COLEGIUL PEDAGOGIC „VASILE LUPU”, -IAȘI

PROGRAMUL DE PREGATIRE PSIHOPEDAGOGICA SI METODICA A

MAISTRILOR INSTRUCTORI

REFERAT
PROFESORUL –MANAGERUL CLASEI

DISCIPLINA:

Profesor :

Eleva:
 PROFESORUL, MANAGERUL CLASEI

„A preda fără să educi este ca şi cum ai vrea să semeni fără să defrişezi. A

educa fără a crea o relaţie vie este ca şi cum ai vrea să recoltezi fără să
irigi” (Jaques Salome, Le difficulte d’enseigner)

Învăţământul ca domeniu prioritar al vieţii sociale, ca ,,întreprindere” de care depinde

formarea celui mai important factor al naţiunii – omul, pregătit prin studii, forţă de muncă şi
specialişti – nu poate şi nu trebuie să-şi permită să aibă eşecuri.
De aceea, „meseria de profesor” desemnează un anume gen de activitate, un ansamblul de
acţiuni şi operaţii împlinite, pentru a obţine un produs, de sine stătător. Este o acţiune
specializată, bazată pe o pregătire care, permite realizarea întregului lanţ de operaţii specifice,
un meşteşug care necesită o anumită formare teoretică şi mai ales practică, iniţială şi continuă.
Managementul pedagogic ca ştiinţă şi artă de a pregăti resurse umane, de a forma
personalităţi, cuprinde un ansamblu de principii, norme şi metode care asigură realizarea
finalităţilor sistemului educativ. Are la bază o strategie de cercetare de tip interdisciplinar
angajată în „studiul evenimentelor ce intervin în decizia organizării unei activităţi pedagogice
determinate şi în gestiunea sistemelor educative”. Practica managementului pedagogic
valorifică experienţa de conducere exercitată de cadre didactice – profesori, profesor diriginte,
profesor metodist etc. – la diferite niveluri ale sistemului şi ale procesului de învăţământ.
Conducerea managerială a sistemului de învăţământ solicită prezenţa cadrului didactic
legitimată în plan social din perspectivă epistemică şi etică. Din perspectiva epistemică
prezenţa cadrului didactic în funcţiile de conducere instituţionalizate la toate nivelurile
sistemului este determinată de calitatea activităţii acestuia ca factor de decizie. Din
perspectivă etică prezenţa cadrului didactic este determinată de experienţa acumulată în timp.
Primele informaţii despre profesor şi rolul său corespund perioadei de organizare şi
instituţionalizare a activităţii de educare a tinerelor generaţii ce are loc în antichitate. Sub
formă de consideraţii şi reflecţii asupra necesităţii şi importanţei educaţiei, ele se referă şi la
pregătirea intelectuală, la ţinuta morală şi la priceperea educatorului de a-şi desfăşura
activitatea pe baza cunoaşterii copiilor. Reluate de pedagogia Renaşterii şi, mai apoi, de cea a
epocii moderne, aceste preocupări, vor cunoaşte o dezvoltare amplă în secolul al XIX-lea,
când pedagogi progresişti ca J. H. Pestalozzi, F.A. Diesterweg, K.D. Usinski ş.a., au elaborat
materiale valoroase cu privire la personalitatea educatorului insistând, mai cu seamă, asupra
calităţilor acestuia, calităţi necesare pentru efectuarea activităţilor din şcoală, cât şi a celor
desfăşurate în vederea ridicării culturale a comunităţii.
Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească însă un profesor pentru a fi manager este: să
aibă dublă specializare (şi specializare în managementul clasei) şi “talentul necesar” (adică
abilităţi de leader). 

În sens larg, dacă privim activitatea desfăşurată de profesor la clasă ca o activitate de

conducere (aşa cum pedagogia a susţinut dintotdeauna), orice persoană (educator, învăţător,
profesor, maistru, instructor) care conduce efectiv procesul instructiv-educativ, pe care
îl orientează, îl organizează, îl dirijează şi îl evaluează, se preocupă de climatul educativ al
formaţiei pe care o conduce este un manager educaţional. 

În sens restrâns, manager educaţional este doar persoana (directorul) care conduce o

unitate de învăţământ şi educaţie, indiferent de mărimea şi profilul ei. 

