșterea gradului de
conștientizare și înțelegere a Holocaustului în context local. În acest scop,
Misiunea a facilitat interacțiunea dintre oficialii moldoveni și Alianța
Internațională pentru Memoria Holocaustului, la care Moldova a aderat în 2014 în
calitate de observator.

În prezent, Guvernul Republicii Moldova cooperează cu Misiunea OSCE în

vederea revizuirii planului de învățământ și a manualelor de istorie astfel încât să
reflecte Holocaustul în context local, consolidării capacităților profesorilor de
istorie, precum și deschiderii la Chișinău a Muzeului Patrimoniului Evreiesc.
Aceste măsuri sunt incluse în Planul de acțiuni pentru anii 2017-2019 privind
memoria și educația în domeniul Holocaustului.

Toate aceste eforturi ale autorităților de stat au un impact pozitiv asupra creării
unei societăți deschise și tolerante în Moldova.
Problema cercetarii: Lipsa comunicării tolerante în societate, dar mai ales în
mediul familial.
Scopul

3
 1. Repere teoretice
1.1. Premise pedagogice
Ființa umană se caracterizează printr-un impuls organic către dezvoltare
prin autoformare. Acest impuls se manifestă ca dupa un plan divin. Fiecare etapă
numită senzitivă, presupune o nevoie vitală, iar satisfacerea acestei nevoi creează
drumul apariției alteia.
În copil se structurează adultul de mâine, acest proces depinzînd de
calitatea materialului pe care-l întîlnește în cale. În situația în care nevoia nu
este satisfăcută, apare un blocaj, iar spiritul se atrofiază. Copilul asemenea unui
burete, absoarbe din jur ceea ce îi este necesar, asimilînd în substanța proprie
ceea ce el are nevoie. Copilul îsi construiește singur edificiul propriei
personalități și educatorul nu-l poate înlocui (Planchard, 1976, p. 155).
Dezvoltarea copilului este predeterminată de instincte, pedagogul italian stabilește
o paralelă între dezvoltarea fizică și cea spirituală, biologizind fenomenul
educației (Stanciu, 1995, p. 69). Educația este indirictă prin interacțiunea dintre
copil și elementele din mediul apropiat [Țurcan L. Pedagogia toleranței. Ghid
metodologic. Chișinău: UPSC, 2013. 150 p. p.45].

1.2. Educația Montessori

Educația Montessori începe cu înțelegerea că rolul adultului este de a ajuta la
descătușarea puterilor de dezvoltare existente din naștere. Copilul, din cele mai
timpurii momente ale vieții, deține energii constructive care îi ghidează formarea
minții și coordonarea corpului.

Abordarea Montessori a fost dezvoltată fără idei preconcepute privind

modalitatea cea mai bună de a ajuta copilul în călătoria sa spre a deveni adult.

De fapt, ideile- cheie Montessori s-au născut din observarea copiilor în diferite
culturi și în multe țări.

Maria Montessori (1870 - 1952), pedagogul italian arată că educatoarele nu

trebuie să-și impună voința în fața elevilor, transmițîndu-le forțat idei sau
introducîndu-le preferințe și interese nespecifice. Ele vor asista și-i vor ajuta pe
copii să-și satisfacă trebuințele proprii. Pedagogia Montessori are drept principiu
de bază educatia necesară adecvată și continuă tendințe ale reformelor actuale

4
din educație care confirmă ideile Mariei Montessori și le fac aplicabile în
practică în practică.

Ca atare prin pedagogia Montessori se ur.maresc:

promovarea drepturilor copilului, extinderea și intensificarea educației

timpurii și educarea părinților, formarea deprinderilor de activitate
intelectuală intensă și continuă de adaptare și de asumare a schimburilor;
creșterea rolului mediului educativ în ansamblul educației în familie și în
comunitate;
educația cosmică și cea ecologică care pregatesc generațiile urmatoare
pentru extinderea relațiilor cu universul fizic și pentru asumarea unor
responsabilități de care poate să depindă chiar și viața umanității;
educația pentru libertate, pace, pentru schimbări pozitive asumate
responsabil.

Metoda proposă de pedagogul italian se fundamentează pe ideia asigurării unui

mediu organizat în care pedagogul italian se fundamentează pe ideea asigurării
unui mediu organizat în care copilul va fi lăsat sa se desfașoare liber în
concordanță cu dorințele și interesele lui naturale. La ea, libertatea devine o
componentă a metodei de educație. Relaționarea copiluluila mediu este foarte
activă.

O mare importanță îi acorda materialului didactic. Acesta este dimensionat

pentru fiecare simț în parte. A indicat dimensiuni, forme, culori, asperități sau
netezimi pentru corpurile ce se adresau văzului și pipăitului. A înlocuit materiale
de lucru, capabile să stimuleze activitățile de învățare a scris-cititului și
socotitului.

Iată cum erau grupate materialele care serveau la dezvoltarea simțurilor:

trei serii de cilindri ce se fixează în orificii adecvate;

diverse corpuri geometrice din lemn;
o colecție de eșantioane de țesături;
clopoței muzicali;
forme geometrice plane care se îmbină unele cu altele.

5
1.1 Educația pentru toleranță in familie

Importanța și necesitatea acestui studiu se explică prin faptul că în societatea

contemporană, marcată de un înalt grad de dinamism social, toleranţa este mai
necesară ca oricând, deoarece confruntările, care iau amploare, constituie o
ameninţare universală, potenţială pentru orice persoană sau regiune.

Din aceste rațiuni, una dintre preocupările actuale ale conceptorilor de

curricula pentru formarea cadrelor didactice este clarificarea semnificației
toleranței pedagogice și dezvoltarea acestei competențe în procesul formării
profesionale inițiale și continue, problemă soluționată în domeniul pedagogiei
toleranţei – ştiinţă a educației, ce are ca obiect de studiu educaţia pentru
toleranţă.

Autoarea prezintă într-un limbaj specific psihologiei educației, judecăți de

valoare prin care demonstrează că sistemul de formare a cadrelor didactice
exprimă sensibilitate, devenind, în acest sens, un spațiu al formării moral-
spirituale prin valorile toleranței în perspectiva consolidării sistemului de valori
existențiale ale agenților educației.

Toleranţa pedagogică a cadrelor didactice este o competenţă profesională ce

include atitudini constructive individuale şi 133 profesionale, ce activează
capacităţile de evaluare obiectivă a situaţiilor tensionante, comunicare eficientă
şi formularea deciziilor adecvate pentru anticiparea apariţiei conflictelor
pedagogice.

Educaţia pentru toleranţă constituie o dimensiune specifică noilor conţinuturi

pedagogice lansate la nivel de UNESCO în calitate de răspunsuri la
problematica lumii contemporane.

Educaţia pentru toleranţă reprezintă, astfel, “capacitatea de a accepta diversitatea

culturală, lingvistică, etnografică, nutriţională, precum şi ideea că nu există
soluţii imediate pentru toate problemele; în sens socio-politic nu presupune
acceptarea nonvalorii, a fanatismului, a agresivităţii.” (George Văideanu,
UNESCO – 50 – EDUCAŢIE, Editura Didactică şi Pedagogică RA., Bucureşti,
1996, p. 79).

