Capitolul 1.

Cele mai frecvente tulburări de vorbire

1.1. Clasificarea tulburărilor de limbaj
Când sunt foarte mici, toţi copiii deformează cuvintele, dar în mod normal pronunţia se
ameliorează pe masură ce cresc.

Unele cuvinte sau sunete pot fi defectuos pronunţate înca mulţi ani. Poate fi vorba de
o dezvoltare insuficienta a sistemului fonator (sistem respirator, laringe, cavitate faringeală,
cavitate bucală, cavitate nazală etc), de anomalii dentare, dar există şi cazuri în care nu poate fi
relevată nici o cauză fizică. De aceste probleme se ocupă logopedia, ştiinţa care are ca scop
prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj. 
Tulburările de limbaj au fost asociate în trecut deficienţei mintale, iar oamenii ce sufereau de
această tulburare, erau catalogaţi drept retardaţi intelectuali. Datorită progresului medicinei,
această catalogare a dispărut din limbajul de specialitate.

Tulburările de limbaj intâlnite frecvent la vârsta prescolară şi şcolară sunt: vorbirea peltică
(dislalia), incapacitatea de a pronunţa cuvinte (alalia), vorbirea pe nas (rinolalia), bâlbâiala
(balbismul), vorbirea precipitată cu debit mare de cuvinte sau într-un ritm prea lent (tahilalia sau
bradilalia), lipsa de sonoritate a glasului
(afonia), răguşeala vocală (disfonia), întârziere în apariţia şi dezvoltarea
limbajului. Tot în categoria tulburărilor de limbaj sunt incluse şi tulburările limbajului
scris şi citit, cum sunt dificultăţile de scriere corectă (disgrafii), de citire corectă (dislexii), şi de
calcul (discalculii).

În cazul în care copilul prezintă o întârziere a vorbirii sau are defecte de pronunţie se recomandă
adresarea unui psiholog specializat în aceste probleme. 
Câteva discuţii cu un logoped, psiholog specializat în probleme ale limbajului, sunt suficiente
pentru a descoperi problema, descoperind daca există un conflict interior pe care copilul îl
traduce prin dificultăţile de vorbire.
Tratamentul acestor afecţiuni se face în mai multe etape. Prima etapa constă într-o evaluare de
către un logoped pentru stabilirea coeficientului de dezvoltare şi a vârstei limbajului copilului.
 Programul de recuperare este individualizat şi diferenţiat, în funcţie de gradul de mobilizare
a fiecarui copil , dar şi de prezeţa altor tulburări psihice, cum ar fi întârzieri în dezvoltarea
intelectuală.
Programul de tratament urmăreşte obţinerea unei pronunţii corecte, adecvată vârstei copilului.
In acest sens, sunt incluse activităţi ce stimulează dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a lumii
înconjurătoare,  mişcărilor şi coordonării corpului, armonizarea emoţională, pregătirea copilului
cu cerinţe speciale, precum şi consilierea familiei copilului.

1.2.Clasificarea tulburărilor de limbaj

     Tulburările de pronunţie:

 dislalia;
 

 rinolalia;
 

 dizartria
 

    Tulburările de ritm şi fluenţă a vorbirii:

 bâlbâiala;
 

 logonevroza;
 

 tahilalia;
 

 bradilalia;
 aftongia;
 tulburări pe bază de coree.

    Tulburările de voce:

 afonia;
 disfonia;
 fonastenia; 

    Tulburările limbajului citit-scris:

 alexia;
 dislexia;
 agrafia;
 disgrafia.
    Tulburările polimorfe de limbaj:

 alalia;
 afazia. 

   Tulburările de dezvoltare a limbajului:

 mutism psihogen
 întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.

Care sunt cele mai frecvente tulburări de limbaj ?

 Ȋn ultima perioadã sînt foarte mulţi copii care prezintă întârziere în dezvoltarea limbajului
expresiv/ receptiv , vocabularul fiind format doar din 20-30 de cuvinte, până la vârsta de trei ani
aceștia nu formează propoziţii simple. Evoluţia aparatului fonoarticulator stagnează după
perioada lalaţiunii, vocalele sunt prezente, omit consoanele mai dificil de pronunțat din cuvintele
ce conțin grupuri consonantice, copilul are dificultăţi în trecerea de la limbajul intern la cel
extern precum şi de înțelegere a mesajului verbal al interlocutorului. Acești copii au un
vocabular sărăcăcios și se exprimă de obicei în cuvinte-cheie care substituie propoziția simplă.

Dislalia este o tulburare de pronunție des întâlnitã. La copilul preșcolar această tulburare este
de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator și a
sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii.  Sunetele cele mai frecvent afectate sunt cele care
apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, siflantele s, z, şuerătoarele ș, j, etc.

O altă tulburare este bâlbâiala. Bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi fluenţei

vorbirii în care cursivitatea exprimării este grav afectată. Bâlbâiala are o gamă diferită de
manifestare, ce constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului, cu prezentarea
unor pauze între acestea sau prin apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care
împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi fluente.

La preșcolari întâlnim bâlbâiala fiziologică – ocazională, care apare datorită unui conflict
între dorința copilului de a spune cât mai mult și repede ceea ce gândește și posibilitățile limitate
de exprimare. În cazul bâlbâielii patologice  această tulburare de vorbire înseamnă pentru copil,
mai mult decât alterarea ritmului și fluenței vorbirii orale; bâlbâiala afecteazã
totodatã psihicul (sentimente de rușine, frustrare, stimă de sine ) și comportamentul.

Frecvent întâlnite sunt și cazurile de copii cu dislexo-disgrafie. Dislexia este definită ca

dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepției auditive. Dificultăţile în
deprinderea citirii se referă atât la corectitudine, cât și la modul conștient, pe care copilul trebuie
să îl realizeze în timpul cititului.

Disgrafia este incapacitatea copilului cu limbaj, auz, dezvoltare cognitivă normală, de a

învăța corect și de a utiliza constant scrisul în condițiile de școlarizare normală.

