Terapia bâlbâielii

1. Bâlbâiala primară
Conduita terapeutică este diferenţiată, nu există un tratament standard, ci moduri de
acţiune care se adresează cauzelor şi simptomelor bâlbâielii.
La vârstele mici (în bâlbâiala primară) tratamentul se bazează pe formarea şi consolidarea
deprinderilor de vorbire corectă evitând a-l face pe copil conştient de propria deficienţă. În
această perioadă mecanismele de expresie pot fi îndreptate prin crearea unor automatisme
care să prevină consolidarea deprinderilor greşite de exprimare, să prevină spasmele. La
vârstele mari când deprinderile greşite sunt consolidate trebuie găsite modalităţi de a-l face pe
subiect să-şi controleze singur disfluenţele.
În bâlbâiala primară mijloacele de influenţare se bazează pe abaterea atenţiei de la
dificultăţile de exprimare spre conţinut şi elementele estetice ale comunicării pt. a împiedica
această fixare patologică a disfluenţelor.
Pentru a se evita conştientizarea tulburării, mai mulţi autori recomandă ca la vârsta
preşcolară, activitatea logopedică să se realizeze indirect prin intermediul persoanelor care se
ocupă de copil, în mediul său obişnuit (acasă şi la grădiniţă) prin adoptarea unor măsuri sub
îndrumarea şi controlul logopedului.
Conduita părinţilor este foarte importantă, deoarece tratamentul poate fi ineficient dacă ei
nu colaborează, este esenţială colaborarea părinţilor.
Unii autori concep tratamentul bâlbâielii primare pe întâlniri şi conversaţii frecvente cu
mama copilului pt. fiecare copil. O mamă supraprotectoare sau rigidă îi poate provoca
copilului reacţii adverse mai mult sau mai puţin camuflate, reacţii agresive sau de închidere în
sine, apariţia şi dezvoltarea bâlbâielii fiind consecinţa acestei relaţii dintre mamă şi copil.
În familie se urmăreşte eliminarea conflictelor, a stărilor de încordare nervoasă, crearea
unui climat relaxant, eliminarea stărilor conflictuale. Călirea psihofiziologică a copilului
printr-un program de viaţă echilibrat, odihnă la anumite ore, eliminarea trezirilor bruşte,
eliminarea stărilor de agitaţie înainte şi după somn, alimentaţie la ore fixe, activităţi în aer
liber (jocuri, excursii) diferite sporturi – care contribuie la reglarea ritmului respirator, care să-
i dezvolte curajul, iniţiativa, încrederea în sine – încetul, cu încetul.
Se vor evita observaţiile demobilizatoare referitoare la modul de exprimare verbală.
Să se faciliteze fluenţa în exprimare prin conversaţii cu copilul cu propoziţii simple,
accesibile, într-un tempou lent, evitând tonul ridicat, întrebările bruşte cu privirea aţintită
asupra copilului.
Să se urmărească dezvoltarea vocabularului copilului (părinţii) prin folosirea de imagini
din toate categoriile (cărţi ilustrate cu texte adaptate la imagini) – părintele să verbalizeze
împreună cu copilul despre aceste texte – basmele sunt indicate şi comentarea lor (ele
facilitează relaxarea şi dezvoltarea vocabularului).
H. Gutzman spunea că prin dezvoltarea vocabularului se facilitează disponibilitatea de
expresie (să vrea să se exprime) asociaţia dintre idee şi cuvânt.
Copilul nu trebuie forţat să repete un cuvânt la care el s-a bâlbâit deoarece în acest fel este
făcut atent inutil la propria tulburare.
Când copilul are dificultăţi în a se exprima, părinţii trebuie să pronunţe cuvântul înaintea
lui pt. a înţelege că dorinţa de a se face înţeles este receptată, şi pt. a-l face pe copil să
înţeleagă valoarea schimbului verbal, de a transforma limbajul precipitat într-unul stăpânit şi
realizat fără efort.
Părinţii trebuie să ştie care sunt situaţiile care favorizează fluenţa verbală pt. a le utiliza de
fiecare dată şi care sunt situaţiile care declanşează bâlbâiala pt. a le evita.