Competenţele cerute profesorului 

„Competenţele moderne ale cadrului didactic trebuie sa fie focalizate şi în jurul identificării
strategiilor optime de intervenţie pentru soluţionarea şi gestionarea situaţiilor de criză micro-
educaţională (în clasa de elevi), iar din acest punct de vedere, formarea iniţială a cadrelor
didactice trebuie sa fie facută şi în spiritul managementului clasei de elevi. Aceasta
disciplină de studiu orientează cadrul didactic către elementele leadership-ului educaţional,
ajută la formarea unor competenţe specifice de construcţie a dimensiunii socio-emoţionale a
clasei de elevi, de intervenţie şi de evaluare în situaţii speciale de criză.”(R.B.Iucu, Educatia
noastră şi... „crizele ei cele de toate zilele“..., în Tribuna învăţământului, nr. 963) 

Potrivit lui Liviu Antonesei (2002, p.116-117) educatorul poate redeveni un model dacă

suntem dispuşi să acceptăm că profesia sa presupune manifestarea autentică a cinci tipuri de
competenţe: 


competenţă culturală – constând în pregătirea de specialitate şi cultură generală; 

competenţă psihopedagogică – prin care se asigură calitatea de bun transmiţător către
beneficiarii educaţiei; 

competenţa psiho-afectivă şi de comunicare – incluzând caracteristici structurale ale
personalităţii profesorului; 
 
competenţa morală; 

competenţa managerială – menită să asigure eficienţa organizării şi conducerii
activităţilor, proceselor, colectivelor şi instituţiilor educative. Autorul citat notează că
această din ultimă competenţă, managerială, a fost „complet neglijată în ultimele
decenii, dar începe să se contureze ca o resursă vitală pentru succesul educaţiei.” 

Din prezentarea anterioară reiese cu pregnanţă faptul că profesorul nu poate şi nu trebuie să-şi
rezume rolul la acela de sursă de cunoştinţe şi controlor al modului în care acestea au fost
însuşite de către elevi. Complexitatea profesiunii de educator este - vrem, nu vrem - una
crescândă, în acord cu cerinţele societăţii în care trăim. El trebuie să-şi asume (şi) rolul de
manager al clasei: organizator, coordonator, evaluator al resurselor (materiale, didactice,
umane) necesare realizării obiectivelor instructiv-educative. 

Îndeplinirea rolului de conducere de către profesori se realizează într-un context social