Importanţa implicării părinţilor în terapia logopedică

Implicarea părinților este cea mai importantă, contextul familial este primul în care apare și se
dezvoltă comunicarea. Părinții sunt primii care asistă la încercările de comunicare ale
bebelușului, înainte de însușirea limbajului verbal, copilul mic comunică prin mimică, plâns,
gângurit -  părinții sunt cei care încurajează și apreciază pozitiv efortul copilului de exprimare.
Tot părinţii sunt primii care oferă copilului modelul verbal, în primele luni de viaţă copilul învaţă
să imite sunetele făcute de alte persoane, personaje din poveşti, să repete silabe, să combine două
silabe diferite sub formă de joc verbal, să vocalizeze ca răspuns la vorbirea altei persoane.

Iată cât de importantă este implicarea părinţilor în formarea și dezvoltarea abilităţilor de

comunicare (atât în ceea ce privește receptarea mesajului verbal cât și în însușirea exprimării).
Una/ două ședinţe logopedice pe săptămână sunt absolut insuficiente.

Succesul în corectarea tulburărilor de limbaj este condiţionat de implicarea familiei,  terapia

logopedică nu se rezumă doar la lucrul cu copilul, ci implică și consilierea familiei. După fiecare
ședinţă familia  trebuie să primească sfaturi în ceea ce privește consolidarea abilităţilor verbale
exersate în cabinet.

  Care ar fi cel mai potrivit moment pentru începerea terapiei logopedice?

 Nu existã un moment standard, e bine ca părinţii să se adreseze logopedului atunci când observă
unele dificultăţi ale copilului în însușirea și dezvoltarea limbajului.  Dacă în urma unei evaluări
complexe a limbajului, logopedul constată că sînt anumite dificultăţi, atunci va elabora un plan
personalizat.  Ȋn cazul dislexo-disgrafiilor putem începe terapia logopedică după terminarea
clasei I. 

Stimularea cognitivă a copiilor cu tulburări de învățare precum şi terapia psihopedagogică

pentru copiii cu deficiențe mintale.

1.3.CAUZELE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Limbajul uman este cel mai important mijloc de relație între conșţiiță și realitatea

obiectivă și constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale . Ele reprezintă

actul fundamental de legitimare a omului.

Limbajul este activitatea specific umană de comunicare cu ajutorul limbii și al tuturor

resurselor ei care se dezvoltă după legile specifice fiecărei etape de dezvoltare . Însușirea

limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea individului, iar în

formarea lui sunt implicate două categorii de factori :

 Să te naști complet sănătos organic

 Să fie un mediu prielnic de dezvoltare a organelor

Asupra individului actionează o mulţime de factori dintre care

unii sunt nocivi.

Cunoașterea cauzelor este necesară nu numai pentru a le preveni , dar și pentru

adoptarea unei metodologii științifice în stabilirea diagnosticului diferențial și a mijloacelor de

corectare a limbajului tulburat , însă nu întotdeauna se pot stabili cu exactitate cauzele care

au provocat o tulburare sau alta de limbaj și că de cele mai multe ori la baza unei dereglări

stă un complex de cauze .

Prin urmare cauzele care determină handicapurile de limbaj pot acționa în trei etape

diferite : în perioadă intrauterină a dezvoltării fătului , în timpul nașterii și după nașterea

individului.

1. CAUZE CARE ACŢIONEAZĂ ÎN PERIOADA PRENATALĂ:

a) Boli infecţioase ale mamei în perioada sarcinii

b) Incompatibilitatea Rh între mamă şi făt

c) Intoxicaţii

d) Traume mecanice (care lezează fizic organismul fătului) sau psihice (stres, spaimă,

emoţii puternice resimţite de mamă)

e) Carenţe nutritive, etc.

Cauzele organice periferice ale tulburărilor de limbaj :

 aproape toate cauzele organice centrale, care acţionează în timpul sarcinii sunt

Revăzute în diferite anomalii congenitale, care produc tulburări de

vorbire cuprinse în general sub denumirea de dislalie mecanică.

 infecţiile, iradierile, intoxicaţiile (alcoolice, medicamentoase, cu substanţe chimice

industriale), carentele alimentare , sifilisul, izoimunizarea ,

factorii mecanici, produc diverse malformaţii .

2. CAUZE CARE ACŢIONEAZĂ ÎN TIMPUL NAŞTERII:

 naşterea precipitată şi naşterea prelungită constituie leziuni care pot să provoace

leziuni ale sistemului nervos.

 în timpul naşterilor precipitate, datorită contracţiilor puternice a întregii musculaturi

uterine ,se poate produce înfundarea masei craniene cu compresiune asupra ţesutului

cerebral.

 în timpul naşterilor prelungite ,grele,cu sau fără asfixie se pot produce hemoragii în

scoarţă cerebrală care distrug o parte din ţesutul nervos.

 asfixia, o altă cauză perinatală ,care poate determina o întârziere în apariţia şi

dezvoltarea vorbirii.

 manevrele obstetricale grăbite ,neatente,aplicarea forcepsului greşit,pot acţiona asupra

substanţei nervoase şi o pot trauma.

 leziunile determinate de traumatismele din timpul naşterii, pot afecta atât sistemul

nervos cât şi pe cel osos , fiind responsabile de encefalopatii cornice infantile.

3. CAUZE CARE ACŢIONEAZĂ ÎN PERIOADA POSTNATALĂ:

a) Cauzele organice

Cauzele organice pot avea o natură centrală sau periferică. Aici sunt cuprinse diferitele

traumatisme mecanice care influenţează negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau

afectează auzul şi organele fonoarticulatorii.

Printre cauzele organice enumerăm:

 Leziuni ale sistemului nervos central provocate de unele traumatisme mecanice

 Afecţiuni ale aparatului auditiv, fonoarticulator care împiedică recepţia şi emiterea

sunetelor (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, limbii, vălului palatin,

maxilarelor, etc.)