6
Conceptul de toleranţă este definit la nivelul ştiinţelor politice. Desemnează
“opţiunea deliberată a cuiva care posedă puterea şi cunoaşterea necesare, de a nu
întîrzia, împiedica sau stînjeni conduite pe care le dezaprobă”.

Are ca sferă de acţiune indivizii, instituţiile şi societatea. Implică norme

axiologice, îndeosebi de ordin moral, pentru că altfel “a tolera ar fi echivalent cu
a socoti drept să fie îngăduit un lucru rău”.

De aceea, “toleranţa poate fi totuşi deosebită de simpla consimţire”. În acelaşi

timp, trebuie clarificată relaţia dintre toleranţă şi ingerinţă, care poate fi
soluţionată prin argumentare raţională sau blocată prin constrîngere exterioară.
Analiza toleranţei poate fi realizată la nivelul unui concept operaţional, util şi în
cazul educaţiei.

Teoria politică vizează mai mult calitatea sa de ideal moral, reflectată şi la

nivelul obiectivelor pedagogice. Iar în practica socială sînt dezvoltate argumente
şi variante multiple, raportate la numeroase interese individuale şi comunitare.
Conţinutul conceptului poate fi explicat prin delimitarea sa faţă de unele practici
sociale negative: intoleranţă (opusul toleranţei), indulgenţă (“exces de toleranţă”),
indiferenţă (“autoînfrînare activă”).

Activarea toleranţei implică normativitatea morală exprimată prin mai multe

principii, legitimate istoric:

a) principiul utilităţii, promovat de J. S. Mill, maximizează avantajele; limitele

apar acolo “unde foloasele aduse de toleranţă încetează de a prevala asupra
daunelor”;

b) principiul neutralităţii, promovat de liberali, reevaluează rolul statului; limitele

apar “sub o formă sau alta de scepticism sau de relativism moral”;

c) principiul respectului pentru persoană, promovat de I. Kant, susţine autonomia

şi raţionalitatea “acţiunii liber alese”; limitele apar atunci cînd autonomia şi
raţionalitatea “admit numeroase interpretări diferite”.

Analiza istorică a toleranţei permite identificarea a trei etape care marchează

deschiderea spre noi conţinuturi şi semnificaţii sociale:

a) toleranţa religioasă (vezi John Locke, Scrisoare despre toleranţă, 1689);

b) toleranţa civică şi morală (vezi J.S. Mill, Despre libertate, 1859);

7
c) toleranţa politică, sexuală, comunitară etc. în condiţiile secolului XX.

Astfel “principalele arii ale dezbaterii în secolul XX privesc credinţa religioasă,

practicile sexuale, opoziţia politică şi, în vremea din urmă, egalitatea dintre sexe”
(vezi David Miller, coord., Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, p.746-750).

Teoria toleranţei are ca obiectiv analiza axiomatică a acestui fenomen social

complex şi contradictoriu, care are implicaţii importante în plan politic, dar şi
pedagogic.

Perspectiva axiomatică valorifică analiza istorică, identificînd fundamentele

teoretice ale doctrinelor moderne despre toleranţă, anticipate de Locke (Scrisoare
despre toleranţă, 1689) şi de Voltaire (Tratat despre toleranţă, 1763). Dezvoltarea
lor este graduală la nivelul următoarelor principii:

1) separatismul – (Stat – Biserică), care susţine legitimitatea metodelor coercitive,

necesare atunci cînd este afectată liberatea cetăţenilor şi cînd nu sînt respectate
drepturile acestora;

2) failibilismul – care evidenţiază ilegitimitatea oricărei pretenţii de cunoaştere

absolută a adevărului şi de impunere arbitrară a acestuia;

3) personalismul – care susţine dreptul suprem al fiecărui omi “la libera căutare a
adevărului sub orice formă, chiar cu riscul erorilor”;

4) liberalismul – afirmat în secolul XIX, o dată cu revoluţia liberală, care

încurajează extinderea toleranţei “cu referire la diferenţele politice, ideologice,
culturale, sociale”.

Extinderea semnificaţiilor termenului de toleranţă, la nivelul teoriei şi practicii

sociale, este continuată pe tot parcursul secolului XX.

Avantajele potenţiale sînt anulate uneori de mişcările totalitare. În plan politic,

dar şi pedagogic, intervine “paradoxul totalitarismului”, semnalat de K. Popper –
“dacă extindem toleranţa nelimitată şi pentru cei intoleranţi, atunci toleranţii vor
fi distruşi şi toleranţa o dată cu ei”.

Riscul major, sesizat de H. Marcuse, constă în înlocuirea toleranţei libertăţii cu

toleranţa opresiunii. Soluţia constructivă este cea a educaţiei sociale, a dialogului
necesar pentru ca “practica toleranţei să fie regăsită în mod coerent într-o cultură
capabilă nu doar să accepte diferenţa, ci şi să recunoască pe deplin valorizarea

8
diversităţii şi diferenţelor“ (vezi Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane,
Editura ALL, Bucureşti, 2004, p.1108).

Interpretarea pedagogică a toleranţei trebuie realizată în contextul evoluţiei

actuale a educaţiei pentru democraţie, realizată în cadrul unui proces complex de
trecere “de la societăţile multiculturale la societăţile interculturale”.

Pe fondul unui scop şi conţinut de maximă generalitate (educaţia internaţională),

obiectivele specifice sînt instituţionalizate în următorii termeni:

a) a dezvolta un program pedagogic intercultural;

b) a aborda diferenţa în manieră pozitivă;

c) a raporta toleranţa la intoleranţă, discriminare, rasism cultural.

Esenţială devine opoziţia şi incompatibilitatea dintre toleranţă şi intoleranţă –

“lipsă de respect pentru practicile şi credinţele, altele decît ale tale; se manifestă
atunci cînd refuză şi lasă pe alţii să acţioneze în manieră diferită sau să apere
opinii diferite; se poate traduce prin respingerea sau excluderea persoanelor din
cauza condiţiilor lor religioase, sexualităţii sau chiar a ţinutei lor personale” (Kit
Pédagogique, Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995, p.32).

Conţinutul educaţiei pentru toleranţă este determinat pedagogic de obiectivele

amintite, care reflectă dimensiunea axiologică a unor finalităţi cu grad mai mare
de generalitate, incluse în zona politicii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.

Are ca funcţie pedagogică centrală, formarea-dezvoltarea conştiinţei morale –

civice şi juridice, angajată social şi individual, teoretic şi practic, cu deschidere
spre noile conţinuturi ale educaţiei pentru democraţie, ale educaţiei interculturale,
ale educaţiei internaţionale (vezi 4, 5,).

Metodologia educaţiei pentru toleranţă valorifică logica integrării “noilor

conţinuturi” în structura curriculumului şcolar, argumentată la nivel de UNESCO.

Dintre modelele propuse mai favorabile sînt cele de tip infuzional şi

transdisciplinar (vezi George Văideanu, Educaţia la graniţa dintre milenii, Editura
Politică, Bucureşti, 1988; UNESCO – 50 – EDUCAŢIE, Editura Didactică şi
Pedagogică RA., Bucureşti, 1996).

Resursele superioare pot fi identificate şi valorificate la nivelul corelaţiei dintre

educaţia/instruirea formală – nonformală – informală. Activităţile specializate,
9
realizabile într-un spaţiu şi timp nonformal valorifică, îndeosebi, metoda studiului
de caz şi a dezbaterii demonstrative şi problematizate, integrînd mai multe
procedee şi tehnici particulare (fişe – mobile, de opinie, chestionare, discuţii în
grup şi microgrup, microproiecte etc.).

