CURS: NOILE EDUCAȚII

CONF. UNIV. DR. MIRELA ALBULESCU

Tema 3 : Realizați câte o sarcină de lucru aferentă fiecărui modul thematic.

STUDENT:RAD ( BUGNAR) SIMONA ELISABETA

MASTER, ANUL I, SEM.II, CSAP
Modulul I. Sarcina 1. Esențializați și argumentați rolul determinant al educației în
formarea și dezvoltarea personalității umane.

Rolul educației este de a forma ființa socială, de a-l socializa pe copil. În realitate,
educația are un caracter pluridimensional și o definiție adecvată trebuie să ia în
considerare în egală măsură ambele dimensiuni, astfel încât să poată orienta acțiunea
educativă pentru a răspunde atât nevoilor individului, cât și celor ale societății pentru care
îl formăm.

Încercând o astfel de definiție, putem spune ca educația este ansamblul de acțiuni

și de influențe menite să permită ființei umane să-și dezvolte capacitățile fizice și
intelectuale, dar și sentimentele și atitudinile morale și estetice, în scopul responsabilizării
și integrării sociale optime ca cetățean.

Istoria omenirii a demonstrat, cu prisosință, nu doar universalitatea educației,

existența și continuitatea acesteia pe parcursul evoluției societății, ci și paralelismul care
există, în mod obiectiv și evident, între evoluția și progresul educației și evoluția și
progresul societății, a sistemului de valori pe care aceasta le proiectează și le susține. Cele
două evoluții au fost întotdeauna inseparabile și consensuale, cu influențe reciproce
benefice asupra progresului social general.

Complexitatea crescândă a problematicii lumii contemporane, solicitările și

provocările acesteia, pe de o parte și virtuțile și resursele excepționale ale educației, pe de
altă parte, au condus la regândiri, reconsiderări și redimensionări în sfera conceptuală,
teoretică și în cea acțională, practică a educației, începând cu revizuirea completă a
noțiunii tradiționale de „educație”. Paralelismul dintre dezvoltarea societății și progresul
în educație, a determinat și determină configurarea și reconfigurarea permanentă de
paradigme educaționale, valorizate la macro sau micro nivel. Definim paradigmele
educaționale ca fiind viziuni, concepții și dezvoltări teoretice, conceptuale sau practic-
acționale, unitare și 12 coerente, în legătură cu o anumită problematică educațională.
Paradigmele pedagogice acceptate în prezent sunt marcate de consecințele faptului că
trăim într-o lume caracterizată astăzi mai mult ca oricând, prin diversitate, într-un univers
economic, tehnologic, social, cultural, etc., extrem de eterogen.

Pretutindeni în lume eforturile se concentrează asupra dezvoltării. În ansamblul

factorilor de dezvoltare, care conduc la valorificarea tuturor resurselor interne în vederea
realizării echilibrului dinamic – progresiv al evoluției sociale, un rol specific revine
educației. Investițiile în educație – cele mai rentabile investiții – deși nu pe termen scurt,
trebuie să se bazeze tot mai mult prospectarea viitorului și pe previziuni pe termen lung
nu numai în cea ce privește progresul material, tehnologic, informațional, etc., ci, în
primul rând cu privire la potențialul uman necesar pentru afirmarea plenară a fiecărei
personalități și a dezvoltării societății. . Întregul progres social trece prin educație,
apreciată ca fiind „noua raționalitate a secolului XXI”.

În acest univers al priorităților educația reprezintă mecanismul prin care societatea

își propune să asigure formarea psiho individuală a indivizilor săi, prin promovarea unor
valori autentice, care să le permită acestora valorificarea propriului potențial creator. Pe
de altă parte, prin educație se formează și se perfecționează viitorii specialiști pentru toate
domeniile de activitate, care își vor aplica achizițiile și competențele la locul de muncă,
precum și în activitatea cotidiană; astfel, educația influențează semnificativ procesul de
modernizare a societății, progresul acesteia. În acest sens, cele trei forme ale educației –
formală, neformală și informală trebuie articulate în mod expres, în scopul diversificării,
amplificării și flexibilizării efectelor formative pentru o adaptare superioară a omului la
exigențele prezentului și, îndeosebi pentru construirea și stăpânirea unei civilizații
superioare. Cele trei forme ale educației au, fiecare, mecanisme proprii de acțiune și
funcționalitate proprie și, cu toate acestea, intră în relații de interdependență, de
complementaritate, de completare, susținere și potențare reciprocă, mai ales în contextul
 educațional general din prezent, care valorizează responsabilizarea maximă a celor care
se educă, implicarea părinților și a comunității în procesul educațional,
interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea, educația permanentă, globalizarea etc.

Educația, în calitatea sa de componentă complexă a existenței umane, asigură

întâlnirea dintre individ, societate și întreaga viață socială și, prin aceasta, pregătirea și
formarea lui pentru viața prezentă și pentru viitor. Așadar, o educație cu adevărat
modernă este orientată spre viitor și urmărește o formare și modelare a omului nu doar
adaptativă, ci și anticipativă, bazată pe o filosofie a educației reconsiderată din
perspectiva educației permanente. Constantin Cucoș afirmă că „nu numai realul este
demn de a fi cercetat, ci și posibilul, viitorul probabil. Știința (și, implicit, pedagogia)
poate fi o punte între real și posibil, o cale de concretizare a gândurilor prezente în fapte
de perspectivă, o modalitate de translare a dezirabilității în act. Știința educației nu va
încremeni în fața unei realități și nu se va supune limitelor prezentului, ci se va aventura
să construiască proiecte, scenarii, trasee paideutice dezirabile și concretizabile în
perspectiva devenirii temporale” (2002, pag. 18).

Menirea educației de a pregăti omul de azi pentru ziua de mâine este dificilă, cu
atât mai mult cu cât, nu este vorba despre un viitor pe care să îl cunoaștem în totalitatea
sa, ci de unul schițat, proiectat, anticipat, având în vedere schimbările rapide și profunde
din lumea contemporană.

„Educația, de cele mai multe ori, e numai pojghița sub care se desfășoară în liniște, pe încetul,
firea cea adevărată” (Nicolae Iorga).

Din punctul meu de vedere, cadrele didactice ar trebui să ştie cum să valorifice diversele
experienţe de învăţare ale elevilor, provenite din educaţia nonformală sau informală si sa
găsească căi, metode de a-şi valorifica propriile experienţe de învăţare din afara învăţării
formale, pentru a dinamiza şi a eficientiza procesele didactice pe care le construiesc. Deoarece
elevii se simt valorizaţi, capătă încredere în ei, învață să comunice cu ceilalţi, au şansa de a
învăţa în mod autentic şi profund, din mai multe perspective despre o temă, de a interioriza
diverse experienţe de învăţare şi de a-şi clarifica propriile valori şi atitudini faţă de cunoaştere,
interiorizează un continuum între ceea ce învaţă la şcoală şi ceea ce învaţă în alte contexte,
nonformale sau informale. Profesorii ar trebui sa împărtășească experienţe de învăţare proprii,
din care să rezulte o anumită atitudine faţă de cunoaştere şi un stil de lucru intelectual, sa creeze
un climat stimulativ pentru elevi, satisfacţia de a-şi folosi întregul potenţial cognitiv şi
metacognitiv în procesul didactic.

BIBLIOGRAFIE:

Berger, G. (1973), Omul modern și educația sa, Editura Didactică și Pedagogică,

București. Bocoș, M., Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia
curriculum-ului. Repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura
Paralela 45, Pitești.

Botkin, J., Elmandjara, M., Malița, M. (1981), Orizontul fără limite al învățării.
Lichidarea decalajului uman, Editura Politică, București.

Cucoș, C. (2002), Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași
 Modulul II. Sarcina 1. Argumentați importanța și necesitatea „noilor educații”.
Referiți-vă la fenomenul globalizării față de care educația trebuie să răspundă, ea fiind,
deopotrivă, factor/instrument de promovare a globalizării și efect.

