Sunteți pe pagina 1din 71

Universitatea “Andrei Şaguna”, Constanţa

CURS TEHNICI DE CONSILIERE 2007-2008


Lect. univ. drd. Ghiursel REGEP

Curs 1-2: ACTIVITATEA DE CONSILIERE REPERE TEORETICE GENEREALE

1. DEFINIRE

Necesitatea consilierii (din limba engleză: guidance, advice) psihologice şi


educaţionale s-a conturat la începutul secolului XX, mai întâi în S.U.A. Apariţia acestui tip
de activitate a fost generată de necesitatea orientării şi selecţiei profesionale.Începând cu
deceniul al cincilea al secolului XX consilierea este recunoscută ca profesie. Concomitent, în
aceeaşi perioadă a avut loc apariţia mai multor teorii care aveau ca prim obiectiv definirea şi
fundamentarea principalelor repere din cadrul activităţii de consiliere. Se poate considera că
specificitatea demersului de consiliere constă, la modul cumulativ, în găsirea de
alternative, sprijinirea în identificarea obiectivelor şi furnizarea de informaţii referitoare la
particularităţile elevilor .
Consilierea psihologică şi educaţională reprezintă:
- tehnică de informare şi de evaluare
- un mijloc de a modifica în sens pozitiv comportamentul subiecţilor
- o experienţă de comunicare
- o căutare comună a sensului vieţii
Altfel spus, consilierea reprezintă, în mod simultan,
- relaţie umană
- o formă specifică de comunicare, formă care implică ascultarea o activitate care
are ca scop prevenirea/ameliorarea/gestionarea situaţiilor de criză
- o formă confidenţială de a acorda ajutor
- o activitate realizată de specialişti.

2. CARACTERISTICI
1
In cadrul procesului de consiliere specialistul asigură:
- confidenţialitatea, ca premisă a inducerii unui real sentiment de siguranţă la
nivelul subiectului consiliat
- non-judecarea i ascultarea activă
- suportul afectiv
- respectul faţă de client
- responsabilizarea pentru realizarea obiectivelor fixate în comun.
CONSILIEREA, BAZATĂ PE PRINCIPIUL DEZVOLTĂRII PERSONALE A
CLIENTULUI, ARE UN CARACTER CONFIDENŢIAL, ESTE O RELAŢIE DE
SPRIJIN, AJUTÂND CONSILIATUL SĂ-ŞI IDENTIFICE RESURSELE.

Activitatea de consiliere constă, indiferent de tehnicile utilizate, în:


- a nu intra cu "bocancii" în universul interior al consiliatuluI
- a nu prescrie "reţete"
- a crea un climat favorabil manifestării autentice a interlocutorului
- a vedea dincolo de aparenţe
- a facilita, la nivelul clientului, autocunoaşterea, autodefinirea, autoevaluarea
şi formarea abilităţilor de comunicare
- a ajuta consiliatul să-şi conceapă propriul scenariu, propriile strategii
acţionale şi propriile opţiuni, în conformitate cu resursele sale reale,
manifeste sau latente, în conformitate cu resorturile motivaţionale de care
dispune.

Un alt aspect intrinsic activităţii de consiliere este cel de inducere a schimbărilor, caz
în care voi accentua necesitatea parcurgerii integrale a următorilor paşi
o identificarea problemei
o culegerea de informaţii
o analiza datelor
o reformularea problemei, din perspectiv resurselor clientului
2
o identificarea variantelor acţionale şi luarea deciziilor
o transpunerea faptică a strategiilor de schimbare

o evaluarea în progres şi în proces a rezultatelor

Un psiholog interpretează în timpul consilierii limbajul nonverbal şi limbajul


paraverbal. Ce-ar mai trebui să observe un psiholog?
• Modul în care interlocutorii îl privesc sau îi evită privirea.
• Expresia facială a interlocutorului, dar mai ales schimbările acestei expresii.
• Stilul în care interlocutorul se prezintă.
• Constantele din cadrul comunicării paraverbale a interlocutorului

Algoritmul consilierii:
Pasul 1: Analiza situaţiei şi identificarea problemelor
Pasul 2:
a. Fixarea sau redescoperirea priorităţilor, a obiectivelor (axarea pe soluţii şi luarea
de decizii)
b. Evaluarea obiectivăp a raportului dezirabil-realizabil: Controlul
conştient/gestionarea situaţiei
Pasul 3. Evaluarea în process

3. CONCEPTE CHEIE

a. Consilierea privind cariera = activitatea prin intermediul căreia elevilor le


este facilitată cunoaşterea obiectivă a propriilor capacităţi, a competenţelor şi
resurselor personale.

Obiectiv central: crearea premiselor în vederea alegerii pertinente a traseului


şcolar/profesional individual.

3
b. Consiliere educaţională = activitatea prin intermediul căreia elevii, părinţii
şi cadrele didactice devin conştiente de factorii declanşatori ai diferitelor
fenomene negative (Exemple de astfel de fenomene: delincventa juvenilă,
abandonul şcolar temporar sau definitiv, inadaptare la cerinţele şcolii,
manifestarea agresivităţii etc.), cumulativ cu identificarea variantelor
acţionale de prevenire/ameliorare/eliminare a acestora.
Obiectiv central: crearea premiselor necesare realizării unui mediu
educogen, prin intermediul acţiunii convergente a tuturor agenţilor
educaţionali implicaţi în procesul educativ.

c. Terapie = tratarea deficienţelor; implică anamneză, diagnoza şi prognoza.

d. Consiliere psihologică= un proces focalizat pe autocunoaştere şi autoevaluare


obiectivă, cumulativ cu aspecte menţionate în cadrul consilierii educaţionale
şi a celei privind carierea.
Obiectiv central: transformarea în timp a consiliatului în decident autonom.

Paralelă consiliere — terapie


CONSILIEREA TERAPIA
Este orientată spre clienţi. Este centrată pe pacienţi.
Utilizează ipoteze socio-culturale, Utilizează ipoteze strict medicale.
coroborat cu cele din sfera
ştiinţelor educaţiei.
Este asociată cu procesul de Este asociată cu procesul de
învăţare. vindecare.
Este centrată pe comportamentul Este centrată pe cazurile în care
normal sau pe disfuncţii cu un graniţa normalităţii a fost depăşită,
caracter pasager, deficienţe care în pe perturbări majore la nivelul
general au fost generate de personalităţii pacientului.
degradarea mediului educogen.

4
4. CAZURI ÎN CARE ESTE INDICATĂ TERAPIA

o În cazurile de anxietate, adică în situaţiile în care se constată că o persoană are


permanent o teamă difuză, fără un obiect precizat al acesteia.
o În cazul fobiilor, adică în situaţiile în care persoana manifestă o teamă iraţională faţă de
un anumit obiect sau situaţie.
o În cazul atacurilor de panică, atacuri descriptibile ca apariţii bruşte sau intensificări
bruşte ale anxietăţii.
o În cazurile de depresie, adică în situaţiile în care subiectul trăieşte un sentiment acut de
tristeţe sau sentimente intense de culpabilitate, de autoînvinovăţire etc.
o În cazul tulburărilor de personalitate, adică în situaţiile în care
diagnosticul este cel de tulburare paranoidă a personalităţii
(= paranoia), de tulburare schizoidă, de tulburare schizotipală, de
tulburare disociată (= sociopatia), de tulburare Borderline, de tulburare histronică, de
tulburare narcisică, de tulburare anxioasă, de tulburare emoţional - instabilă, de tulburare
depresivă, de tulburare pasiv - agresivă etc.

5. NIVELURI DE CONSILIERE

a. Consilierea ca parte integrantă a funcţiei didactice - metodica specifică


fiecărei discipline de învăţământ.

b. Consilierea corelată cu funcţia didactică, caz în care este necesară o abilitare


suplimentară a cadrelor didactice13.

c. Consilierea separată de funcţia didactică - este furnizată doar de psiholog.

6. BENEFICIARII ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE: TOŢI AGENŢII


EDUCAŢIONALI
5
7. PERSONALITATEA CONSILIERULUI, PRINCIPALUL FACTOR CARE
INFLUENŢEAZĂ CALITATEA CONSILIERII
Consilierea eficientă presupune manifestarea unui complex aptitudinalo – atitudinal
specific profesiei de psiholog, i.e.: Consilierul trebuie să demonstreze capacităţi empatice
(empatia constă în capacitatea de a percepe cadrul intern de referinţă al interlocutorului,
cu toate componentele emoţionale ale acestuia, fără a te identifica cu acesta.), capacităţi
care se dezvoltă prin exersarea comunicării verbale şi nonverbale eficiente.
Consilierul trebuie să accepte necondiţionat interrelaţionarea cu subiectul, indiferent
dacă valorile acestuia diferă sau sunt diametral opuse.
Activitatea consilierului trebuie să se bazeze permanent pe contracararea gândirii
negative a interlocutorului, concomitent cu găsirea modalităţilor optime
de pozitivare a acesteia (exemplificare: contracararea posturii de victimă a clientului, prin
contraargumente logice).

8. PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE CONSILIERII DE SPECIALITATE


• Dezvoltarea competenţelor sociale ale clienţilor (este vorba vorba de optimizarea
interrelaţionării, de formarea abilităţilor de comunicare, a tehnicilor de influenţare
a celorlalţi, cumulative cu aspectele care fac obiectul “self-management-ului”)
• Dezvoltarea capacităţii de decizie, de acţiune, de fixare a priorităţilor, dar şi de
abilitare a clienţilor în domeniul managementului stărilor conflictuale, în cel al
stresului etc.
• Dezvoltarea capacităţii de mobilizare voluntară a clienţilor, cumulativ cu
antrenarea potentelor creative ale acestora
• Dezvoltarea spiritului de iniţiativă personală
• AUTODETERMINAREA

6
Curs 3: COMPARAŢIE ÎNTRE CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE

Există, de multe ori, confuzii între ceea ce înseamnă consiliere şi ceea ce înseamnă
psihoterapie. Manualele destinate practicienilor din aceste domenii utilizează într-o
manieră generică eticheta de consiliere şi psihoterapie.
Pe de altă parte, dihotomia consiliere-psihoterapie, se susţine. „Consilierea este
centrată pe ceea ce aparţine prezentului, acum şi aici, în timp ce psihoterapia priveşte
prezentul ca expresie a unei istorii care se repetă într-un context mereu schimbat” (I.
Dafinoiu în lucrarea Elemente de psihoterapie integrativă (2000), p. 20).
Pentru o mai clară viziune asupra celor două domenii se impune, însă, delimitarea
conceptelor.

1. Consilierea
Termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană
specializată, consilierul, şi persoana sau grupul care solicită asistenţă de specialitate,
clientul. Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare
şi colaborare reciprocă, ceea ce face posibilă exprimarea ideilor şi sentimentelor în
legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale,
în identificarea unor paternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii.
The British Association for Counselling, fondată în 1977, defineşte consilierea
ca fiind utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale pentru a facilita
autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a
resurselor personale.[…] Relaţiile de consiliere […] pot fi centrate pe aspecte ale
dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii,
controlul stărilor de criză, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor
afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (BAC,
1989, cf. Clarkson şi Pokorny, 1994, p. 8).

7
Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai
satisfăcătoare şi plină de resurse.
Consilierea este o tehnică de informare şi evaluare, un mijloc de a modifica
comportamentul, o experienţă de comunicare, o căutare în comun a sensului în viaţa
omului (R.W.Strowing). Aspectul esenţial al consilierii este confidenţialitatea şi
încrederea reciprocă.
Conform acestor definiţii, consilierea poate fi considerată ca fiind centrată pe
schimbare evolutivă (I. Dafinoiu, 2000).
O caracteristică importantă a consilierii este preocuparea pentru prevenţia
problemelor. Strategia de prevenţie constă in identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc
şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ şi să declanşeze
crize personale sau de grup.

2. Psihoterapia

Norbert Sillamy defineşte psihoterapia ca aplicare metodică a unor tehnici


psihologice determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane (1996,
p. 253).
Walton (1983) defineşte psihoterapia ca procedură de tratament, mediat printr-un
schimb verbal între pacient şi terapeut, al cărui scop este ameliorarea simptomelor şi
îmbunătăţirea adaptării sociale.
Abordând o perspectivă descriptiv-comprehensivă, G. Ionescu consideră
psihoterapia o formă de tratament psihologic structurată în tehnici şi metode, aplicată
în mod deliberat, în grup sau individualizat, de către un terapeut specializat,
•omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral şi o mai bună
sănătate şi pe care îl ajută spre o mai bună integrare;
•celui cu dificultăţi de relaţionare;

•celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;


•celui alienat, căruia îi dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de
8
resocializare (G. Ionescu, 1990, p. 24).

3. Relaţia consiliere-psihoterapie
Abordarea psihologică a primelor două categorii de persoane (omului sănătos
aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral şi o mai bună sănătate şi pe care îl
ajută spre o mai bună integrare şi a celui cu dificultăţi de relaţionare – în G. Ionescu,
1990, p. 24), intră, după opinia multor autori, în domeniul consilierii, centrată pe
schimbare evolutivă, pe dezvoltare şi maturizare. Psihoterapia vizează schimbare
revolutivă, presupune modificări structurale mai profunde.

Aşadar, se consideră că psihoterapia adoptă un model medical, clinic, curativ de


cele mai multe ori, în timp ce consilierea adoptă un model educaţional, un model al
dezvoltării fiinţei umane, în care crearea condiţiilor respectului, empatiei şi autenticităţii
favorizând valorificarea deplină a resurselor, potenţialului clientului. de care dispune cel
ce solicită ajutor.
Deşi diferenţa pare minimă, consilierii, de cele mai mu l t e ori, asistă persoane în găsirea
unor soluţii la problemele pe care le are subiectul sau în controlul unor situaţii de criză.
În psihoterapie se discută despre relaţia medic-pacient (presupunerea unei posibile boli),
în consiliere, de regulă, clientul este o persoană normală, care se confruntă cu anumite
probleme (moartea unei persoane apropiate, faliment în afaceri, infidelitate, probleme de
comunicare etc).
În faţa persoanei care solicită ajutor, însă, tehnicile şi metodele de intervenţie
utilizate se înscriu pe un continuum în care, practic, este greu să diferenţiezi între
psihoterapie şi consiliere.
În favoarea acestei idei, I. Dafinoiu prezintă ca argument: în domeniul
manifestărilor psihice şi comportamentale există un standard unanim acceptat al
normalităţii, iar atunci când se operează cu dihotomia normal patologic, graniţa dintre
acestea este un fir sinuos care traversează, de multe ori, teritorii disputate de ambele
instanţe;
9
4. Tipuri de consiliere

Literatura de specialitate identifică Există mai multe tipuri de consiliere (cf.