 Boli infecţioase ale copilăriei (encefalită, meningită, scarlatină, tuberculoză, rujeolă,

etc.)

 Incompatibilitate Rh, carenţe nutritive, factori care acţionează la naştere (diverse tipuri

de traume, travaliile prelungite, etc.)

 Intoxicaii cu substanţe chimice, medicamente, alcool care pot afecta organic sau

funcţional mecanismele neurofiziologice ale limbajului.

b) Cauze funcţionale

 Tulburarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie la nivelul cortexului

 Insuficienţe funcţionale ale sistemului nervos central

 Insuficienţe motorii la nivelul aparatul fonoarticulator (spasticitate sau tonus scăzut al

muscuaturii, etc.)

 Deficienţe ale auzului fonematic (hipoacuzii, discriminare senzorială redusă, etc).

c) Cauze neuropsihologice

 Deficienţe mintale

 Tulburări ale memoriei, atenţiei, reprezentărilor vizuale şi acustice

 Tulburări în sfera personalităţii (neîncredere în sine, timiditate, supraaprecierea

imaginii de sine, etc.)

d) Cauze psihosociopedagogice :

 Slabă stimulare a vorbirii copilului în ontogeneză timpurie

 Carenţe pedagogice (stimulare deformată a vorbirii, imitarea unor modele cu vorbire

deficitară )

 Suprasolicitare, stări conflictuale, oboseală, fenomenul de bilingvism (obligarea

copilului de a învăţa o limbă străină înainte de a-şi forma deprinderile necesare în

limba maternă, etc .

Cauzele organice periferice ale tulburărilor de limbaj :

 numeroase modificări structurale pot să apară şi prin acţiunea unor cauze dobândite.

Astfel, multe din aceste modificări sunt rezultatul unei îngrijiri negligente

 În anomaliile maxilo-faciale sunt încriminate poziţiile de hipeflexie sau hiperextensie

a capului în timpul somnului care pot determina unele malformaţii

 De asemenea, obiceiul vicios de a dormi cu gura deschisă (din cauza unor obstacole

ale căilor aeriene superioare ) pot atrage după sine o nedezvolare a musculaturii

labiale, în special a muşchiului orbicular

 Sugerea sistematică, luni şi chiar ani de-a rândul a degetului mare, mai ales la copiii

rahitici, împinge palatul tare în sus şi maxilarul înainte, cauzând în mod frecvent

deformări orofaciale .

Sugerea degetului îndoit în jos poate provoca progenie.

Nerespectarea factorilor igienici constituie o altă cauză care poate provoca anomalii în

dezvoltarea organelor de vorbire la copii. Proastă îngrijire a urechilor poate fi cauza a

afecţiunilor de natură infecţioasă ca , otite medii, otite medii catarale, otite supurate,

otomastoidită, edeme inflamatorii ale tecii nervului acustic, etc.

Netratatea acestor afecţiuni şi a focarelor infecţioase contribuie la extinderea

procesului în faringe şi laringe cu urmări asupra vorbirii şi în special asupra vocii.

Tulburările organice primare pot conduce, prin interacţiunea organelor de vorbire,

tulburări funcţionale secundare. Astfel, de exemplu, despicătură palatină se răsfrânge negativ

asupra dezvoltării auzului fonematic, deficientele de auz se răsfrâng asupra articulaţiei

sunetelor.
O altă grupă de cauze ale tulburărilor de vorbire o formează leziunile nervilor motorii

inferiori ai musculaturii organelor periferice ale vorbirii.

Apar uneori leziuni localizate ale nervilor motorii inferiori cu un focar care sunt suficient de grave.

Paraliziile neuronilor motori inferiori pot tulbura vorbirea: fie în mod direct sau indirect.

1.4.CAUZELE NEURO-PSIHOLOGICE

Apar la acele persoane care au din naştere o construcţie anatomo-fiziologică anormală:

 persoanele cu deficientă mintală,

 persoanele cu tulburări de memorie,

 cele cu tulburări de atenţie,

 cele cu tulburări de auz sau tulburări de văz.

Devierile de la vorbirea normală sunt determinate şi de un alt grup de cauze psihogene:

 neîncrederea în sine,

 timiditate exagerată,

 subaprecierea sau supraaprecierea .

Forme specifice a cauzelor psihogene ale tulburărilor de limbaj :

 Sub influenţa unor sfaturi neadecvate, tulburările de

limbaj se pot intensifica,

 De exemplu, dacă un medic va spune unui copil că are ,,gură de lup” şi că nu va putea

vorbi, îi va produce adeseori o gravă inhibiţie verbal pe baza căreia se poate instala

mutismul ,

 solicitarea de către unele cadre didactice a unor copii de a vorbi mai repede şi mai ales

luarea lor în derâdere, care poate constitui un factor de apariţie a bâlbâielii,

 Condiţiile de mediu şi de educaţie nefavorabile dezvoltării psihice normale a copilului:

 dizarmonie în cadrul familiei,

 conflicte între părinţi,

 conflicte între ceilalţi membri ai familiei,

 violentă verbală,

 lipsa relaţiilor strânse între membrii familiei,

 lipsa de preocupare a părinţilor faţa de copil,

 neglijarea copilului,

 educaţia scăzută a părinţilor,

 analfabetism.

 Modul în care se vorbeşte cu copilul este foarte important în dezvoltarea limbajului.

Cu copilul trebuie vorbit calm, liniştit, lipsit de nervozitate şi plin de afecţiune.

Comunicarea trebuie să stimuleze şi să solicite copilul verbal.

De aceea, părinţii care nu vor comunica suficient cu copiii lor, se pot trezi mai târziu că aceştia suferă de
o tulburare de limbaj.