 Pe langă unele tehnici tradiționale care se mențin pentru că sunt bune si altele care
persistă datorită unei detestabile rutine, școala modernă oferă o infațișare diferită în anumite
aspecte față de cea din trecut. Asistăm la o mișcare complexă de o extraordinară amploare, prea
puternica pentru a fi o modă trecatoare. Ceea ce exprimăm curent prin expresiile”școala activă”,
școli noi”, ”educație progresivă”, arată în mod global această miscare. Sunt denumiri mai mult
sugestive decât descriptive, evocand nu numai aspecte generale ale tehnicii educative, ci expresii
și anumite principii pedagogice.

Mișcarea “educatii noi” incepe, practic, la sfarșitul ultimului secol ceea ce arată că
adjectivul ”noi” nu este pe deplin justificat. Noile educații sunt noi obiective și noi tipuri de
conținuturi generate de “problematica lumii contemporane”.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, datorită puternicei dezvoltări economice,
se resimțea tot mai puternic nevoia de personal calificat în toate sectoarele de activitate. Profilul
uman cerut în acea perioadă era cel al unui individ activ, practic, întreprinzător, slujitor al
societății prin potențialul său intelectual și fizic. Așadar, se impunea trecerea de la învățământul
tradițional scolastic, de orientare livrescă, la un învățământ activ, de orientare practică, bazat pe
activismul intelectual și fizic al elevilor și pe valorificarea experiențelor din viața cotidiană.
Astfel a apărut în teoria și practica educației, curentul „școala activă” (integrat în mișcarea
„educației noi”), al cărui principal reprezentant este Adolphe Ferrière (1879-1961). Sintagma a
fost consacrată de Pièrre Bovet în 1917 și a început să fie utilizată în limbajul pedagogic curent
începând cu anul 1920, fiind fundamentată teoretic de Ferrière. Pledoaria generică a școlii active
este pentru situarea copilului în centrul educației și pentru realizarea de activități pornind de la
voința și inteligența personală a acestuia, în scopul influențării pozitive a tuturor laturilor
personalității sale. Punerea accentului pe copil a condus la ideea că acesta trebuie să se formeze
pe măsură ce se maturizează; activismul intern al copilului a fost supradimensionat, iar instruirea
activă mult subestimată, pierzându-și chiar rațiunea.

Noile educații evoluează tocmai funcție de procesarea realizată la nivelul finalităților

educaționale, care generează denumirea fiecărei structuri de conținut, care poate fi proiectată ca
modul sau disciplină de studiu, concepută strategic în plan disciplinar, dar mai ales inter și
transdisciplinar. Evoluția noilor educații răspunde provocărilor emergente, grave și de anvergură,
complexe, identificate la nivelul planetei și reunite sub genericul „problematica lumii
contemporane”. Evoluția noilor educații marchează și procesul de valorificare metodologică a
acestora la nivelul celor cinci dimensiuni ale activității de formare-dezvoltare a personalității.
Putem vorbi, astfel, despre un demersintelectual al noilor educații; un demers moral al noilor
educații; un demers tehnologic al noilor educații; un demers estetic al noilor educații; un demers
fizic-sanitar și sportiv al noilor educații.

Problematica lumii contemporane, provocările acesteia și consecințele în domeniul

educației, au dus la impunerea și operaționalizarea în plan teoretic-explicativ, dar și practic-
aplicativ, a unor sintagme cum ar fi: învățare de-a lungul întregii vieți (lifelong learning),
educație de-a lungul întregii vieți (lifelong education), educație permanentă, educația adulților,
educația părinților, autoînvățare (self learning), autoinstruire, autoeducație (self education), auto
informare și autoformare educativă, autonomie educativă, educație globală. Educația globală
reprezintă un efect al universalității și permanenței educației, datorat fenomenului de globalizare.
Educație globală câștigă tot mai mult teren; ea are drept scop concentrarea asupra problemelor
educaționale ale unei lumi caracterizată prin schimbare, dinamism, independență și pluralism,
analizarea conexiunilor și interrelațiilor, diversitatea valorilor, gândire critică etc. și promovează
perspectivele globale și integrate.

Pe plan mondial a crescut semnificativ numărul forurilor internaționale, al organizațiilor

și asociațiilor, al organismelor specializate în orientarea și realizarea educației, care abordează
problemele educative din perspectiva întregului, a globalului, optică în care, de fapt, va trebui să
fie educat actualul cetățean al mapamondului. La baza reformei educaționale din țara noastră stă
nevoia unei mai accentuate aplicări a principiului educației permanente și a unei mai mari
deschideri a școlii spre lume, spre marile ei probleme globale. Formularea clară, explicită și
operațională a opțiunii pentru asigurarea unei educații permanente și globale și, desigur,
asumarea ei de către educatori și de către factorii de decizie din educație, le asigură o motivație
suplimentară pentru a participa la reformă.

Ca urmare a Declaraţiei de la Maastricht din 2002 privind Educaţia Globală, Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei a statuat că „educaţia globală reprezintă un proces esenţial
care permite tuturor cetăţenilor să dobândească informaţiile şi abilităţile necesare pentru a
înţelege, a participa în mod activ şi a interacţiona în mod obiectiv şi decisiv cu întreaga societate
în calitate de cetăţeni globali responsabili”. La nivel internaţional, educaţia pentru cetăţenie
globală reprezintă principiul cheie al Primei iniţiative vizând educaţia globală iniţiată de
Secretarul General al ONU. Mai mult, atât educaţia pentru cetăţenie globală, cât şi competenţele
conexe vizând sustenabilitatea sunt incluse în programul ONU de Obiective de Dezvoltare
Durabilă (ODD), program care se aplică la nivel mondial. Ca sector prioritar de activitate,
UNESCO (2014) defineşte astfel obiectivele cheie aferente educaţiei pentru cetăţenie globală: •
Încurajarea participanţilor să analizeze în mod obiectiv problemele de zi cu zi şi să identifice
într-o manieră creativă şi inovatoare posibile soluţii; • Susţinerea participanţilor în ceea ce
priveşte reevaluarea teoriilor şi opiniilor despre lume şi relaţiile de putere, teorii şi opinii
exprimate în cadrul discursurilor generale, dar şi referitor la a avea în vedere persoanele/
grupurile de persoane care sunt sistematic sub-reprezentate şi/sau marginalizate; • Asumarea de
angajamente de derulare a unor acţiuni individuale sau colective pentru a pune în aplicare
schimbările dorite, şi • Implicarea mai multor stakeholderi, inclusiv a celor din afara sectorului
educaţional, în comunitate şi în societate. Educaţia globală îşi propune să ofere oamenilor
încrederea şi competenţele necesare pentru a fi cetăţeni globali activi, dându-le totodată
posibilitatea să trăiască şi să acţioneze pentru o lume mai dreaptă, echitabilă şi paşnică. Educaţia
globală pune la dispoziţie contexte de învăţare dedicate gândirii critice, dialogului şi creativităţii.
„Educaţia globală” oferă nu numai abilităţi de a trăi într-o lume globalizată, ci şi de a transforma
lumea noastră globală într-o lume a dreptăţii şi a sustenabilităţii. Prin urmare, este nevoie de o
mulţime de abilităţi. Educaţia globală de bună calitate nu este un concept unitar, ci o atitudine
interogativă faţă de necesitatea de a forma o lume justă, globalizată.

Practica educaţiei globale se centrează pe stimularea proceselor comprehensive de

învăţare care le conferă oamenilor capacitatea de a deveni cetăţeni globali mai responsabili şi
mai activi într-o lume complexă.

