Logonevroza la copii - terapie logopedică

Huşanu Stratenia Simona

Şcoala Gimnazială ,,Stefan Luchian” Moineşti

O greşeală de limbă nu este numai o încălcare a oricăreia dintre regulile prescrise de

gândirea logică, de simţul literar, de civilizaţie în raporturile sociale. O formulare incorectă,
confuză, improprie sau trivială este o abatere de la norma limbii literare, tot atât, dacă nu mai mult,
decât o greşeală de acord sau o formă coruptă de limbă.
Sunt evidente complexele de inferioritate pe care deficienţele de vorbire le provoacă la
copiii de vârstă preşcolară. La acestea se asociază tendinţa de izolare, de îndepărtare de ceilalţi
copii, frica de a vorbi în public de teamă să nu se facă de râs, evitarea pronunţării cuvintelor cu o
structură fonetică mai dificilă şi apoi treptat, întârzierea în ritmul general de dezvoltare al vorbirii.
Aceştia sunt copii a căror tulburare nu a depăşit limita normalului, deoarece la ceilalţi are loc o
alterare evidentă a evoluţiei întregii personalităţi.
Depistarea timpurie a tulburărilor de vorbire şi aplicarea unor măsuri corespunzătoare
contribuie la înlăturarea cu succes a acestora sau, în cel mai rău caz, la ameliorarea lor
considerabilă.
Îmbucurător este faptul că în ultimii ani activitatea educatoarei se împleteşte în mod
armonios cu cea a profesorului logoped, acesta preluând în şedinţe bisăptămânale pe acei copii cu
nevoi de corectare a vorbirii.
Cele mai numeroase deficienţe de vorbire la vârsta preşcolară mică se referă la pronunţarea
incorectă a sunetelor limbii materne şi la folosirea sau aplicarea incorectă a structurii proprii limbii
române.
Se întâlnesc dislalii fiziologice şi dislalii patologice, revenindu-ne sarcina de a ne ocupa
mai ales de prima formă. Deosebirile între cele două deficienţe se referă la cauzele care le-au
declanşat, la posibilităţile de înlăturare.
O categorie de tulburări se referă la ritmul vorbirii. Întâlnită deseori şi sub numele de
LOGONEVROZĂ (nevroză a vorbirii sau bâlbâială), este o tulburare mai gravă de limbaj, care se
manifestă prin contracţii, perturbări spastice de diferite grade şi forme ale ritmului de vorbire, care
antrenează modificări în sfera personalităţii, îndeosebi în sfera afectivităţii şi a voinţei.
Vorbirea este întreruptă prin repetarea diferitelor sunete, silabe sau prin împiedicarea
bruscă a pronunţării lor la începutul sau mijlocul cuvintelor sau frazelor. Bâlbâia se produce din