Adriana Băban, 2001, p. 16):
•informaţională : oferă informaţii pe domenii/teme specifice ;

•educaţională: oferă repere psiho-educaţionale pentru sănătatea mentală,


emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor ;
•de dezvoltare personală : contribuie la formarea de abilităţi şi atitudini care să

permită o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii


stării de bine ;
•suportivă: oferă suport emoţional, apreciativ şi material;

•vocaţionaiă: vizează dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

•de criză: oferă asistenţă psihologică persoanelor aflate în dificultate;

Pentru o mai facilă înţelegere a domeniului consilierii psihopedagogice vom opta


pentru următoarea clasificare :
• consiliere psihologică
•consiliere educaţională
•consiliere vocaţională

1) Consilierea psihologică, cu un spectru larg de


acţiune, integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl
Rogers. Problemele psihice nu mai sunt văzute în mod
obligatoriu în termeni de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii
nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eu-lui, de dezvoltare
personală şi de adaptare. Consilerea ajută subiectul „să se simtă bine cu sine, cu ceilalţi
şi cu lumea în care trăieşte, reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologic” (op.
cit., p.l6).

10
Capitolul II al lucrării tratează pe larg fundamentele teoretice şi practice ale
consilierii psihologice.

2) Consilierea educaţională poate fi definită ca o


relaţie interumană de asistenţă şi suport dintre persoana
specializată în psihologia şi consilierea educaţională (profesorul-
consilier) şi grupul de elevi, în scopul dezvoltării personale şi
prevenţiei situaţiilor de criză.
Trăsăturile definitorii ale consilierii educaţionale sunt următoarele (P.M. Sanborn):
•este un proces de dezvoltare: prin activitatea de consiliere se iniţiază un program

care are ca finalitate dezvoltarea personală, profesională şi socială a persoanei;


•are un rol proactiv: oferă soluţii, construieşte proiecte de dezvoltare personală sau

socio-profesională;
•implică responsabilitatea consilierului, oferind soluţii care să conducă la
optimizarea relaţiei elev-şcoală.

Diferenţe între consilierea educaţională şi consilierea psihologică (A. Baban. 2001. p. 20)
Consiliere educaţională Consiliere psihologică
CINE? Profesorul abilitat pentru activităţile de Psihologul şcolar
consiliere şi orientare
UNDE? In cadrul orelor de consiliere şi În cabinetul de consiliere
orientare şi dirigenţie
GRUP Clasa de elevi, părinţi Persoana (elev, părinte, profesor)
OBIECTIVE Dezvoltare personală Dezvoltare personală
ŢINTĂ
Promovarea sănătăţii şi stării de bine Promovarea sănătăţii şi stării de bine
Prevenţie Prevenţie
Remediere
TEMATICA • Cunoaştere şi imagine de sine • Evaluare psihologică
• Dezvoltarea unor abilităţi de • Consiliere în probleme:
comunicare şi management al emoţionale (anxietate, depresie),
conflictelor comportamentale (agresivitate,
• Dezvoltarea abilităţilor hiperactivitate), de învăţare (eşec

11
sociale-asertivitate şcolar,
• Dezvoltarea abilităţilor de abandon şcolar)
prevenire a consumului de alcool, tutun, • Terapie individuală şi de grup
droguri • Intervenţie în situaţii de criză
• Dezvoltarea unei (divorţ, boală, decesul părintelui)
psihosexualităţi sănătoase • Consiliere vocaţională
• Prevenire HIV. SIDA, sarcini • Informarea şi formarea
nedorite profesorilor şi părinţilor pe teme de
• Dezvoltarea abilităţilor deprevenire psihologie educaţională şi
a anxietăţii. depresiei, agresivităţii, suicid promovarea sănătăţii
• Consiliere vocaţională • Materiale informative pentru
• Controlul stresului mass-media
• Responsabilitate socială • Cercetare în domeniul consilierii
• Rezolvare de probleme etc.
• Decizii responsabile
• Tehnici de învăţare eficientă
• Managementul timpului
• Dezvoltarea creativităţii
• Informarea privind resursele de
consiliere-cabinete şcolare, cabinete de
consiliere privind cariera, organizaţii non-
guvernamentale

Nu există o delimitare strictă între consilierea psihologică şi consilierea


educaţională.
Consilierea educaţională presupune elemente de consiliere suportivă, de
dezvoltare, vocaţională, informaţională dar profesorul consilier nu deţine competenţe în
ceea ce numim consiliere de criză - domeniu de intervenţie ce ţine strict de competenţa
psihologului şi care implică cunoştinţe, metode şi tehnici de intervenţie de specialitate.
De asemenea, profesorul-consilier nu are ca obiectiv şi competenţă evaluarea
psihologică a elevului. Utilizarea testelor psihologice presupune vaste cunoştinţe de
psihodiagnoză. Rezultatul în sine la un test, exprimat numeric, poate să nu aibă nici o
12
relevanţă dacă este rupt de un context anume. Interpretarea calitativă a multiplelor
valenţe şi relaţii pe care le implică orice rezultat la un test poate fi realizată doar de către
psiholog. În caz contrar, evaluarea psihologică poate avea efecte negative asupra
persoanei evaluate.

3) Consilierea vocatională
În domeniul pregătirii pentru carieră se pot distinge mai multe forme de
intervenţie:
•Consilierea vocaţională oferă informaţii despre opţiuni educaţionale şi

profesionale; facilitează dezvoltarea personală pentru luarea unor decizii în


concordanţă cu aptitudinile personale şi realităţile sociale .
•Consilierea privind cariera asistă individul în rezolvarea problemelor şcolare,

profesionale, dezvoltă şi aplică intervenţii bazate pe cercetările psihologiei


vocaţionale.
•Orientarea vocatională {vocational guidance) este o formă de asistare în

domeniul carierei. Orientarea implică îndrumarea clientului pentru a realiza


decizii specifice.
• Orientare şcolară şi profesională (O.S.P.)
desemnează un ansamblu de acţiuni educative cu implicaţii psihologice,
sociale, economice, medicale, ergonomice, etice, care au ca obiectiv principal
pregătirea elevilor pentru alegerea studiilor şi profesiunii.

13
Curs 4: CONCEPTUL DE NORMALITATE ŞI CEL DE ANORMALIATE.
PERSONALITĂŢILE MATURE

Comportamentul (a)normal

Acest comportament este propriu indivizilor care au tulburări mentale grave, cât şi
asupra celor care au dezvoltat stiluri de viaţă autodistructive. Linia de demarcaţie între
comportamentul „normal" şi cel „anormal" este departe de a fi clară.

A. Definirea anormalităţii

Ce înţelegem prin comportament „anormal"? Care sunt criteriile de diferenţiere de


comportamentul „normal"? În privinţa anormalităţii nu există un consens, dar majoritatea
încercărilor de a descrie anormalitatea sunt fundamentate pe una sau mai multe dintre
următoarele definiţii.

DEVIEREA DE LA NORMELE STATISTICE. Cuvântul anormal înseamnă în


primul rând „alături de normă". O definiţie a anormalităţii are la bază frecvenţa statistică:
comportamentul anormal nu are frecvenţă statistică sau este deviat de la normă. Dar,
potrivit acestei definiţii, persoana care este extrem de inteligentă sau extrem de fericită
va fi clasificată ca anormală. Prin urmare, la definirea comportamentului anormal, trebuie
să luăm în considerare ceva mai mult decât frecvenţa statistică.
DEVIEREA DE LA NORMELE SOCIALE. Fiecare societate are anumite standarde, sau
norme, pentru un comportament acceptabil; comportamentul care deviază pronunţat de
la aceste norme este considerat anormal. Comportamentul care este considerat normal de
către o societate, poate fi considerat anormal de către alta. De exemplu, membrii unor
triburi africane nu consideră că este neobişnuit să auzi voci când de fapt nimeni nu
vorbeşte sau să vezi ceva când nu există nimic acolo, dar asemenea comportamente sunt
considerate anormale de către majoritatea societăţilor. O altă problemă este aceea a
modificării în timp a conceptului de anormalitate în cadrul aceleiaşi societăţi. Acum 30

14
de ani, majoritatea americanilor considerau că fumatul marijuanei sau apariţia aproape
gol pe plajă sunt comportamente anormale. Astăzi, aceste comportamente tind să fie
văzute mai degrabă ca nişte componente ale stilului de viaţă decât semnele unei
anormalităţi. Orice definiţie a anormalităţii trebuie să fie ceva mai complexă decât
nivelul de înţelegere socială.

COMPORTAMENTUL INADAPTAT. In locul definirii comportamentului anormal în


termenii devianţei de la normele statistice sau societale, numeroşi oameni de ştiinţă din
domeniul social cred că cel mai important criteriu este modul în care comportamentul
afectează bunăstarea individului sau a grupului social. In conformitate cu acest criteriu,
comportamentul este anormal dacă el este inadaptat, dacă el are efecte adverse asupra
individului sau asupra societăţii. Unele tipuri de comportament deviant interferează cu
bunăstarea individului (un bărbat poate să aibă o teamă atât de puternică de mulţime,
încât să nu poată merge cu autobuzul la muncă; un alcoolic care consumă cantităţi mari
de băutură nu poate să-şi păstreze locul de muncă; o femeie care încearcă să se
sinucidă). Alte forme de comportament deviant sunt nocive societăţii (un adolescent
care are „explozii" violente de agresivitate; un individ paranoic care pune la cale asasi-
narea unei figuri publice). Dacă utilizăm criteriul inadaptării, toate aceste compor-
tamente vor fi considerate anormale.

DISCONFORTUL PERSONAL. Cel de-al patrulea criteriu postulează anormalitatea


în termenii trăirii subiective a unor suferinţe personale. Majoritatea indivizilor
diagnosticaţi cu o tulburare mentală se simt mizerabil. Ei sunt anxioşi, deprimaţi sau
agitaţi, iar mulţi suferă de insomnie, apatie sau de numeroase dureri. Uneori,
disconfortul personal poate fi singurul simptom de anormalitate; comportamentul
individului pare normal unui observator obişnuit.
Nici una dintre aceste definiţii nu asigură o descriere completă, satisfăcătoare a
comportamentului anormal. În majoritatea cazurilor, toate cele patru criterii - frecvenţa
statistică, deviaţia socială, comportamentul inadaptat şi disconfortul personal - sunt
luate în considerare la diagnosticarea anormalităţii.
15
B. Ce este normalitatea?
Normalitatea este chiar mai dificil de definit decât anormalitatea, dar majoritatea
psihologilor sunt de acord că următoarele calităţi indică bunăstarea emoţională.
Aceste caracteristici nu fac distincţii precise între sănătatea mentală şi afecţiunea
mentală; mai degrabă ele reprezintă trăsături pe care le posedă persoana normală într-o
măsură mai mare decât individul care este diagnosticat ca anormal.

1. Percepţia eficientă a realităţii.

2. Cunoaşterea de sine.

3. Abilitatea de a exercita un control voluntar asupra comportamentului

4. Aprecierea de sine şi acceptarea.

5. Abilitatea de a avea relaţii afective

6. Productivitatea.

C. Tipuri de personalitate
Dacă luăm în considerare unele aspecte structural-funcţionale şi altele ce vizează
finalitatea adaptativă a personalităţii desprindem următoarele tipuri:
I.Personalităţi imature psihologic şi social, caracterizate prin simplitatea structurilor
psihice componente, prin lipsa corelaţiei logice dintre ele, printr-o funcţionalitete
neeficientă, situaţională, imprevizibilă, inegală, în sfârşit, prin capacităţi adaptive extrem
de scăzute la situaţiile comune şi mai ales la cele noi;
Sintetic, persoana imatură poate fi descrisă astfel:
1. graniţe limitate ale Eului, neimplicate în diverse activităţi, neparticipante în mod

autentic, nu doar fizic, ci şi psihologic;


2. centrate pe ele însele, închise în ele însele, posesive, sufocante, exclusiviste (cred

că numai ele au trăit o anumită experienţă, doresc să fie iubite, dar nu pot dărui
f iubirea);

16
3. emoţional zgomotoase, cu izbucniri de mânie şi pasiune, întâmpină frustrările cu

aversiune, sunt acuzatoare şi autoacuzatoare;


4. modifică realitatea pe care o reflectă pentru a o adapta tendinţelor şi fanteziilor lor;

5. sunt afectate, „pozează", caută să lase alte impresii asupra fondului lor, contrare

celor pe care le deţin;


6. acţionează fluctuant, ezitant, în funcţie de situaţii, împrejurări.

II.Personalităţi mature psihologic şi social, ce se disting printr-o mare complexitate


structural-funcţională, prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la cele mai diverse situaţii,
prin eficienţă sporită. Ei sunt capabili, pe baza unei abilităţi adecvate de testare a
realităţii să dea situaţiilor semnificaţia pe care o merită şi să aprecieze corect valoarea
unui obiect ( cu sens extins de fiinţă sau numai lucru). Această apreciere „corectă” se
adresează inclusiv propriilor aptitudini şi propriilor limite. P. m. deseori sunt capabile să-
şi amâne satisfacerea unor pulsiuni până în clipa în care acestea pot fi – în diferite
moduri agreate social – satisfăcute. Această satisfacere se poate realiza direct sau
simbolic. Personalităţile mature au de asemenea, o anumită detaşare de situaţie, care le
permite să privească obiectiv problema cu care se confruntă; o anumită forţă a Eu-lui
rezultată din confruntarea realistă cu problemele şi din succesul întreprinderilor sale. Nu
e mai puţin adevărat că este prezentă şi o anume doză de scepticism/reţinere în a accepta
ce este neobişnuit, dar această trăsătură nu afectează substanţial percepţia pozitivă a
vieţii.
Rezumativ, putem prezenta personalitatea individului matur astfel:
1.extensiunea simţului Eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi şi
nenumărate sfere ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale în mod
semnificativ;
2.depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte persoane, „raportarea caldă a
Eului la alţii"; manifestarea capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă relaţională;
3.dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei, îşi asumă,
conştient, noi riscuri şi noi şanse de eşec, sunt tolerante la frustrare, se acceptă pe e|e
însele;
17
4.percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea externă, pe
care o reflectă veridic;
5.sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de autoobiectivare, de intuiţie,
autocunoaştere, umor;
6.trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare, sunt capabile de a-şi forma o
concepţie generală despre lume pe care o vor transpune constant, în practică.
Nu putem să nu observăm că numai trăsăturile personalităţii mature se pot circumscrie
perfect în normalitate.
III.Personalităţi accentuate, cu o serie de caracteristici ce ies din comun, mai acute faţă
de media populaţiei, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal, fără a deveni
anormale, fapt care afectează serios capacităţile adaptative ale individului. K. Leonhard
susţine că jumătate din populaţiile studiate de el prezentau caracteristici de personalităţi
accentuare;
IV.Personalităţi destructurate, care se deosebesc total faţă de media populaţiei,
incapabile de a se adapta solicitărilor şi împrejurărilor vieţii.

Curs 5: PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ÎN CONSILIERE

1. Definire

18
Psihanaliza înglobeaza o serie de concepţii1 dezvoltate de Sigmund Freud privind
explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea procesesor desfăşurate în
inconştient şi a relaţiilor sale cu constientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în
cazul tulburărilor psihopatologice.