Există un consens general asupra definiției generale a educației permanente și unele

nuanțări și accentuări realizate de diferiți specialiști, nuanțări care nu se află în relație de
opoziție, ci de complementaritate. Indiferent dacă la nivel operațional atribuim educației
permanente statutul de strategie (globală), proces continuu și integrat (global) sau principiu
integrator al educației, important este faptul că ea subordonează întreaga activitate de formare,
modelare și dezvoltare a personalității umane în conformitate cu finalități educaționale extrem de
relevante, obiectiv necesare și cuprinzătoare.

În ansamblul său, educația vizează nu doar pregătirea viitorilor specialiști, ci și a

indivizilor cu orizont deschis spre câmpul valorilor, astfel încât nevoia de educație și
perfecționare devine permanentă, pentru toată viața. Cercetările din psihologia vârstelor, din
psihologia educațională și a învățării au demonstrat științific capacitatea indivizilor de a învăța și
de a se educa la orice vârstă, prin forme, modalități, tehnici etc. diferite, în ritmuri și cu
intensități adecvate și nuanțate funcție de particularitățile lor psihosociale și individuale. De
aceea, integrarea sistemului proceselor, experiențelor și influențelor educative în contextul larg al
vieții și al educației permanente și, atunci când este necesar, al educației globale, este total
legitimă.

BIBLIOGRAFIE:
 Bruner, J.S., (1970), Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică și Pedagogică,
București.

Comenius, J.A., (1970), Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București

Comenius, J.A., (1975), Arta didactică, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dave, R.H., (sub red.), (1991), Fundamentele educației permanente, Editura Didactică și
Pedagogică, București.
 Modulul III. Sarcina 2. Precizați câteva valori fundamentale educației axiologice.

Educația axiologică este o educație pe, prin și pentru valori, o educație realizată în
universul tuturor valorilor. Prin definiție, educația este o valoare, s-ar putea spune, valoarea
umană supremă, căci datorită educației omul devine om (I. Kant).

Axiologie – disciplină filozofică având drept obiectiv studiul valorilor, în special al

valorilor etice, religioase și estetice; teoria valorilor.

Expresia de educație axiologică este mai puțin întâlnită în literatura pedagogică, dar

referirile la lumea valorilor sunt destul de frecvente în pedagogia universală și românească, atât
explicit, cât și implicit. În mod concis, educația axiologică ar însemna educația pentru valori,
printr-un demers formativ centrat spre cunoașterea, semnificarea și asimilarea valorilor autentice
(de adevăr, bine, frumos, dreptate, sacru etc.).

Sorin Cristea consideră că axiologia educaţiei reprezintă o disciplină integrată în

domeniul ştiinţelor pedagogice/educaţiei cu un obiect specific de cercetare: valorile pedagogice
fundamentale (binele moral, adevărul ştiinţei, ştiinţa aplicată, frumosul, sănătatea) stabile din
punct de vedere psihosocial, care stau la baza activităţii de formare/ dezvoltare permanentă a
personalităţii umane. Din punct de vedere metodologic, axiologia educaţiei poate fi interpretată
ca o disciplină integrată în domeniul de cercetare propriu filosofiei educaţiei. În contextul vizat,
axiologia educaţiei poate fi plasată la limita teoriei educaţiei, care în sens larg studiază demersul
epistemologic al acesteia, abordînd problema valorilor pedagogice prin prisma hermeneuticii
respective şi analizei, consolidării tuturor conceptelor pedagogice fundamentale: educaţie,
finalităţile educaţiei, conţinutul educaţiei, formele educaţiei, care asigură nucleul epistemic al
ştiinţelor pedagogice. Sensul restrîns al axiologiei educaţiei rezidă în cercetarea valorilor şi a
dimensiunilor educaţiei: teoria şi conţinutul educaţiei morale, teoria şi conţinutul educaţiei
intelectuale, teoria şi conţinutul educaţiei tehnologice, teoria şi conţinutul educaţiei estetice,
teoria şi conţinutul educaţiei psihofizice. Scopul pe care şi-l asumă axiologia educaţiei vizează
fundamentarea valorilor şi realizarea activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii
umane prin intermediul acestora.

În axiologia românească aflăm trei modalităţi de a explica valoarea: a) cultural-

antropologică, în sensul că valoarea este un act social, care apare în relaţia dintre om şi
cunoaşterea mediului social, dintre om şi procesul de făurire a istoriei; b) cultural-fiziologică, în
sensul că valoarea este o relaţie funcţională între un obiect dorit şi apreciat şi un subiect care
doreşte acest obiect şi-l apreciază c) cultural-psihologică, în sensul că valoarea reprezintă o trăire
umană, o exigenţă de conştiinţă care se exprimă ca posibilitate de satisfacere a unor năzuinţe
adînc încrustate în însuşi fondul natural al existenţei omeneşti.

Analizăm un sistem al valorilor, în care, într-o primă aproximaţie, deosebim: valorile

general-umane/fundamentale ce pot fi considerate valori-scopuri. Acestea sunt: Adevărul,
Binele, Dreptatea şi Frumosul. Cum le întâlnim iniţial la vechii greci sub chipul cunoaşterii
dezinteresate a adevărului, a perfecţiunii individuale şi colective prin bine şi corectitudine
socială. Pedagogia postmodernă, dezvoltată după 1960 se axează pe studiul valorilor
fundamentale şi a celor democratice. Valorile democratice sunt abordate ca valori-mijloace,
specifice diferitelor componente ale existenţei umane, afirmate ca răspunsuri la provocările lumii
contemporane, acestea fiind: libertatea, drepturile omului, solidaritatea, toleranţa.
 Axiologia poate fi definită ca: − domeniu al cunoaşterii ce caută să răspundă la întrebarea
ce este de valoare; − teorie a valorilor ce studiază geneza şi evoluţia valorilor; − compartiment al
filosofiei care încearcă să stabilească un echilibru între bine şi rău, corect şi incorect... − ştiinţă
despre valori care se ocupă de studiul amplu şi profund al valorilor: volumul, polaritatea,
gradualitatea, generalitatea, semnificaţia valorilor. Axiologia analizează credinţele, judecăţile,
conceptele morale, acţiunile etice, crearea/descoperirea valorilor etc. Cele două abordări ale
axiologiei sunt, de fapt, două răspunsuri la întrebarea sunt valorile dependente sau independente
de umanitate? Răspunsurile savanţilor ce susţin că valorile sunt fundamental independente de om
şi societate au contribuit la apariţia teoriei genetice a valorilor numită obiectivism. Cei care
afirmă completa dependenţă a valorilor de om şi societate au constituit teoria genetică numită
subiectivism. Din multiplele abordări ale eticii, patru sunt mai semnificative, astfel teoriile
intuitivă şi raţională a valorii, sunt obiective, iar teoria naturalistă şi cea emoţională sunt
subiective.

Obiectivism 1. Teoria intuitivă a valorii este asociată cu idealismul şi unele variante ale
realismului. Ea susţine că valorile există ca proprietăţi ale obiectelor sau sunt inerente în relaţiile
dintre obiecte şi se cer descoperite prin intermediul intuiţiei şi respectate în conduita umană/
socială. 2. Teoria raţională a valorii susţine ca valorile sunt obiective şi independente de om.
Apelând la raţiune sau la Dumnezeu valorile fundamentale pot fi descoperite de om; ele sunt
obiective şi absolute. Subiectivism 1. Teoria naturalistă ale valorii neagă faptul că omul poate
găsi valori gata elaborate în ordinea naturală sau supranaturală a lucrurilor. Valorile nu sunt
descoperite prin revelaţie într-o stare transcendentală sau prin raţiunea pură, ele sunt create de
om pentru constituirea vieţii. 2. Teoria emoţională a valorii susţine că valorile sunt judecăţi sau
convingeri de natură emoţională a unui om sau grup social. Valorile sunt subiective şi reflectă o
ordine sociopsihologică. Ca şi metafizica, axiologia stă la baza educaţiei, valorificînd cele două
laturi importante ale sale: etica şi estetica.
 Cercetările din domeniul antropologiei pedagogice ne arată că optimul axiologic poate fi
creat în bază implementării şi îmbinării valorilor general-umene: Sacru, Bine, Adevăr, Frumos
cu valorile societăţii moderne: libertate, democraţie egalitate, solidaritate, legalitate; valorile
specifice societăţii postmoderne/informaționale: deschidere, creativitate inovatoare,
competitivitate, toleranţă, autoeducaţie şi educaţie permanentă şi cu cele naţionale.