 Metoda de educaţie aplicată copilului este foarte importantă în dezvoltarea limbajului,

putând cauza apariţia unei tulburări de limbaj. Copilul mic nu trebuie încurajat

să folosească un limbaj incorect sau neadecvat vârstei lui, nu trebuie

să imite persoane sau personaje animate care au o vorbire deficitară.

Copilul mic nu trebuie suprasolicitat deoarece oboseală excesivă poate cauza

apariţia tulburărilor de vorbire ,de asemenea,

nu trebuie forţat să înveţe o limbă străină înainte de a-şi forma

deprinderile de a vorbi în limba sa maternă .

Capitolul 2 TULBURARILE LIMBAJULUI SCRIS – CITIT

2.1. DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE

Cei mai multi autori folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările parţiale, şi agrafie-alexie,
pentru tulburările totale .

Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive.
Astfel, dislexia poate fi definită prin toate tulburările ce apar in procesul de achiziţie a lexicului.
Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa evoluţie.
Invăţarea lui ca proces complex este destul de dificilă.În actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu
sunt simple oscilaţii ale procesului de cunoaştere, ci o incapacitate de exprimare . În cadrul tulburărilor
scrisului, recunoaştem agrafia, disgrafia, disortografiile şi discaligrafiile.

Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la copii, ea implicând
grave tulburări la nivelul structurilor centrale.

Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi de
a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare

Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în invăţarea şi formarea deprinderilor de

citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie
ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători la structura psihică a
subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale,
de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a
unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă
prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni
şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri si substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme,
deformări de litere si grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neîntelegerea
completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi in final, neputinţa de a
dobândi abiliăţile corespunzătoare vârstei.

2.2.Vârsta optimă a însuşirii scris-cititului

Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de factori: dezvoltarea psihică generală,

dezvoltarea intelectului, dezvoltarea motric generală, nivelul achiziţiei verbale, calitatea conduitei
verbale, motivaţia şi interesul de a însuşi noile achiziţii.

Succesul în formarea deprinderilor de scris este influenţat de exerciţiile din etapa prescolară şi şcolară,
de controlul permanent .

Dezvoltarea psihică generală, formarea capacităţilor de a fi atent, spiritul de ordine şi de raţionalizare a

mişcărilor au o mare importanţă în dezvoltarea scrisului şi a cititului.

Din punct de vedere psihic şi fizic copilul de şase ani este apt pentru învăţarea scris-cititului. În plan
biologic are loc o creştere a întregului organism prin procesul de osificare la toate categoriile de vârstă, a
coloanei vertebrale, a toracelui şi claviculei, a dezvoltării musculaturii, a articulaţiei şi tendoanelor ce
sporesc precizia şi viteza în mişcări. Cu cât kinestezia mâinii este mai dezvoltată, cu atât au loc
coordonări mai precise în executarea grafemelor, a desenului, a activităţilor manuale, iar fenomenul de
oboseală nu se instalează atât de repede.
Posibilităţile copilului de 6 ani de a însusi scris-cititul se datoresc şi condiţiilor moderne (cărţi colorate
pentru copii, emisiunile de radio şi TV), dobândind mai multe cunoştinţe din domenii diferite şi
crescând interesul faţă de evenimentele din lumea înconjuratoare.

Cea mai riguroasă organizare mentală dintre toate formele limbajului este scrisul, ce implica un efort
voluntar în raport cu gradul de formare a stereotipurilor dinamice . Corelaţia dialectică intre evoluţia
intelectului şi a scrisului o întelegem numai daca avem în vedere că tulburările scrisului influenţează tot
mecanismul , iar dereglările din planul mental se reflectă atât în conţinutul celor scrise, cât şi în
executarea grafică a simbolisticii respective.

Scris-cititul este un act complex deosebit de intelectualizat,în care construcţiile lexicale şi gramaticale ale
limbii sunt mai bine reprezentate, se elaborează mai anevoios şi nu se reduce la o simplă transpunere
grafico-lexică a vorbirii. Scris-cititul presupune o concentrare maximă a ideilor, a cărei complexitate este
dată de sensuri şi semnificaţii implicite ca urmare a creşterii valorii contextului, nu prin simplificarea
coţinutului comunicării.

Raportul între scris şi motricitate este mai complex, nivelul operativ devenind condiţie necesară în
formarea mecanismelor implicate în scris. Relaţia dintre evoluţia vorbirii şi a motricităţii e mai usor de
observat pentru că perioada de constituire a vorbirii, de exprimare şi de formare de propozţii şi fraze este
spontană .

O condiţie a perfecţionarii senzaţiilor vizuale, auditive, kinetice şi tactile, care stau la baza formarii
abilităţilor de scris-citit, este organizarea şi dezvoltarea temporo-spaţială. Astfel, o bună exersare a
scrisului este asigurată de secvenţa mişcărilor precise în timp şi de precizia succesiunii lor în spaţiul
grafic. Abilităţile scrisului se formează rapid dacă progresul în dezvoltarea motricităţii este mare.

Maturizarea psihică generală ce se implică în întregul sistem al limbajului, mai ales in scris-citit, şi
evoluţia sistemului nervos sunt strâns legate de dezvoltarea psihomotricităţii.

Un scris rapid şi frumos este realizat de către copiii cu o bună dezvoltare motorie. Ca urmare , ei vor
manifesta faţă de această activitate o atitudine pozitivă. Deficienţa lor va duce de cele mai multe ori la
tulburări de scris-citit.

Învăţarea şi maturizarea constituie factori importanţi in însuşirea deprinderilor de scris. Metodele de

predare şi de antrenament vor duce la realizarea învăţării punându-ş i în mod cosiderabil amprenta asupra
ei. Trebuie precizat că nu există metode unitare de predare în şcoală a scris-cititului şi de asemenea nici
sistemul de cerinţe faţă de elevi nu este uniform în toate şcolile.

