Educaţia şi consilierea copiilor cu Cerinţe Educaţionale Speciale

Reperele activităţii de consiliere

DEFINITIE(sens larg) : Consilierea consta în sugerarea modului de comportare într-o anumita
situaţie de viată cotidiană, de către un specialist, unui om care are o problemă.
DEFINITIE(sens restrâns): consilierea este o activitate specializată realizată de un specialist cu
formaţie psihopedagogică, care oferă oportunitatea subiectului de a explora, descoperi şi clarifica
modalităţile de a-şi pune în valoare resursele, de a facilita munca sau activitatea, respectându-i
valorile şi capacitatea de autodeterminare, de a-i clarifica o anumita problema şi de a-i înlătura
temerile şi confuziile, respectând autonomia.

Diferenţe intre consiliere şi psihoterapie

Criterii de diferenţiere
1. Gradul de severitate a problemei pentru client
o În consiliere exista probleme mai puţin grave sau obstacole care stopează dezvoltarea
normala a persoanei
o În psihoterapie persoanele au probleme mai grave
2. Natura problemelor clientului
o Consiliere – problemele sunt orientate spre exterior, probleme de adaptare la mediu,
profesie, existenţiale
o Psihoterapie – problemele sunt intra-persoană (boala psihică, probleme existenţiale
care presupun adaptarea dar au o rezonanţă intra-psihică)
3. Scopul
o Consiliere – utilizarea resurselor pe care le are clientul pentru a-şi rezolva problema
o Psihoterapie – vizează o schimbare de fond a personalităţii
4. Metode şi tehnici – nu este nici una specifică pentru fiecare.
FORME DE CONSILIERE
- în funcţie de obiectivele urmărite
1. consiliere pentru orientare şcolară şi profesională – vizează decizia şcolară, a alegerii
profesiei, cunoaşterea oportunităţilor şcolare, profesionale
2. consiliere vocaţională – vizează stimularea şi relevarea punctelor care pot fi utilizate
pentru talente
3. consiliere comportamentală – cunoaşterea şi remedierea tulburărilor
psihocoportamentale şi implementarea unor conduite adecvate
DEONTOLOGIE A CONSILIERII
- ansamblu de legi, reguli morale
1. Principiul 1 – să nu dăuneze personalităţii
2. Principiul 2 – consilierea să se bazeze şi să implementeze sugestii decizionale benefice
(pozitive) pentru consiliat
3. Dacă activitatea de consiliere se realizează în grup să se acorde şanse egale tuturor membrilor
4. Principiul confidenţialităţii, loialităţii şi respectului celui consiliat
5. Respectarea libertăţii şi a opiniei consiliatului
6. Asigurarea unui caracter unitar, ştiinţific şi eficient activităţii de consiliere prin utilizarea unor
metode etice şi principii ştiinţifice.
ABILITĂŢILE CONSILIERULUI
1. Disponibilitatea de a acorda ajutor (în general)
o Capacitatea de ascultare, mai ales ascultare activă (în particular)
o Contact vizual permanent dar fără a-l privi fix
o Capacitatea de ascultare: fluenţa, volumul şi tonul vorbirii, care sa redea interesul pentru
persoana şi problema ei. Consilierul nu trebuie să se bâlbâie, să aibă ezitări, să folosească un
limbaj elevat

-1-
2. invitaţia deschisă de a vorbi – crearea unor situaţii de comunicare care să îl stimuleze pe client
să vorbească
3. încurajarea verbală şi nonverbală; folosirea cuvintelor cheie în legătura cu problemele, repetarea
lor din timp în timp
4. parafrazarea
5. reflectarea sentimentelor persoanei consiliate – este mai important modul în care clientul simte
problema, şi simte ce i se sugerează, decât conţinutul în sine al problemei. Presupune capacitate
empatică a consilierului, sugestia sa fie din perspectiva personală
6. sumarizare – un fel de recapitulare generala după o şedinţă (adună datele importante, le
ordonează aşa încât să fie asimilate de client)
STRATEGII UTILIZATE ÎN CONSILIERE
I. STRATEGII DE IDENTIFICARE A ATITUDINILOR ŞI SENTIMENTELOR NEGATIVE
- examinarea expresă a problemelor celui consiliat, de aşa natură încât să îşi conştientizeze bine
problema şi sa accepte o schimbare pozitivă a atitudinilor. Constă în metode/tehnici:
1. clarificarea şi reflectarea sentimentelor clientului aşa cum sunt ele exprimate
2. modelarea sentimentelor de către consilier
3. strategia cercurilor concentrice: consilierul desenează nişte cercuri concentrice, în centru
se afla spaţiul privat, problemele cele mai greu de dezvăluit, apoi în alt cerc –
problemele dezvăluite prietenilor apropiaţi; alt cerc – problemele spuse cunoştinţelor; alt
cerc – problemele generale. Ideea – să meargă dinspre exterior spre centru, consilierul
încercând să îl convingă pe client ca spaţiul personal e personificat, dar că mulţi oameni
au aceleaşi probleme (probleme sexuale, de relaţionare, etc.)
4. confruntarea şi întâlnirea sentimentelor – asemănător cu metodele în care clientul
retrăieşte anumite probleme
5. căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate – consilierul încearcă să îl convingă pe
client că dacă ascunde problemele ele pot avea anumite consecinţe
6. confruntarea clientului cu imaginea de sine (persoana se vede ca într-o oglinda) şi să
raţionalizeze imaginea proprie
7. dialogul şi inversarea rolurilor – consilierul se investeşte cu statutul clientului sau;
sugestii de la client pentru rezolvarea problemelor (când este el consilier)
II. STRATEGII DE SCHIMBARE A COMPORTAMENTELOR INDEZIRABILE
1. aproximarea succesiva a comportamentului – dezmembrarea comportamentului în mai
multe acţiuni simple, pe care trebuie să le conştientizeze clientul şi să vadă care au
valoare negativa şi care au valoare pozitiva
2. strategia contractelor comportamentale şi a procedurilor de întărire
3. strategia practicii negative – consilierul creează situaţii în care clientul trebuie să
practice un comportament până se plictiseşte de acel comportament. Poate să devina
tehnică de grup – strategia contactului de grup
4. strategia modelarii indirecte – este bună pentru elevi cu probleme comportamentale –
constă în observarea unor persoane cu comportamente negative şi judecarea lor
5. strategia autocontrolului – se încearcă întărirea cenzurii conştiente
FUNCŢIILE CONSILIERII
- există 3 tipuri de funcţii
1. funcţia investigativă – obţinerea datelor despre persoana ce urmează să fie consiliată (nivel
intelectual, familie, interese, aptitudini, performanţe, eventuale tulburări psihice, nevoi
speciale, etc.)
o În cazul copiilor cu cerinţe speciale trebuie să îi cunoşti ca personalitate, trebuie să
cunoşti dificultăţile de învăţare, adaptare (la şcoală) şi în general, trebuie să cunoşti
potenţialul de care dispun. Programele ar trebui să fie concepute de aşa natură încât
să se centreze pe valorificarea la maxim a potenţialului restant.
2. funcţia informativă – se activează în cazul orientării şcolare şi profesionale
3. funcţia formativ-educativă – dezvoltarea progresivă a capacităţilor, competenţelor care să
conducă spre integrarea şcolară şi profesională optimă şi de obţinere a rezultatelor. Ea