Astfel, educaţia morală reprezintă dimensiunea cea mai profundă, mai extinsa şi
esenţială a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată şi realizată în baza
valorilor etice.

Educaţia intelectuală reprezintă dimensiunea cognitivă a activităţii de formare-

dezvoltarea personalităţii umane, deschisă în plan psihologic şi metodologic, proiectată şi
realizată la nivel logic superior, în baza valorilor adevărului ştiinţific. Este evident că
valorile de bază aici sunt: cunoştinţele ştiinţifice fundamentale, nucleul epistemic al
fiecărei ştiinţe, trunchiul de bază al fiecărei discipline de învăţămînt şi strategiile
intelectuale care asigură dezvoltarea intelectului şi formarea creativităţii individului.
Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii,
proiectată şi realizată prin valorile ştiinţei aplicate în toate domeniile vieţii sociale în
general, în producţia materială şi spirituală, în mod special, cu implicaţii directe în
procesul de orientare şi integrare şcolară, profesională şi socială.

Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată

şi realizată prin receptarea, evaluarea, trăirea şi crearea valorilor frumosului din natură, societate
şi artă. Important aici este să menţionăm un moment cheie: valorile frumosului sunt sintetizate în
cadrul unor categorii, cum ar fi idealul estetic, simţul şi gustul estetic, spiritul de creaţie estetică.
Educaţia psihofizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată,
realizată prin acele valori pedagogice fundamentale care cultivă şi întreţin sănătatea generală a
organismului uman. Definirea conceptului evidenţiază importanţa unei valori generale
fundamentale pentru existenţa umană: sănătatea fizică şi psihică.
 În concluzie, cele cinci conţinuturi generale ale educaţiei reflectă liniile axiologice
constante de proiectare a evoluţiei formării personalităţii umane şi asigură deschiderea noilor
perspective de educaţie prin valori şi pentru valori în consens cu funcţiile şi finalităţile educaţiei.

La nivel teoretic, educaţia permanenta se consideră concept pedagogic fundamental, de

tip integrator, deoarece înglobează toate aspectele actului educativ, iar la nivel praxiologic,
educaţia permanenta se considera concept pedagogic operaţional, lansat la începutul anilor 1970.
Ca fenomen pedagogic educaţia permanentă reprezintă un instrument care pregăteşte pe om să
desfăşoare eficient şi să finalizeze sarcinile şi responsabilităţile pe care viaţa le impune continuu
(P. Lengrand, 1970). Ca strategie, educaţia permanentă vizează acţiuinile structurilor şi valorilor
educaţinale orientate spre dezvoltarea omului pe întreg parcursul vieţii, inclusiv multiplele forme
de autoinstruire.

La nivel de teorie şi praxiologie a educaţiei, plecînd de la generalizările practice, educaţia

permanentă, devine un fenomen valoros şi principiu de acţiune care proiectează şi orientează
transformarea calitativă a societăţii şi a fiecărei instituţii de învăţămînt într-o cetate educativă,
care creează un optim axiologic pentru formarea personalităţii, autoperfecţionarea şi devenirea ei
continuă. Valorizarea celor patru piloni ai educaţiei: a învăţa să ştii/cunoaştere, a învăţa să
faci/acţiune, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii/participare, a învăţa să fii/devenire continuă –
au ca scop dezvoltarea individuală şi comunitară în baza valorilor etice, a binelui moral a
valorilor spirituale, a valorilor adevărului ştiinţific, receptarea şi crearea valorilor frumosului în
natură, societate, artă; în baza promovării valorilor democratice, a sănătăţii fizice şi psihice, a
valorilor naţionale şi a celor tradiţionale.
 BIBLIOGRAFIE:

Antonesei, L. (2002), O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și

transdisciplinare ale educației, Editura Polirom, Iași

Boboș, D.M.; Drăgotoiu, M.; Pușcașu, D. (2002), Dezvoltare comunitară, Editura

Didactică și Pedagogică, București

Bocoș, M., Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia

curriculum-ului. Repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela
45, Pitești

Cristea, S. (1998), Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică,

București

D’Hainaut, L. (coord.) (1981), Programe de învățământ și educație permanentă, Editura

Didactică și Pedagogică, București
 Modulul IV. Sarcina 1. Prezentați câteva din principalele probleme cu care se
confruntă omenirea în etapa actuală în ceea ce privește protecția mediului și dezvoltarea
durabilă.

Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația îl transformă pe om și, prin această
transformare, creează natura”. (Democrit) Dintotdeauna, de la primele sale începuturi, omul s-a
format și s-a dezvoltat alături de natură. În lungul drum al evoluției sale, omul a inter relaționat
cu mediul natural bucurându-se de dărnicia sa, dar și intervenind mai mult sau mai puțin
conștient în echilibrul acestuia, prin modificări care influențează și determină dezastre ecologice
și schimbarea totală a Terrei.

De aceea, una dintre componentele noilor educații este educația pentru mediu, o nouă
educație care este înțeleasă ca o acțiune de reorientare a societății de astăzi către om, utilizarea
mai rațională a resurselor naturale pentru o coordonare mai armonioasă a datelor științifice în
vederea stabilirii unor legături mai trainice între știință și educație, în așa fel ca nevoile omului să
fie satisfăcute adecvat, fără a provoca dezechilibre. Educația pentru mediu nu se limitează la
ecologie sau la studiul științelor naturii.

Mediul – ca subiect al educației pentru mediu, include nu doar natura, ci și societatea,

cultura, economia și politica, de aceea educația pentru mediu este supraordonată educației
ecologice. În realizarea educației pentru mediu se respectă câteva principii printre care și: -
Explorarea problemelor ecologice majore din perspectivă locală, regională, națională,
internațională, astfel încât elevii să cunoască factorii de mediu și din alte regiuni geografice; -
Axare pe problemele de mediu actuale și potențiale, luând în considerare evoluția lor în istorie; -
Promovarea valorilor și necesităților locale, naționale și cele internaționale pentru prevenirea și
rezolvarea problemelor de mediu; - Descoperirea simptomelor și cauzelor reale ale problemelor
de mediu;.

Educația pentru mediu îi pune pe elevi în contact direct cu natura pentru a le dezvolta
dragostea față de toate formele de viață. Prezentările și analizele problemelor de mediu încep, de
obicei, cu discutarea cauzelor fenomenelor și se încheie cu alternative pozitive și căi posibile de
soluționare a acestora. Este evident că, pentru ca oamenii să participe în mod activ, inteligent și
benefic la procesul de administrare, dezvoltare și protecție a mediului înconjurător, trebuie
educați încă de pe băncile școlii, pentru a face față problemelor de mediu care apar în contextul
actual. Realitatea și problemele stridente ale societății moderne necesită o redefinire a
obiectivelor învățământului și în cadrul acestora, a educației în domeniul științei și a mediului
înconjurător. Educația de mediu trebuie începută din familie, continuată apoi la grădiniță, la
școală, universitate ș.a.m.d. Aceasta pentru că o protejare reală a naturii va fi posibilă doar după
ce oamenii își vor schimba mentalitatea și vor conștientiza că ei trăiesc pe baza naturii și nu
invers.