Situaţii care facilitează comunicarea verbală
 - comunicarea cu copilul în situaţia de relaxare pe baza unor formulări memorate în
situaţia când nu poartă răspunderea comunicării enunţului (nu trebuie întrebat ce ştie
că el nu cunoaşte)
Situaţii care declanşează bâlbâiala
- situaţia de excitare, când copilul este într-o stare tensionată, stare fizică proastă,
situaţii de comunicare ce depăşesc posibilităţile de exprimare ale copilului (adică nu
trebuie forţat să spună propoziţii cu un conţinut mai puţin stăpânit sau cuvinte
complexe d.p.d.v. al conţinutului fonetic).
Din cauza faptului că bâlbâiala apare în momente de comunicare cu alte persoane, un
copil care prezintă bâlbâială primară trebuie să fie educat cât mai devreme posibil într-un
context social a.i. este necesar ca el să fie încadrat într-o colectivitate normală în care să nu se
simtă inferior (grădiniţă) – face ca exerciţiile generale la care participă toţi copiii să faciliteze
exprimarea verbală.
În grădiniţă activitatea terapeutică a educatoarei se realizează prin stabilirea unei relaţii
armonioase pt. a-l face pe copil să-şi exprime fără emoţii dorinţele sau necazurile.
Educatoarea trebuie ca în zilele în care copilul are tendinţa de a se bâlbâi să încerce să-i
stimuleze încrederea în sine, insistând asupra activităţilor pe care le desfăşoară cu succes, iar
producţiile realizate de copil să fie expuse şi lăudate. Educatoarea trebuie să-i atribuie sarcini
de răspundere adaptate posibilităţilor lui – ele au şi un rol psihoterapeutic (aceste exerciţii /
metode). În grădiniţă se poate utiliza şi psihodrama, adică utilizarea jocului de rol care-i
permit copilului să trăiască sentimentul personajului respectiv (ex: Făt-Frumos).
La început aceste roluri trebuie utilizate fără cuvinte sau gesturi, iar în situaţia în care
copilul preşcolar se află în raza unui centru logopedic se pot realiza şi activităţi cu grupuri de
copii sub îndrumarea directă a logopedului.
În aceste grupuri se pot realiza jocuri care să utilizeze exerciţii ritmice care permit
destinderea prin asocierea unei melodii cu mişcarea şi verbalizarea. Aceste exerciţii ritmice
sunt importante atât pe plan socio-afectiv, dar influenţa şi supleţea mişcărilor generale şi ale
organelor articulatorii permiţând copilului inhibat sau anxios să-şi corecteze atitudinile, să
faciliteze comunicarea cu ceilalţi.
Repetarea de formule ritmice prin mişcarea membrelor, verbalizând pe ritmul unei
melodii o serie de relaţii temporale şi spaţiale (la dreapta, la stânga). Se poate utiliza şi toba.
Prin aceste exerciţii copilul simte că vorbirea presupune o cadenţă, o durată, iar prin ritm i
se abate atenţia de la blocaje + o supleţe a gesturilor, + decontracţia diafragmei, a laringelui.
Aceste exerciţii în grup influenţează asupra limbajului în general (apetenţei de
comunicare) şi asupra copilului d.p.d.v. terapeutic – dobândind mai multă încredere în sine.

2. Bâlbâiala secundară
- subiectul este conştient de dificultăţile sale şi deci trebuie să-şi controleze singur
disfluenţele prin efort voluntar.
- Tratamentul este complex şi se realizează de logoped şi vizează modificarea atitudinii
subiectului faţă de propria deficienţă, şi să înveţe să-şi reducă în mod treptat
simptomele.
S.B.M. – principii în bâlbâială:
1. subiectul trebuie să fie abordat într-o stare de destindere psihică, de relaxare musculară.
2. prima preocupare a logopedului este aceea de a-i demonstra cât mai repede că prin
metodele folosite îşi poate diminua ca număr şi intensitate repetiţiile şi hipercontracţiile şi
că le poate ţine sub control – câştigând încredere în sine.
3. deoarece restabilirea fluenţei verbale este un element esenţial, la începutul activităţii
logopedice nu se va întrerupe fluxul verbal al subiectului prin sublinierea dificultăţilor
de pronunţare sau a celor lingvistice.