2.3.Etapele învăţării scris-cititului

Pentru învăţarea scris-cititului copilul trebuie să aibă o vârsta mintală echivalentă cu cel puţin vârsta de 5
ani, deoarece acum este posibilă transpunerea grafică a sunetelor din vorbirea articulată şi înţelegerea
simbolisticii literelor, pentru ca percepţia şi gândirea capătă forţa necesară pe linia organizării şi
sistematizării.
Factorii învăţării scris-cititului în procesul instructiv-educativ :

1. Calităţile de pedagog ale învăţătorului;

2. Particularităţile obiective ce privesc metodologia predării cunoştinţelor;

3. Particularităţile subiective specifice elevului.

Sunt două feluri de manifestare a neatenţiei la copii: copii neatenţi pasivi, ce sunt liniştiţi, dar se gândesc
mai tot timpul la altceva, şi copii neatenţi activi

Sunt trei etape importante în analiza însuşirii şi dezvoltării abilităţlor de scriere şi citire : preabecedară,
abecedară, postabecedară.

Însuşirea simbolisticii scris-cititului este facilitată în perioada preabecedară prin dezvoltarea capacităţii
copilului de a discrimina şi combina unităţile fonetice. Deoarece copilul este pus în situaţia de a despărţi
cuvintele în silabe şi sunete, iar prin unirea silabelor şi a sunetelor să ajungă la cuvinte.

Caracteristica perioadei abecedare este aceea ca şcolarul posedă capacitatea de a stabili raporturi între
grafeme si foneme. Uşurarea procesului citirii, prin perceperea literelor ce compun cuvântul şi a
cuvintelor ce compun propoziţia sau îngreunarea citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a
citi fiecare unitate în parte şi are tendinţa de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării
înţelegerii sensului cuvintelor şi a contextului.

Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare şi poate realiza scris-
cititul, ce se perfectionează continuu, pe baza existenţei unor deprinderi.

Integritatea analizatorilor are un rol important în formarea abilităţilor scris-cititului: pentru citit
analizatorii auditiv şi vizual, pentru scris analizatorii auditiv, vizual şi kinestezic.

Atât pe linia învăţării, cât şi pe cea a înţelegerii, scris-cititul sunt strâns legate intre ele. Putem spune că
cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în
comparaţie cu scrierea, datorită formei de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'.

Copilul la începutul însuşirii cititului percepe în mod separat unităţile din care este constituit cuvântul şi
depune eforturi evidente pentru sinteza lor.

Capacităţile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a textului citit, precum
şi conţinutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunţurile verbale ale cititorului, sunt factori de care
depinde înţelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul este încărcat de semnificaţii şi sensuri
multiple, efortul de decodificare este mai mare.

Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit

Disgrafia-dislexia nu este numai o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica
scheme motorii sau perceptive suficient de difereţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-
citire.

Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi in funcţiile superioare ale limbajului, tulburări
de percepţie, preluarea noţiunilor, reţinerea formei . Există o serie de dereglări care provoacă două tipuri
de tulburări în cadrul afecţiunilor disgrafice-dislexice:

a. Tulburări de organizare spaţială şi de lateralizare ce acţionează în planul

percepţiei literelor, cuvintelor, impiedicând respectarea ordinii de desfăşurare ,
ducând la confuzii dreapta-stânga ;
b. Tulburări de organizare temporală ce conduc la întreruperea continuităţii seriilor
de elemente din care sunt alcătuite cuvintele şi propoziţiile, acestea ducând la un
deficit de înţelegere a limbajului impresiv.

În ceea ce priveşte randamentul şcolar la copiii disgrafici-dislexici se înregistrează eşecuri care pot merge
pâna la pierderea anului şcolar. La majoritatea disgrafo-dislexicilor întâlnim:

manifestări sechelare în intelect;

tulburări in funcţiile superioare ale limbajului;

deficit de abstractizare-generalizare;

fatigabilitate, deficit de concentrare.

În ceea ce noi numim cuvinte conflictuale (care atunci când se transpun în grafică solicită o analiză a
fenomenelor componente şi o sinteză fonetică) se descoperă natura fenomenului de disfonografie.

O constatare ar fi ca elevii din clasele mici comit o mare parte din greşelile de scriere datorită conflictului
care apare între particularităţile regionale şi normele standard ale limbajului literar cerut în scoală. În
mod obişnuit se susţine că procesul scris-cititului se automatizează, deci intra în faza finală a
deprinderilor, la sfârşitul clasei a doua.

Trebuie reţinut faptul că, în epoca actuală, se introduc în limbajul folosit în procesul de învăţământ
extrem de multe cuvinte noi, a căror unitate fonologică se fixează în limbajul copilului tocmai prin
scriere-citire.

Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate două categorii

de factori:

A) Factori ce aparţin subiectului:

deficienţe de ordin senzorial;

gradul dezvoltării intelectuale;

slaba dezvoltare psihologică;

starea generală a sanătăţii;

reacţii nevrotice;

condiţii motivaţionale;

instabilitate emoţională;

deficienţe pe linia activităţii şcolare;

nedezvoltarea vorbirii;

leziuni ale creierului;

B) Factori ce aparţin mediului:

- slaba integrare în colectiv;

- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;

- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;

- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

- există alte trei categorii de factori ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:

- factori materni;

- factori socio-economici;

- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.

Astfel, se consideră ca sarcinile purtate dificil, ca şi naşterile grele ce se soldează cu leziuni la nivelul
creierului pot fi factori nocivi în tulburările grafice-lexice.

Factorii socio-economici se referă la condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul.

Ne vom opri la cea mai concludentă clasificare, precizată de E. Verza:

a) Perturbări ale elementelor primare (de baza) ale grafismului - pot avea o cauză centrală sau periferică şi
pot fi însoţite de tulburări de vedere, tulburări ale auzului fonematic.

Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă:

 disabilitatea de a reproduce o figură geometrică dupa model;

 dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;
 imposibiltatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos, stânga-dreapta;
 dificultăţi considerabile în respectarea proporţiilor de tangenţă, paralelă;
  dificultăţi în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.