Succint, psihanaliza reprezintă:

•un procedeu de cercetare a proceselor psihice, scopul fiind acela de a investiga semnificaţia

faptelor şi reprezentărilor care au loc în inconştient;


•o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul careia se tinde la rezolvarea

acestora prin aducerea la suprafaţă şi clarificarea semnificaţiei rezistenţelor,


transferurilor şi dorinţelor ascunse ale pacienţilor;
•un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconştiente

asupra trăirilor, gândirii şi activităţii oamenilor.

2. Istoric

Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie


generală a inconştientului. Modalitatea funcţiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în
special din studiul semnificatiei viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a indeplinirii
dorinţelor ce derivă din aspiraţiile refulate ale copilăriei.
Calea recomandată pentru accesul în înconstient este inţelegerea sensului viselor şi a actelor
ratate.

3. Dezvoltarea perspectivei psihanalitice


a) Carl Gustav Jung
Jung, unul din primii elevi ai lui Freud, a fost ulterior fondatorul propriei şcoli, pe care a numit-
o "Psihologie analitica".
1
Aceste concept s-au extins şi în domeniul analizei şi explicării fenomenelor socio-culturale.

19
Idei emise de Jung:
-conceptul de "libido" are nu numai semnificatia unui impuls sexual, ci reprezinta

totalitatea instinctelor si impulsurilor creative precum si forţa de motivaţie a omului;


-în afară de inconştientul personal al individului, există şi un inconştient colectiv al

întregii umanităţi.
b)Alfred Adler
Adler, un alt elev al lui Freud, se axează pe analiza conceptului de inferioritate,
concluzionand că:
-în varianta în care sentimentul de inferioritate nu este depăsit, apare o stare nevrotică,

apare tendinţa de izolare în raport cu lumea reală;


-depaşirea stării de inferioritate poate conduce la dorinţa nestăpânita de putere/de

dominare.
c) Otto Rank
O. Rank consideră că traumatismul suferit în momentul naşterii reprezintă cheia explicării
nevrozelor.
d) Neo-freudienii: Erich Fromm, Karen Horney şi Harry Stack Sullivan:
-în analiza genezei nevrozelor, E. Fromm pune accentul pe calitatea relaţiilor dintre individ şi

societate;
-K. Horney, lucrând în special în domeniul terapiei, deosebeşte două tipuri de nevroze,

respectiv
• nevrozele de situaţie
• nevrozele caracteriale
- H. Sullivan consideră că elementul principal îl reprezintă lupta cu starea de anxietate,
stare ce se poate atenua în urma terapiei.

4. Repere teoretice generale


Noutatea concepţiilor lui Freud a constat în recunoaşterea importanţei proceselor psihice
inconştiente. Acestea se desfasoară după alte reguli decât faptele conştiente.

20
Sub influenţa inconştientului, gânduri şi simţiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia şi
îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale.
Regulile logice, indispensabile gândirii conştiente, nu se aplică proceselor psihice inconştiente.
Prin analiza acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecţie împotriva
impulsurilor care tind să se exteriorizeze şi care sunt în strânsa legatură cu amintiri refulate ale
copilăriei.
În felul acesta, gânduri şi impulsuri inacceptabile, numite şi conţinut latent al visului, se
transformă într-o trăire conştientă, care nu mai este înţeleasă nemijlocit şi care devine un "vis
manifest".
Cunoaşterea acestor mecanisme inconştiente permite psihanalistului să inverseze decursul
procesului (transformarea visului latent în vis manifest) şi, astfel, să descopere semnificaţia
traumei care ii stă la bază.

5. Teoria impulsurilor
Freud consideră că procesele conflictuale care au loc în inconstient sunt în strânsă legatură cu
impulsuri care îşi au originea în copilarie. Dacă aceste conflicte inconstiente sunt recunoscute de
pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluţie, care în psihicul imatur al unui copil nu era
posibilă.
In concepţia lui Freud asupra sexualitatii la copii, impulsul sexual al adulţilor este rezultatul
final al unui proces de dezvoltare. Inceputul are loc în copilarie şi comportă mai multe faze:

•faza orala (0-1 an)

•faza anala (1-3 ani)

•faza genitala (oedipala, falica) infantila (3-6 ani)

•faza de latenţă (6-12 ani)


•faza de maturitate (după 12 ani)

6. Modelul celor trei instanţe


Cele trei instanţe sunt: Sine, Eu şi Supra-Eu

21
•Sinele este un rezervor primitiv şi neorganizat de impulsuri, izvorul emoţional al

impulsurilor şi al dorinţelor impulsive, locul reprezentărilor şi comportărilor arhaice şi


al refulărilor.
•Eul se găseste la limita dintre conştient şi inconstient, este instanta trecerii la acţiune, a

funcţiei de adaptare la realitate şi de investigare a realităţii. Eul derivă din Sine şi


reprezintă Sinele în viaţa reală conştientă, cu alte cuvinte, modulează necesităţile
impulsive într-o forma adaptată la realitate.
•Supra-Eul este instanţa superioară, domeniul conştiintei, al valorilor, al idealurilor, al

preceptelor şi interdicţiilor, al reprezentărilor morale.

Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, Eul dezvoltă strategii sub forma unor
mecanisme de protecţie, cum ar fi

-refulările (= excluderea impulsurilor din perceptia constienta)


-proiecţiile (= atribuirea propriilor dorinţi inconstiente altor persoane)

-adoptarea unui comportament în totală contradictie cu puternicul impuls inconstient.

7. Concepte de bază

Anxietatea - poate fi generată de

•teama părăsirii sau pierderii unei fiinte iubite;


•riscul pierderii iubirii din partea partenerului;
•pericolul unor represalii sau pedepse;
•imputarea nefondată a unei culpabilităţi.
Sublimarile (apar în special în activitaţile intelectuale şi în cadrul activităţii artistice; prin
intermediul sublimărilor o persoană îşi deturneaza energia sexuală sau agresivă de la
scopul său primar; concomitent, sublimarea reprezintă o veritabilă descărcare a energiilor
pulsionale, fapt care îi permite subiectului să evite nevroza) care pot să apară în astfel de

22
situaţii reprezintă "refulări reunite", care asigura organizarea eului moral şi social al
individului.
Nevroza = starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls inacceptabil, precum si
simptomele ce decurg din acest proces.
Eul refulează fanteziile, dar libido-ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând
tulburări somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.
Psihanaliza ca metoda terapeutică - constă în aducerea in plan conştient a experienţelor
traumatizante din copilărie, experienţe care au fost până atunci refulate.

8. Metodele psihanalizei
Anamneza pacientului (Pacientul este culcat în timp ce psihanalistul se găseste în afara
câmpului său vizual. Anamneza reprezinta un moment important, dat fiind faptul că în timpul ei
se poate constata un transfer pozitiv sau unul negativ, în functie de tonalitatea trăirilor proiectate
asupra terapeutului).
Asociaţiile libere realizate de pacient - facilitează accesul terapeutului la
conţinutul trăirii psihice a subiectului, la conflictele sale intime, la etiologia nevrozei.
Semnificaţia viselor - metoda presupune experienţă în interpretare şi exclude
orice dogma.
Interpretarea simbolurilor - aduce noi precizari in direc|ia etiologiei stărilor
nevrotiee.
Interpretarea lapsusurilor - uitarea este motivată de producerea unui sentiment
neplăcut.

Curs 6: MODELUL UMANIST (EXPERIENTIALIST) ÎN CONSILIERE

23
Susţinut de unul dintre iniţiatorii sai, A. Maslow, ca a treia forţă in psihologie,
modelul umanist este azi un model foarte cunoscut. Alături de Maslow aparţin acestei
orientări şi alti psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental) sau
din alte tari europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franta (Max
Pages, A. de Peretti).

Asociatia Americana de Psihologie Umanista a formulat patru caracteristici ale


celor ce adera la noua orientare, caracteristici care exprima, de fapt, scopurile ei (op. cit,
pp. 104-105):
•centrarea atentiei pe experienta persoanei, ca fenomen primar in studiul omului
•accent pe unele calităti umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea si
autoactualizarea;
•accent pe selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe incarcatura de
semnificatii;
•preocuparea pentru valorizarea demnitaţii si calitatii umane, pentru dezvoltarea
potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are o pozitie
centrala, aceasta fiind vazuta in procesul descoperirii propriei sale existente şi in
relatiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale.

Modelul umanist prezinta mai multe directii teoretice, dintre care vom descrie :
•teoria nondirectiva/consilierea centrata pe client/persoana;
•analiza tranzactionala.

1. Consilierea centrată pe client


In centrul acestei conceptii teoretice se afla, asadar, capacitatea individului:
fiinta umană are capacitatea latenta, daca nu manifesta, de a se intelege pe ea însăşi şi de
a-şi rezolva problemele suficient pentru a functiona adecvat. Exercitarea acestei
capacitati reclamă un context de relatii umane pozitive, lipsite de amenintare sau de
sfidare (provocare).
Intrucat fiecare are nevoie de o imagine pozitiva in tranzacţiile cu ceilalti,
persoana dezvoltă ceea ce C. Rogers numeste o imagine pozitivă condiţionată: ea se
simte demna de respect numai in anumite conditii, in functie de valorile impuse din

24
exterior, valorificare ce nu are nici o legatura cu ceea ce simte persoana cu adevarat (cf.
I. Dafinoiu, 2000, p. 104).
Scopul consilierii/terapiei centrate pe client este acela de a ajuta omul sa se
autoevalueze realist, sa se simta liber, autentic, să nu fie obligat să-şi nege sau sa-şi
deformeze opiniile si atitudinile intime pentru a mentine aprecierea persoanelor
importante pentru el. Este ceea ce reprezentantii acestei orientari terapeutice numesc
libertate experienţială. Aceasta libertate există când subiectul işi dă seama de ceea ce-i
este permis să exprime (cel putin verbal): emotiile si dorintele sale asa cum le simte şi
independent de conformitatea lor la normele sociale şi morale.

1.1. Etapele procesului de consiliere

1. Clientul cere ajutor

Pe baza cercetarilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de


consiliere în 12 pasi:
1.clientul cere ajutor;
2.consilierul explica relatia sa cu clientul;
3.se creeaza o atmosfera permisiva: clientul este incurajat sa vorbeasca despre
problemele sale, sa-şi exprime sentimentele, emotiile, trairile,
4.sentimentele clientului sunt acceptate de consilier,
5.apar primele sentimente positive ale relaţiei de consiliere;
6.consilierul incurajeaza exprimarea acestor sentimente,
7. clientul işi accepta propriul Eu,
8.sunt clarificate principalele directii posibile de actiune ale clientului;
9.clientul actioneaza in directia pozitiva;
10.actiuniie pozitive sunt încurajate şi sprijinite de consilier;
11.comportamentul clientului arata atingerea unui anumit nivel de maturitate;
12.relatia de consiliere este perceputa ca o experienta evolutiva.

Încă de la început consilierul precizeaza ca nu el este cel care dispune de


raspunsuri la problemele pe care le reclama clientul, dar ca situatia de consiliere in care
a intrat il poate ajuta sa gaseasca singur solutii la problemele sale; clientul este incurajat
sa-şi exprime sentimentele in legatura cu problema sa - sentimente preponderent
25
negative, de ostilitate şi de nelinişte; clientul se afla într-o stare de incongruenţă,
vulnerabil şi anxios; trăieste sentimentul ca nu corespunde imaginii pe care o are despre
sine.
Este deosebit de importanta crearea unui climat afectiv protector, in care clientul
să simta securitate, caldura, libertatea de a-si explora cele mai ascunse şi mai urâte
sentimente ale propriului Eu, toleranţă, respect, întelegere empatică. Consilierul nu
trebuie sa facă nici o incercare de a-1 critica pe client sau de a-1 opri in timp ce acesta
îsi prezintă problemele; el trebuie sa manifeste o atentie pozitiva neconditionată,
acceptând toate experientele clientului, intrucat ele alcatuiesc persoana unica pe care o
are in fata sa. Consilieul retraieşte universul interior al clientului într-o maniera
empatica şi incearcă sa returneze catre acesta experientele astfel receptate.

2. Exprimarea unor sentimente pozitive faţă de sine


şi faţă de ceilalţi

Este etapa in care clientul constientizeaza din ce in ce mai mult valoarea propriei
sale persoane, experientele şi rolul acestora în destinul său. Clientul va întelege ca
ambivalenta este parte a conditiei umane şi el va fi capabil să-şi accepte propria
personalitate. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin în principiu, mesajul
consilierului în legătură cu atitudinea pozitiva neconditionată a acestuia faţă de el.

3. Cunoasterea de sine şi înţelegerea propriului Eu


Clientul este acum mult mai deschis spre experienţa sa si mai puţin defensiv
(stadiul acordului intern mai complet), devine din ce in ce mai capabil de a-si rezolva
singur problemele; functionarea sa psihica se amelioreaza şi se dezvolta in sens optimal;
creşte consideratia pozitiva fata de sine , clientul incearca acum o toleranta si o
acceptare crescuta a celorlalti, se percepe ca fiind mai apt sa-si controleze si sa-şi
dirijeze comportamentul, cu atat mai mult cu cat şi ceilalti il percep ca fiind mai matur si
mai adaptat social; clientul devine o persoana care îsi exprima mai plenar scopurile si
valorile proprii.

1.2. Relatia de consiliere

26
Mai mult decât tehnicile terapeutice utilizate, relatia de consiliere este deosebit de
importanta in consilierea/terapia centrata pe client. Se porneşte de la premisa ca relatiile
interpersonale reprezinta cheia dezvoltarii individului.
In acest sens, consilierea ofera o relatie care este astfel structurata incat va permite
actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltarii si maturizarii.
Aceasta implica cateva conditii (Irina Holdevici,1996; selecţie) :
•consilierul nu trebuie să impuna clientului conditii in ceea ce priveste atitudinile, ci
numai in ceea ce priveste comportamentul;
•consilierul trebuie să se abtina de la orice exprimare sau actiune contrară principiilor
anterior formulate: trebuie să se abtină de a întreba, a dovedi, a interpreta, a sugera, a
convinge, a asigura, a sfătui; consilierul trebuie să acorde încredere clientului,
considerând ca acesta este cel mai în măsură a-si rezolva problemele şi de a lua decizii
in mod independent; consilierul trebuie să se concentreze mai ales pe ceea ce simte
clientul.
Rogers sugerează ca eficienţa terapeutica nu consta in construirea unei relatii
terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al consilierului de a mentine aceasta relaţie
bazata pe empatie, congruenta şi imagine pozitivă necondiţionată.

1.3. Tehnici de consiliere

C. Rogers propune urmatoarele tehnici de consiliere/ terapie (cf. Iolanda


Mitrofan, 2000) :
•reflectia, meditatia, afirmatii cu accent pe sentimentele prezente;
•reformularea continutului relatat de client;
•acceptarea neconditionata (atitudine empatica autentica): acceptarea pozitiva
verbala şi nonverbala.