În plan strategic, aceste metode şi tehnici pot contribui la construirea unui Plan
de acţiune personală dezvoltat în funcţie de următoarele repere pedagogice:

a) identificarea obiectivului central al educaţiei pentru toleranţă într-un context

social concret;

b) cercetarea mijloacelor prin care acest obiectiv poate fi atins;

c) solicitarea unor puncte de susţinere pentru îndeplinirea obiectivului central

într-un spaţiu şi timp optim;

d) traducerea problematicii educaţiei pentru toleranţă la nivelul unui proiect sau

microproiect individual;

e) sesizarea obstacolelor care trebuie depăşite;

f) evidenţierea avantajelor, riscurilor, dezavantajelor (vezi Tous différents, tous

égaux, Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1996).

O problemă pedagogică aparte, care apare în contextul unei societăţi

democratice, este cea a raportului dintre toleranţă şi pluralism.

În plan metodologic, rezolvarea acestei probleme presupune evidenţierea

diferenţei dintre toleranţă şi pluralism, insesizabilă, altfel, la nivelul limbajului
comun. ”Toleranţa implică o judecată de dezaprobare” a unor idei sau atitudini
considerate incorecte, care nu sînt penalizate, totuşi, “din motive de prudenţă, de
calcul al avantajelor, de necesitate etc.”

. Pluralismul exprimă “poziţia de deplină legitimare a unei pluralităţi de poziţii

opuse” (Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004,
p.1107).

În acest sens, educația pentru toleranță formulează răspunsuri la problematica

lumii contemporane prin tendința de renovare a referențialului profesional al
cadrelor didactice.

Prin argumente relevante cercetării, autoarea demonstrează că profesorii școlari

au nevoie de pregătire specifică pentru a exprima gândire tolerantă şi

10
constructivă, pentru a aplica demersuri 134 educative necesare promovării
valorilor umane fundamentale validate în materie de drepturi ale omului.
Important, în context universitar, devine faptul să extindem semnificația toleranței
pedagogice, pentru a învăța să recunoaștem valoarea fiecărei persoane, deoarece
această convingere reprezintă fundamentul etic al comunicării educaționale.

În lucrare se argumentează rolul învăţământului superior pedagogic pentru

dezvoltarea profesională continuă a cadrelor didactice pe direcţia racordării
procesului de autoformare a toleranței pedagogice pentru valorificarea situaţiilor
de învăţare în vederea educației pentru toleranță.

Formarea toleranței pedagogice le va asigura pedagogilor dezvoltarea culturii

toleranței sociale.

Valorile educației pentru toleranță pot fi integrate în curricula educației școlare

prin eforturi de continuă dezvoltare profesională a cadrelor didactice, pentru ca
această dimensiune a educației să nu devină sursă de posibile dificultăţi pentru
educatori și să nu facă obiectul unor variate interpretări în comunitatea școlară,
dar să excludă percepția că acest tip de educaţie constituie o ameninţare pentru
alte sisteme de valori.

Activitatea educațională implică dezvoltarea optimă în plan socioafectiv a

cadrelor didactice, reflectată în competenţe emoţionale, cumulate în cultura
emoțională, ce le asigură acestora un comportament echilibrat, motivat și orientat
valoric.

Educatorii au nevoie de pregătire foarte bună pentru a forma elevilor aceste

valori, pentru a înţelege reacţiile copiilor şi a răspunde într-o manieră corectă şi
constructivă, pentru a aplica demersuri adecvate conceptualizării şi predării
valorilor umane fundamentale, validate de normele ONU în materie de drepturi
ale omului. Formarea spiritului de toleranţă este un proces complicat, îndelungat
şi etapizat [7, 8]

Toleranța pedagogică crează premise pentru dezvoltarea culturii toleranței în

context social care „se instaurează în condițiile respectării principiilor toleranţei
pedagogice:

al responsabilizării școlii în vederea educației pentru toleranță;

al atitudinii pozitive în raport cu elevii, principiul educației multicultural,

al creării climatului pozitiv” [].

11
Dinamica dezvoltării toleranței pedagogice se explică prin acumularea
experiențelor profesionale și a influenței factorilor de mediu profesional ce
acționează asupra cadrelor didactice, idee care ne permite să considerăm că
pregătirea inițială este perioada favorabilă pentru dezvoltarea toleranței
pedagogice, acest proces continuând în perioada formării continue.

Se conchide, că toleranța pedagogică poate fi interpretată ca o caracteristică

integratoare a personalității ce determină potențialul individual de a soluționa
pozitiv situații problematice de criză pentru recuperarea echilibrului
neuropsihologic, pentru neadmiterea confruntărilor și pentru dezvoltarea unui
sistem de raporturi sociale constructive cu sine și cu alții. Din aceste rațiuni
competențele afective, între care apare și toleranța, întrunite în cultura
emoțională, devin imperativ necesare pentru a înțelege specificitatea toleranței
pedagogice a cadrelor didactice.

Termenul ca atare este operant şi cooperant în cele mai neaşteptate sfere ale
comunicării şi oportunităţilor de limbaj. Avînd o încărcătură preponderent
politică, împreună cu democraţia, justiţia, pluralismul şi drepturile omului,
formează aliajul de bază pentru construcţia noii Europe, aşezate şi unite în
diversitate. Iar combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi
intoleranţei, deopotrivă cu protecţia minorităţilor Toleranţa dintre valuri naţionale
fac parte din domeniile principale de activitate a Consiliului Europei, promovarea
toleranţei şi a respectului pentru alţii constituind obiectul preocupărilor acestui
organism internaţional chiar de la înfiinţarea sa.

Marcat de noi conotaţii, termenul este (tot mai) frecvent exploatat în sfera
comunicării, în sociologie, biologie, medicină (chiar şi în comerţ) şi, bineînţeles,
în pedagogie.

Lăsîndu-i la o parte conotaţia ludică, îi vom depista în şirul sinonimic sensurile

de: indulgenţă, îngăduinţă, răbdare, blîndeţe, îndurare, clemenţă, iertare, bun simţ,
dar şi fiabilitate, compromis, empatie, cooperare, maleabilitate, predispoziţie
pentru dialog, pentru înţelegerea unui alt punct de vedere etc. Verbul a tolera
(tolerează) incumbă şi sensurile de a accepta, a admite, a concepe, a consimţi, a
suferi, a suporta şi chiar a înghiţi (de exemplu, în expresia “Nu pot tolera una ca
asta”).

Precum vedem, cu tot spectrul ei semantic impresionant şi de înaltă frecvenţă,

toleranţa e o noţiune destul de ubicuă şi proteică, anume această calitate proteică

12
cvaziindefinibilă creînd multe avantaje, dar şi multe probleme lumii moderne şi
dînd multă bătaie de cap teoreticienilor.

Una dintre cele mai incitante şi mai pertinente interpretări ale toleranţei o regăsim
în Enciclopedia Blackwell: “Toleranţa – opţiunea deliberată a cuiva care posedă
puterea şi cunoaşterea necesare de a nu interzice, împiedica sau stînjeni conduite
pe care le dezaprobă.

Despre toleranţă se poate vorbi în legătură cu indivizi, instituţii, societăţi.