Ignorarea acestor dificultăţi ce apar la nivelul elementelor primare ale grafismului conduc la o altă serie
de tulburări:

 dificultatea de a lega într-o structură unitară fragmentele grafice care compun o literă: codiţa
ramâne la o distanţă sensibilă faţă de oval;
 dificultatea de comutare a sonorului în schema grafică: copilul poate desena litera ,, o,, dar nu-i
reţine denumirea;
 dificultăţi de legare într-o unitate a doua sau mai multe litere care să reprezinte o silabă sau un
cuvânt;
 dificultăţi de conectare a sensului la semnele grafice începând cu silaba şi terminând cu
propoziţia.

Acest complex de tulburări este frecvent la copii normali şi cu deficienţă mintală care reproduc lecţia pe
dinafară. Încercarea de recitire inversă a cuvântului scris nu este posibilă. Datorită contextului ilustrator
şi al repetărilor copilul învaţă textul auzit dar nu descifrează scrierea.

Se poate considera această dificultate ca una din formele cele mai periculoase ale tulburării procesului de
învăţare a citit-scrisului.

b) Disgrafia-dislexia specifică sau propriu-zisă:

Este întâlnită la subiecţii care nu se pot exprima în scris pentru că ei nu sunt capabili să realizeze
legăturile între sistemul simbolic şi literele care reprezintă sunetele, cuvintele, fraza.

Disgraficul-dislexicul nu este capabil sa scrie literele dupa dictare desi aceste litere le poate reproduce
individual.

c) Disgrafia-dislexia de evoluţie este caracterizată prin:

Confuzii ce apar în transcrierea unor litere asemanatoare din punct de vedere al formelor sonore: f-v, p-b,
t-d, v-z; cu cât dificultăţile de discriminare verbal-auditivă sunt mai accentuate, cu atât confuziile sunt
mai frecvente .

Omisiunile formează o altă caracteristiă a disgrafo-dislexiei de evoluţie. Cele mai frecvente se produc
prin eliminarea unor litere finale din formele plurale ale substantivelor sau adjectivelor, sau din interiorul
diftongilor şi triftongilor.

Frecvente sunt şi omisiunile de silabe, în special cele care se repetă sau sunt asemănătoare: lalelele,
luleaua, etc.

Omisiunea cuvintelor în întregime şi uneori a unor secvenţe întregi este caracteristică categoriei de
deficienţi mintali gravi

d) Disgrafia-dislexia motrică :
În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice caracterizate în general prin ilizibilitate şi
ritm extrem de lent în scris-citit.

Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcţie de trei caracteristici ale semnelor
grafice şi a motricităţii copiilor cu disgrafie-dislexie, şi anume:

Proasta organizare a paginii;

Textul nu are unitate şi este dezorganizat pe pagină;

Spaţiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;

Nu se respectă orizontala rândului;

Lipsa spaţiului alb;

Dansul cuvintelor;

Neîndemânarea;

Trăsături de proastă calitate;

Erori de formă şi de proporţie;

Litere trasate ferm ;

Litere deformate;

Scris exagerat de mare sau prea mic;

Scris împrăştiat sau prea înghesuit.

2.4.Ttipurile de disgrafie motorie sunt:

TIPUL I

Rigid, crispat, caracterizat prin tensiune, scris înclinat spre dreapta, trăsături singulare, cuvinte înghesuite,
lipsa de spaţiu între rânduri;

TIPUL II

Deformat, opus primului tip de disgrafie motorie, caracterizat prin trasături încetinite, neregulate, scris
mic şi rotund, neregularităţi în dimensiunea literelor, aspect general de neglijenţă, forme neprecise care
dau impresia că scrisul nu avansează de la stânga spre dreapta.

În general acest scris se caracterizează mai puţin prin perturbarea motrică, ci mai ales prin ansamblul
scrisului care este, de obicei, neregulat, împrăştiat.
TIPUL III

Impulsiv, dinamic, precipitat, lipsit de control, cu numeroase mişcari bruşte şi neregulate, forme
neprecise, litere confuze, organizare proastă a paginii, nerespectând în mod deosebit marginile, finalurile
cuvintelor şi semnelor diacritice sunt prelungite şi accentuate, legăturile sunt infantile, există curbe şi
unghiuri ascuţite.

TIPUL IV

Stângaci, neîndemânatici, forme greoaie şi neproporţionale ale literelor, legături infantile între litere,
pagina prost organizată, cuvintele dansează pe linie, spaţiile sau rândurile neuniform repartizate
determinând un aspect de dezordine şi confuzie.

TIPUL V

Lent şi precis, preocupare pentru organizarea paginii respectând liniile şi marginile, litere precise şi bine
conturate, puţine neregularităţi în privinţa direcţiei şi dimensiunii literelor.

Disgrafia motrică conduce la scrierea defectuoasă (deformarea literelor), la tulburări caligrafice, la

discaligrafii.

e) Disgrafia-dislexia de tip spaţial

Se caracterizează prin patru aspecte:

1.Scrierea pe partea dreaptă a paginii;

2.Imposibilitatea de a menţine linia dreaptă;

3.Nerespectarea iteraţiei în mod deosebit la elementele grafice ale literelor m, n, a, foarte rar la literele
izolate, deseori la grupurile de litere;

4.Separarea în părţi a cuvintelor.

Dezvoltare şi simptomatologie în disgrafie - dislexie

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor negative a scris-cititului cu

un caracter constant şi tendinţa de a se agrava

Se pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este constituită din cei ce scriu şi citesc extrem
de încet în raport cu cei ce nu prezină astfel de deficienţe, cele mai evidente nu le au la dictare, ci la
copierea unui text.

La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie , dar care nu pune probleme deosebite în învăţarea scrisului cu
mâna dreaptă.