complex. Pentru a-şi putea exercita atribuţiile managerul-profesor este investit cu putere şi
autoritate înţelegând prin autoritate capacitatea profesorului de a se impune fie prin
superioritate morală, fie prin cea oficială de a-i determina pe elevi să accepte, să-i înţeleagă
acţiunile şi atitudinile astfel putem afirma că autoritatea devine atributul principal al
profesorului. Pe lângă autoritatea formală profesorul deţine şi autoritatea funcţională. Dacă
prima se bazează pe legitimitate, pe poziţia şi puterea de a sancţiona cea funcţională se
exprimă prin competenţă profesională, inteligenţă, contacte sociale, pe experienţa de
conducere.
Şcoala, prin funcţionalitatea ei, presupune conlucrarea a numeroşi factori. În prim
plan, se situează cuplul profesor-elev, ce reprezintă, schema simplificată a ceea ce, în esenţă,
caracteristica fundamentală a procesului instructiv-educativ. Aceasta indică direct poziţia pe
care o ocupă profesorul în învăţământ cât şi perspectiva rolului şi a sarcinilor ce-i revin,
relevând, totodată, însemnătatea funcţiei sale sociale. Profesorul şi elevii nu se aleg unii pe
alţi iar corespondenţa preferinţelor lor nu sunt decât întâmplătoare. Ei conlucrează armonios
sau nu în funcţie de realizarea înţelegerii reciproce. Astfel apare supunerea-subordonarea
elevului ca o recunoaştere a autorităţii profesorului ca un accept de executarea a ceea ce li se
cere.
Binomul manager-colectivul de elevi se bazează pe relaţia conducere subordonare,
„conducerea implică solicitare iar subordonarea trebuie să devină angajare”. Această relaţie
implică iniţiativă, accepţie, participare activă a elevilor la propria lor formare, supunerea fiind
înţeleasă ca o armonizare a interesului lor cu al celorlalţi. Profesorul manager rămâne în
fruntea ierarhiei organizaţionale, ia decizii cu privire la tot ceea ce se întâmplă în procesul
instructiv-educativ supraveghează şi îndrumă elevii.
Un management eficient este condiţionat de calităţile psihosociale ale factorului de decizie,
ale conducătorului, de personalitatea binomului profesor-elev cât şi de factorii situaţionali
existenţi. Relaţia profesor-elev, definită ca o reţea de interdependenţe cumulează relaţiile
informaţionale cognitive şi relaţiile afective; acestea sunt subordonate relaţiei de conducere-
influenţare şi are multiple sensuri pentru însuşirea de cunoştinţe, pentru determinare unor
modificări de comportament care se favorizeze receptarea mesajului transmis de profesor.
Profesorul întreţine motivaţia elevilor, dorinţa lor de a învăţa şi de a răspunde printr-un
comportament adecvat cerinţelor lui. R. Drottens întăreşte cele afirmate şi precizează că:
„dragostea de muncă, dragostea faţă de copiii sau cel puţin faţă de copilărie, afecţiune şi
simpatie faţă de acest stadiu de evoluţie, de formare care vor impune devotament, răbdare,
indulgenţă …. exclud fermitatea şi cer …. un excelent echilibru intelectual, mintal şi nervos”.
Nu sunt ignorate defecte ca „alternanţe violente de dispoziţie sufletească, stări de pierdere a
răbdării, excese de slăbiciune sau dimpotrivă sete de putere asupra celorlalţi”. Prin contagiune
sau indirect comportamentul emotiv al profesorului influenţează comportamentul elevilor.
Acest comportament este uneori „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de
diminuare şi blocare a relaţiilor de comunicare, a capacităţii de muncă a elevilor”. Sondajele
recente ilustrează faptul că ar exista o relaţie directă pozitivă între profesor şi elev, dar cel mai
des se repetă cuvântul curaj. Elevului îi trebuie curaj să ceară un sfat, să relaţioneze, să simtă
că este înţeles de către profesor. Distanţa dintre profesor şi elev este încă prea mare!
Factor hotărâtor prin poziţia pe care o ocupă în sistemul muncii educative, profesorul
îndeplineşte dublu rol: - de conducător al procesului instructiv-educativ, la obiectul ce predă,
şi de executor al lui. Nivelul în care satisface sau nu cerinţele profesiunii, calităţile şi defectele
profesorului, nu pot fi apreciate decât numai în raport de rezultatele pe care le obţine în mod
concret în activitatea sa cu elevii la clasă, precum şi în afara clasei şi a şcolii.
Deciziile profesorului, stilul lui de conducere, raporturile pozitive sau negative dezvoltate
susţin climatul afectiv al elevilor; constrângerea şi teama sunt răi sfetnici pentru elevii care
găsesc în minciună un refugiu, iar în colectivul clasei un mijloc de acoperire şi apărare. Elevii
ne văd obiectiv şi subiectiv, dar şi ca model ideal „fiecare profesor are datoria să-i înveţe pe
elevi.
Metode inovative de ameliorare a comunicării didactic - manageriale în clasă
In ansamblul metodelor de îmbunătăţire a comunicării prezentate în diversele lucrări de teoria
comunicării, psihologie socială, educaţională şi managerială, sociologia educaţiei, pedagogie,
le-am selectat pe cele pe care le-am considerat mai eficiente în interacţiunea profesor-elev.

Dezvoltarea canalelor de comunicare ascendente

Relaţia dintre comunicare şi procesul de management este reprezentată în figura următoare,

unde:

 Comunicarea descendentă este, în principal, de natură directivă şi urmăreşte să

transmită aşteptările managerului referitoare la performanţele subordonaţilor; 


Comunicarea ascendentă constituie un feedback care informează managerul în

legătură cu rezultatele efectiv obţinute sau orice problemă care ar putea apărea

A fi educator nu înseamnă a exercita o meserie, ci a împlini o meserie. Profesorul ocupă un

loc important în activitatea educaţională, contribuie la formarea personalităţii elevilor, la
conduita lor în societate, la formarea lor ca indivizi şi cetăţeni.
Pentru statutul de manager se cer anumite calităţi psihice şi psihosociale native dar
comportamentul se şi învaţă.
1. Ce ar trebui să facă fiecare elev la şcoală?
2. Ce nu este permis nici unui elev?
3. Ce ar trebui să facă fiecare profesor?
4. Ce nu îi este permis nici unui profesor?
Răspunsul lor cumulează comportamente generale regăsite la profesori şi la elevi la acelaşi
nivel de studiu şi de vârstă. Ele ar fi astfel ;

Comportamente asociate rolului de elev:

