Proiectarea şi implementarea curriculumului centrat pe competențe

Educația tradițională vs. Educația modernă

În abundența informațională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul educațional are

dificilul rol de a forma personalități care să ştie să discearnă informația prețioasă de cea
excedentară, de a extrage esențialul din general. Astfel, în educație a apărut termenul de "educație
modernă". Termenul de modern este folosit în educație, de obicei pentru a releva situația avansată a
prezentului în relație cu trecutul, care a fost depăşit prin dezvoltare.
În şcoala tradițională învățarea era preponderent explicativ-reproductivă sau explicativ-
receptivă. Activitatea de bază era lecția magistrală, la baza căreia se situa ideea că ştiința
(cunoaşterea) reprezintă un rezultat finit, o sumă de cunoştințe gata elaborate, pe care învățământul
trebuie să le transmită aşa cum sunt construite, într-o formă finită, ca produs, accentul punându-se
pe profesor şi pe predare. Instruirea era redusă la transmiterea unor cunoştințe gata elaborate, la
expunerea unor concluzii şi răspunsuri dinainte formulate, pe care elevii nu au decât să le recepteze
şi să le memoreze pentru a fi reproduse atunci când li se solicită acest lucru. Deprinderea elevilor să
gândească şi să acționeze în mod liber nu constituia o preocupare de prim plan.
Predominante erau formele expozitive de comunicare a unor cunoştinte şi judecăți impuse
din afară şi acceptarea lor pasivă, în baza autorității profesorului. Gândirea elevilor urmează cu
relativă exactitate cursul gândirii acestuia, suprimându-se fazele descoperirii, ei nefiind stimulați să
întreprindă propriile cercetări, căutări, încercări. Lecția se rezuma la lungi expuneri sau explicații,
prin care se preda conținutul materiei. Acest tip de lecție este prezent uneori şi astăzi, utilizat fiind
de cei care promovează doar acea experiență de învațare bazată pe receptarea orală a mesajului.
A determina elevii să rețină pe dinafară ceea ce le-a fost comunicat este, evident, mai
simplu decât a-i conduce spre autonomia judecății. Rolul activ şi dominant revine profesorului, pe
când elevului îi revine rolul de spectator receptiv, solicitat îndeosebi să asculte, să noteze, să
memoreze şi să reproducă. Dialogul autentic dintre componenții binomului educațional profesor-
elev se realizează rar şi fragmentar. În cadrul lecției nu se antrenează şi nu se exersează gândirea,
nu se crează situații în care adevărul să fie descoperit (redescoperit) de către elevi, ceea ce conduce
la pasivitate, plictiseală, oboseală şi, în final, la o eficacitate formativ-educativă scăzută. Sunt
aproape inexistente criticile, căutările personale, rarele revendicări exprimate de elevi îl deranjează
pe profesor şi, în general, sunt evitate.
Ca autoritate absolută, profesorul transmite cunoştințe, iar elevul receptează, reține şi
asimilează. Nu se sprijină formarea spiritului autonom şi creativ, inițiativa şi cooperarea.
Modalitățile de evaluare folosite sunt cu deosebire aversive (critici, note, pedepse), determinându-1
pe elev să învețe mai mult pentru a scăpa de pedeapsă.
 Învățământul modern se conduce după o filosofie a educației care promovează o nouă
concepție despre formarea elevului, despre idealul social-uman, astfel încât activitatea şcolară vine
în întâmpinarea trebuințelor dezvoltării individuale şi sociale, accentul fiind pus pe dezvoltarea
personalității elevului, pe dezvoltarea imaginației şi creativității acestuia, ținându-se cont de
potențialul fiecărui elev. În spiritul acestei filosofii se promovează gândirea creatoare, inițiativa şi
cooperarea, capacitatea de decizie, aptitudinile şi talentul, personalitatea elevului, aşadar un
învățământ care cultivă dinamismul şi diponibilitatea pentru înnoire, aptitudinea pentru schimbare,
capacitatea de invenție şi inovație.
Vocația învățământului modern este de a forma oameni capabili de a opera cu informații,
de a realiza conexiuni între informații, de a recepta concepte noi, subliniindu-se necesitatea
învățării permanente. Conform unor asemenea cerințe şi în condițiile creşterii continue a volumului
de informații, accentul cade pe caracterul formativ al educației, pe cultivarea capacității de a învăța,
pe stapânirea metodelor şi tehnicilor specifice dobândirii unor noi cunoştințe, educarea capacităților
creative, interdisciplinaritate, etc. Unul dintre principiile de bază după care se conduc activitățile
didactice concrete, în vederea dobândirii unor astfel de competențe, este principiul instruirii prin