In prezent se folosesc urmatoarele tehnici de consiliere nondirectiva:

A. Tehnici de ascultare. Ascultarea activa

Pe parcursul relatarilor clientului, consilierul trebuie sa fie preocupat in


permanenta de intrebari precum. Ce spune de fapt clientul ? ; Care sunt mesajele reale
27
ale acestuia ?. Aceasta preocupare poate fi verbalizata prin afirmatii de tipul: Se pare ca
suferiti mult din cauza faptului ca... .
In felul acesta, consilierul arata ca manifestă un interes sporit faţă de ceea
exprima clientul, printr-o atitudine plina de atenţie şi solicitudine.
Tehnica ascultării include, cu deosebire, atentia acordata unor semne nonverbale:
folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde.

B. Tehnici de reflectare:

a. Repetitia ecou
Consilierul reia o secventa din relatarea clientului, accentuand cuvintele şi
expresiile - cheie. Astfel, clientul este încurajat sa comunice şi, mai mult, acesta simte
ca este inteles, acceptat, simte ca nu este singur.
Exemplu: Clientul: ...Eram atât de nefericit... . Consilierul: .. .Erati atât de
nefericit... etc.
De aceea, reformularea mesajului clientului, utilizand alti termeni, considerati ca
echivalenti, este superioara in masura in care evidentiaza un efort real de intelegere.
Exemplu: Clientul: ...Emm atât de nefericit... . Consilierul : ... Vreti să spuneti ca
intâmplarea respectivă v-a intristat foarte mult... etc.

b. Repetitia pe alt ton. Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt
ton si cu o nuanta de umor, tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor
evenimente considerate negative.

C. Tehnici de reformulare

A reformula inseamnă a spune cu alti termeni intr-o maniera mai concisa sau mai
explicita ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuata si
devine eficienta doar in masura in care intruneste acordul celui caruia ii este destinată
(I. Dafinoiu, 2000, p. 125).
Pentru Rogers, acordul clientului reprezinta criteriul principal al validitatii
reformularii; clientul este considerat expert in problema sa, cea mai informata persoana
in legatura cu situatia pe care o traieste.
28
trei procedee principale ale reformularii:
Exemplele care insotesc descrierea acestor procedee sunt preluate din lucrarea
Elemente de psihoterapie integrativă, semnată de I. Dafinoiu (op. cit., pp. 126-127):

1. Reformularea-reflectare - consilierul subliniaza


aspectele esentiale din relatarea clientului, pastrand însă
cadrul de referinta propus de client.
Exemplu: Clientul: ...Problema cu acest gen de sentimente placute este ca ma
simt nefericit pentru ca stiu ca, dupa aceste extraordinare momente de improspatare a
forte lor, voi recădea in starea de depresie. Consilierul: Daca inteleg bine, va spuneţi ca
aceste reactii tonice sunt pasagere si acest fapt vă interzice orice satisfactie.

2. Reformularea ca inversare a raportului figură-fond


este un procedeu care se foloseste, cu deosebire, atunci cand clientul este nemultumit de
modul in care a reactionat intr-o anumita situatie ; ea permite sa se obţină o nouă viziune
asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din relatarea clientului. Acest
procedeu îşi are originea în teoria gestaltistă şi exprimă foarte bine concepţia rogersiană
privind restructurarea câmpului.
Exemplu : Clientul: ...Sunt singurul din clasă care nu face nimic niciodată bine!
Consilierul: ...După părerea dumneavoastră toţi ceilalţi reuşesc mai bine decât
dumneavoastră ?

3. Reformularea-clarificare este un procedeu complex prin care consilierul


formulează ceea ce clientul a simţit, dar nu poate exprima.
Exemplu : Clientul: Cumnatul meu este un tip literalmente plin de pretenţii. După
el, numai persoana lui contează. Numai el are ceva de spus. Imediat ce apare,
conversaţia este monopolizată de el. Pot să urez bună seara la toata lumea şi să plec.
Consilierul: Nodul problemei nu este dat atât de aceste maniere, cât faptul că ele, într-
un fel sau altul, vă deranjează, ajung să vă elimine.

Curs 7: ANALIZA TRANZACŢIONALĂ ÎN CONSILIERE

1. Prezentarea instrumentului

29
Acest instrument de terapie/consiliere are la bază sistemul teoretic elaborat de
către psihologul canadian (naturalizat mai apoi american) Eric Berne (Analiza
tranzacţională şi psihoterapie, 1961, şi Jocuri pentru adulţi, 1962). Născută în Statele
Unite, Analiza Tranzacţională (A.T.) (tranzacţie -comunicare, relaţie, contact între
persoane/grupuri) a cunoscut rapid un succes considerabil, nu numai ca instrument de
evoluţie (dezvoltare) personală dar şi ca instrument de evoluţie a grupurilor.
Pentru elaborarea A.T., Berne porneşte de la premisa conform căreia, orice fiinţă
omenească ce vine pe lume, fără complicaţii genetice sau accidente, este o fiinţă cu
imense potenţiale, care merită un respect deplin, indiferent de rasă sau de apartenenţă
socială (cf. R. De Lassus, 2000, p. 147-148).
Fiinţa omenească poate - şi trebuie - să ajungă la cea mai înaltă conştiinţă de(spre)
sine, prin faptele ei, prin modul în care îşi foloseşte energiile (intelectuale, fizice şi
spirituale) în raporturile ei cu ceilalţi şi cu lumea.
Berne susţine că aspectele cognitive, emoţionale şi comportamentale
interacţionează în structura de personalitate. Pentru ilustrarea aceastei idei, Berne
descrie structurarea personalităţii ca fiind constituită din trei Stări ale Eu-lui:
 Eul de Părinte
 Eul de Adult
 Eul de Copil
Se poate asocia mai mult sau mai puţin exact, starea Eu-lui de Părinte cu
nivelul comportamental, starea Eu-lui de Adult cu nivelul cognitiv, starea Eu-lui de
Copil cu nivelul afectiv.
 Eul de Părinte cuprinde cerinţele, valorile, normele,
opiniile, judecăţile pe care o persoană le-a
interiorizat. Poate fi definit sintetic prin cuvântul
trebuie.
O persoană cu un Eu de Părinte dominant (Părinte Normativ, Critic) încearcă
să se impună în permanenţă în faţa celorlalţi, să domine, să condamne, să judece sau să
îi devalorizeze pe ceilalţi: Aşa trebuie să faci, aşa trebuie să te comporţi!, Aşa este bine
sau Aşa nu este bine, Este vina ta !, Nu eşti capabil sa...etc.
Alteori, Eul de Părinte se manifestă preponderent prin comportamente de
protecţie, de încurajare şi de ajutor (Părinte Binevoitor, Grijuliu): Nu este grav, se

30
întâmplă oricui!, Bravo ! Ai găsit o soluţie excelentă !, Nu-fi fie teamă, rezolv eu
problema !, Pot să te ajut cu ceva ?.
Un mare pericol rezidă în subdimensionarea Eului de Părinte ceea ce poate să
conducă la comportamente dezadaptative prin ignorarea şi încălcarea oricărei reguli şi
norme.
 Eul de Adult caracterizează comportamentul realist,
logic şi raţional; este cel care pune întrebări, şi interogare
asupra lumii, compară, evaluează, analizează, învaţă,
reflectează, înţelege, comunică, ia decizii, rezolvă
probleme, negociază. Poate fi definit sintetic prin
cuvintele: cine, când, cum, ce ?
Eul de Adult (Calculatorul) permite realizarea unui echilibru între dorinţe, plăceri
(Eul de Copil) şi norme şi valori (Eul de Părinte), facilitează eficienţa şi reuşita în
atingerea scopurilor propuse. În anumite situaţii însă, persoana care cu un Eu de Adult
bine conturat - îşi ascultă Eul de Părinte şi îşi reprimă Eul de Copil - devine o persoană
exagerat de raţională, calculată, pragmatică; fantezia, spontaneitatea şi plăcerea micilor
bucurii ale vieţii nu îi sunt caracteristice (inteligenţă rece).
 Eul de Copil însumează emoţiile, satisfacţiile,
plăcerile şi neplăcerile, regretele, anxietăţile şi
temerile, mânia şi furia. Este starea prin care se
exprimă spontan, liber trebuinţele şi dorinţele
noastre, emoţiile, sentimentele şi creativitatea.
Doresc, îmi place sunt cuvinte care definesc Copilul Liber. El reprezintă
totodată şi resursa de creativitate, intuiţie, spontaneitate. El este cel care se bucură, se
întristează, râde, plânge, respinge, are fantezii, are preferinţe, are nelinişti.
Din contră, Copilul Adaptat defineşte o persoană care îşi reglează trebuinţele,
dorinţele în funcţie de expectanţele celorlalţi. Acest comportament adaptativ se
manifestă la niveluri diferite :
-adaptare socială la cereri (celălalt emite o cerere, noi ţinem cont de ea şi ne
modificăm propriile trebuinţe) sau la regulile pe care le acceptăm (de exemplu,
acceptarea regulilor de politeţe) ;
-supunere (teama în faţa reacţiilor celuilalt);
-devalorizare (ne victimizăm, ne declarăm incapabili),
-revoltă (susţinem în mod sistematic contrariul, în acest caz devenind copil rebel).
31
Cele 3 Stări ale Eu-lui se dezvoltă în fiecare persoană (conţinând: gânduri,
raţionamente, emoţii şi sentimente, norme şi comportamente). Nici una dintre acestea nu
este mai importantă decât celelalte.
Astfel, cei care practică A.T. vor considera că este de dorit (op. cit., pp. 42-43):
-să desfăşori o muncă intelectuală (teme şcolare, lectura unui dosar, analiza unui
contract) cu Adultul;
-să dai directive (unor copii, soldaţilor, unor persoane aflate într-o situaţie critică)
cu Părintele Normativ ;
-să ai grijă de copii, să-i întreţii, să-i ajuţi, să-i
încurajezi, să-i susţii pe ceilalţi cu Părintele Binevoitor ; să te supui normelor
sociale (regulamente, reguli de politeţe) cu Copilul Adaptat;
-să te revolţi împotriva tuturor formelor de nedreptate cu Copilul Rebel,
-să-ţi exprimi în mod spontan sentimentele adevărate cu Copilul Liber, în cadrul
unor atitudini de profund respect faţă de ceilalţi.
În acelaşi timp, ei vor recunoaşte în unanimitate că nu este de dorit:
-ca o persoană să emită aproape întotdeauna păreri despre viaţă pornind numai de
la Părintele său Normativ sau numai de la Adultul său ,
-ca o persoană să-şi asume prea mult din obligaţiile celorlalţi cu Părintele
Binevoitor ;
-ca o persoană să se supună, să se plângă deseori cu Copilul Adaptat;
-ca o persoană să nu ia niciodată vreo iniţiativă şi să aştepte întotdeauna să o facă
ceilalţi (Copil Adaptat),
-ca o persoană să nu îndrăznească să-şi exprime spontan sentimentele.

În situaţii nepotrivite, o educaţie rigidă, plină de constrângeri conduce la


exacerbarea Eului de Părinte; o educaţie excesiv de liberă/protectoare conduce la
supradezvoltarea Eului de Copil. Se impune ca educatorii/părinţii să ofere modele
comportamentale care să demonstreze copilului echilibrul celor trei structuri.
Comunicarea pozitivă între două sau mai multe persoane necesită o comunicare
(tranzacţie) paralelă între structuri.

32
Când de exemplu, răspund cu Eul parental unei persoane care mi s-a adresat cu Eul de
copil, comunicarea se blochează, am răspuns unei emoţii, dorinţe cu o regulă sau
restricţie.

Consilierea ce are la bază Analiza Tranzacţională este guvernată de anumite


principii generale, aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere :
•Consilierea este, în esenţă, o relaţie permisivă ;
•Consilierea susţine clientul în procesul rezolutiv dar nu oferă soluţii.
•Clientul este responsabil pentru propria sa evoluţie şi dezvoltare.

2. Etapele procesului de consiliere

1.Clientul prezintă anumite probleme - de relaţionare, de comunicare, de adaptare,


de integrare etc. - drept pentru care se prezintă la consilier.
2.Analiza situaţiilor care au determinat apariţia problemei clientului.
3.Definirea obiectivului de schimbare dorit de către client.
4.Întocmirea unui contract scris în care se specifică obiectivele (aşteptările)
clientului.
5.Consilierea propriu-zisă în funcţie de obiectivele clientului şi egograma acestuia

33
realizată prin inventarierea Stărilor Eu-lui: Părinte Normativ, Părinte Binevoitor,
Adult, Copil Adaptat, Copil Liber.
6.Încheierea procesului de consiliere în momentul în care clientul a îndeplinit
scopurile şi obiectivele prevăzute în contractul terapeutic.

În cadrul procesului de consiliere tranzacţionalistă, un rol important se acordă


dezvoltării Stării de Copil, a acelei părţi creative, originale şi unice din noi înşine.
Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea mai multor faze.
1. Consilierul explică clientului că recunoaşterea Stării de Copil reprezintă
punctul esenţial al dezvoltării sale şi, ca urmare, clientui este încurajat să identifice şi să
exprime tot mai mult ceea ce este unic şi irepetabil în el.
2.Consilierul ajută clientul să conştientizeze faptul că, în mai toate deciziile luate,
Copilul este consultat.
3.Clientul este încurajat să aibă încredere în intuiţie, să experimenteze
senzorialitatea sa (să privească, să se mire, să asculte etc).
4.Consilierul ajută clientul să-şi exprime liber şi spontan sentimentele.
5. Clientul este sprijinit să-şi însuşească noi libertăţi.
În această direcţie foarte utile se dovedesc a fi temele/sarcinile
de lucru. Exemplu : să găsească un număr cât mai mare de completări ale frazei :
„hotărăsc să-mi permit să…”

3. Relaţia de consiliere

Relaţia de consiliere este definită ca un parteneriat între cei doi protagonişti,


practician tranzacţionalist - client, fiecare dintre ei cu viziuni, expectanţe şi scopuri
diferite.
Responsabilităţile consilierului, precum şi responsabilităţile clientului
sunt prevăzute în contractul iniţial:

• Responsabilităţile consilierului:

34
a. să conducă şi să dirijeze procesul de consiliere în vederea realizării
obiectivelor clientului ,
b. să evite jucarea rolurilor de victimă, salvator sau
persecutor ;
c. să participe activ, împreună cu clientul, la analiza
tranzacţională, analiza jocurilor psihologice şi analiza scenariilor
de viaţă,
d.să ajute clientul la învăţarea conceptelor A.T. pentru a
le putea folosi în evaluarea propriului comportament,
e. să ţină la curent clientul cu direcţia şi rezultatele
consilierii,
f. să asiste clientul la realizarea contractului cu el însuşi,
rolul consilierului fiind cei de martor sau facilitator ,
g. să considere obiectivele clientului mai importante
decât cele proprii.