Elevul trebuie: Elevul nu trebuie:
să înveţe; să manifeste atitudini antisociale;
să participe la oare; să ironizeze, să jignească;
să respecte regulamentul şcolar; să vorbească urât cu profesorii;
să respecte profesorii; să facă gălăgie la ore;
să folosească resurse suplimentare de să distrugă bunurile şcolii;
informare (internet, lecturi, mass-media); să fie indisciplinat;
să fie model de comportare; să meargă la şcoală cu lecţiile nepregătite;
să caute să se afirme; să fugă de la ore;
să-şi ajute colegii; să fie obraznic;
să facă sport; să fumeze, să bea alcool, să se drogheze
să manifeste spirit democratic, toleranţă şi
respect faţă de colegi.
Prescris tuturor elevilor Interzis tuturor elevilor

Din prisma profesorului:

Elevul trebuie: Elevul nu trebuie:

să înveţe; atentarea la bunele moravuri;
să fie disciplinaţi; frauda (copiat, suflat);
să fie conştiincioşi; necuviinţa;
să apere bunurile şcolii; lipsa pregătirii pentru lecţii;
să participe la viaţa clasei; obrăznicia
să fie activi la ore;
să participe la consultaţii;
să-şi petreacă în mod plăcut şi util timpul
liber;
să înveţe meseria în care se pregătesc
Prescris tuturor elevilor Interzis tuturor elevilor

Comportamente asociate rolului de profesor:

Profesorul trebuie: Profesorul nu trebuie:
să respecte elevul ca om; să-l rupă pe elev de la carte şi să-l
să cunoască elevul; folosească pentru treburi personale;
să ştie să predea; să consume alcool;
să dea note pe merit; să se certe cu alţi profesori;
să-l ajute pe elev; să strige, să fie ironic;
să fie ca un părinte; să abuzeze de poziţia lui;
să sancţioneze corect; să tolereze abaterile;
să facă ore atractive; să-l lovească pe elev;
să fie înţelegător; să dea note după toanele lui;
să îndrume elevii spre cinste şi onoare; să sfideze elevul;
să renunţe la snobism; să lipsească de la ore;
Să nu lovească elevul să nu respecte elevul
Prescris tuturor profesorilor Interzis tuturor profesorilor

Profesorul trebuie: Profesorul nu trebuie:

să fie bun specialist; să-şi iasă din fire;
să fie bun pedagog; să dea exemplu prost;
să fie informat la zi; să aplice pedepse corporale;
să fie conştiincios; să fie nedrept în notare;
să iubească copiii; să sancţioneze pe nedrept;
să respecte copiii; să sfideze, să jignească elevul;
să le stimuleze creativitatea; să ignore pregătirea de specialitate;
să-i îndrume; să nu ţină cont de tactul pedagogic
să colaboreze cu ceilalţi profesori şi cu
ceilalţi factori educativi;
să fie model de muncă şi viaţă
Prescris tuturor profesorilor Interzis tuturor profesorilor

Analiza ne conduce la următoarele observaţii: în viziunea elevilor rolul profesorului şi

realităţile acestuia cu elevii sunt exprimate în comportamente esenţiale ca de exemplu: să
respecte elevul ca om şi interzis să strige sau să abuzeze de poziţia lui; să înveţe, apare ca
cerinţă de gradul întâi, să meargă la şcoală cu lecţiile nepregătite este la poziţia a şaptea,
suflatul şi copiatul nefiind amintit. Răspunsurile profesorilor vizează comportamente de rol la
general şi sunt ierarhizate valoric după criterii psihopedagogice, psihosociale şi morale.
Rezultă că este necesară continuarea conlucrării atât la nivelul elevilor dar şi al profesorului
A conduce înseamnă a declanşa şi a controla anumite pârghii, parametrii şi relaţii ce
influenţează compartimentele unui sistem social astfel încât să se atingă cu minim de resurse
obiectivele propuse. Întreaga activitate pe care o desfăşoară profesorul cu elevii de a cultiva la
ei sentimentele şi virtuţile cele mai alese înseamnă a deschide cale liberă potenţialului creator
al elevilor, sporind încrederea în forţele lor modelându-i în disciplina severă şi eficientă a
muncii, adevărata şcoală a formării trăsăturilor de voinţă şi caracter.

Bibliografie:
-Liviu Antonesei (2002, p.116-117)

-R.B.Iucu, Educatia noastră şi... „crizele ei cele de toate zilele“..., în Tribuna învăţământului,

nr. 963

-DOTTRENS, R., A educa şi a instrui, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

-IONESCU, M.; RADU, I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995
-POPEANGĂ, V., Clasa de elevi, subiect şi obiect al actului educativ, Editura Facla,
Timişoara, 1973
-SALADE, D., Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti,
1998
-TRUŢĂ, E.; MARDAR, S., Relaţia profesor-elev: blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,
Bucureşti, 2005