acțiune. Profesorul trebuie să evite pasivitatea elevilor, determinându-i să aibă inițiativă, să
acționeze pentru a descoperi, să provoace atitudini în legătură cu cele comunicate. Activismul
elevilor se manifestă printr-o dorință spontană de a acționa şi realiza, de a se angaja într-un efort
propriu de căutare-descoperire-însuşire, în cadrul căruia vor întreține un permanent schimb de idei
cu profesorul. Voința de a realiza ceva este rezultatul dorințelor personale şi nu ceva impus din
exterior. În satisfacerea propriilor interese, curiozități, pasiuni prin realizarea sarcinilor şcolare, se
vor resimți plăcerea şi bucuria învingerii dificultăților şi atingerii scopurilor, ceea ce contribuie la
dezvoltarea proceselor de voință, favorizează căutarile personale şi afirmarea ideilor proprii. Una
din principalele cerințe ale învățământului modern este aceea a formării la elevi a deprinderilor de
studiu individual, care să fructifice capacitatea de a gândi şi acționa liber şi creativ. Se porneşte de
la ideea ca efectele instructive şi educative ale procesului didactic se află într-o dependență directă
de nivelul de angajare şi participare al elevilor la activitățile şcolare. Fără a subaprecia valoarea
acțiunilor profesorului, precizia şi claritatea expunerilor sale, intervenția sa stimulatoare şi pentru
dirijarea procesului, rezultatele şcolare depind, într-un mod direct, de măsura în care elevii participă
efectiv la transmiterea şi asimilarea cunostințelor şi la formarea abilităților. Dezvoltarea devine,
astfel, o autodezvoltare, căci elevul participă activ la propria formare. Un autentic progres şcolar se
realizează numai acționându-se asupra psihicului elevului, trezindu-i interese, suscitându-i
inițiative, dezvoltându-i capacitățile de cunoaştere şi acțiune, întreținându-i dorința vie de a fi cât
mai performant.
Calitatea activității didactice în şcoala modernă este dată de capacitatea sa de a-şi multiplica
efectele formative asupra elevilor şi de a evita acele situații în care învățarea devine un proces de
memorare, a răspunsurilor date unor întrebări, pe care elevii înşişi nu şi le-au pus. Profesorul nu
caută să "dreseze" elevul pentru o ascultare pasivă, ci să-l facă părtaş la propria formare.
Învățarea prin acțiune stimulează gândirea şi trăirile individului, astfel încât se ajunge la o
modalitate comprehensivă de a evalua personal o serie de valori. Procesele formative îl vor pregăti
pentru stăpânirea şi utilizarea informației, în scopul împlinirii dezideratelor personale şi sociale.
Principiul fundamental după care se conduce procesul de predare-învățare este cel al
participării active şi conştiente a elevului la asimilarea cunoştințelor şi formarea personalității sale.
Devenit subiect al educației, el se dezvoltă prin acțiuni, prin activitate personală. Elevul nu trebuie
să-şi însuşească în mod pasiv cunoştințele, ci să joace un rol activ, dezvoltându-şi tehnici pe care le
va aplica în învățare şi datorită cărora îşi va mări şansele de reuşită.
A realiza o lecție bună nu înseamnă a-i determina pe elevi să rețină cât mai multe cunoştințe
prezentate verbal de către profesor, ci a-i face să participe activ la procesul de predare-învățare.
Simpla prezență a unui elev la lecție nu conduce automat la producerea învățării dorite. Ori de câte
ori este posibil, cerințele sunt prezentate elevilor în contexte problematizante, încât să ridice
probleme de gândire ce urmează a fi rezolvate prin efort propriu depus în acest sens. Predarea nu se
va solda cu eficiența dorită atâta timp cât aceştia nu vor depune efortul cuvenit.
Profesorul trebuie să solicite şi să valorifice la maximum şi pe multiple planuri potențialul de
acțiune, cunoaştere şi simțire al elevilor săi, întrucât personalitatea lor se modelează nu numai sub
influența unor conținuturi, ci şi în funcție de caracterul activității întreprinse şi exercițiul mintal la
care sunt supuşi.
În şcoala modernă sarcina profesorului nu se mai rezumă la predare şi ascultare. Rolul său
este îndeosebi acela de a organiza, îndruma şi evalua activitatea instructiv-educativă a elevilor.
Tipurile de activități practicate şi strategiile utilizate pun elevii în situații de muncă efectivă, în
cadrul cărora iau contact, în mod diferențiat, cu conținutul de însuşit. Acționând sub conducerea
profesorului, ei îşi vor forma un sistem de capacități şi deprinderi absolut necesare pentru a-şi
desăvârşi pregătirea. Relația profesor – elev este deschisă, bazată pe sprijin reciproc, pe dialog
constructiv şi pe cooperare. Se renunță la control, punându-se accent pe proces. Profesorul este
animator, moderator.