• Responsabilităţile clientului:
a. să stabilească, prin contract, ceea ce vrea să schimbe;
b. să identifice potenţele interioare ce ar putea fi
antrenate în obţinerea schimbării;
c. să-şi asume responsabilitatea pentru propriile decizii şi
acţiuni şi să îndeplinească sarcinile date de consilier;
d. să contribuie la stabilirea unei relaţii terapeutice de
siguranţă şi încredere;
e. să considere consilierul drept aliat al schimbării şi nu
magician;

Aşadar, care este rolul Analizei Tranzacţionale ? Analiza Tranzacţională este un


mijloc de dezvoltare, de evoluţie personală, care ne permite să ne extindem, să ne
dezvoltăm propria personalitate.
Să depăşim micile conflicte personale... (K. De Lassus, 2000, p. 147).

35
Curs 8: PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ ÎN CONSILIERE

Perspectiva comportamentalistă a fost iniţiată de J. B. Watson.


Conceptele de bază ale modelului comportamentalist sunt cele de întărire socială şi
control al comportamentului.
Întărirea socială se materializează prin utilizarea adecvată a stimulilor din mediu
(emise de către persoanele semnificative pentru client) astfel încât comportamentele
dezirabile să fie recompensate (sporind astfel posibilitatea ca acestea să fie reiterate).
Consilierea devine astfel un proces de învăţare (şi de control al comportamentului în
raport cu mediul social).
Rezultă că scopul consilierii constă în decondiţionarea individului şi stingerea
comportamentelor nedorite şi înlocuirea lor cu comportamente adaptative.

1. Relaţia de consiliere
Urmând orientarea punctului de vedere pragmatic, behavioriştii au nesocotit
iniţial importanţa relaţiei de consiliere. Lucrul acesta a fost susţinut şi de observaţia că în
cazul unor probleme mai simple şi a unor clienţi mai cooperativi, tehnicile
comportamentale clasice sunt eficiente şi-n absenţa unei relaţii de consiliere de calitate.
Dar când clientul nu se identifică cu scopurile terapiei, ele trebuie atinse prin
responsabilizarea ambilor participanţi pe baza unei relaţii bazate pe încredere şi empatie.
Ţelurile fiind comune atât pentru consilier cât şi pentru client (îmbunătăţirea calităţii
vieţii clientului, mai buna cunoaştere de sine a acestuia având ca finalitate o mai reală
raportare la mediul exterior şi interior), acestea pot fi atinse printr-o colaborare
permanentă.
În consilierea comportamentală este evidentă relaţia directă, de tip educaţional
(chiar directivă şi manipulatoare) ceea ce aproape garantează găsirea unor soluţii la
problema clientului.

36
2. Tehnici de consiliere behavioriste

2.1. Tehnica desensibilizării sistematice


În cadrul acestei tehnici clientul este învăţat să se relaxeze şi să se comporte într-un
mod care exclude apariţia anxietăţii în prezenţa stimulilor anxiogeni. Comportamentele
anxioase sunt considerate deci răspunsuri condiţionate. Pentru atingerea acestui
deziderat trebuie parcurse trei etape:
a. Învăţarea relaxării (pe parcursul a 6 şedinţe). Principala metodă este cea a
relaxării musculare progresive deşi pot fi folosite şi şi hipnoza sau meditaţia;
b. Stabilirea ierarhiilor, adică enumerarea situaţiilor generatoare de anxietate în
ordine descrescătoare;
c. Etapa desensibilizării poate fi atinsă când subiectul stăpâneşte bine tehnicile
de relaxare. Odată ajunşi în această etapă consilierul descrie scene anxiogene,
începând de la cele aproape neutre şi înaintând progresiv pe linia stimulilor
generatori de anxietate. Subiectul este încurajat să-şi reprezinte scenele
descrise. Şedinţa se termină când clientul afirmă că se teme.
Procesul de consiliere se termină când clientul devine apt să rămână relaxat la
stimulii anxiogeni. Şedinţa de desensibilizare durează de obicei 30 de minute cu o
frecvenţă de 2-3 ori pe săptămână, putând să se întindă pe câteva săptămâni pânâ la
câteva luni. Tehnnica desensibilizării este utilă pentru reducerea tracului de examen,
terapia fobiilor, tulburărilor anxioase sau a unor tulburări sexuale.

2.2. Tehnica aversivă


Tehnica aversivă presupune înlăturarea comportamentelor nedorite prin metoda
(clasică) a sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive cât şi
utilizarea unor stimuli aversivi.

37
Întăririle pozitive constau în prezentarea unui stimul pozitiv după un răspuns cu
scopul de a creşte rata şi intensitatea răspunsului. Ca reguli ale întăririi pozitive
menţionăm:
- Să fie aplicat constant (pt. a forma un comportament nou)
- Să fie aplicat intermitent (pt. a întări un comportament deja dobândit)
- Să fie aplicate imediat
- Să fie aplicate particularizat.
Întăririle negative presupun un prezentarea unui stimul negativ la un comportament
indezirabil, în scopul de a schimba acel comportament cu unul mai potrivit.
Reguli ale întăririlor negative:
- Se aplică imediat
- Se aplică cu calm
- Nu este criticată persoana ci comportamentul
- Sunt asociate obligatoriu cu întărirea comportamentelor dezirabile
- Sunt precedate de un avertisment.
- Sunt interzise cu desăvârşire pedepsele corporale (deoarece acestea atacă
persoana şi nu comportamentul, valorizând forţa fizică)!
- Sunt contraindicate, de asemenea, etichetările!

2.3. Antrenamentul asertiv şi Modelarea


A fi „asertiv” presupune „a-ţi afirma drepturile, a-ţi face admisă legitimitatea; a te
pronunţa clar şi constructiv, chiar în absenţa unei dovezi tangibile; a-ţi spune părerea
fără reţineri, adesea în faţa unor interlocutori ostili.” (Dicţ. Webster)
Asertivitatea este o dimensiune subsumată inteligenţei emoţionale.
Asertivitatea este un mod de relaţionare care se opune agresivităţii dar şi
comportamentului pasiv şi/sau defensiv. Ea este un OPTIM COMPORTAMENTAL cu
maximă dezirabilitate socială.

38
Răspunsul asertiv presupune alegere conştientă, decizie clară, flexibilitate, curaj şi
încredere. El se circumscrie în sfera preocupărilor de dezvoltare personală a individului.
S-au conceput Programe speciale de antrenament asertiv cu aplicabilitate în
tratarea tulburărilor emoţionale, a anxietăţii, depresiei, fobiilor, tulburărilor
psihosomatice. Aceste programe sunt urmate de obicei în cadrul grupului dar e posibil ca
ele să fie desfăşurate şi sub formă de program individual (sub îndrumarea consilierului)
ele devenind azi excelente antrenamente structurante de dezvoltare generală a
personalităţii.
În antrenamentul asertiv sunt abordate teme ca:
• Primirea şi refuzarea unei solicitări
• Interacţiunea cu opersoane insistente
• Formarea de abilităţi de comunicare (adresarea unor întrebări, parafrazare,
etc.)
• Menţinerea asertivităţii în faţa agresivităţii
Antrenamentul asertiv se bazează în primul rând pe restructurarea cognitivă a
informaţiilor despre sine.
Modelarea presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile, prin
imitarea altor persoane înalt valorizate.
Învăţarea socială după model se poate realiza sub forma jocului de rol utilizate pentru
depăşirea situaţiilor conflictuale. Consilierul poate sprijini clientul prin
verbalizarea strategiilor interioare de prelucrare şi depăşire a unei situaţii problematice,
prilejuindu-i acestuia din urmă să-şi verifice propriile-i strategii.

39
Curs 9: PERSPECTIVA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ÎN CONSILIERE

1. Repere cadru în domeniul consilierii cognitiv-comportamentale


Iniţiatorul aceste direcţii teoretice în consiliere şi psihoterapie a fost A. T. Beck
(1976), care a constat că pacienţii aflaţi în psihanaliză nu sunt încurajaţi să-şi
analizeze conţinutul manifest al cogniţiilor lor, care au totuşi o multitudine de
proiecţii incontrolabile asupra adaptării subiecţilor. În prezent se consideră că
modelul cognitiv-comportamental este modelul cel mai elaborat, cel mai bine fundamentat
teoretic şi cel mai validat de practica de consiliere.

4. Strategii de consiliere

Domeniul acestor strategii este foarte vast, de aceea suntem nevoiţi doar la
enumerarea lor (urmând să fie discutate şi exemplificate la seminar):

1. Strategii de identificare a gândirii negative, a atitudinilor şi sentimentelor

negative
• Discutarea unei experienţe emoţionale recente
• Modelarea sentimentelor
• Strategia cercurilor concentrice (A. Lazarus, 1969)
• Examinarea gândurilor ascunse sau neexprimate ale clientului (A. Ellis,
1966)
• Jocul dramatic sau dialogarea şi inversarea rolurilor
2. Strategii de schimbare a gândirii negative, a atitudinilor şi sentimentelor negative

• Raţionalizarea
- suprageneralizarea
- personalizarea
- gândirea în termeni de alb-negru
- saltul la concluzii
40
- catastrofizarea
- folosirea lui trebuie
• Distragerea
• Aproximarea succesivă a sentimentelor
• Tehnici de stopare a gândirii negative
• Strategia de identificare a rolului
3. Strategii de identificare a comportamentelor indezirabile

o Vizualizare a rolului
o Descrierea şi inventatriere a comportamentelor
o Strategia dialogării şi inversării rolului
4. Strategii de schimbare a comportamentelor indezirabile

o Strategia contractelor comportamentale şi a procedeelor de întărire


o Strategia practicii negative
o Strategii operante de întărire (B.F. Schinner, 1953)
o Strategia modelării indirecte
o Strategia monitorizării sau autocontrolului

5. Relaţia de consiliere
În cazul consilierii de tip cognitiv-comportamental, relaţia dintre consilier şi
consiliat (client) este o relaţie DIRECTIVĂ. Specialistul are un rol activ, directiv,
implicând în mod echilibrat procese de orientare, ghidare, colaborare, parteneriat.
Practica a demonstrat că un consilier care preferă o abordare autoritară are mai
mult succes în lucrul cu clienţi care caută sfaturi, iar pentru clienţii care sunt creativi,
caută autonomie şi sunt dornici de cunoaştere sunt mai potriviţi specialiştii care adoptă
maniere experienţiale de consiliere.

41
2. Relaţia cogniţii - emoţii – comportamente*

COGNIŢII

- Monitorizarea gândurilor

Identificarea gândurilor negative automate, a convingerilor/schemelor


cognitive de bază şi a aspectelor disfuncţionale.

- Identificarea distorsiunilor şi a deficitelor cognitive

Cogniţii disfuncţionale frecvente

- Evaluarea gândurilor
Testarea şi evaluarea cogniţiilor
Restructurarea cognitivă
Dezvoltarea gândirii echilibrate

COMPORTAMENT EMOŢII
Dezvoltarea de noi
- Monitorizarea abilităţi cognitive - Educaţie afectivă/
activităţii identificarea
simptomelor psihologice
-Planificarea scopurilor Automonitorizare
- Monitorizare afectivă
-Stabilirea de obiective Abilităţi de rezolvare
a problemelor - Management afectiv/ noi
- Experimente aptitudini
comportamentale
- Expunerea graduală şi
prevenirea răspunsului
Întărire şi recompense
- învăţarea de noi
abilităţi Autoîntârire, contracte
comportamentale comportamentale

42
*
Înţelegerea acestei scheme are un caracter pragmatic, în sensul introducerii şi dezvoltării elementelor
specifice educaţiei raţional-emotive şi comportamentale (EREC) în cadrul sistemului actual de
învăţământ din România.
Astfel, utilizând strategiile de dezvoltare a inteligenţei emoţionale propuse de EREC, se va obţine
punerea în valoare a aptitudinilor intelectuale şi a creativităţii elevilor, dar şi diminuarea la maxim, prin
intermediul inteligenţei emoţionale, a conflictelor intra- şi interpersonale -* EREC reprezintă o
modalitate eficientă de diminuare a agresivităţii, dar şi o modalitate operaţională optimă în sfera
self-managementului şi implicit, în domeniul stabilirii obiective a rutei profesionale individual

Precizări

 Terapia cognitiv - comportamentală combină metodele de modificare

comportamentală2 cu metodele de restructurare cognitivă şi cu rezolvarea de


probleme.

 Tratamentul se bazează pe formulările cognitive specifice fiecărei afecţiuni şi

pe conceptualizarea cognitivă individuală a personalităţii fiecărui pacient.

 In cadrul tratamentului se pune accentul pe determinarea pacienţilor de a-şi

identifica şi modifica gândurile/convingerile disfuncţionale, aspect care


conduce la schimbarea comportamentelor dezadaptative.

 Principiul de bază al terapiei îl constituie modificarea/optimizarea


răspunsurilor cognitive, emoţionale şi comportamentale ale subiecţilor în raport
cu stimuli din mediul extern.

 Consilierea cognitiv - comportamentală este utilizabilă în cazurile de

anxietate, de depresie, de deficit atenţional, de hiperactivitate, de


comportament agresiv etc.

 In planul componentei cognitive, consilierea cognitiv - comportamentală


constă în dezvoltarea abilităţilor subiecţilor de a-şi planifica timpul/sarcinile, în
optimizarea memorării etc.

2
Este vorba de modelare şi de managementul contingenţelor.
43
 În planul componentei comportamentale, consilierea cognitiv -
comportamentală vizează dezvoltarea autocontrolului şi controlului asupra
stimulilor, dezvoltarea capacităţilor individuale de a se implica în diferite
activităţi etc.

 In planul componentei afective consilierea cognitiv - comportamentală

vizează autoreglarea emoţională, cu menţiunea că această autoreglare este


condiţionată de calitatea intervenţiilor terapeutice operate prin intermediul
metodelor indirecte la nivelul cognitiv3 , la cel comportamental4 şi Ia cel
biologic5 al subiecţilor.

 Consilierea cognitiv - comportamentală se realizează în conformitate cu

schema6 conexiunilor dintre cogniţii, sentimente şi comportament.

 Consilierea cognitiv - comportamentală se bazează pe modelul cognitiv care

descrie legătura dintre percepţiile şi interpretările (reprezentările) oamenilor,


ambele corelate cu reacţiile emoţionale/psihice avute de aceştia în anumite
situaţii existenţiale.

 Ideea de bază este aceea că stările psihice negative ale oamenilor sunt

generate de o procesare deficientă a informaţiei. Altfel spus, percepţiile lor sunt


incorecte, sau parţial incorecte.

Exemplificare: o secretară deprimată face două greşeli în timpul redactării unui


document de 20 de pagini şi acest lucru îi declanşează în mod spontan gândul "Nu
pot să fac nimic bine." Acest gând iraţional induce disfuncţionalităţi:
-în plan emoţional - tristeţe
-în plan somatic - instalarea unei puternice dureri de cap

3
Tehnicile utilizate la acest nivel sunt cele de control mental şi de restructurare cognitivă.
4
La acest nivel se utilizează metodele de management comportamental.
5
Tehnicile utilizate la acest nivel sunt cele de relaxare.
6
Schema este prezentată în cadrul punctului 2 al cursului.

44
-în plan comportamental - pleacă de la serviciu.