Epoca actuală aduce note de real dramatism în tot ce ține de viața oamenilor și de viața
naturii. Ecologii din toată lumea sunt de acord că problema numărul unu a omenirii nu este
intensificarea resurselor naturale, ci ocrotirea naturii. Examinându-se relațiile om-natură, s-a
ajuns la concluzia că omul este la ora actuală cel mai mare dușman al naturii care îl hrănește și îl
ocrotește. Acest lucru îl face prin: - Exploatarea nerațională, de foarte multe ori excesivă, a
resurselor naturale, și aceasta datorită empirismului, ignorării legilor de organizare și funcționare
a ecosistemului; - Utilizarea și introducerea în circuit a unor substanțe toxice sau a unor deșeuri
greu reciclabile sau nereciclabile pe cale naturală; - Crearea de ecosisteme artificiale prin
obținerea cantităților necesare de diverse produse și aceasta fără a cunoaște limitele optime sau
maxime ale acestei dezvoltări. - Restabilirea echilibrului normal om-ecosferă este posibilă prin
utilizarea rațională a resurselor ecosferei și ocrotirii naturii, deci în fond ocrotirea naturii, pe plan
local, regional sau global. Ambele căi necesită cunoașterea legilor ecologice, măsuri
organizatorice fundamentate științific, educație ecologică a întregii populații pentru dezvoltarea
unei conștiințe ecologice. Așadar, ocrotirea naturii apare ca o funcție a societății umane, ca o
problemă practică de cea mai mare însemnătate.
 Dacă omul dorește cu tot dinadinsul să supraviețuiască pe Terra și nu într-o viață străină
aspirațiilor lui, trebuie să înțeleagă că are nevoie nu numai de hrană îndestulătoare și de produse
ale industriei, ci și de un mediu sănătos, de aer respirabil, de apă potabilă, de soluri stabile, de
siguranță împotriva factorilor naturali agresivi, de peisaje încântătoare, precum și de diversitatea
lumii vegetale și animale de care este legată toata evoluția lui. Starea mediului înconjurător
demonstrează cel mai bine nivelul de civilizație al societății în care trăim. În țările dezvoltate,
sticla, hârtia, plasticul se reciclează cu succes, se folosesc mașini de spălat fără detergenți,
călătoriile cu bicicleta sunt mult mai populare decât cele cu automobilul, se plătesc amenzi
enorme pentru pescuitul sau vânătoarea ilegale ș. a. m. d. La noi, însă, din păcate, aceste lucruri
sunt departe de a fi realitate. Una din cauze ar fi că programul nostru școlar include prea puține
ore de ecologie. După cum am mai arătat, educația pentru mediu ar trebui să înceapă de la
școală, chiar și mai devreme – de la grădiniță și să se desfășoare pe parcursul întregii vieți,
susținută de valorile societății. Copiii trebuie învățați de mici să ocrotească natura. Din păcate, în
ziua de astăzi se pune accent pe științele exacte și tehnologiile informaționale și, adesea, ecologia
este neglijată.

La nivel internațional au fost proiectate și implementate o serie de proiecte ecologice,

dintre care amintim:

- Programul Mondial Eco-școală – Proiectul „Colegiul-Eco-școală”, program susținut de

M.Ed.C., Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor și Autoritatea Națională pentru Turism,
Fundația Mondială de Educație pentru Mediul înconjurător și coordonat de către Centrul
Carpato- Danubian de Geoecologie

. - Programul Mondial LeAF „Să învățăm despre pădure”, program coordonat de către
Centrul CarpatoDanubian de Geoecologie. Program internațional de educație despre păduri,
LeAF se adresează cadrelor didactice și elevilor care doresc să aibă un cuvânt de spus în ceea ce
privește viitorul mediului înconjurător.
 - Programul „Tineri reporteri pentru mediul înconjurător” – YRE – inițiat de Fundația
Mondială de Educație pentru Mediul înconjurător (FEE), coordonat de Centrul Carpato-
Danubian de Geoecologie.

BIBLIOGRAFIE:

Battarbe, R. și colab. (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All, București

Cristea, V. și colab. (1996), Ocrotirea naturii și protecția mediului în România, Editura

University Press, Cluj Napoca

Dinu, V. (1979), Mediul înconjurător în viața omenirii contemporane, Editura Ceres

București

Ionașcu, C. (2003), Morbiditate, mortalitate și calitatea mediului, Editura Universitaria,

Cluj Napoca

Ionescu, Al. și colab. (1989), Protecția mediului înconjurător și educația ecologică,

Editura Ceres, București

Manoliu, M.; Ionescu, C. (1998), Dezvoltare durabilă și protecția mediului, Editura

H.G.A., București
 Modulul V. Sarcina. Proiectați programa analitică pentru o disciplină opțională la
nivelul învățământului primar sau la nivelul învățământului gimnazial intitulată:
Media – o educație de calitate. Aveți în vedere următoarele repere: obiective de
referință, competențe specifice, unități de conținut, tipuri de activități.

MEDIA,
O EDUCAŢIE DE CALITATE

- optional -

REPERE METODOLOGICE

NOTA DE PREZENTARE

Dincolo de realitatea atacurilor mediatice, de agresivitatea fluxurilor informaţionale,

fiecare dintre noi îşi regăseşte nevoia de dezvoltare, de perfecţionare, de comunicare, de
receptare a noului şi de ce nu ... dorinţa de a evada din obişnuit!
Prin canalele sale, MEDIA poate fi o „armă cu două tăişuri”. Ca factor de progres,
influenţa sa se reflectă în ridicarea calităţii şi standardelor culturale şi sociale ale vieţii. Ca
mijloc de dominare şi manipulare, nu face decât să unilateralizeze sau să diminueze
răspunsul publicului la marile provocări ale realităţii de zi cu zi.
În societatea contemporană trebuie reconsiderat rolul media din perspectiva
deschiderii actului educaţional spre nonformal şi informal.
Nu e drept să rămânem indiferenţi faţă de progresul tehnologiei. Trebuie să încercăm
să educăm media în beneficiul nostru, folosindu-ne de receptivitatea, viziunea şi creativitatea
copiilor şi tinerilor. Cu siguranţă că un public educat va genera o media de calitate. Depinde
numai de noi să ne alegem viitorul!
Media trebuie valorificată pentru a informa individul şi nu pentru a-l manipula.
ARGUMENTARE

Din perspectiva responsabilităţii sociale, curriculum-ul „Media – o educaţie de calitate”

reprezintă o particularizare şi o dezvoltare necesară a tematicii educaţiei prin media propusă în
cadrul Programului naţional Educaţie pentru cetăţenie democratică – iniţiat şi coordonat de
Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Curriculum-ul şcolar pentru disciplina „Media – o educaţie de calitate” face parte din
curriculum-ul la decizia şcolii, ariile curriculare Limbă şi comunicare şi Om şi societate, fiindu-i
alocată o oră pe săptămână.

Din perspectiva diversificării registrului funcţional, fenomenul media s-ar cuveni atent
monitorizat, datorită:

 creşterii consumului său de către copii şi tineri. Graţie impactului mare, aceştia sunt
influenţaţi în privinţa:
o comportamentului şi relaţionării cu ceilalţi;
o alegerii stilului de viaţă;
o selectării şi ierarhizării valorilor.
 implicării sale în procesele de dezvoltare ale societăţii democratice;
 contribuţiei efective la dezvoltarea societăţii cunoaşterii;
 implicării în generarea şi promovarea de valori.
Direct sau indirect, media reprezintă un instrument de educaţie, de modelare personală şi
manifestare socială, care se impune valorificat, cu precădere, în dezvoltarea copiilor şi tinerilor,
graţie avantajelor pe care forma, rapiditatea, flexibilitatea şi continua actualizare a informaţiei o
au asupra sistemului relativ rigid al educaţiei formale realizate în şcoală. Astfel, media –
componentă a educaţiei informale –ar trebui valorizată în materializarea dezideratului
educaţional al calității.