Dezaprobarea poate fi morală sau nonmorală (repulsie). Disputa e, pînă la urmă,
în jurul întrebării dacă toleranţa trebuie înţeleasă ca un concept moralmente
neutru sau ca un ideal moral.

Noţiunii de toleranţă i se opun o serie de noţiuni negative, precum intoleranţa,

indulgenţa şi indiferenţa.

Deseori au existat temeri sincere că toleranţa ar avea drept consecinţe haosul

moral şi dezintegrarea socială.

Principalele arii ale dezbaterii din sec. XX pe această temă privesc credinţa
religioasă, practicile sexuale, opoziţia politică şi, în vremea din urmă, egalitatea
dintre sexe”.

Două sînt lucrările clasice, care au întemeiat şi au consacrat autonomia

conceptuală a ideii de toleranţă: J. Locke, Scrisoare despre toleranţă (1689) şi J.
S. Mill, Despre libertate (1859).

Vom reveni cu comentarii succinte la ambele texte, dar, înainte de a expune şi a

da o interpretare pedagogică noţiunii, vreau să insist totuşi asupra a ceea ce, din
păcate, a rămas neelucidat în redutabila Enciclopedie.

Şi anume, originea preponderent creştină a toleranţei, acea nouă uimitoare

asumare/ purificare a resentimentelor omeneşti, care s-a săvîrşit prin crucificarea
Celui Neprihănit.

Prin jertfa Mîntuitorului, religia creştină ne îndeamnă către iertarea duşmanului,

aşa cum Iisus îşi îndeamnă apostolii în miraculoasa Lui predică de pe Muntele
Sfînt: “Aţi auzit că s-a spus să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul
tău.

Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă,

faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

13
ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste
cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”
(Evanghelia după Matei, .

Acesta este mesajul cristic, întemeietor al unei nemaipomenite credinţe bazate pe

smerenie, toleranţă, dăruire de sine şi iubire pentru om şi umanitate.

Dificile deziderate, ponciş interpretate uneori chiar de Biserica Mîntuitorului,

mai ales cînd iei în calcul, că tot Hristos afirmă, zice Evanghelia, “n-am venit să
aduc pacea, ci sabia”.

Contradicţiile rămîn deschise pentru teologi şi ceilalţi gînditori ai simbolurilor

etice. Noi vom aduce aici în discuţie şi interpretarea strict pedagogică a noţiunii
în cauză.

Iată definiţia: “Toleranţă (lat. tolerantia; engl. tolerance) – atitudine binevoitoare

şi generoasă faţă de alte păreri, credinţe religioase, obiceiuri.

Toleranţa presupune şi reacţia la intoleranţă.

Tolerante sînt mai ales acele persoane care prezintă o identitate puternică, sînt
deschise şi au interiorizat o credinţă religioasă.

Toleranţa poate merge aşa de departe, încît, uneori, receptarea şi suportarea unor
influenţe dăunătoare pun în pericol însăşi viaţa celui tolerant. Înrudite cu termenul
de toleranţă sînt noţiunile tolerarea ambiguităţii şi absenţa prejudecăţilor.

Tolerarea ambiguităţii (lat. ambiguus, tolerare; engl. ambigui, tolerance) –

capacitatea de a suporta situaţiile deschise, complexe, interpretabile în evoluţia
lor.

O tolerare a ambiguităţii înaltă este un semn al înţelegerii sufleteşti şi al forţei

eului.” (Horst Schaub, Karl G. Zenke, Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi,
2001).

De remarcat la acest capitol ar fi doar faptul că interpretarea specifică domeniului

coincide cu direcţiile principale, abordate anterior, cele două nuanţe suprapuse:
ambiguitate şi lipsa prejudecăţilor aducînd, în aparenţă, un spor semantic şi
lărgind amplitudinea funcţională a termenului (dacă se ia în consideraţie
elaborarea unui tact pedagogic mai maleabil faţă de surprizele unor vîrste,
comportamente mai puerile, mai adolescentine şi deci mai pline de tentaţiile
ambiguităţii).

14
În fond însă nuanţele noi au tulburat numai apele, şi aşa destul de confuze.

Tematica activităților educative pe dimensiunea educație pentru toleranță se va

referi la următoarele conținuturi: esența științifică a conceptului de toleranță,
componentele toleranței, tipologia toleranței, categoriile pedagogice ale
toleranței: conștiință tolerantă, gândire tolerantă, cultura toleranței și valori ale
toleranței, principiile toleranței, problematica conduitei tolerante în lumea
contemporană, caracteristicile intoleranței, indicatori și descriptori ai toleranței
pedagogice, criterii de evaluare ai toleranței pedagogice, valorile culturii
toleranței.

Conţinuturile educaţiei pentru toleranţă corespund obiectivelor specifice necesare

pentru activitatea de formare-dezvoltare a culturii toleranţei, ce pot fi
operaţionalizate în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale
educaţilor, reprezentând informaţii despre valorile toleranţei și valorile general-
umane – binele, adevărul, frumosul.[8]

Educaţia reprezintă o prioritate naţională în Republica Moldova constituind

factorul de bază în crearea şi transmiterea de noi valori culturale general-umane
în dezvoltarea capitalului uman, în formarea conştiinţei şi identităţii naţionale, în
promovarea aspiraţiilor de integrare europeană şi are un rol primordial în crearea
premiselor pentru dezvoltarea umană durabilă şi edificarea unei societăţi
democratice. Idealul educaţional din Republica Moldova constă în formarea
personalităţii deschise pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale
şi universale asumate [ 14]

Potrivit autoarei Tatiana SOCOLOV care afirmă urmatoarele : “Orice comunitate

se caracterizează prin anumite particularităţi datorate tradiţiilor stabilite pe
parcursul existenţei sale.

Pentru fiecare comunitate însă toleranţa are aceeaşi semnificaţie: răbdare,

generozitate, îngăduinţă, înţelepciune comportamentală şi nu numai. Secole la
rînd strămoşii noştri au învăţat să fie toleranţi cu cei aflaţi în dificultate, fără a
cunoaşte acest cuvînt.

Astfel, toleranţa a devenit o lege nescrisă ce trebuie respectată de orice membru

al comunităţii, dacă doreşte să trăiască în ea şi să fie acceptat precum este.
Comunitatea învaţă a fi tolerantă Toleranţa presupune o reacţie firească faţă de
ceea ce ne înconjoară, acceptîndu-i legitimitatea chiar dacă nu corespunde
dorinţelor şi perceperilor noastre.

15
Nu-i deloc simplu să te depăşeşti pe tine însuţi şi să fii înţelegător cu un tînăr ce
consumă droguri, cu un boschetar, cu un copil cu disabilităţi ori bolnav de
SIDA.... Şi mai dificil este să întinzi o mînă de ajutor şi să împarţi bucata ta de
pîine, grijile cotidiene făcîndu-ne deseori absenţi la durerea străină.

Aceasta însă nu constituie o scuză, căci din neatenţie şi neglijenţă, ce conduc la

marginalizare, se naşte violenţa care poate deveni o problemă a fiecăruia dintre
noi.