 4. când vorbirea devine satisfăcătoare, activitatea terapeutică nu trebuie abandonată brusc,
ci să fie rărită pt. ca subiectul să ştie că poate beneficia la nevoie de suport.
5. este necesar să se obţină o disciplină suficientă din partea subiectului pt. a aplica cu
stricteţe recomandările terapeutului deoarece altfel dificultăţile pot persista.
6. dacă mediul, anturajul nu este cooperant efectele terapiei pot fi anulate şi în acest
caz logopedul mai bine renunţă pt. că eşecul va fi atribuit logopedului.
Procedeele utilizate se bazează pe psihoterapie, pe exerciţii de relaxare, de respiraţie,
exerciţii pt. restabilirea fluenţei verbale.
 Psihoterapia – are rolul de a-i îndepărta subiectului teama de bâlbâială, de a
stabili relaţii de încredere între subiect şi terapeut, să se realizeze transferul afectiv
cu sinceritate, să-i ofere încredere şi să-l ajute să trăiască succesul.
Zemann – psihoterapia este baza în terapia bâlbâielii, dar inseparabilă de exerciţii.
Cu ajutorul exerciţiilor i se arată subiectului că este capabil să vorbească fluent, iar în
acelaşi timp fiecare succes realizat este un impuls ce trebuie exploatat folosindu-se forţa
sugestivă a succesului.
Trăirea succesului creşte încrederea în corectarea tulburării.
Tratând bâlbâiala se corijează atât disfuncţiile verbale şi alterarea unor funcţii ale eu-lui.
(Liedman) „În terapia bâlbâielii personalitatea terapeutului este mai importantă decât
metoda însăşi”. Influenţa sugestivă a terapeutului, capacitatea sa de a înţelege starea psihică a
subiectului, răbdarea şi perseverenţa, modul afectiv în care relaţionează cu subiectul decid
succesul.
Un bun terapeut este cel care e capabil să simtă momentul când trebuie să fie ascultat
subiectul, cel care ştie în ce manieră să-l susţină, toate presupunând o experienţă în activitatea
cu subiecţii care au suferit de bâlbâială.
Unii autori recomandă hipnoza ca metodă de terapie, care ameliorează disfluenţele. Alţii
nu o recomandă deoarece ameliorările sunt pasagere. Hipnoza fiind utilizată cu succes în
depresii grave.

Metoda masticaţiei (Froscheles) – metodă psihoterapeutică ce combină exerciţii de

relaxare
Froscheles explică subiectului că vorbind sau mâncând sunt folosiţi aceeaşi muşchi,
aceleaşi mişcări ca atunci când vorbim. Dacă nu există nici o dificultate când sunt mestecate
alimentele nu ar trebui să aibă nici când vorbeşte. El trebuie să-şi imagineze că mestecă
alimente – pronunţând anumite sunete, cuvinte, propoziţii simultan.
Pornind de la această concepţie Stein a conceput metoda regenerativ-recreativ-
biopsihologică – subiectul trebuie să-şi imagineze că a redevenit copil – până la stadiul
gânguritului sau la stadiul preşcolar cu scopul de a-i îndepărta fobia de limbaj.
Imitând limbajul copilului mic se suprimă sentimentele dezagreabile care prezintă
bâlbâiala tonică, când subiectul ajunge să se simtă ridicol el începe să vorbească
corespunzător vârstei sale. Stein invită subiectul să imite anumite sunete care exprimă
anumite stări emoţionale, să râdă sau să vorbească pe un ton euforic (mirare, bucurie etc.)
Metoda bâlbâielii voluntare
Sau a practicii negative – plasează subiectul faţă în faţă cu tulburarea sa ajutându-l să se
decondiţioneze, să-şi analizeze propriile mişcări şi să înţeleagă că toate eforturile pe care le
face nu realizează decât accentuarea spasmelor şi disfluenţelor. Subiectului i se solicită să se
bâlbâie continuu.
Pentru a destrăma un obicei greşit subiectul trebuie să-l practice până la saturaţie în mod
deliberat, ulterior devenind conştient de propriul mod de manifestare, se poate controla.