Expresia concretă a atingerii acestui standard manifestă în formarea unui comportament

activ şi responsabil al copiilor şi tinerilor ca viitori cetăţeni solicită crearea şi dezvoltarea
competenţelor de selecţie valorică, analiză şi discriminare a mesajelor transmise. Astfel, elevii
pot fi pregătiţi să utilizeze informaţia, să comunice liber şi deschis printr-o raportare obiectivă şi
eficientă la realitatea în care trăiesc.

Această perspectivă determină necesitatea formării abilităţilor, competenţelor generale, valorilor

şi atitudinilor promovate de Programul naţional “Educaţia pentru cetăţenie democratică” :

 competenţe cognitive (utilizarea conceptelor specifice ştiinţelor umaniste, sociale

pentru organizarea demersurilor de cunoaştere şi explicare a unor fapte şi
fenomene din viaţa reală);
 competenţe afective (aderarea la principiile şi valorile drepturilor omului si
cetăţeniei democratice);
 competenţe participative (capacităţi de implicare şi acţiune nemijlocită)
Competentele media specifice vizează:

 identificarea şi discriminarea diverselor surse informaţionale;

 utilizarea surselor de informaţie;
 selectarea informaţiei;
 crearea şi structurarea sistemelor de informaţii;
 crearea de noi informaţii;
 asigurarea calităţii informaţiei;
 responsabilizarea socială a informaţiei.

Curriculum-ul propus este structurat pe 4 componente care favorizează dezvoltarea

competentelor menţionate, în vederea atingerii scopului propus, acela de valorificare calitativă
şi creativă a informaţiei:

 identificarea şi utilizarea informaţiei media;

 crearea de noi informaţii media;
 calitatea informaţiei media;
 formarea unui comportament media responsabil.

Valori si atitudini
Cursul opţional “Media – o educaţie de calitate” are la bază şi promovează următoarele
valori:
 adevărul, respectul, toleranţa, non-discriminarea, solidaritatea, demnitatea, onestitatea,
onoarea, originalitatea, libertatea
şi atitudini:

 integritatea, activismul, patriotismul, spiritul critic constructivist, valorificarea optimă şi

creativă a propriului potenţial, multiculturalismul, pluralismul, responsabilitatea.

SUGESTII METODOLOGICE

Curriculum-ul disciplinei “Media – o educaţie de calitate” solicită deplasarea accentului

de pe conţinuturi pe competenţe, conform noii concepţii asupra finalităţilor educaţiei.

Procesul de predare – învăţare va pune accentul pe operaţionalizarea şi aplicabilitatea

definiţiilor şi conceptelor cheie subordonate tipurilor de activităţi practice de învăţare. În
acest sens, sunt recomandate metode activ – participative, ca : dezbaterea, brainstorming-ul,
diamantul, turul galeriei, ciorchinele, floarea de nufăr, studiul de caz, proiectul, interviul,
colajul, povestea fotografică şi reprezentarea grafică, dilema, jocul teatral. În scopul
optimizării şi eficientizării metodelor didactice menţionate mai sus, se sugerează utilizarea
următoarelor forme de organizare: activitate pe perechi; activitate în grup; activitatea în
echipă; focus group.

Procesul de evaluare se va concentra asupra: :

 recunoaşterii nevoii de informare şi a importanţei informaţiei;

 evaluării informaţiei după criterii ca: relevanţă, acurateţe, autenticitate,
veridicitate, obiectivitate, comprehensiune, adecvare, claritate etc.
 creării şi utilizării unor sisteme de informaţii pentru aplicaţiile practice;
 creării unui sistem de revizuire, îmbunătăţire şi actualizare a propriului sistem de
cunoştinţe;
 dezvoltării gândirii critice;
 producerii şi comunicării informaţiilor şi ideilor în formatul potrivit;
 producerii informaţiilor într-o varietate de formate;
 demonstrării responsabilităţii în crearea şi împărtăşirea informaţiilor.
Metodele de evaluare propuse ( proiectul, portofoliul, jocul teatral, studiul de caz,
aplicaţiile practice: : articolul, comunicatul de presă, ştirea, revista, ziarul, newsletter, pagina
WEB, staţia radio, filmul, spotul, reclama, clipul, creaţia multimedia) au fost selecţionate astfel
încât să reflecte evoluţia :
 1. abilităţilor de decodare a informaţiei;
2. abilităţilor de structurare a informaţiilor;
3. abilităţilor de utilizare a informaţii;
4. gradului de participare – cooperare,
5. gradului de implicare – iniţiativă şi creativitate în producerea şi diseminarea
informaţiilor;
 ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR

Nr Competenţe Unităţi de Definiţii Concepte Tipuri de

. specifice conţinut cheie activităţi/ Teme

crt
.

1. Identificarea şi Surse de Autor Informaţi  Prezentarea

utilizarea informaţii şi e componentel
Editură
informaţiei tipuri de mesaje or unei cărţi -
specifice: Prefaţă „Omuleţul
o căutarea
Postfaţă din hârtie”;
informaţiil 1. Cartea
or;  Modalităţi de
1.1.Concept Bibliografi
o selectarea căutare,
1.2.Tipuri de e
selectare şi
informaţiil
cărţi Cuprins relaţionare a
or;
1.3.Tipuri de Abreviere informaţiilor
o discriminar
informaţii - „Eu şi
ea Notă de
lumea”,”Pân
diferitelor subsol
za de
tipuri de
Manual păianjen”;
informaţii ;
 Tipuri de
o discriminar Culegere
cărţi -
ea tipurilor
Compendiu „Cartea mea
de limbaj.
Atlas preferată”,
„Învăţăcelul
Encicloped
”.
ie

Dicţionar
 2. Presa scrisă Media Mesaj  Mesajul
2.1.Informaţia lingvistic –
Presa (ziar, Limbaj
scrisă - mesajul „Ziarul, o
revistă,
lingvistic; Funcţiile lume
almanah)
media întreagă
2.2. Tipuri de
pentru
limbaj;
familia mea”;
2.3. Imaginea ca
 Mesajul
mesaj.
imagine –
„Eu şi
cărticica
mea” (Cls. I-
carte de benzi
colorate, Cls.
II- benzi
colorate şi
idei
principale;
Cls. III si IV-
proiect,
realizare de
dicţionar şi
atlas);
 Imaginea, ca
mesaj în
presă – „O
pagină de
ziar”;
 Stil şi limbaj
– „Ziarul
zilei”,
„Cuvâtul
potrivit la
locul
potrivit”,
 „Anunţuri
pentru toţi”;