În ultimul timp am avut posibilitatea să vizitez mai multe comunităţi rurale,

fiecare avînd un anumit colorit. Fiind foarte diferite ca tradiţie şi potenţial, ele au
şi probleme comune: natalitate scăzută şi mortalitate înaltă, prezenţa
preponderentă a persoanelor în etate, a grupurilor dezavantajate: femei, tineri,
copii, invalizi etc., din cauza plecării peste hotare a persoanelor de vîrstă mijlocie.

Fiecare localitate rezolvă în felul său proble mele celor aflaţi în dificultate: unele
văd soluţia în orfelinate, şcoli internat, aziluri pentru bătrîni, altele îşi mobilizează
propriile resurse şi le demonstrează finanţatorilor că merită să investească în
comunitatea lor.

Vom aborda în acest articol problematica toleranţei în raport cu persoanele

dezavantajate, avînd ca model experienţa proiectului Fondul de Investiţii Sociale
din Moldova (FISM), creat cu suportul Băncii Mondiale pentru a contribui la
reducerea impactului negativ al sărăciei prin stimularea participării populaţiei şi
implicarea ei în soluţionarea problemelor locale stringente.

De rînd cu renovarea şcolilor, reparaţia drumurilor, aprovizionarea cu gaze

naturale şi apă potabilă FISM a susţinut şi cereri de finanţare orientate spre
crearea serviciilor comunitare de asistenţă socială. Astfel, au fost implementate
programele „Dezvoltarea socială a copiilor în situaţii de risc”, „Incluziunea
socială a copiilor în situaţii de risc”, „Programe inovaţionale”. În rezultat, au fost
înfiinţate 24 de centre comunitare ce prestează servicii de asistenţă socială
copiilor în situaţie de risc şi familiilor lor, 5 centre de incluziune socială, un
centru de servicii pentru persoanele lipsite de adăpost. De menţionat, că FISM va
susţine financiar crearea serviciilor integrate de asistenţă socială în 6 raioane din
republică.

TOLERANŢA SE EDUCĂ

16
La Liceul din Pîrliţa (Ungheni), şcolile de cultură generală Copceac (Ştefan
Vodă), Ştefăneşti (Floreşti), Tîrnova (Donduşeni) şi şcoala primară nr.120 din
Chişinău au fost fondate centre comunitare de incluziune.

Baza conceptuală a implementării acestor microproiecte a constituit-o ideea că

toţi copiii trebuie să se bucure de şanse egale pentru a participa activ la viaţa
şcolii şi a comunităţii.

Deşi în cazul copiilor cu cerinţe speciale cel mai important este dobîndirea
competenţei sociale, nu se poate face abstracţie de principiul dezvoltării, care
presupune că aceste persoane sînt capabile de creştere, învăţare şi formare în
concordanţă cu potenţialul de care dispun.

Accentul fiind plasat pe instituirea unui mediu adecvat în şcoală şi în comunitate,

s-a procurat echi pamentul şi mobilierul necesar, au fost readaptate localurile,
instruiţi pedagogii şi părinţii.

Drept rezultat, circa 300 de copii cu retard mental şi dificultăţi locomotorii, cu

deficienţe auditive, de limbaj şi de comportament, cu diverse probleme de
sănătate, precum şi din familii socialmente vulnerabile au obţinut şansa de a
studia în clase obişnuite.

Această experienţă ne convinge o dată în plus că educaţia este mijlocul cel mai
eficient de prevenire a intoleranţei, violenţei şi excluderii. Copiii trebuie ajutaţi
să-şi formeze o părere proprie şi un comportament adecvat, ceea ce depinde de
mai mulţi factori: profesionalismul cadrelor didactice, calitatea manualelor şi a
materialelor ilustrative, tehnologiile educaţionale.

Asistînd la o lecţie, m-a surprins un băieţel, pe care nu-l puteam înţelege. Vorbea
într-o limbă a lui, dar era vesel şi îndrăzneţ. În pauză am aflat că era pe cale să
ajungă într-o instituţie de tip internat. La rugămintea mamei de a fi acceptat la
şcoală, învăţătoarea n-a ezitat.

Clasa întîi a început-o în tăcere, apoi a scos sunete, silabe... Acum învaţă în clasa
a patra. Scrie fără greşeli, este bun la matematică, are mulţi prieteni. Este acasă, în
familie, în comunitate.[ 15, p.14-16]

17
 1.2 Cultura toleranței
Noțiunea de toleranță apară în istoria culturii europene la începutul sec. al XVI-
lea, reflectînd gîndirea umanistă, reprezintată de Erasmus din Rotterdam, în
efortul său de combatere a fanatismului religios, de John Loke ( 1632-1704),
Voltaire ( 1694-1778) și Gothold Lossing ( 1729-1781). John Locke, în scrisoarea
asupra toleranței” ( “A Letter Concerning Toleration”1689),recomandă toleranța
ca reacție față de un comportament neadecvat.

Toleranța cafundament al personalității umaniste se exprimă în acceptarea altor

stiluri de viață, comportament,obiceiuri,opinii, credințe, diluarea reacției
conflictogene ca răspuns la factorii de mediu.[12, p. 9-10]

Conceptul de toleranța se utilizerazăîn abordarea toleranței etnice, politice și

genuriale. Resursele de a aborda condițiile nefavorabile de mediu prin:
schimbarea atitudinii față de factorii negativi sau elaborarea strategiilor
individuale de activitate ce asigură funcționarea normală a subiectului în condiții
de stres.

Toleranța este competența de a-l accepta pe celălalt ca pe un purtător al altor

valori, al altui mod de a gîndi, al altor forme de comportament.[2,p.45]

18
 În cazul, analizei toleranţei cu semnificaţie de răbdare, literatura științifică
propune termenul de toleranță psihosocială, atunci când ne referim la semnificația
de rezistenţă a toleranţei este denumită toleranță psihofiziologică. Resursele de a
aborda condiţiile nefavorabile de mediu prin: schimbarea atitudinii (diminuarea
sensibilităţii) faţă de factorii negativi sau elaborarea strategiilor individuale de
activitate ce asigură funcţionarea normală a subiectului în condiţii de stres.

Toleranţa presupune respectarea normelor de convieţuire socială și înţelegere a

esenţei comportamentului uman, fiind o atitudine autoeducativă. În sens larg, prin
toleranță se înţelege acceptarea că oamenii sunt diferiți fiecare având o poziţie
individuală având anumite temeiuri şi justificări.[4 p.22]

În psihologia socială, toleranţa se situează între limitele sociale cuprinse între

acceptarea pasivă a unei situaţii sau a unei conduite anormale sau
necorespunzătoare şi apariţia reacţiilor reprobatoare, defensive şi normative, în
psihologia clinică, toleranţa este proprietatea variabilă în funcţie de indivizi, de a
suporta un anumit grad de expunere la excitaţii sau la stimulări fără să apară
reacţii inadecvate sau simptome patologice J. Selosse[11 p.12-14]

Toleranţa „orientează stilul de gândire 23 în raport cu celălalt în situații dificile

când doar înţelegerea te ajută”. Toleranţa presupune înfruntarea permanentă a
propriilor convingeri, a stereotipurilor de gândire, a ideilor preconcepute pentru
ca mintea să fie pregătită de a accepta ideile, opiniile şi felul de a fi diferit al
celorlalţi [10, p. 87].