3. Terapia raţional - emotivă şi comportamentală

A B C
EVENIMENTE,
COGNIŢII CONSECINŢE
SITUAŢII
CONVINGERI EMOŢII
ACTIVATOARE

Corolar
Nu evenimentele conduc la producerea emoţiilor negative dezadaptative, ci
cogniţiile/convingerile iraţionale7 pe care subiecţii le au relativ la acele evenimente.

Rolul consilierului este acela


 de a identifica asocierile automate în cadrul cărora subiectul corelează direct

evenimentul cu emoţia, omiţând să reliefeze cogniţia;


 de a stabili corelaţiile dintre convingerile iraţionale şi consecinţele emoţionale

destructurante ale acestora;


 de a disputa credinţele/cogniţiile iraţionale, etapă în care terapeutul emite întrebări de

genul "Este logic să ceri ca toţi oamenii să fie corecţi?", , "Eşti sigur că nu există şi
oameni cinstiţi?";
 de a dezvolta încrederea clientului, prin intermediul înlocuirii treptate a cogniţiilor

iraţionale cu convingeri raţionale exprimabile prin preferinţe non-dogmatice, toleranţă


la frustrare8, evitarea evaluării globale şi focalizarea pe comportamentul contextual
etc, aspect care va antrena configurarea emoţiilor pozitive sau a celor negativ
funcţionale, după caz.

7
Aceste cogniţii iraţionale pot consta în cerinţe absolutiste (= imperativul categoric), în catastrofare
(exemplu: un anumit eveniment este considerat ca fiind groaznic, îngrozitor, oribil, inacceptabil etc), în
intoleranţă la frustrare (exemplu: "Nu suport...") sau într-o evaluare globală (exemplu: "Toţi sunt răi,
totul
este lipsit de sens.").
8
O persoană care prin intermediul terapiei raţional - emotive şi comportamentale demonstrează toleranţă
la
frustrare. Exemplificare: dacă iniţial, înainte de parcurgerea şedinţelor de terapie, o tânără era profund

45
nefericită/furioasă pentru că prietenul nu-i arăta dragostea pe care acesta TREBUIA să i-o acorde, în
final ajunge să considere că este responsabilitatea ei să se facă iubită, că depinde doar de ea să găsească
un partener alături de care să se simtă împlinită, deci a fost anulată emoţia negativă (nefericirea/furia),
emoţie care genera un comportament posesiv, agasant, dar şi gândul iraţional că ea TREBUIE iubită.
9
Exemple de emoţii negative funcţionale: dezamăgirea, îngrijorarea, supărarea, tristeţea şi regretul.

46
CURS 10: PROGRAMAREA NEURO LINGVISTICĂ (NLP) ŞI CONSILIEREA
ŞCOALARĂ
1.Introducere
Programarea neuro lingvistică (NLP) se defineşte în funcţie de trei elemente cheie:
1. Programare- relaţionată cu (schimbarea) paternurilor comportamentale
2. Neuro - în relaţie cu funcţionarea sistemului neurofiziologic
3. Lingvistică - relaţionată cu limbajul
Întemeietorii NLP-ului sunt Richard Bandler şi John Grinder în anul 1976. NLP a
derivat din studierea unor personalităţi, oameni de succes din diverse domenii, care au
obţinut rezultate remarcabile în cariera şi viaţa personală. Promotorii NLP ca viziune
sistemică în perioada anilor '80 au fost Robert Dilts şi Todd Epstein.

Câteva din principiile care stau la baza NLP-ului sunt:


1. Experienţa noastră derivă din informaţiile percepute cu ajutorul simţurilor (vizual,
auditiv, kinestezic, gustativ, olfactiv-VAKOG) şi ne influenţează procesarea informaţiei
percepute (reţinere, manipulare, reactualizare).
2. Avem abilităţi de a învăţa din propria experienţă.
3. Cu toţii avem anumite modele despre lumea înconjurătoare care (ne) determina
comportamentul.
4. Orice comportament are un scop.
5. Toate resursele de care avem nevoie la un moment dat le putem extrage din propria
experienţă.
6. În principal, dacă cineva poate, toţi pot, pentru că exista posibilitatea de a transfera
abilităţi şi capacităţi de la o persoana la o altă persoana.
7. Exista o soluţie pentru fiecare problemă.
8. Nu există eşec, ci doar feedback. Dacă ceea ce facem nu este eficient, trebuie încercat
ceva diferit.
9. Harta nu este teritoriul.
47
2. Tehnologia NLP. Modul de funcţionare al NLP

NLP este un model pentru atingerea excelenţei. Acest proces presupune bineînţeles
acţiuni de schimbare la diferite nivele în cadrul persoanei. Acest proces de schimbare, în
modul cel mai simplu, se poate rezuma astfel:

1. aflarea stării (mentale) prezente a persoanei,


2. regăsirea şi implementarea resurselor potrivite pentru a...
3. atinge starea (mentală) dorită.

Tehnologia NLP

Toate tehnicile NLP sunt astfel organizate încât să definească şi să identifice stările
curente şi stările dorite ale diferitelor nivele, "variabile", şi apoi să acceseze şi să
implementeze acele resurse pentru a produce efectul dorit: schimbarea individului în sensul
stării dezirabile, schimbare ce trebuie să fie eficientă şi ecologică.

3. Relatia terapeutică în NLP


De obicei, avem un „raport” cu oameni care sunt ca noi: arată la fel, se comportă
asemănător nouă. Ştim că atunci când vrem să fim acceptaţi într-un grup ne conformăm
grupului.
Din ceea ce am spus, reiese că raportul este un proces natural, care poate să apară
atât la nivel conştient, cât şi la nivel inconştient şi constă în "matching şi pacing".
Altfel spus, pentru stabilirea unei relaţii de consiliere adecvate care să faciliteze o
compleanţă la consiliere şi terapie a subiectului este nevoie de o observare a
comportamentelor subiectului şi de o adaptare a comportamentelor consilierului la cele
48
ale clientului.
Începutul se face prin observaţia atentă a posturii şi gesturilor, a respiraţiei, a
comportamentelor verbale şi nonverbale, a respiraţiei cu ritm şi locaţie.
Oamenii percep lumea înconjurătoare cu ajutorul simţurilor. Unii dintre noi sunt
preponderenţi vizuali: au nevoia "să vadă" situaţiile. Alţii pot să fie orientaţi mai mult
spre auditiv: "aud ceea ce se întâmplă" sau spre kinestezic: au nevoie să "simtă" situaţia.
Mai puţin oameni au obiceiul să folosească cuvinte legate de simţul olfactiv sau
gustativ: "persoana dulce". Deşi avem stiluri mixte, unul este predominant şi se pune in
evidenta la nivelul limbajului, prin cuvintele si predicatele alese.
Exemple de predicate:
vizuale auditive kinestezice
văd aud simt
percep sună ating
observ ascult ţin
privesc rog prind
inspectez şoptesc merg

Este foarte folositor să observăm cuvintele folosite de către subiect în timpul


consilierii şi să ne potrivim propriul stil cu cel al subiectului pentru ca acest lucru duce
la :
- dezvoltarea unui raport
- la o mai buna înţelegere a modelului subiectului
- facilitează deschiderea subiectului spre comunicare.
S-a constatat că pentru o intervenţie eficientă este mai bine să folosim cât mai
multe modalitâţi decât să rămânem ancoraţi în stilul predominant al clientului. De
exemplu, putem să recurgem la următoarele genuri de întrebări: "Poţi să-mi descrii
rezultatul la care vrei sa ajungi ?", "Cum te-ai simţi?", "Cum ar suna? ''.

4. Tehnici şi abilităţi NLP de bază

49
Aceste tehnici pot fi utilizate în optimizarea relaţiei de consiliere şi pot de asemenea
fi folosite pentru antrenarea clientului pentru o mai bună adaptare.

a) Decodificarea şi eficientizarea comunicării – “rapport”

• Identificarea şi acordarea ("matching") celor mai folosite cuvinte şi reprezentări


ale clientului, cu scopul de a crea ceea ce în NLP se numeşte un "raport" (engl.
rapport).

• Temporarea ("pacing"), prin acordarea si oglindirea ("mirroring") posturii, a


expresiilor faciale, a gesturilor şi mişcărilor corporale, a tonului şi tempoului vocal
ale unei persoane, în acelasi scop de a stabili raportul cu acesta.

• "Traducerea" experienţei senzoriale în sistemele reprezentaţionale (V, A, K, O,


G), redefinirea acesteia de la un sistem reprezentaţional la altul, cu scopul de a mări
înţelegerea între indivizi sau grupuri de oameni, mai ales în cazurile în care există
blocaje la nivel de comunicare.

• Analiza în profunzime a limbajului şi extragerea elementelor de limbaj de bază


pentru a reuşi să transmitem mai uşor propriile experienţe, stări şi obiective celor din
jur.

b) Acuitate senzorială şi calibrare

• Observarea şi utilizarea a ceea ce în NLP se numeşte "indici de accesare" şi


"microindici comportamentali" pentru a înţelege mai bine strategiile persoanei
prin care aceasta îşi organizează şi eficientizează experienţa sa.

50
• Creşterea conştientizării sistemelor reprezentaţionale şi a impactului pe care acestea
le au în construirea "hărţilor" umane, astfel încât putem mai bine şi mai repede să
evaluăm efectele acestora asupra clienţilor.
• Identificarea stărilor şi mesajelor duble, numite "stări incongruente", atât la nivel
de comunicare, cât şi la nivel de credinţe, comportament şi identitate, în ideea de a
reduce la minim stările de confuzie, frustrare şi înţelegere eronată a stărilor proprii
sau ale altora.

c) Ancorare

• "Ancorarea" stărilor şi experientelor pozitive (numite generic "resurse" în


NLP) care au avut loc într-un anumit context şi apoi "lansarea" acestor ancore
pentru a accesa rapid acele stări şi experienţe pozitive care pot fi folosite ca
resurse într-un nou context. Toate resursele de care avem nevoie sunt deja în
indivizi. De cele mai multe ori nu este nevoie să ne creăm noi şi noi
comportamente şi aptitudini. In viziunea NLP, provocarea este accesarea
resurselor (stări, experienţe) pe care clienţii deja le au şi folosirea lor eficientă
în noi contexte şi implementarea lor în noi strategii de succes.

• Identificarea şi "ruperea" relaţiilor şi a strategiilor ineficiente între indivizi şi


grupuri, pentru a spori flexibilitatea.

d) Cadrare şi recadrare

• Cadrarea si recadrarea comportamentelor şi a stărilor problemă. Acest lucru se


realizează în virtutea presupoziţiilor NLP după care există o intenţie pozitivă în
spatele fiecărui comportament şi fiecare comportament este folositor într-un
anumit context. Obiectivul aici este de a crea o modificare în percepţiile
oamenilor, astfel încât comportamentul problemă să fie rezolvat mai eficient.
51
Aceasta modificare de cadru, "recadrare", duce la privirea problemei dintr-un alt
punct de vedere şi, în final, oamenii pot mai uşor să:
- separe identitatea ca persoană de comportamentele persoanei respective.
Oamenii nu sunt tot una cu suma comportamentelor lor.
- menţină intenţia pozitivă din spatele comportamentului problematic, chiar dacă
acest comportament nedorit este (ne)schimbat.
- valideze şi să menţină "efectele secundare" pozitive ale comportamentului
problemă, fapt care ajută la menţinerea "ecologiei" sistemului prin faptul că în
sine persoana este OK şi doar comportamentul său este nedorit.

52
Curs 11: ŞCOALA ŞI FAMILIA, FACTORI IMPLICAŢI ÎN PROCESUL DE
CONSILIERE ŞI ORIENTARE ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ (I)

1. Factorii consilierii şi orientării

Principalii factori implicaţi şi cu responsabilităţi în consiliere şi orientare şcolară şi


profesională sunt: şcoala, familia, unităţile economice, mass-media, alte instituţii
specializate.
Şcoala joacă un rol esenţial atât prin structurile sale, ciclurile şi tipurile de
programe, cât şi prin diversitatea obiectelor de învăţământ, a ariilor curriculare, a
acţiunilor specifice de orientare şcolară şi profesională (ore de dirigenţie, activitatea
consilierilor şi psihopedagogilor).
Familia exercită o influenţă puternică asupra opţiunilor şcolare şi profesionale atât
prin transferul unor modele ale părinţilor către urmaşi, cât şi prin proiecţia unor ambiţii,
neîmpliniri către aceştia.
Instituţiile specializate cuprind: cabinetele şi laboratoarele de orientare şcolară şi
profesională, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, organizaţiile de tineret – prin programele
„Infotin”, direcţii ale protecţiei şi solidarităţii sociale, iar pe plan internaţional –
Asociaţia Internaţională de Orientare Şcolară şi Profesională (Geneva).
Cei doi agenţi implicaţi direct în procesul de consiliere sunt cei doi factori umani:
consilierul – ca specialist, şi, respectiv, „clientul” – elevul, studentul, părinţi.

Printre preocupările specifice ale consilierii şcolare, menţionăm:


• În consilierea şcolară accentul este pus pe prevenţie;
• Identificarea timpurie a problemei;
• Conştientizarea problemei cotidiene;
• Criza de timp (este cea care) determină stressul;
• Calitatea vieţii elevului

53
2. Intervenţia familială şi consilierea şcolară

Consilierea de familie este o încercare de a modifica trăsăturile din mediu,


contractele inter-personale şi credinţele despre aceste contracte ; consilierea de familie
încearcă să modifice modelele de interacţiune , ceea ce va conduce la ideea ca prezenta
problemă nu va mai fi necesară.
Consilierul poate sa intervina la doua nivele :
1. la nivelul structurii- familiale modificand structura familială, problema nu mai este
necesară, ceea ce va duce la modificarea modelelor de interactiune şi a relatiilor de
familie .
2. la nivelul credintelor privitoare la relatiile de familie, care simultan modifică
patternurile familiale.
Consilierul intră în familie la nivelul relaţiei şi nu la nivelul unui individ
particular, modifica modul cum relatiile sunt realizate .

Intervenţiile în familie au scopurile de a:


• rupe modele de interacţiune disfuncţionale;
• clarifica secventele problematice ale comportamentului
• sparge "blocajele afective”,
• iniţia restructurarea cognitiva
• implementa noi modele tranzactionale
• schimba prezenta problema prin schimbarea modelului care produce
un comportament indezirabil.

Consilierea familială are ca obiectiv înlăturarea problemei prezente,


actuale.
Intrebările pe care şi le pune un consilier sunt:
• Ce schimbari structurale trebuie facute?