1
cauza convulsiilor muşchilor aparatului verbal. Bâlbâiala este strâns legată de starea psihofizică a
copilului, de relaţiile sale cu mediul înconjurător.
Apare mai ales la vârsta antepreşcolară şi preşcolară, în perioada de dezvoltare intensă a
limbajului, când mecanismele vorbirii sunt încă insuficient consolidate, motiv pentru care pot fi
uşor tulburate.
Acest defect de vorbire este generat de diferiţi factori: traume psihice (sperieturi, şocuri
nervoase), infecţii, maladii endocrine. De asemenea, bâlbâiala poate să apară sub influenţa vorbirii
bâlbâite a altor persoane (după cum se ştie reflexul de imitaţie are rol covârşitor în formarea
limbajului copilului).
Copilul bâlbâit îşi dă seama că vorbeşte incorect şi se plânge adesea de acest lucru. De
teamă să nu se facă de râs, de multe ori evită să vorbească sau vorbeşte în şoaptă. Aşa ajunge să se
îndepărteze de ceilalţi copii şi preferă singurătatea. De remarcat că atunci când este singur sau în
prezenţa unor persoane unde este relaxat, nu se mai bâlbâie. Copilul trăieşte profund defectul său
iar asta agravează şi mai mult bâlbăiala. Pot apărea insomnii, lipsa poftei de mâncare etc.
Pentru a înlătura acest defect, pe lângă tratamentul logopedic special, se impune asigurarea
unui regim educativ corespunzător, atăt în grădiniţă cât şi în familie. Dat fiind, că majoritatea
cazurilor de bâlbâială (ca şi celelalte defecte de vorbire) sunt cauzate de starea de nervozitate
accentuată a copilului, este necesar ca toate măsurile educative să fie îndreptate spre fortificarea
generală a sistemului nervos şi a întregului organism, spre întărirea încrederii copilului în forţele
proprii. Copilul trebuie ajutat să se elibereze de teama de a vorbi, deoarece tocmai această stare
emotivă negativă duce la întreţinerea nevrozei verbale. Cea mai indicată este atitudinea calmă,
stăpânită şi consecventă a adulţilor faţă de vorbirea defectuoasă a copilului. Trebuie să se evite
îndreptarea atenţiei copilului şi a celor din jur asupra defectului sau de vorbire. Îndemnurile
insistente „fii atent şi repetă corect dupa mine” sau „fă un efort, căci eşti destul de mare” etc., şi cu
atât mai mult ironiile, expresiile jignitoare, ameninţările adresate copilului pentru defectul său nu
duc decât spre o înrăutăţire a situaţiei.
Vorbirea corectă, expresivă, clară a membrilor familiei, educatoarelor şi a celorlalte
persoane cu care copilul intră în contact reprezintă principalul şi cel mai la îndemână mijloc de
educare alimbajului şi de corectare a defectelor de vorbire a copilului din grădiniţă.
De obicei, terapia logopedică în acest caz se începe cu stabilirea obiectivelor, obiectivul
principal fiind schimbarea ritmului vorbirii, formarea unei vorbiri fluente, fără întreruperi. În acest
sens, un prim pas se poate face prin asigurarea stării calme a copilului şi întărirea sănătăţii
generale şi a sistemului nervos. Acest lucru se poate realiza prin elaborarea unei linii de conduită
sănătoasă a copilului faţă de mediu, de defectul propriu şi faţă de rolul său în lupta împotriva
bâlbâielii. Stabilirea raporturilor intime, pline de încredere, cu logopatul, se fac prin întâlniri bine
2
planificate, convorbirile efectuate fiind sincere şi vioaie. Pentru dezvoltarea memoriei şi atenţiei se
pot efectuat exerciţii care necesită trecerea rapidă de la o situaţie la alta, verbalizarea mişcării,
schimbarea rapidă ritmului în mers, dar şi exerciţii de memorare logică.
Pentru educarea voinţei se urmăresc activităţi care să-l obişnuiască să acţioneze calm,
echilibrat, stăpânit, să respecte programul de lucru, pauzele, durata activităţilor. Se impune şi
disciplinarea conduitei şi a gândirii, realizate prin exerciţii care să-l determine să respecte
disciplina în jocuri şi în viaţa de zi cu zi, ritmuri calmante, încete de gimnastică ritmică, jocuri de
vorbire, jocuri în care să fie nevoit să stea mult în picioare, să se ridice, să tacă, jocuri în hore, cu
cântece şi cu mişcări lente. Este importantă dezvoltarea dinamicii concomitent cu corectarea
vorbirii, prin exerciţii de corectare a defectelor de pronunţie, prin exerciţii de gimnastică de