Toleranța este armonia în diferenţe. Ea nu e doar o obligaţiune de ordin etic; ea e,

de asemenea, şi o necesitate politică şi juridică. Toleranţa e o virtute care face ca
pacea să fie posibilă şi care contribuie la înlocuirea culturii războiului cu o cultură
a păcii. Toleranţa nu e nici concesie, nici condescendență ori îndulgență.
Toleranţa este atitudinea activă generată de recunoaşterea drepturilor universale
ale persoanei umane şi libertăţilor fundamentale ale altora. În nici într-un caz,
toleranţa nu poate fi invocată pentru a justifica violarea acestor valori
fundamentale. Se afirmă că prin acţiunea educativă, ar trebui cantracarate
înfluenţele negative care conduc la intoleranță, violenţă, excludere şi
marginalizare [1, p.103].

19
1.3 Familia, tipuri, nevoi, necesitați

Conceptul de familie este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau
concubinaj neformal, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora
(copiii necăsătoriți).[22]

Etimologie
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de
casă”, înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era
proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și
tot avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale ci era considerată o proprietate
subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.

Funcțiile familiei
Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de
reproducție umană a familiei este controversată
In prezent acest lucru nu mai este concludent deoarece o familie poate adopta
copii. Prin reproducție se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru
asigurarea generației următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție
a unei societăți.
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:

 Funcția de socializare - formarea capacității de adaptare și motivare în

conviețuirea socială.

 Funcția economică - asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri

și boli.

 Funcția politică - asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă,

această funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se pot distinge și:

 funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare

a familiei, prin transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul
protejării familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerea copiilor,
stabilirea legilor de adoptare sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a
familiei.

20
Modele
Modelul tradițional
Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o
femeie și copiii lor naturali.
În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor; este responsabil
pentru asigurarea mijloacelor economice necesare gospodăriei sale; reprezintă
familia la nivelul sferei publice. Mama / soția răspunde de organizarea vieții
domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii.
Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera
publică, a vieții social-politice, reglementată în mod convențional prin contractul
social. De aici rezultă că legile reglementează sfera publică, iar reprezentantul
gospodăriei în sfera publică este bărbatul. Legislația tradițională privind căsătoria
se întemeiază pe diviziunea sexuală a muncii în gospodărie și societate.
Modelul contractualist
Punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine și legat de ceilalți doar
prin acorduri. Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții
pot decide între ei modul de administrare a relațiilor personale și financiare în
timpul căsătoriei și în eventualitatea unui divorț. Bazele căsătoriei, ale activității
reproductive și ale vieții de familie devin nediferențiate de acelea ale altor
asocieri de tip civil sau economic. Statul nu se amestecă în încheierea
contractelor.
Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este
modalitatea prin care libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile
autoasumate. Avantaje ale contractelor: manifestarea pluralismului și a diversității
în viața de familie; contractul este privit ca o modalitate de detașare de
stereotipurile de gen.
Teoriile bazate pe contract promovează libertățile individuale, dar neglijează
valorile sociale. Rezerve: reglementările de tip contractual nu modifică mediul
economic și condițiile sociale care creează relații de dominare și subordonare
între femei și bărbați; nu pot surprinde adecvat dependențele care se stabilesc în
cadrul relațiilor umane.
Modelul comunitar
Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele
individuale, nu se sprijină în primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri.
Teoreticienii comunitarieni arată că nici o persoană nu devine autonomă fără a
parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependență. Personalitățile

21
individuale sunt modelate de apartenența la anumite comunități etnice, regionale
și religioase ale căror valori pot fi diferite de cele ale societății predominante.
Jean Elshtain susține că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață
socială, iar un ideal specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai
umană. Mariajul nu este și nici nu a fost în primul rând o relație a doi oameni…ci
posibilitatea perpetuării generațiilor.
Rolurile și îndatoririle familiale sunt privite ca o sarcină de ordin politic; apar
probleme legate de formularea opțiunilor și de valorile pe care acestea le implică.
Problema căsătoriilor între parteneri de același sex nu poate fi lăsată doar pe
seama părților implicate, ci aparținând domeniului decizional comunitar, în baza
tradițiilor și a teoriilor normative asupra binelui sau a altor sisteme colective de
judecată.
Teoriile comunitariene articulează valorile comune, dar păcătuiesc limitând
libertățile individuale și pluralismul social.
Modelul bazat pe drepturi
Abordarea bazată pe drepturi a legislației familiale permite sublinierea
importanței privatității familiei. Recunoaște natura politică și caracterul
negociabil al normelor și valorilor sociale.
Deoarece se ocupă de indivizi angajați în diferite relații, drepturile trebuie să țină
cont de inegalitățile și dependențele existente în rândul membrilor familiei.
Drepturi specifice relațiilor de familie: dreptul la divorț, drepturile maternale și
paternale, drepturile la custodie, vizite și întreținerea oferită copiilor se
circumscriu dimensiunilor normative ale relațiilor familiale.
Există două poziții mai importante privind drepturile: prima, concepe familia ca
pe o entitate unitară, îndreptățită la a fi ocrotită de amestec sau de intervenție din
parte statului; a doua, atribuie drepturile fiecărui individ, care trebuie protejat de
prejudiciile pe care statul l-ar pute ridica în calea opțiunilor și comportamentelor
sale intime.
Conflictul care se conturează este între drepturile individului și cele ale familiei.
De pildă, violența domestică face necesară intervenția statului pentru protejarea
victimei.
Dreptul la contracepție este un drept al cuplului, dar și al individului, chiar
împotriva deciziilor partenerului său.
Drepturile articulează relațiile dintre oameni: fiecare libertate de acțiune a unui
individ impune o constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalți.
Lucrarea lui John Rawls: A Theory of Justice, stă la baza teoriilor despre
drepturile individuale.

22
 Critica feministă afirmă că o teorie politică, care neglijează relațiile de ocrotire și
conexiunile dintre oameni, nu poate trata în mod adecvat problemele cu care se
confruntă familiile.
Teoriile fundamentate pe drepturi sunt limitate privind înțelegerea relațiilor, a
precondițiilor, responsabilităților și consecințelor relațiilor interumane.
Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale
Individul este o entitate distinct individuală, dar și o persoană puternic implicată
în relații de dependență, îngijire și responsabilitate.(De exemplu, o femeie care
acceptă să poarte o sarcină pentru altcineva trebuie percepută atât ca un agent
responsabil, cât și ca o persoană care, în timpul sarcinii sale, a stabilit anumite
relații cu copilul).
Familiile sunt asociații cu caracter privat și entități modelate de ordinea politică
De exemplu: respectarea gradelor de rudenie prohibite, adopțiile legale, care
permit alcătuirea unei familii fără a avea neapărat descendență biologică; măsura
în care nelegitimitatea unui copil conduce la ignorarea legală a relațiilor părinte-
copil.
Viețile oamenilor sunt concordante modelelor culturale.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparținând indivizilor și fiind rezultatul auto-
conservării, ci, mai degrabă, imaginând drepturile ca pe revendicări
fundamentale, decurgând din relațiile umane de diferite grade de privatitate.
Drepturile și responsabilitățile relaționale ar remarca gama de responsabilități
care decurg din relațiile umane, din interdependențe.
Se pot evidenția influențele relațiilor față de viața personală a celor implicați,
dimensiunea continuității relațiilor.
Relațiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relațiilor de vecinătate,
religioase, entice, până la cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar și pe cei
ce stabilesc politica publică.
De aici necesitatea de a stabili o relație între viața de familie și ordinea politică și
economică.
O teorie a drepturilor și a responsabilităților relaționale va cuprinde nu numai
libertățile individuale, ci și drepturile de a întemeia și menține asocieri private
compatibile cu concepțiile publice asupra responsabilităților pe care acele asocieri
le atrag după sine, subsumând conexiunile dintre familii și comunitatea lărgită
(Martha Minow, Mary Lyndon Shanley, 2001 :141).