54
• Care modele trebuie sa fie modificate ?
Sarcinile în sesiunea de consiliere:
• constau în redirectionarea interactiunilor dintre subsistemele familiale si
familia în ansamblu
• au trei funcţii : permite consilierului să vadă şi să modifice interactiunile
relevante şi permite familiei să experimenteze noi patternuri de
interactiune.
Observarea interactiunilor dintre sesiuni este extrem de benefică,
bazându-se pe asumpţia următoare : “comportamentul din sesiunea de tratament
este izomorf/ reflectă ce se întamplă în casă.
Sarcinile esuate au şi ele cateva roluri:
• furnizează informati despre structura modelului
• furnizează o oportunitate imediată pentru consilier de a
comenta asupra procesului;
• furnizează oportunitate pentru a modifica sistemul credinţelor
Sarcinile din sesiune sunt folosite în special cu familii caracterizate ca haotice şi
cu familiile care nu reusesc sa completeze sarcini exterioare sesiunii.
Sarcini exterioare sesiunii : necesita interactiuni care au nevoie de timp,
oportunitati sau situatii exterioare sesiunii de tratament pentru a fi realizate .
(Acestea pot include sarcini de dificultate sau interactiuni pozitive vizionarea
unor filme) . Sarcinile exterioare sesiunii pot fi scrise , care sunt mai
specifice sau orale care sunt mai generale . Consilierul trebuie să ceară o
sarcina care are o mare probabititate de a reusi.
Strategia de dezvoltare a unui nou comportament
Regula dupa care se conduce terapeutul este: ”Pentru orice comportament sau credinţa
pe care o modific, trebuie sa dau individului o credinţă nouă sau mai puţin
disfuncţională.
“Chestionarea secvenţială”: terapeutul pune întrebări cunoscând dinainte răspunsul, ceea
ce “mişcă” familia într-o directie specifică de schimbare. Aceasta tehnică are doua
55
forme: prima, versiunea “da” şi a doua forma “versiunea chess (sah)”
1. " Versiunea da " - formularea a două sau trei întrebări care au
raspunsul " da " , fiecare întrebare fiind conectată logic cu întrebarea anterioara . In
final, formulezi o întrebare care forţeaza la o mică schimbare .
De exemplu : un copil care este crescut de mama sa. Comportamentul copilului
este mult mai rău la şcoală şi acasă în primele zile urmatoare weekend-ului petrecut cu
tatal său care este divorţat de mama sa . Mama şi tata se cearta în continuare cand sunt
împreuna. Setul “da “ muta problema de la Johnny şi o îndreapta spre interactiunile care
provoaca comportamentul sau .
Exemplu : Consilierul tatălui : Este comportamentul lui Johnny
intolerabil ?
Tatal: Da.
Consilierul: Va continua situaţia proastă daca nu se schimba repede ceva ?
Tatal: Da.
Consilierul : Doriţi să se opreasca ?
Tatal: Bineînteles.
Consilierul: Dumneavoastră vreţi să se opreasca " răul” destul pentru a va
schimba modul cum vorbiţi cu fosta dumneavoastra sotie şi mama lui?
Aceste întrebari leagă comportamentul lui Johnny de conflictul parental şi
sugereaza tatălui cum să schimbe situaţia .
2. " Versiunea chess (şah) “ procesul de folosire a unor serii de întrebări
interasociate şi predeterminate, separate de răspunsurile incerte funcţional din partea
clientului. Folosind scenariul de mai înainte, terapeutul vrea ca tatăl sa aprecieze
“contributiile” lui la problemele comportamentale ale lui Johnny.
Consilierul : Eu stiu ca aţi vorbit despre asta , dar te rog spune-mi ce a
facut Johnny luni şi marţi, ce l-a făcut sa fie atât de necăjit ?
Tatal: (descrie ce a facut Johnny- consilierul ignoră ce se spune , ascultă
doar cuvintele şi frazele care-i permit introducerea unei noi intrebari .

56
Consilierul : Deci, Johnny nu a aratat mamei lui mult
(pauza ) respect?( terapeutul a adaugat "tu ai fost ........." in timp ce asta s-a
intamplat doar in casa mamei , si terapeutul ignora comentariile specifice a
tatalui si substituie cuvantul "respect") .
Tatal: (consilierul asteapta comentariile tatalui).
Consilierul mamei: Cum v-a aratat Johnny lipsa de respect ?
Mama :(terapeutul asculta comentariile mamei)
Consilierul tatalui: " A exprimat Johnny lipsa de respect mamei .sale
mai mult sau mai putin decat dumneavoastra a-ti aratat lipsa de respect fata
de sotia dumneavoastra ?
Raspunsurile sunt cele care formeaza baza unei noi întrebări. Consilierul
poate fie sa ignore răspunsurile si sa continue asa cum si-a planificat adaugând
informatii la noua întrebare astfel încat a doua întrebare sa urmeze în mod natural
raspunsului , fie sa construiasca întrebarea în aşa fel încat raspunsul sa fie consistent cu
directia impusă de consilier.

3.. Folosirea metaforelor şi a poveştilor este o altă strategie de a


schimba comportamentul şi de a induce o schimbare în perspectivă.

Vorbind despre faza de terminare a consilierii, se poate spune că lungimea relaţiei este
în mod obisnuit invers proporţională nivelului de cooperare a membrilor familiei şi
direct proporţională cu lungimea/vechimea existentei problemei. O consiliere familială
durează de la 2,3 pana la 15-20 sesiuni. Cea mai importantă cale de a te asigura că
familia obţine un sens al competentei de a face fata unor noi situatii sau probleme este
de a reusi schimbarea perspectivei problemei prezente. Aceasta schimbare, în realitate
permite indivizilor să perceapă problemele ca deschise şi guvernabile mai curând decat
închise şi în afara controlului.

57
Curs 12-13: ŞCOALA ŞI FAMILIA, FACTORI IMPLICAŢI ÎN PROCESUL DE
CONSILIERE ŞI ORIENTARE ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ (II)

1. Rolul şi implicaţiile şcolii în consilierea şcolară. Documente legislative

Încă din primele momente ale instalării democraţiei/reformei în România, printre


direcţiile fundamentale ale acesteia a fost menţionată necesitatea creării unui parteneriat,
în general a unei noi interacţiuni între şcoli şi universităţi, pe de o parte şi mediul
înconjurator, economic, administrativ şi cultural, pe de altă parte. A fost subliniată
necesitatea unui învaţământ recuplat cu nevoile de calificare resimţite în societate, care
să includă în curriculum, considerarea precisă a profesiilor cerute de piaţa şi care,
totodată, să dea o calificare de bază aptă să ţina piept schimbărilor de pe piaţa forţei de
muncă.
Având în vedere aceste direcţii programatice, preocuparea pentru fundamentarea
politicii de orientare şcolară şi profesională a fost permanent în atenţia Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Orientarea şcolară şi profesională a elevilor se face
pe doua direcţii: în cadrul activităţii curriculare, în special prin orele de consiliere şi
orientare şi în cadrul extracurricular, în special prin centrele de asistenţă psiho-
pedagogică.
Preocuparea ministerului în legatură cu orientarea şcolară şi profesională s-a
manifestat, în primul rând, în elaborarea documentelor curriculare – planuri cadru şi
programe de învaţământ, încă de la stabilirea principiilor de elaborare a planului-cadru
după cum urmează :
a. Principiul racordării la social, coroborat cu cel al flexibilităţii şi al egalităţii

şanselor, au determinat stabilirea unui raport adecvat între trunchiul comun, care
să ofere tuturor oportunităţi echivalente, şi curriculum-ul la decizia şcolii, ce
trebuie sa permită parcursuri şcolare diferenţiate.

58
b. Principiul funcţionalităţii, ce vizează racordarea diverselor discipline, precum şi

a ariilor curriculare la vârstele şcolare, a condus la structurarea procesului de


învăţare în cicluri curriculare. Unul dintre acestea, ciclul de observare şi
orientare, ce cuprinde clasele VII-IX, are ca obiectiv major orientarea, în vederea
optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare. De asemenea, ciclul de
specializare (clasele XII-XIII) urmăreşte pre-specializarea în vederea integrării
eficiente în învaţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii.
Principiul racordării la social are drept consecinţă asigurarea unei legături optime
între şcoală şi comunitate, între şcoală şi cerinţele sociale. Ca urmare, a fost creată
aria curriculară Consiliere şi orientare, cu ajutorul căreia elevii vor putea, între
altele, să se orienteze în cunoştinţă de cauză spre diferitele tipuri de ieşiri din sistem:
liceu teroretic, tehnologic sau vocaţional, şcoala profesională sau piaţa muncii – după
învăţământul gimnazial, sau învăţământ postliceal, învaăţământ superior sau piaţa
muncii – după învăţământul liceal.
Prin Ordinul Ministerului nr. 4683/28.09.1998, completat cu Ordinul Ministerului
nr. 3100/15.01.1999, a fost aprobat Regulamentul de organizare si functionare a
Centrului Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică şi a Cabinetelor Şcolare şi
Interşcolare de Asistenţă Psihopedagogică.
Intre atribuţiile cadrelor didactice încadrate în aceste centre se află:
- consilierea şi orientarea carierei elevilor;
- elaborarea de materiale, mediatizate prin Casele Corpului Didactic, Inspectorate
Şcolare Judetene şi alte instituţii interesate;
- sprijinirea formării continue a cadrelor didactice în domeniul consilierii şi orientării.
Profesorii încadraţi în Cabinetele şcolare şi interşcolare de asistenţa
psihopedagogică au aceleaşi atribuţii, dar la nivelul şcolilor în care funcţionează,
sprijinind activitatea comisiilor metodice ale învăţătorilor şi diriginţilor, popularizând
informaţiile psihopedagogice pentru cunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii elevului,
precum şi orientarea carierei elevului.

59
In conformitate cu Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, inspectoratele
Şcolare Judeţene (Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti), prin Centrele
Judeţene de Asistenţă Psihopedagogică, vor alcătui lista cu instituţiile furnizoare de
Orientare Şcolară şi Profesională din cadrul judeţului (din reţeaua Ministerului
Educaţiei Naţionale sau din afara ei). Aceasta listă, cuprinzând denumirea unităţii,
adresa şi orarul de funcţionare, va fi transmisă în toate unităţile şcolare şi va fi adusă la
cunoştinţa cadrelor didactice, elevilor, părinţilor.
Centrele Judetene de Asistenţa Psihopedagogică vor cuprinde în planul de activitate
anual un capitol distinct referitor la orientarea şcolară şi profesională. Acest capitol
va specifica:
• materialele privitoare la Orientarea Şcolară şi Profesională ce se vor elabora în
cadrul centrului, modul în care acestea vor fi mediatizate şi distribuite în unităţile
şcolare, cu indicarea termenelor şi a persoanelor responsabile;
• graficul acţiunilor de formare continuă a personalului didactic, în special a
profesorilor consilieri, privitoare la Orientarea Şcolară şi Profesională;
• graficul întâlnirilor cu elevii/părinţii din diferite şcoli ale judeţului şi tematica
acestor întâlniri;
• graficul întâlnirilor speciale cu elevi ai claselor a VIII-a / a XII-a (a XIII-a) şi ai
anului de studii final la şcoala de ucenici şi şcoala profesională, în vederea
orientării şcolare şi profesionale.
Cabinetele şcolare şi interşcolare de asistenţă psihopedagogică vor include în
planul de activitate un capitol distinct referitor la Orientarea Şcolară şi Profesională,
în care se vor menţiona;
• activitatea de formare continuă referitoare la Orientarea Şcolară şi Profesională
din şcoala şi unităţile arondate;
• orele organizate în echipa cu profesorii diriginţi / consilieri pe teme de consiliere
şi orientare profesională;
• întâlnirile organizate cu elevii claselor de sfârşit de ciclu şi / sau părinţii acestora,
în scopul consilierii şi orientării;
60
• programul orelor de consultatii individuale şi programarea şcolilor / claselor care
aparţin de cabinetul respectiv.
Cu deosebire în cei 2 ani de gimnaziu aflaţi în ciclul de observare şi orientare
(clasele a VII-a si a VIII-a) profesorii consilieri vor informa elevii /părinţii despre:
• studiile liceale ( durata, filiere, profiluri, specializări, organizare – trunchi comun
şi curriculum la decizia şcolii);
• studiile prin şcoala profesională (durată, meserii, organizare);
• studiile prin şcoala de ucenici (durata, meserii, organizare);
• posibilităţile oferite de fiecare cale pentru continuarea studiilor;
• posibilitatile ulterioare de dezvoltare profesională şi inserţie socială;
• posibilităţile oferite de judeţul în care se afla şcoala pentru continuarea studiilor şi
fiecare din căile menţionate;
• regulamentele referitoare la conditiile de admitere în ciclul superior.
In cursul semestrului al II-lea, consiliile profesorilor clasei, împreuna cu profesorii
consilieri, vor avea întâlniri cu părinţii elevilor fiecărei clase (a IX-a), pentru a prezenta
aprecierile cadrelor didactice asupra nivelului de pregătire, motivaţiei pentru învăţare şi
comportamentului elevilor, oferind astfel părinţilor o baza pentru orientarea ulterioară a
copiilor.
La solicitarea părinţilor, profesorii vor stabili întâlniri individuale cu părinţii / elevii.
• formarea unor clase speciale pentru elevii cu performanţe deosebite.
• consilierea pentru alegerea disciplinelor opţionale.

2. Funcţiile psihologului şcolar


■De planificare —> va găsi informaţiile relevante, va defini sarcinile, va planifica acţiunile

■De iniţiere a grupurilor —> va prezenta obiectivele/planul/strategia etc; va explica

necesitatea acestora; va stabili, de comun acord, sarcinile; va fixa standardele ce


trebuie atinse la nivel individual/de grup
■De control —> va menţine standardele fixate; va imprima viteza de lucru; va elimina

acţiunile inutile; va păstra/monitoriza elementele relevante; va stimula grupul/echipa


61
în actul de luare a deciziilor
■De "sprijin" —> va exprima respect faţă de ceilalţi, faţă de intervenţiile lor; va acţiona

pozitiv; va crea spiritul de echipă; va depăşi momentele de tensiune prin apelul la umor; va
juca rolul de moderator în cazul discuţiilor în contradictoriu survenite între membrii
grupului/echipelor de lucru.
■De informare la zi —> oferă/aşteaptă de la ceilalţi informaţiile

solicitate/necesare; sintetizează (notează) sugestiile şi ideile valoroase


■De evaluare —> evaluează posibilităţile de realizare a unei idei/a unui proiect; evaluează

consecinţele soluţiilor propuse de ceilalţi; evaluează şi îşi autoevaluează performanţele, în


raport cu standardele anterior fixate; dezvoltă abilităţile celorlalţi de a-şi analiza/evalua
propriile performanţe.

3. Fişa postului psihologului şcolar

• Elaborează propriul plan managerial, în complet acord cu planul instituţiei în


care funcţionează.
• Consiliază elevii, părinţii şi cadrele didactice în probleme legate de cunoaşterea şi
autocunoaşterea personalităţii, adaptarea reciprocă elev-şcoală, optimizarea relaţiilor
interumane şi cu comunitatea locală, prevenirea sau diminuarea factorilor de
abandon, eşec şcolar sau disconfort psihic, observarea elevilor cu comportamente
deviante, orientarea carierei.
• Examinează elevii sub aspect psihopedagogie.
• Elaborează materiale de specialitate pe care le diseminează în cadrul comisiei
diriginţilor şi în cadrul lectoratelor cu părinţii.
• Realizează ore demonstrative de consiliere colectivă a elevilor.
• Ţine o evidenţă strictă şi permanentă a documentelor privind activităţile de
examinare şi consiliere (individuale sau colective).