Există termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi bradigrafie pentru viteza redusă în scriere, ca derivat
al bradilaliei ce desemnează vorbirea lentă.
Toate aceste dificultăţi fac sa apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o serie de caracteristici:

 Omisiuni de grafeme şi cuvinte;

 Adăugiri de grafeme şi cuvinte ;
 Inlocuirea unor grafeme cu altele ;
 Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele respective ;
 Nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală a unor grafeme,
sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcţiei de scris;
 Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea unui grafem
în locul altuia.

În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:

 greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină pe dislexic
să încerce ghicirea lor;
 greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct de vedere auditiv;
 greutăţi în întelegerea celor citite;
 omiterea unor foneme sau cuvinte;
 emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare în vorbire.

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice

Agramatismele cele mai evidente sunt:

 Despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând;

 Despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună;
 Unirea unor cuvinte care se scriu despărţit;
 Scrierea substantivelor proprii cu litera mică.

Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este dezordonat, împrăştiat, cu grafeme ce variază ca
proporţie, rânduri ce se suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între rânduri.

d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte

Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o serie de factori printre care cei mai
importanţi privesc:

 Locul ocupat de o anumită litera sau grafem în raport cu altele;

 Lungimea şi dificultatea cuvântului scris;
 Dificultatea realizării grafice a grafemului.

Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al omiterii de silabe la începutul sau la
sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui, ceea ce determină ciuntirea cuvântului. Alte caracteristici privesc
omisiunile de cuvinte,îin special a celor de legatură, care denota o slabă centrare psihică pe operaţia
efectuată.

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte

Adăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau fenomenul se manifestă sub forma
repetării cuvintelor de legatură, însa în ambele situaţii cauza nu este reprezentată de neatenţia subiectului,
ci de slaba posibilitate de concentrare a atenţiei

Aşa cum bâlbâiala şi logonevroza determină în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii de
sunete, în acelaşi mod are loc transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme

Grupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile reprezentative pentru tulburările
limbajului scris, spre deosebire de omisiuni şi adăugiri aici conturându-se anumite reguli după care se
desfăşoară substituirile şi confuziile.

În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere şi grafeme asemănătoare din
punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; ş-s; ţ-t şi invers.

g) Contopiri şi comprimări de cuvinte

Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care se uneşte cu primul
grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi, cititorul se descurcă mai uşor , dar
dificultăţile apar în cazul contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele de legatură.

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor

În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă.

Neîndemânarea accentuează deformările , deoarece adeseori literele sunt retuşate, iar liniile ce le unesc au
întreruperi şi îngroşări

Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris nu se descurcă, iar în cazul în care i
se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de timp, nu şi-l recunoaşte.

i) Scrisul servil si scrisul în oglindă

Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga, ceea ce duce la
deformarea grafemelor .În asemenea situaţii, grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea necesară
pentru a putea fi percepute uşor.

Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel se ajunge la o reflectare
inversă a imaginii respective pe creier.

Metode şi procedee de corectare a disgrafiei şi dislexiei

În corectarea disgrafiei şi dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective importante în raport de
care se adoptă metodele şi procedeele cele mai adecvate. Dintre acestea, enumeram următoarele:

 simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial;

 natura etiologiei dislexo-disgrafiei;
 dacă tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficienţă (de intelect,senzorială, psihică);
 nivelul dezvoltării psihice a logopatului;
 care sunt rezultatele şcolare ale logopatului;
 vârsta logopatului;
 nivelul de dezvoltare a limbajului în general;
 caracteristicile percepţiei auditive şi vizual-kinestezice
 specificul orientării spaţio-temporale;
 reflectarea în planul personalităţii a tulburărilor de limbaj.

În terapia dislexo-disgrafiei se pot folosi două categorii de metode şi procedee:

A. Metode şi procedee cu caracter general.

B. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic.

Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele sunt deosebit de importante
deoarece, pe de o parte, pregatesc subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru aplicarea
metodologiei specific logopedice, iar pe de altă parte, întăreşte organismul (fizic si psihic).

1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâini.

Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea
ce contribuie la o mai bună ţinere a instrumentului de scris, evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe foaia
de scris, iar ca efect, creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri corecte. Toate exerciţiile trebuie să
contribuie la sincronizarea grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii. Aceste exerciţii trebuie să se
desfăşoare sub formă ritmică. De asemenea, exerciţiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea
generală a organismului, dar şi pentru realizarea organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea
mişcărilor fine şi sincronizate.

2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic.

Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii,de a distinge între sunet şi litera, între
sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia
determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminarii. Folosirea cuvintelor
sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială.

În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială

devine condiţie sine qua non, pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării
literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiunii rândurilor şi păstrarea spaţiilor dintre ele se
constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică.

Sunt indicate exerciţii care duc la conştientizarea raporturilor stânga-dreapta,înainte-înapoi, deasupra-

dedesubt, sus-jos.

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii.

Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teama de insucces – ceea ce îl face pe subiect să

trăiască momente stresante. Repetarea insuccesului şcolar accentuează starea de oboseală intelectuală şi
fizică.

Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace procedeu este acela al psihoterapiei. Ea
se foloseşte cu scopul de a înlătura stările psihice conflictuale, determinate de deficienţa de scris-citit. În
primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite greşeli.

B. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic

Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific logopedică a dislexo-disgrafiei:

1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii deficitare, activitatea de corectare
trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii.

2.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu manifestarea primelor elemente cu
caracter dislexo-disgrafic.

3.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în plan lingvistic, cât şi în cel logic.

Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să directioneze activitatea de terapie:

 corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei;

 exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-disgrafice;
 colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea logopedică;
 colaborarea cu părinţii logopatului;colaborarea cu învăţătorii, educatorii în vederea manifestării
tactului şi îngăduinţei
 necesare faţă de elevul logopat;
 exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte elevul în şcoală.

Procedee:

+ într-un text se subliniază litera sau literele afectate;

+ subiectul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi subliniaza literele sau

+ cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris;

+ după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de litere sau cuvinte de pe scheme-
planşe, apoi se vor scrie;

+ la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca apoi să fie completat de copil.