Forme de familie

23
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul
familiei fiind mama) sau mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).

În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită

compusă din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al
unei familii în societate.

Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar

două persoane sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și
familiile poligame (îndeosebi un singur barbat căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați
parteneri cu sau fără copii proprii sau adoptați.
In decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot
trăi împreună mai multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri
de familie mai restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț,
soție împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta
combinație este considerată unitatea minimală de organizare socială, ea
reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe
lângă nucleul familial și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față
de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și
mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor),
verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și
străbunicii copiilor (părinții bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și
se gospodaresc împreună trei generații: copiii, parintii, și bunicii.
Familie monoparentală
Articol principal: Familie monoparentală.
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul
dintre părinți. Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării
părinților, a decesului unuia dintre părinți, a înfierii de către un adult a unui minor
sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită
sau fără a locui cu un bărbat.
Perspective feministe
Analizele feministe au dus la schimbarea înțelegerii conceptului tradițional de
familie și au permis existența unor „modele de familie” alternative în lumea
contemporană.

24
Pentru feminismul actual departe de a fi o simplă asociere naturală cu un caracter
privat (și care este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copii lor naturali)
„familia” trebuie înțeleasă mai ales ca o abstracție, un construct social genizat
prin care bărbații își pot exercita hegemonia asupra femeilor.
Pentru feminism relația femei-familie este fundamental una dilematică pentru că
vizează existența unui dezechilibru între „Sine” și „Altul” - aceasta este tensiunea
dintre satisfacerea propriilor nevoi ale femeilor vs. satisfacerea nevoilor celorlalți
membrii ai familiei față de care ele trebuie să se comporte genizat (adică să aibă
grijă în mod „natural”).
Dintr-o perspectivă feministă, „familia” așa cum este ea înțeleasă în mod
tradițional, este de fapt o „arenă” unde se manifestă tensiunile și relațiile de
dominație între genuri –studiile de gen fiind interesate de identificarea
modalităților prin care femeile pot rezista și/sau face față dominației masculine la
nivel intra-familial, de mecanismele de reproducere a patriarhatului prin
intermediul acestei puternice instituții socializatoare.
Toate structurile tradiționale de familie sunt sisteme de putere și autoritate în
dublu sens: bărbații își exercită autoritatea asupra femeilor dar și femeile sunt
socializate pentru a fi purtătoare (sau chiar apărătoare) ale acestui tip de
autoritate.
Punctul de plecare al perspectivelor feministe asupra familiei îl constituie
provocarea adresată abordărilor„ortodoxe” (tradiționale) ale „familiei” - în special
paradigmei funcționaliste dominante în științele sociale până în anii ’60 în spațiul
academic.
Conform teoriei funcționaliste clasice familia este o asociere naturală cu un
caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copiii lor naturali, o
structură (socială) în care fiecare element (membru al familiei) deține în mod
natural o serie de roluri și intră în relații de „ordine” (subordonare, supraordonare
sau egalitate) cu alte elemente.
Astfel, în acest „model” de familie bărbatul exercită rolul de soț și tată, este
recunoscut drept autoritatea centrală în raport cu ceilalți membrii ai familiei și
deține controlul asupra modului în care se realizează salocarea resurselor în
interiorul și exteriorul familiei.
Femeii îi sunt atribuite în mod natural două roluri sociale fundamentale-de mamă
și soție-și ea este în mod natural plus social subordonată soțului la nivelul
relațiilor decizionale intra-familiale plus acționează nu atât în exteriorul cât mai
ales în interiorul relațiilor din familie- ea nu „concurează” cu bărbatul în cadrul
sferei publice.
Cu alte cuvinte, pentru abordarea clasică-funcționalistă a familiei-unde
importante sunt noțiunile de echilibru și stabilitate a sistemului- societatea se
bazează pe o discriminarea de gen fundamentală dar care este funcțională.

25
Feminismul atacă această imagine „normală” a subordonării și oprimării femeii în
familia patriarhală.
Analizele realizate dintr-o perspectivă sensibilă la gen arată că biologia distinctă
a femeilor (nașterea și creșterea copiilor) le face într-adevăr diferite pe femei dar
că în plan social această realitate este modificată prin intermediul schemelor și
rolurilor de gen într-o caracteristică limitativă funcțional pentru femei (pentru a
legitima „asecendentul” masculin și a împiedica accesul femeilor la sfera publică.
Abordările de gen ale „familiei” au variat în funcție de fundalul general-teoretic
în care au fost realizate astfel încât nu se poate oferi o definiție feministă unitară a
„familiei” ci concepții concurente asupra acestui termen:

1. Pentru feminismul liberal familia tradițională (mai exact familia „tip”

pentru clasa medie americană) se constituie în principalul obstacol pentru
manifestarea egalității de gen reale a femeilor (limitările manifestându-se
mai ales în ceea ce privește socializarea de gen, reproducerea, îngrijirea
copiilor și munca domestică).
2. Cultul „adevăratei feminități” apărat în mod patriarhal este legat de
ideologia masculină și este folosit de bărbați pentru a limita accesul
femeilor în sfera publică. Tocmai pentru că ajung ca în cadrul familiei să
sufere de o „problemă care nu are un nume” (B.Friedan) ele trebuie să fie
încurajate să participe la sfera publică, să intre în competiție cu bărbații pe
piața muncii, în politică sau în cadrul căsătoriei.
3. Feminismul socialist pleacă de la considerarea familiei în principal de-a
lungul dimensiunii sale economice- pentru feministele socialiste „familia”
este o „unitate economică” în care există o structură clară decizională și
mecanisme diferențiate sexual pentru alocarea resurselor.
4. Relația bidirecțională între „familia tradițională” și „patriarhat”, spun
feministele socialiste, stă la baza reproducerii și menținerii sistemului
capitalist-cu alte cuvinte femeia este dublu „oprimată” social: de sistemul
socio-economic și politic general și de familia din care face parte. Mai
mult, feminismul socialist consideră că inegalitatea fundamentală dintre
bărbați și femei din cadrul familiei nu s-a echilibrat prin simplul acces al
femeilor la munca salariată.
5. Analizele realizate din această perspectivă (V. Beechey) demonstrează
astfel că participarea femeilor la forța de muncă salarizată poate să
amplifice conflictele de gen asupra modalităților practice de redistribuire a
resurselor (financiare, afective, temporale) din cadrul familiei-de unde
necesitatea unui intervenționism extern (cel mai adesea statal) pentru
obținerea egalității de gen reale.
6. Spre deosebire de socialism și liberalism feminismul radical este interesat
să identifice mecanismele de constituire și perpetuare a „patriarhatului”
prin intermediul familiei.