3. Hobby-ul şi Hobby Simbolul,  Prezentarea

media ca mesaj diferitelor
Colecţie
non- tipuri de
3.1.Preferinţa
Simbol lingvistic colecţii –
pentru un anume
„Colecţia
tip de mesaj
mea – un dar
(pictura, fotog.,
pentru
muzica, film
semenii
mei”;
 Realizarea şi
prezentarea
de albume
„Mesajul
meu”.
4. Televiziunea şi Media Informaţia  Informaţia
radioul – audio – audio audio,
informaţia audio- vizuală vizuală şi
Informaţia
vizuală audio –
Radio vizuală
vizuală.
4.1.Funcţionalitate Televiziune
Imagine „Radioul şi
a mesajului media:
audio - televiziunea”;
informare,
vizuală
formare,  Emiterea şi
orientarea Funcţiile
receptarea
intereselor, media
informaţiei
diverstisment; „O ştire de
senzaţie”.
2. Crearea 1. Imaginea ca Simbol Valoare  Crearea de
informaţiilor şi formă de expresie mesajului
Logo Atitudine
mesajului a ideilor non-lingvistic
„Copiii spun
o crearea 1.1. Simbolul,
lucruri
mesajului 1.2. Fotografia
trăsnite”;
prin
 Relaţionarea
imagine;
imaginii
o crearea
vizuale cu
mesajului
cea auditivă –
lingvistic;.
„Micul meu
erou”,
„Picături de
viaţă”;
 Realizarea de
grile de
programe de
radio şi
televiziune
conform
funcţiilor
media
prezentate
„Radioul
celor mici”,
„Televiziune
a copiilor ”.
2. Cuvântul Sinonime Punct de  Tipuri de
vedere limbaj ,
2.1.Sensul Antonime
sensurile
cuvintelor. Stiluri
Omonime cuvintelor
funcţionale
Paronime „Cuvinte şi
cuvinte”;
Cuvinte
 Punctul de
polisemantic
vedere –
e
„Jurnalistul
cameleon”;
„Adevărul şi
numai
adevărul”;
 Creativitate şi
vocabular
„Anunţuri
pentru toţi” .
3. Asocierea  Realizarea
cuvântului unei cărţi
cu imaginea pentru copii
3.1. Imaginea (imagine şi
audio – vizuală. text)
„Zâmbete şi
lacrimi”;
 Mediatizarea
unui
eveniment
(producerea
de invitaţii,
fluturaşi,
afişe etc).
3. Asigurarea calităţii 1.Cultura şi Muzeu Cultură  Prezentarea
informaţiei viaţa cotidiană instituţiilor de
Monument Operă de
o relaţionare cultură
1.1. Patrimoniu artă
Teatru (muzee, case
a sursei de l cultural
Operă memoriale,
informaţii local, Operă
literară monumente,
cu naţional, Bibliotecă
teatre, opere)
informaţiil internaţion
– „Ghidul
e căutate; al;
meu în
o relevanţa 1.2. Cultura şi
pagini”, „O
informaţiei. ridicarea
excursie
nivelului
în......”
educaţiei.
 Realizarea
unor pliante
pe diverse
culturale

4. Formarea unui 4.Comportamentul Biblioteca Fişă de  Reguli de

comportament media media împrumut arhivare,
responsabil căutare şi
4.1. Comportament Fişier
o responsabilitatea responsabil utilizare a
cărţilor din
socială a
bibliotecă
informaţiei
„Cărţile –
gesturi de
iubire”,
„Ghidul
micului
cititor”;
 Mini -
 biblioteca
clasei –
„Biblioteca,
bunul
nostru al
tuturor”.

BIBLIOGRAFIE

 Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei „România

de mâine” , Bucureşti, 1997;
 Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998;
 Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2003;
 Coman, Cristina , Relaţiile publice şi mass media, Editura Polirom, Bucureşti, 2004;
 Stanton, Nicki, Comunicarea, Editura Multiprint, Iaşi, 1995;
 Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Institutul European Iaşi, 2001.
 Tran, Vasile, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003;

MODULUL VI. Sarcina. Concepeți un program de formare a cadrelor didactice în

vederea realizării în școală a Educației pentru cetățenie democratică.
 FORMAREA CADRELOR DIDACTICE

Educația pentru cetățenie democratică poate fi realizată în diferite forme și modalități, ea

reprezentând, de fapt, o acțiune continuă, ale cărei baze sunt puse, însă, în copilărie și
consolidate îndeosebi prin intermediul școlii.

Cadrele didactice sunt actori cheie ai desfășurării educației pentru cetățenie în școli. i. Se
arată că un număr de țări au luat măsuri pentru a susține dezvoltarea competențelor profesionale
ale cadrelor didactice în domeniul educației pentru cetățenie. Totuși, în ciuda progreselor din
ultimii ani, unele țări înregistrează încă decalaje semnificative la nivelul politicilor privind
formarea inițială a profesorilor care predau educație pentru cetățenie.

În ultimul deceniu, sistemul de învățământ din țara noastră a fost supus unui amplu
proces de reformă, menit să-l modernizeze și să-l liberalizeze. Semnificativ este faptul că
educația pentru cetățenie democratică a fost introdusă ca o componentă de bază a Curriculum-
ului școlar. Obiectivele generale ale instruirii și formării școlare subordonate realizării unei astfel
de educații, așa cum se regăsesc în întreaga structură a actualului Curriculum școlar, converg în
direcția unui efort susținut de dezvoltare a conștiinței egalității în drepturi fără deosebire de sex,
statut social și cultural, religie, origine etnică, handicapuri fizice sau mintale, de educare a
elevilor pentru toleranță, de cultivare a respectului pentru diversitatea umană și cooperare, de
cultivare a respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale individului, de dezvoltare
a capacității de a trăi și a se manifesta activ într-o societate democratică.

Specializarea în domeniul educației pentru cetățenie.

Profesorii care se specilizează în domeniul educației pentru cetățenie pot nu numai să

faciliteze predarea acesteia ca disciplină separată, ci și să își împărtășească cunoașterea și să
ajute la formarea altor cadre didactice din școală pentru a preda această disciplină (Huddleston,
2005). . Puține țări au decis recent să le ofere profesorilor posibilitatea de a se specializa în
domeniul educației pentru cetățenie. Dacă în 2010/2011, acest lucru era valabil doar în Regatul
Unit (Anglia), acum este posibil în alte cinci sisteme (Belgia (comunitatea franceză), Danemarca
din toamna anului 2017, Irlanda, Luxemburg și Olanda). Mai mult, în alte șapte țări − Republica
Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Austria, Polonia și Slovacia − se formează profesori cu
specializarea educație pentru cetățenie și încă două sau trei discipline (dublă specializare).

Competențe de educație pentru cetățenie pentru toți cei care se pregătesc să devină cadrele
didactice.

Un alt mod în care autoritățile din domeniul educației influențează FICD este stabilirea
unor seturi de competențe relevante în special pentru educația pentru cetățenie, pe care trebuie să
le dobândească toți cei care se pregătesc să devină cadre didactice în învățământul primar și/sau
secundar pe parcursul formării. Concluziile Consiliului Educație privind formarea eficace a
profesorilor încurajează statele să elaboreze cadre cuprinzătoare care definesc competențele și
calitățile profesionale necesare profesorilor în diferite situații didactice și să le utilizeze pentru a
crește calitatea FICD. În nouă sisteme de educație − comunitatea germanofonă din Belgia,
Danemarca, Germania, Spania, Franța, Ungaria, Olanda, Regatul Unit (Țara Galilor) și Norvegia
− sunt definite competențe specifice educației pentru cetățenie, pe care toți profesorii trebuie să
le dobândească.

O analiză a literaturii de specialitate evidențiază patru dimensiuni ale competențelor

considerate esențiale pentru profesorii din acest domeniu (cf. Audigier, 2000; Bîrzéa, 2000;
Dürr, Spajic-Vrakaš & Martins, 2000; Huddleston et al., 2007; Brett et al., 2009).

Cunoașterea și înțelegerea:

- obiectivelor generale, a scopurilor, a conținuturilor și principiilor centrale ale disciplinei

curriculare;

- gamei de cunoștințe, abilități, atitudini și valori care urmează a fi dobândite de elevi.

Capacitatea pedagogică:

- de a planifica și implementa activități care promovează învățarea activă, precum dezbaterile

structurate, jocul de roluri sau brainstormingul;

- care include înțelegerea modului de evaluare a elevilor.

 Competențe sociale necesare pentru:

- a încuraja dezbaterile în clasă, într-un climat de învățare în care toată lumea poate să vorbească
liber și să gândească critic, în special atunci când sunt abordate subiecte controversate;

- a interacționa cu părinții, colegii, organizațiile societății civile și reprezentanți politici, pentru a

le asigura elevilor oportunități de implicare civică, în comunitățile lor și nu numai;

- a promova participarea elevilor la viața școlară, distribuindu-le roluri și responsabilități legate

de funcționarea școlii.

Abilitatea de a îmbunătății:

- practicile de predare și învățare;

- implementarea educației pentru cetățenie la nivelul întregii școli.