4.Dezvoltarea capacităţii de discriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică.

Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a
structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune daca se porneşte de la cuvinte mono şi
bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai
multe culori.

5 .Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris.

a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie la dezvoltarea vorbirii copilului, dezvoltă
interesul pentru citit şi poate fi apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale.

b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor care au un anumit grad de

dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citeasă şi să le scrie.

c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată cu terapeutul şi scrie sub supravegherea
acestuia. Fiecare greşeală este corectată imediat, ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de
scriere-citire.

d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecti citesc şi scriu în acelaşi timp şi se corectează reciproc prin
schimbarea alternativă a rolurilor. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilentă, formarea-
dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit.

e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie pe tablă una sau mai multe propoziţii,
apoi indică un alt coleg care să continuie acţiunea.

f) Citirea şi scrierea în ştafetă a greşelilor – subiectul citeşte sau scrie pâna în momentul comiterii unei
greşeli, apoi continuă un alt coleg în mod asemănător.

g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citeşte sau scrie cu dificultăţi este
repetată de două ori, spre deosebire de celelalte ce se scriu şi se citesc normal.

h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol în cadrul unei povestiri şi va citi sau
scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost investit. El învată să fie atent, se obişnuieşte cu
starea de aşteptare, ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie.

i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să
cuprindă în câmpul său perceptiv unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii.
j) Exerciţii de copiere, dictare şi compunere. Cele mai multe greşeli se fac la compunere. Copierea
contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu
diferenţele dintre ele. Dictarea este mai dificila pentru dislexo-disgrafici şi de aceea trebuie alese texte
scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile subiectului.

6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei.

Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Şi în acest caz se respectă principiul
de la simplu la complex.

7.Terapia dislexo-disgrafie trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice.

Explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se exersează, ca şi solicitarea

subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări, facilitează stimularea activităţii psihice pentru
transpunerea ideilor în planul comportamental verbal

8.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice.

Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare mai întâi a grafemelor şi
literelor separate, apoi în combinţii de cuvinte mosilabice, bi- şi trisilabice. Este necesar să se folosească
şi grupurile diftongilor, triftongilor pentru ca aici au loc cele mai multe confuzii. Poziţia ocupată în
cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.

Specificul disgrafiei şi dislexiei în debilitatea mintală

La copiii cu deficienţă de intelect limbajul se dezvoltă cu întârziere sub toate aspectele sale. Cu cât
deficienţa intelectuală a unui copil este mai pronunţată, cu atât limbajul său apare cu mai mare întârziere
şi rămâne la un nivel mai scazut la vârsta adultă.

Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare al limbajului şi nivelul intelectual este
justificată prin faptul că :

Nu orice întârziere în dezvoltarea limbajului este un indiciu cert al deficienţei mintale, desi cea mai
frecventă cauză a apariţiei întârziate a vorbirii şi a scrierii o constituie deficienţa intelectuală .

Un alt contraargument ar fi acela că limbajul este un fenomen sensibil la condiţiile educative în care se
dezvoltă copilul (un copil cu imbecilitate uşoară supus unor influenţe educative intense poate dobândi un
vocabular suficient şi poate scrie acceptabil, comparativ cu un debil mintal lipsit de aceste condiţii).

Deosebirea între cei întârziaţi mintal şi copiii fără deficienţe mintale ar consta în faptul că la cei din urmă
imperfecţiunile limbajului apar ca o particularitate a vârstelor mici şi dispar treptat de cele mai multe ori
fără o activitate corectivă specială

Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om (variabile în funcţie de
civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de dezvoltare intelectuală, motorie şi
afectivă.
Datorită faptului că experieţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi prelucrare a informaţiilor
sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de organizator al vieţii psihice la debilul
mintal, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de scris-citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase
oscilaţii şi întoarceri la stadiile iniţiale,în care motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptate la
situaţii noi. De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la
eşecuri şcolare repetate.

Există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările
limbajului.

Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi presupune însuşirea

unor forme lingvistice complexe a unui mod de exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir
logic, coerent al gândirii şi care necesită participarea intenţionată, voită, afectivă şi conştientă la actul
scris-cititului. Însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în sfera
acestui act se repercutează atât în sfera psihică, cât şi în sfera socială a individului. La deficienţii mintali
dereglarea scris-cititului îngreunează integrarea social. În acest context, disgraficul-dislexicul deficient
mintal poate deveni sau descurajat, pasiv, nepăsator, introvert, tăcut. Clement Launay subliniaza că,
înaintând în vârsta, dacă nu se corectează, disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de
comportament, în sensul că pot devin agresivi în familii şi societate, au o personalitate nematurizată şi
aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă.

Tratamentul

Anumite tulburări de limbaj dispar odată cu vârsta,o parte din ele pot fi înlăturate prin
intermediul ajutorului nesemnificativ al logopedului în lucrul cu părinţii sau în cabinetul
logopedic din cadrul policlinicii ori dintr-o grădiniţă obişnuită. Copiii cu tulburări grave de
limbaj au nevoie de ajutorul obligatoriu îndelungat al logopedului .

Cum putem ajuta copiii cu tulburări de vorbire?

- Trebuie să înţeleagă faptul că:deficienţa lor în vorbire se poate corecta, nu este ceva care
trebuie să-i izoleze de ceilalţi copii şi alţi copii au trecut prin aceleaşi situaţii, toţi avem
atât calităţi cât şi defecte şi nimeni nu este perfect, prin voinţă şi perseverenţă putem
depăşi momentele dificile.

Caracterul aplicaţiilor terapeutice oferite se bazează pe activităţi plăcute copiilor cum ar fi: povestea,
jocul, desenul. Cu cât mai devreme vă adresaţi la logoped, cu atît mai reuşit va fi lucrul de corecţie cu
copilul dumneavoastră.