 Pentru relaxarea conştientă a musculaturii – metoda lui Jacobson – o situaţie conflictuală
asemenea situaţiei bâlbâielii atrage după sine o stare de hipertensiune şi hipercontracţie
musculară care trebuie eliminate /contrariile.
- constă în relaxarea conştientă a gâtului, muşchilor feţei, membrelor, abdomenului, a
grupelor musculare la sugestia terapeutului.
După o practică îndelungată subiectul ajunge să-şi controleze starea tonusului muscular,
învaţă să se relaxeze singur, voluntar (prin conştientizare).
Utilizarea metodei presupune maturitate, înţelegere, cooperare, nu poate fi aplicată în
cazul persoanelor cu debiltate mintală, ADHD etc., doar la adulţi poate fi aplicată, nu la copii.
Exerciţiile de respiraţie se realizează în stare de destindere musculară, de conştientizare a
mecanismelor de funcţionare a organelor fonoarticulatoare (ele netrebuind să facă niciun efort
muscular). Scopul lor este de a regla ritmul respirator şi de a coordona mişcările organelor
respiratorii cu cele fonatorii şi cu cele articulatorii.
Odată cu agravarea bâlbâielii, mişcările muşchilor respiratori se dereglează, apărând un
efort suplimentar care duce la contractarea musculaturii gâtului, a toracelui, de aceea Zeeman
recomandă efectuarea exerciţiilor de relaxare în acelaşi timp cu exerciţii de respiraţie. La
persoanele cu bâlbâială exerciţiile de respiraţie cu suflu forţat sunt total contraindicate
deoarece conduc la hipercontraţie musculară (fără suflare în spirometru decât odată la început
– apoi deloc).
La bâlbâială tulburările respiratorii sunt determinate de atenţia excesivă dată de subiect
sunetelor de care se teme. Respiraţia din diafragmă trebuie exersată până la automatizare
(esenţial)
Exerciţii de respiraţie nonverbală – au rolul de a relaxa subiectul pt. a vorbi fluent,
învăţarea de a controla durata expirului (în doze mici). În expir – subiectul trebuie să aibă
impresia că se destinde.
Inspiră 1 – expiră 2, 3, 4, apoi 5, 6, 7, 8 – expiră pe o durată cât mai lungă.
Exerciţii de respiraţie verbală – rolul de a adapta respiraţia la fonaţie, coordonarea
muşchilor (ooo.....h, ooooooo............h) pe expir. Orice efort suplimentar, de contractare
accentuează disfluenţele.
Se fac exerciţii de emitere de serii de vocale cu relaxarea musculaturii faciale prin
mişcări simple şi facile pe un singur expir (aa, ee, oo, uu, ii, îî)
Exerciţii de emitere de cuvinte fără semnificaţie sau de care nu îi este frică (pe expir) –
somn, şomn, ton, son... relaxat (pe un expir)
Exerciţii pt. restabilirea fluenţei verbale
- aceste exerciţii poartă amprenta personalităţii terapeutului care le-a conceput, toate
aceste exerciţii pot da rezultate dacă sunt utilizate corect şi la momentul oportun. În
funcţie de fiecare caz şi pe baza experienţei sale, logopedul trebuie să decidă care sunt
cele mai eficiente exerciţii în raport cu personalitatea subiectului.
a) Exerciţii de reglare silabică şi gestuală
S.B.M. recomandă ca ele să se realizeze la început deoarece au efecte rapide asupra
disfluenţelor verbale.
Ele sunt utile şi în bradilalie, tahilalie, tumultus sermonis. Ele nu trebuie realizate prea
mult deoarece nu corespund situaţiilor reale de comunicare – deoarece obişnuiesc subiectul să
vorbească sacadat.
Aceste exerciţii presupun emiterea de silabe fără sens pe ritmul unui metronom într-o
cadenţă monotonă pe parcursul unei expiraţii: ma, pa, da, ta, la, fa..., la început fără sunete de
care subiectul se teme apoi se introduc şi acele sunete de care el se teme.
Apoi emiterea silabisită a unor cuvinte (pro-sop, şer-vet).