Formarea unui cetățean apt pentru exercițiul democrației este o cerință educațională
fundamentală, posibil de realizat într-o școală organizată pe principii democratice. Prin
multiplele interrelații pe care le creează și le stimulează, ea favorizează o învățare ce se extinde
dincolo de cadrul formal al activităților curriculare. Cu alte cuvinte, școala cu cele mai mari
reușite va fi aceea care îi implică în permanență pe elevii săi în activități eficiente nu numai de
învățare individuală, ci și socială. Totodată, școala trebuie privită ca o comunitate în care cadrele
didactice și elevii participă împreună la activități de lungă durată, care ne-am dori să fie
interesante, atractive, utile, generatoare de satisfacție, și legate de viață.

BIBLIOGRAFIE:

Albulescu, I.; Albulescu, M. (2004), Cetățenia democratică. O provocare pentru

educație, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Almond, G.; Verba, S. (1996), Cultura civică, Editura DU Style, București

Audigier, Fr. (2000), Concepte de bază și competențe esențiale referitoare la educația

pentru cetățenie într-o societate democratică (trad. C. Mitocariu), Consiliul Europei, Strasbourg,
(http://www. seeeducoop.net/education)
 Bîrzea, C. (2000), Educația pentru cetățenie democratică. Perspectiva învățării
permanente, Consiliul Europei, Strasbourg

MODULUL VII. Sarcina 3. Dați exemple de comunicare din viața de zi cu zi.

 Comunicarea este o formă de comportament interuman care izvorăște din nevoia de a ne
relaționa și a interacționa cu ceilalți. Prin comunicare reușim să ne înțelegem mai mult sau mai
puțin eficient cu semenii. Comunicarea poate duce la relații de armonie, colaborare sau în mod
contrar, la dispute sau conflicte atunci când actul comunicării este denaturat. Desigur există și
conotații pozitive ale conflictelor, trebuie să subliniem că în studierea comunicării este
importantă atât strategi, cât și sensul pe care un astfel de act îl presupune. Procesul de
comunicare reprezintă, în fapt, cheia unor relații interpersonale pozitive, care, la rândul lor sunt
sursa dezvoltării psihosociale, atât a indivizilor, cât și a societății. Relațiile interumane pot fi
analizate prin intermediul modalităților de comunicare, care sunt de două tipuri: comunicare
verbală și nonverbală.

Comunicarea se poate clasifica dupa urmatoarele criterii:

A.In functie de natura activitatilor de comunicare in sistemul comunicational al

institutiilor publice, acestea se pot structura in :

- publicitate

- promovarea serviciilor oferite de catre institutiile publice

- relatii publice

- manifestari promotionale

B.Din punct de vedere al relatiilor ce se stabilesc intre administratie si cetateni, exista mai
multe tipuri de comunicare: a) comunicare verbală( orala); b) comunicare in scris; c)
comunicare nonverbală.

 Comunicarea verbala (orala) - este principalul mijloc prin care se deruleaza relatiile cu

publicul. In  comparatie cu alte tipuri de comunicare, aceasta are numeroase avantaje :

- da posibilitate emitatorului sa-si exprime ideile noi, rapid si mai usor;

- exista posibilitatea controlului prin feed-back;

- se pot folosi tehnici persuasive, dar si gesturi sau mimica;

- exista posibilitatea controlarii fluxului informational pe toata durata derularii comunicarii

Factorii care influenteaza eficienta comunicarii verbale sunt: volumul sau taria vocii,
frecventa sau debitul verbal, tonul.

Comunicarea in scris: potrivit art.1 din Legea 544/2001, privind liberul acces la
informatiile de interes public, accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatie
de interes public, constituie unul din principiile fundamentale ale relatiilor dintre
persoane si autoritatile publice, in conformitate cu Constitutia Romaniei si cu
documentele internationale ratificate de Parlamentul Romaniei. Elementele mesajului
scris. Comunicarea scrisă este considerată mai eficientă decât comunicarea verbală.
Mesajul scris se foloseşte în special pentru stabilirea unor relații de durată între partenerii
de afaceri și nu numai. Comunicarea verbală orală se completează cu cea scrisă deoarece
mesajul oral trimis de emițător, poate fi distorsionat datorită unor factori care pot distrage
atenția. Avantajele comunicării scrise sunt că mesajele pot fi analizate mai atent, rezistă
în timp, prezintă eficiență pentru informații complexe, îşi păstrează acurateţea.
Dezavantajele comunicării scrise sunt că necesită mai mult timp pentru realizare, este
mult mai pretențioasă și nu prezintă feedback imediat. În raport cu celelalte tipuri de
comunicare, comunicarea prin scris oferă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje.
Avantajele comunicării în scris constau în următoarele:
-oferă posibilitatea organizării mai clare a conţinutului informaţional, prin revenirea şi
îmbunătăţirea succesivă a textului;- poate fi oricând consultat şi confruntat cu ceea ce s-a
precizat a se executa;- asigură condiţii pentru o argumentare largă a celor înscrise; Pe
lângă avantajele prezentate comunicarea prin scris prezintă şi unele dezavantaje, cum ar
fi:- nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);- îi lipseşte puterea de
influenţare a cuvântului vorbit;- nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un
anume decalaj în timp;- lipseşte pe interlocutori de informaţia emoţională pe care le
asigura schimbul mesajelor orale;

Caracteristicile pe care trebuie să le posede un   mesaj scris pentru a fi eficient sunt

următoarele:
• trebuie să fie uşor de citit;
• trebuie să fie corect;

• trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere;

• trebuie să fie bine gândit

 Comunicarea non verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata

de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau
substitui comunicarea verbala. Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si
este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atentia cea mai mare. Acest tip de comunicare
poate sa intareasca sau    sa contrazica mesajul verbal. Este mai credibila decat restul tipurilor de
comunicare, deoarece este mai spontana. Specialistii considera ca intr-o comunicare orala,
aproximativ 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal.
Comunicarea non verbala se caracterizeaza prin aceea ca este spontana, emotionala, sincera,
imediata, complexa, intentionata sau neintentionata. Comunicarea nonverbală se referă la gesturi,
expresii faciale, tonul vocii, contactul vizual (sau lipsa acestuia), limbajul corpului, postura și
alte moduri în care oamenii pot comunica fără a folosi cuvinte. Abilitățile de comunicare
nonverbală pot crea o impresie pozitivă (sau negativă). Brațele încrucișate pot părea defensive.
Poziția slabă poate părea neprofesională. O privire în jos sau evitarea contactului vizual poate
afecta faptul că o persoană este văzută ca fiind încrezătoare. Când o persoană este intervievată
pentru o slujbă sau participă la o întâlnire de afaceri, comunicarea sa nonverbală este aproape la
fel de importantă ca răspunsurile sale verbale. Studiul antropologului Ray Birdwhistell a
constatat că peste 65% din comunicare este nonverbală.

Comunicarea este procesul de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o

manieră codificată, prin intermediul unui canal, către un destinatar, în vederea receptării. O altă
definiție a comunicării se referă la aceasta ca la un mod fundamental de interacțiune psiho-
socială a persoanelor, realizată prin intermediului limbajului articulat sau prin alte coduri, în
vederea transmiterii sau obținerii unei informații, sau a unor modificări de comportament
individual sau de grup. Există două tipuri generice de comunicare: unilaterală – când doar un
emițător transmite informații și reciprocă, când receptorul construiește, la rândul lui, o nouă
secvență, devenind el transmițător și celălalt subiect receptor.

BIBLIOGRAFIE:

Bârlogeanu, L. (coord.) (2005), Identitate și globalizare, Editura Humanitas, București

Bârlogeanu, L.; Crișan, A. (coord.) (2005), Ghid de politici interculturale, Editura

Humanitas, București

Bârlogeanu, L. (2005), Strategii identitare și interculturalitate în spațiul românesc,

Editura Humanitas, București

Cozma T. (coord.) (2001), O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura

Polirom, Iași

Cucoș, C. (2000), Educația – Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom,

Iași