26
 7. Conform acestui tip de feminism munca reproductivă a femeilor (nașterea
și îngrijirea copilului) se constituie în principala modalitate de oprimare
intra-familială a femeilor.
8. Familia tradițională așa cum este ea existentă în mod real reprezintă chiar
„esența” patriarhatului și implicit a heterosexismului plus sexismului în
relațiile dintre genuri.. Având ca teză principală ideea conform căreia: “
Personalul este politic” -feminismul radical a considerat că oprimarea
femeilor de către bărbați se realizează prin intermediul sexualității-
nașterea copiilor în familia patriarhală heterosexuală devine astfel o sursă
de oprimare de gen.
9. Feminismul post-modernist și post-structuralist ajunge până la relativizarea
noțiunii de „familie” sugerând că acest termen nu ar desemna în mod
necesar și exclusiv esența „patriarhatului” (și, deci, a oprimării femeii-fapt
luat ca fundamental de orientările feministe anterioare) ci și un „loc de
rezidență” care permite balansul continuu inter-extern în constituirea
identitpții de gen.
Spre deosebire de abordările tradiționale-în care esențiale erau noțiunile de „rol”,
„status” și normativitate intra-familială-perspectivele sensibile la gen termenii
pun deci accentul pe conceptele de „putere”, „dominație”, experiență cotidiană
diferită (în funcție de gen), „diversitate” -intra-rasială, inter-etnică, religioasă-
pentru definirea tipurilor specifice de „familie” .
Elementul nou adus de feminism a fost un accent mai mare pus pe evidențierea
„variațiilor” tipurilor reale de familie, pe contextualizarea acestui termen și
interesul față de aspecte „invizibile” anterior (violența domestică, inegalitatea de
șanse a femeilor, munca domestică, puterea intra-familială .

1.3.2 Necesități
Conceptul de educaţie pentru democraţie, având un conţinut preponderent social,
include şi unul individual, care permite raportarea omului la sine, exprimându-se
la nivel de conduită într-un ansamblu de trăsături personale precum: modestia,
demnitatea, onestitatea, patriotismul, spiritul de iniţiativă, independenţa,
creativitatea, curajul.
Conţinutul social al conceptului vizează valorile ce definesc societatea
democratică, cum ar fi: toleranţa, echitatea, solidaritatea, egalitatea în drepturi şi
libertăţile politice. În accepţiunea noastră educaţia pentru democraţie are un sens
concret ce rezidă în interiorizarea valorilor democratice şi constituie chintesenţa
educaţiei civice doar într-o societate democratică.
Dimensiunea fundamentală a acesteia o constituie educaţia morală, baza căreia se
pune în familie şi se realizează în contextul practicii sociale.

27
Gândul expus vine să ne confirme teza lui G. Văideanu, care susţine că nu se
poate ajunge la democraţie fără o educaţie temeinică şi nu există democraţie în
afara eticii [3], după cum nu există nici educaţie în afara societăţii şi nici în afara
culturii şi a moralei familiale, aceasta deţinând un loc central în plăsmuirea
personalităţii umane.
Experienţa avansată a altor state, logica procesului educaţional arată că numai
înglobând într-un tot unitar efortul actorilor sociali la nivel de macro şi
microstructură vom obţine ceea ce ne dorim – o societate civilizată cu adevărat
democratică, umană, deschisă spre inovaţii, a cărei educaţie şi cultură vor fi axate
pe valorile fundamentale ale omenirii:
- Adevărul,
- Binele,
- Frumosul,
- Dreptatea,
- Libertatea,
- Semnul,
- Sacrului.
Prin urmare, pentru a realiza cu succes educaţia pentru democraţie în cadrul
familiei, trebuie să cunoaştem procesul complex de interrelaţionare a
componentelor identităţii comportamentului moral al personalităţii cu exigenţele
societăţii democratice.

28
 Bibliografie

1. Ciocoi -Bulz R. Să învăţăm să fim toleranţi. În: Toleranţa-cheia ce

deschide calea spre o lume nouă, a unităţii prin diversitate. Simpozion
internaţional. Iaşi: Ed. Spiru Hret, 2011. p. 103-105
2. Cucoș C. Minciună, contrafacere, simulare – o abordare psihopedagogică.
Iași : Polirom,1997
3. Cuznețov, L. Tratat de educație pentru familie. Pedagogia familiei.
Chișinău: CEPUSM, 2008
4. David Miller, coord., Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, p.746-750).
5. Dicționar de sociologie Enciclopedic. Chișinău: Cartier,2001 268p.
6. Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor omului,
Editura ALL, Bucureşti, 1993
7. Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004,
p.1108).
8. George Văideanu, UNESCO – 50 – EDUCAŢIE, Editura Didactică şi .
Pedagogică RA., Bucureşti, 1996, p. 79).
9. George Văideanu, Educaţia la graniţa dintre milenii, Editura Politică,
Bucureşti, 1988;
10.Ministerul Învăţămîntului, Cultură civică. Democraţie. Drepturile omului.
Toleranţă, EDP. RA., 1995).
11.Reardon B. toleranța – calea spre pace. Chișinău: ARC. 2004, 60p.
12.Socolov T. Comunitatea învață a fi tolerantă. În : didactica
Pro…Nr.4,2004.162 p.
13.Văideanu G. UNESCO 50. Bucureşti, 1996. 196 p.
14. Țurcan (Balțaț), Lilia. Formarea toleranței pedagogice a cadrelor didactice
: specialitatea : 13.00.01 – Pedagogie generală : Teză de doctor în ștințe
pedagogice. –Chișinău, 2015. 190 p.
15.Țurcan Lilia. Pedagogia toleranței: Ghid metodologic, Universitatea
pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău. – Chișinău, 2013.150 p.
16.Hellriegel D., Slocum J., Woodman R. Organizational Behaviour. SUA,
West Publishing Company, 1992. p. 431.
17.(Kit Pédagogique, Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995, p.32).
18.Daniel Prémont, Terms and concepts relating to human rights, women’s
rights and children’s rights, CIFEDHOP, Geneve, 1992

29
19.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Educatia%20pentru%20toler
anta.pdf (aceesat la 03.04.2019) p.68,69,70
20.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/132_134_Educatia%20elevil
or%20in%20spiritul%20tolerantei%20pentru%20un%20mediu%20social%
20bazat%20pe%20inteligenta%20emotionala.%20Recenzie%20asupra%20
monografiei%20Educatie%20pentru%20toleranta..pdf(accesat 03.04.2019)
21.http://en.wikipedia.org/wiki/International_Day_for_Tolerance#Article_4_.
E2.80.93_Educatie (vizitat04.04.2019)
22.http://www.prodidactica.md/revista/revista_26.pdf(accesat 04.04.2019)
23.https://ro.wikipedia.org/wiki/Familie(accesat 06.04.2019)

30
 Bibliografie
1. Cucos, C. (2001). Istoria Pedagogie. Idei si doctrine pedagogice
fundamentale. Iasi: Ed. Polirom.

31
2. https://www.google.com/search?q=toleranta+in+republica+moldova&oq=toleranta+in+re&aq
s=chrome.3.69i57j0l5.11208j0j7&sourceid=chrome (accesat 29.03.2019 ora 1530)
3. http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/352/Cuznetov,%20Larisa._Pedag
ogia%20si%20psihologia%20familiei._Suport%20de%20curs.pdf?sequence=1&isAllowed=y
(accesat 29.03.2019 ora 1548)
4.

32