Apoi a unor propoziţii
 Capătă încredere prin folosirea acestor metode deoarece disfluenţele se ameliorează – se
elimină metronomul şi se fac exerciţii de reglare gestuală (la fiecare silabă se fac gesturi cu
mâna sus-jos sau trasarea pe hârtie a unor liniuţe – pronunţarea pe o singură bătaie a unor
cuvinte scurte: pe 2 bătăi cuvinte mai lungi.
b)Exerciţii de continuitate a tonului vocal
- Rol în dezvoltarea expresivităţii verbale cu reliefarea elementelor prozodice, intonaţia
accentului (vorbirea expresivă – melodia propoziţiei interogative, exclamative).
c)Exerciţii de coarticulaţie (trebuie să vorbească pe scheletul vocalelor)
- au ca scop învăţarea de a regla mişcările în funcţie de vocala care urmează, să
anticipeze mişcarea, poziţia organelor pt. emiterea vocalelor, deoarece bâlbâiţii se
centrează pe anticiparea mai mult a consoanelor de care le este frică. După ce s-a
învăţat melodia se adaugă vocalele din propoziţie, apoi consoanele.
d)Exerciţii de lectură (Zeeman) – constituie un mijloc adecvat de corectare a bâlbâielii.
În citire subiecţii sunt scutiţi de responsabilitatea formulării enunţului.
Textele trebuie pregătite - la început vocalele cu culoare diferită în funcţie de modul lor de
articulare.
Vocea trebuie să alunece de la vocala din primul cuvânt la vocala din cuvântul următor
(lungind cu o liniuţă) – astfel teama de bâlbâială dispare în timpul lecturii şi nu se mai inhibă
nici când citesc în faţa altor persoane, încrederea în metodele folosite creşte, dându-i un
sentiment de securitate, văzând că poate să vorbească corect şi neprecipitat.
În citire subiecţii sunt scutiţi de responsabilitatea formulării enunţului concentrându-se
asupra elementelor expresive, orientând subiectul atunci când citeşte un text prin anumite
semne unde trebuie să reliefeze intonaţia şi sunetul.
Textele trebuie pregătite astfel: vocalele cu culori diferite în funcţie de modul lor de
coarticulare, adică când citeşte sunetul, îl solicită pe subiect ca vocea lui în citire să alunece
de la vocal din primul cuvânt la vocala din cuvântul următor.
e)Exerciţiile de asociere a pronunţiei cu scrisul
- au rolul de a înlătura tendinţa de pronunţare a vocalelor cu o durată mai scurtă decât cea
a consoanelor, aceste exerciţii au ca efect şi obţinerea unui ritm regulat, neprecipitat, fără
spasme.

f)Exerciţii de povestit
- pe baza unor texte pe care subiectul le citeşte anterior şedinţelor
- rolul exerciţiilor este de a suprima neîncrederea subiectului în posibilităţile sale de
expresie.
Iniţial se folosesc povestiri scurte pe baza unor imagini, apoi se folosesc poveşti din ce în
ce mai lungi pt. perfecţionarea exprimării verbale. Pt. a asigura securitatea subiectului – că
poate să-şi controleze singur disfluenţele în orice situaţie se foloseşte procedeul întreruperii şi
reluării vorbirii scurte.
Procedeul stop-go (introdus de Van Riper)
- scopul – de a-l învăţa pe subiect să-şi creeze o stare pregătitoare de câte ori presimte
apariţia unui spasm. Când spasmul apare să-şi întrerupă vorbirea pe care o reia după ce
se relaxează.
- Se poate aplica după ce subiectul a conştientizat că atunci când e relaxat nu se bâlbâie
(numai atunci se aplică acest procedeu). Atunci când apare contracţia gâtului trebuie
să se oprească.
- Aceste exerciţii trebuie să se realizeze sub observaţia logopedului.
După ce stăpâneşte acest procedeu se realizează exerciţii de conversaţie pe baza unor
evenimente în care terapeutul urmăreşte ca subiectul să vorbească fluent, urmărind ca atunci
când apar spasme să se aplice procedeul stop-go.
Metoda întârzierii feedback-ului auditiv – metoda Lee
- folosirea unui aparat electronic – vorbirea la receptor – în unele căşti în care se auzea
cu întârziere.
- Demostene vorbea în zgomotul valurilor