-2-
 presupune şi autocunoaştere şi autoapreciere a capacităţilor, aptitudinilor, pentru a exista un
echilibru intre ele.
o Presupune consilierea copiilor, tinerilor cu cerinţe speciale şi ajutorarea acestora în
asumarea statutului de persoană cu deficienţă şi acceptarea limitelor presupuse de
deficienţă. Se materializează în formarea deprinderilor de viaţă cotidiană şi cele de
adaptare care să le uşureze viaţa.
CONSILIEREA FAMILIEI
- transformarea familiei în coparticipanţi în compensarea şi recuperarea copiilor cu cerinţe
speciale
- mai ales imediat după aflarea diagnosticului, trebuie să intre în consiliere, pentru diminuarea
impactului negativ pe care îl poate produce asupra părinţilor aflarea diagnosticului.

Argumente pro şi contra pentru integrarea copiilor cu CES

Pro Contra
Integralişti Segregraţionişti

Argumente:
1.argumentul drepturilor civice - şi copiii cu CES au
drepturi civice egale
2.argumentul calităţii vieţii - instituţionalizaţi, copiii
cu CES sunt privaţi de condiţiile normale de viaţă
3. argumentul psihosocial - instituţionalizarea nu e
compatibila cu dezvoltarea identităţii de sine
4. argumentul controlului social - instituţiile şcolare
exercită un control strict asupra copilului
5. argumentul eficienţei învăţării - educaţia integrată
ar necesita fonduri noi
6. argumentul pedagogic - se consideră că în învăţarea
specială nu există un curriculum special şi o
metodologie specială, ele fiind adaptate din
învăţământul normal
7. argumentul ştiinţific - în învăţământul normal şi
copii cu CES pot asimila informaţii şi însuşiri
ştiinţifice diverse şi profunde
8. sistemul învăţământului special ar fi un sistem
social închis, care ar afecta capacitatea de relaţionare
a copiilor cu CES
9. instituţionalizarea în instituţiile speciale ar crea
premize pentru stereotipii şi stigmate sociale pentru
astfel de copiii
10. protecţia şi controlul copiilor cu CES i-ar
vulnerabiliza şi le-ar limita capacitatea adaptivă.
11. scad competenţele profesorilor care predau în
învăţământul special, pornindu-se de la faptul că
aceşti copiii cu CES ar fi mai slab pregătiţi.
Argumente:
1.educaţia s-ar desfăşura individualizat,
personalizat, pentru că în învăţământul
special, clasele au număr mic de elevi
( 2-4 elevi)
2. în învăţământul special se pot aplica
metodologii adaptate care sa răspundă
curriculumului special şi mai ales
activităţilor specifice : compensare,
integrare
3. personalul care predă în învăţământul
special are pregătire psiho-pedagogică şi
defectologică
4. în clasele speciale şi cu sprijinul
metodologiei adecvate, copiii cu CES nu
trăiesc sentimentul de izolare, auto-
izolare, eşec
5. copiilor cu CES li se pot asigura ăi
condiţii calitativ superioare de viaţă.
6. fiind instituţionalizaţi, aceşti copiii pot
fi supravegheaţi din punct de vedere
medical.
7. în învăţământul special există
programele şi activităţile pre-profesionale,
prin care se creează deprinderi şi
disponibilităţi de învăţare.

-3-