dezinhibare (ritm accentuat în vorbire şi în mişcări, jocuri bogate în mişcări, etc.).
Discriminarea auditivă se exersează prin exerciţii de pronunţare ritmică, exerciţii de
reliefare a elementelor prozodice din propoziţie, cu variaţia intonaţiei, accentului, intensităţii
tempoului.
O altă categorie de exerciţii efectuate vizează însuşirea deprinderilor corecte de vorbire şi
preîntâmpinarea pierderii lor în condiţii de vorbire practică. Se urmăreşte educarea unei
funcţionări armonioase, ritmice a tuturor elementelor aparatului de articulaţie a sunetelor şi a
vorbirii în întregime prin educarea respiraţiei (pentru care s-au efectuat exerciţii de inspir regulat,
profund, care să crească încet în volum, expiraţie completă, regulată, exerciţii de rostogolire a unei
mingi de tenis pe masă, cu dirijare către un anumit punct, printr-un jet de aer în expir lent, egal şi
prelungit, umflarea baloanelor de săpun). Educarea motricităţii aparatului fonator se realizează
prin exerciţii ce presupuneau imitarea mişcărilor căscatului, gura deschizându-se încet şi complet,
ridicarea obrajilor, umflarea simultană şi alternativă a obrajilor, suptul şi retragerea obrajilor,
ghemuirea şi răsucirea limbii. Exerciţiile de gimnastică generală realizate prin jocuri care să
dezvolte precizia mişcărilor şi echilibrul (aruncarea mingii peste şi pe sub mână în ţintă fixă şi
apoi mobilă, aruncarea mingii în coş de la distanţe variabile, săriturile cu coarda, prinderea mingii
cu amândouă mâinile la piept, deasupra capului, la abdomen; evitarea mingii aruncate prin mişcări
ale corpului), au ca scop educarea armoniei mişcărilor copilului.
Trebuie vizată şi punerea în ordine a mişcărilor, educarea mişcărilor fundamentale ale
corpului, trunchiului, braţelor, picioarelor prin: imitarea de către logopat a mişcărilor mele; prin
dirijarea cu mâna a bătăilor metronomului; prin mişcări combinate, ritmice, de mâini şi de
picioare; prin mişcări ritmice ale corpului, coordonate cu respiraţia şi vorbirea.
Vorbirea asociată, realizată prin: exerciţii de pronunţare concomitentă cu educatoarea a
unor silabe, cuvinte, însoţind pronunţarea de mişcarea ritmică a degetelor, braţelor, picioarelor;
exersarea propoziţiilor simple, dezvoltate, afirmative, interogative, imperative, concomitent cu
3
mine, acestea fiind pronunţate strâns înlănţuite, cu mişcări labiale bine conturate, fără efort, cu
modulaţii prozodice; repetarea împreună cu logopatul a povestirii după ilustraţii.
Vorbirea reflectată, efectuată prin repetarea unor propoziţii rostite de educatoare, povestind
după ilustraţii.Vorbirea independentă, realizată prin: recitări de poezii învăţate, întrebări şi
răspunsuri cunoscute, după ilustraţii; alcătuirea unor fraze scurte utilizând cuvinte date,
asamblarea cuvintelor şi alegerea ritmului propriu; asociaţii de cuvinte sub formă de joc;
continuarea unei propoziţii începute; povestirea după imagini a unor poveşti cunoscute.
Ultima etapă a terapiei vizează exersarea vorbirii naturale în activitatea practică şi în orice situaţie:
în magazin, în vizită, conversaţii cu colegii pe diferite teme, dialoguri în cadrul jocului, în
excursii.
Răspunsul din partea copilului poate fi unul pozitiv, după trei ani de grădinită copilul
însuşindu-şi unele elemente grafice. Pe această bază existentă se poate începe învăţarea scris-
cititului, copilul fiind receptiv la acest tip de exerciţii, progresul fiind evident, asigurând ulterior
un suport în continuarea terapiei tulburării. Se obţine astfel o vorbire apropiată de normal, iar
terapia logopedică poate continua până se stabilesc repere noi.
Pentru ca grădiniţa să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea greşelilor de
vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în prealabil, aşa cum se manifestă
ele la copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bratu, Bianca, Preşcolarul şi literatura, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977;
2. Păunescu, Constantin, Tulburări de limbaj la copil, Editura Medicală, Bucureşti, 1984;
3. Schiopu, Ursula, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.