62
• Acţionează permanent în sensul optimizării ambientului în care îşi desfăşoară
activitatea curentă.
• Realizează (în colaborare cu profesorii diriginţi şi cu elevii) punctul de informare şi
documentare OSP şi realizează procesul de orientare profesională a elevilor3,
aspect care implică în mod automat
- cunoaşterea nivelului lor de aspiraţii; cunoaşterea profilurilor ocupaţionale;
- cunoaşterea dinamicii structurilor profesionale;
- cunoaşterea fluctuaţiilor de pe piaţa forţei de muncă.
• Colaborează cu factorii locali implicaţi în realizarea obiectivelor
educaţionale specifice proiectelor comunitare.
• Realizează microcercetări.
• Se preocupă permanent de dezvoltarea propriei cariere.
• Elaborează (individual sau împreună cu profesorii diriginţi/cu elevii)
broşuri, pliante şi buletine informative pe teme psihopedagogice.
• Elaborează lucrări ştiinţifice cu caracter teoretico - aplicativ.

4. Metode comportamentale de control al frecvenţei de manifestare a unui


comportament7

Următoarele metode de sunt prezentate în succesiunea metodă-definirea metodei-


exemplu.
Întăririle pozitive (Prezentarea unui stimul după producerea unui comportament,
cu scopul creşterii ratei şi intensităţii acestuia.) Profesorul oferă elevilor 5 min. pauză
după realizarea unor sarcini. Dacă după oferirea pauzei creşte calitatea realizării sarcinii,
pauza devine întărire pozitivă.

7
Apud: A. Băban, (coordonator)(2001): Consilierea educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere, Ed. Presa universitară clujană, Cluj Napoca, p. 2001
63
Pedeapsa (Un stimul care urmează unui răspuns, cu scopul scăderii frecvenţei
sale de manifestare.) Unui elev din clasa a doua i se reducea perioada dejoacă cu 5 min.
în urma unui comportament inadecvat. Dacă după această regulă scade frecvenţa
comportamentelor disruptive, scăderea pauzei cu 5 min. reprezintă o pedeapsă.
Întăririle primare (Un stimul poate fi definit ca o întărire primară, dacă satisface
o nevoie fiziologică.) Alimentele sunt un exemplu de întărire primară.
Întăririle secundare (Un stimul poate fi definit ca o întărire secundară dacă
satisface o nevoie materială sau socială.) Notele, banii, popularitatea sunt întăriri
secundare frecvent utilizate
Planificare a întăririlor (Realizarea unei scheme de întărire.) Oferirea unei
întăriri la un interval stabilit sau după un număr de răspunsuri corecte. Exemplu,
profesorul oferă întărire după 4 răspunsuri corecte.
Modelarea ( Învăţarea unor comportamente noi prin întărirea succesivă a
secvenţelor comportamentului.) Profesorul Z are un elev care este foarte timid când
răspunde oral. Prima dată îi oferă o recompensă după contactul vizual cu elevul. In
următoarea etapă oferă întăriri pentru că acesta ridică mâna, apoi doar după ce răspunde
prin da sau nu la întrebările sale şi în fine după ce răspunde utilizând mai multe cuvinte
etc.
Eliminarea gradată a stimulilor (Eliminarea gradată a întăririlor prin
introducerea unor stimuli noi care cresc frecvenţa comportamentului ţintă.) Înlocuirea
unei întăriri materiale (dulciuri) cu întăriri sociale (încurajarea).
Time-out (Este o metodă de întărire negativă prin care elevul este scos dintr-un
mediu în care nu-şi poate controla comportamentul (primind multe întăriri pozitive
pentru comportamentul nedorit) şi plasat într-un alt mediu, pentru un interval de timp
stabilit.) Spaţiul pentru "time - out" este stabilit în clasă, fiind evitate locurile
întunecoase sau răcoroase şi denumirile tendenţioase de genul "banca măgarului".
Elevul nu trebuie să aibă o altă preocupare în această perioadă (nu scrie sau desenează)
şi nu trebuie să devină centrul atenţiei. Altfel acest timp devine întărire pozitivă pentru
acel comportament. Timpul pentru time-out să fie între 5 şi 10 min.
64
Extincţia (Retragerea unui comportament ca urmare a lipsei de întărire.) De
exemplu, dacă pentru un elev acordarea atenţiei este întărirea pozitivă pentru
comportamentul disruptiv, şi nu i se mai acordă această întărire, după o perioadă,
comportamentul nu mi apare.
Penalizarea (Retragerea unor privilegii ca metodă de scădere a frecvenţei de
apariţie a unui comportament.) Se retrage un număr de credite oferite anterior de
profesor pentru că a apărut comportamentul nedorit.

65
Curs 14: CONSILIEREA PRIVIND CARIERA. CODUL DEONTOLOGIC AL
PROFESIUNII DE CONSILIER ŞCOLAR

I. Consiliere privind cariera8

I.1. Definire şi obiective ale consilierii privind cariera


În domeniul pregătirii pentru carieră se pot distinge mai multe forme de intervenţie
sau mai mulţi termeni care desemnează tipuri similare de intervenţie. Astfel, psihologia
vocaţională ca ramură a psihologiei se ocupă de cercetarea modului de adaptare la
opţiunile vocaţionale, având ca obiect comportamentul şi experienţa persoanei în mediul
de muncă. Consilierea privind cariera asistă individul în rezolvarea problemelor legate de
carieră, dezvoltă şi aplică intervenţii bazate pe cercetările psihologiei vocaţionale.
Se utilizează şi termenul de „orientare vocaţională" (vocational guidance) pentru a
desemna tot o formă de asistare în domeniul carierei, diferită de consilierea privind cariera.
Orientarea implică îndrumarea clientului pentru a realiza decizii specifice, fiind o
intervenţie ţintită, în cazuri particulare. Oricum, încă se discută asupra terminologiei,
astfel încât nu este greşită utilizarea celor doi termeni ca sinonimi, fiind imposibil de a
separa în mod rigid intervenţiile legate de carieră.
Consilierea privind cariera, atât cea individuală cât şi cea de grup, are rolul de a
sprijini individul la momentul potrivit, oferindu-i informaţiile de care are nevoie şi
ajutându-l să interpreteze şi să utilizeze aceste informaţii. Scopul consilierii privind
carierea este de a evalua potenţialul unei persoane şi de a o asista în găsirea şi trasarea
unei căi profesionale potrivite pentru ea şi dezirabile pentru societate (Super&
Bohn,1971)
Consilierea privind cariera cuprinde o serie de activităţi: identificarea
aptitudinilor, evaluarea personalităţii, a motivaţiei, a valorilor. În general consilierea are
în vedere îndrumarea unui individ spre o profesie sau o familie de profesii pentru care
8
Plosca, M., Mois, A.;(2001); Consilierea privind cariera – aplicaţii în şcoală-, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p.17-19.
66
acesta dovedeşte că are înclinaţii şi aptitudini. Acest tip de intervenţie constă în asistarea
subiectului în vederea evaluării efortului de de pregătire necesar, al alegerii celor mai
adecvate forme şi filiere de dezvoltare, al conceperii unui plan personal de formare
profesională.
Obiectivele consilierii privind cariera pot fi structurate pe trei componente:
autocunoaştere, dezvoltare vocaţională, cunoaştere şi planificare a carierei.
Aceste obiective au în vedere:
a. autocunoaşterea şi descoperirea de către elevi a propriilor interese, aspiraţii

şi a potenţialului de care dispun pentru a-şi defini propria identitate;


b. dezvoltarea unei imagini de sine pozitive, a autoacceptării şi a sentimentelor de

preţuire personală;
c. formarea deprinderilor de a avea o atitudine pozitivă
care se răsfrânge asupra comportamentului;
d. dezvoltarea aptitudinilor sociale şi a abilităţilor inter-personale, de

colaborare, a capacităţii de a comunica;


e. dezvoltarea capacităţii de autodirijare şi de rezolvare a problemelor proprii;

f. formarea capacităţii de analiză a competenţelor dobândite prin învăţare, în

vederea orientării spre o anumită carieră;


g. formarea abilităţilor de luare a deciziei privind alegerea şcolii, a profesiei şi

asumarea responsabilităţii faţă de integrarea profesională şi socială în


condiţiile oferite de piaţa muncii;
h. învăţarea unor tehnici de planificare a propriei cariere, de concepere şi

monitorizare a planului de acţiune.

I.2. Traseul de planificare a carierei


Etapele procesului decizional
1. Clientul este pregătit să acţioneze în sensul luării unei decizii privind propria carieră;
2. Clientul trebuie abilitat în algoritmul luării deciziilor referitoare la ulterioara sa opţiune
profesională;
67
3. Clientul trebuie să-şi identifice în mod obiectiv abilităţile şi calităţile personale,
corelativ cu cerinţele viitoarei profesii vizate;
4. Clientul trebuie informat asupra raportului cerere - ofertă existent pe piaţa forţei de
muncă;
5. Clientul trebuie să fie sigur că decizia luată este optimă;
6. Clientul trebuie să-şi dezvolte abilitatea de a depista oportunităţile privind viitoarea
carieră;
7. Clientul trebuie abilitat să răspundă exigenţelor diferitelor locuri de muncă;
8. Clientul trebuie să cunoască standardele de calitate la care va trebui să lucreze în
viitor;
9. Clientul trebuie abilitat în algoritmul specific gândirii proactive;
10. Clientul trebuie abilitat în managementul schimbării.

I.3. Construcţia identităţii vocaţionale

Identitatea reprezintă conştiinţa clară a individualităţii unei persoane, formată prin


integrarea într-un construct unic a percepţiei de sine şi a percepţiei expectanţelor
celorlalţi faţă de propria persoană. Identitatea se formează progresiv', pe măsura
organizării şi structurării informaţiilor despre sine. Ea include, după E. lirikson (1980)
aspecte legate de: caracteristicile înnăscute şi dobândite ale personalităţii (cum ar fi
temperament, introversiune, pasivitate), talentele şi abilităţile personale (cunoştinţe şi
deprinderi), identificarea cu modelele (părinţi, colegi sau alte figuri semnificative),
modalităţile de interacţiune, modalitatea de rezolvare a conflictelor, modalităţile de
reglare a comportamentului, rolurile sociale, vocaţionale şi de gender adoptate de individ
la un moment dat.
Identitatea este în permanentă construcţie şi reconstrucţie. Ea se structurează încă
din copilăria mică, însă vorbim despre identitate în special începând din perioada
adolescenţei, când abilităţile cognitive şi de interacţiune socială sunt suficient de mature

68
pentru a putea permite reflectarea asupra propriei persoane şi a dezvoltării acesteia.
Perioada adolescenţei, prin problemele decizionale pe care le pune elevilor - ce cursuri
să urmeze, cu cine să iasă la întâlnire, dacă să meargă la facultate, să consume droguri,
să facă sex, să lucreze după terminarea orelor, să participe la adunări religioase sau nu
etc. - forţează reflectarea asupra propriei identităţi (identificarea propriilor valori,
interese şi abilităţi, evaluarea capacităţii de a lua decizii şi a face faţă diverselor situaţii)
şi contribuie astfel la cristalizarea acesteia.
Identitatea vocaţională combină aspecte legate de cunoaşterea propriilor
interese, valori, abilităţi şi competenţe, pe de o parte, cu preferinţa pentru un anumit
tip de activităţi, stiluri de interacţiune şi medii de muncă, pe de altă parte. Ea apare la
confluenţa dintre experienţele de învăţare şi de muncă multiple ale adolescentului,
devenind etalonul maturizării sale (figura 15.2.). Tocmai de aceea este utilizat de
specialişti pentru a cunoaşte nivelul de dezvoltare atins de adolescent.

Componentele identităţii vocaţionale

II. CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIUNII DE CONSILIER ŞCOLAR,


LEGISLAŢIE ŞI INSTITUŢII ROMÂNEŞTI

Consilierea Şcolară şi vocaţională îşi desfăşoară activitatea în lumina Legii


213/2004, privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica,
69
infiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Psihologilor din Romania, publicata
in M. Of. partea I nr 492/01.07.2004.
Activitatea de Consiliere Şcolară şi Vocaţională se face pe baza prezentării
documentelor de certificare a pregătirii de specialitate şi a atestării eliberate de Comisia
de Psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională.
Colegiul psihologilor pune la dispoziţia psihologilor codul deontologic al profesiei
de psiholog cu drept de liberă practică, şi urmăreşte respectarea sa.
Codul deontologic este un sumum de principii si standarde etice de exercitare a
profesiei de psiholog cu drept de libera practica si care instituie regulile de conduita ale
psihologului cu drept de libera practica. Codul ofera o baza consensuala pentru luarea de
atitudine colectiva împotriva unor eventuale comportamente apreciate a încalca
principiile eticii profesionale. Acest cod pe lânga valoarea sa normativa are rolul de a
orienta si regla numai acele activitati ale psihologilor în care acestia se angajeaza ca
psihologi, nu si pe cele din viata privata a acestora. Comportamentul personal al
psihologului poate fi luat în discutie numai daca este de o asemenea natura încât aduce
prejudicii profesiei de psiholog sau ridica serioase îndoieli privind capacitatea acestuia
de a-si asuma si îndeplini responsabilitatile sale profesionale ca psiholog.

PRINCIPIUL I: RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI DEMNITĂŢII ORICĂREI


PERSOANE.

Psihologii vor avea permanent în atentie faptul ca orice persoana are dreptul sa-i fie
apreciata valoarea înnascuta de fiinta umana si ca aceasta valoare nu este sporita sau
diminuata de cultura, nationalitate, etnie, culoare sau rasa, religie, sex sau orientare
sexuala, statut marital, abilitati fizice sau intelectuale, vârsta, statut socio-economic sau
orice alta caracteristica personala, conditie sau statut.

70
PRINCIPIUL II: RESPONSABILITATE PROFESIONALĂ ŞI SOCIALĂ

Psihologii manifesta o maxima responsabilitate pentru starea de bine a oricarui individ,


familiei, grupului ori comunitatii fata de care îsi exercita rolul de psihologi. Aceasta
preocupare include atât pe cei direct cât si pe cei indirect implicati în activitatile lor,
prioritate având cei direct implicati.

PRINCIPIUL III: INTEGRITATE PROFESIONALĂ

Psihologii vor cauta sa manifeste cel mai înalt grad de integritate morala si profesionala
în toate relatiile lor. Este de datoria psihologului sa prezinte onest pregatirea si
calificarile sale oriunde se afla în relatii profesionale si de asemenea sa nu permita sau
sa tolereze practicile incorecte si discriminatorii.

Există o sumă de STANDARDE ETICE GENERALE care se cer a fi respectate şi a


căror formă concretă poate fi consultată pe site-ul Colegiului Psihologilor
(www.copsi.ro). Acestea cuprind standarde de competenţă, standarde cu privire la
relaţiile umane, standarde de confidenţialitate, standarde de conduită colegială,
standarde de înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelor, standarde de onorarii şi taxe,
standarde pentru declaraţii publice şi reclamă, standarde de evaluare şi diagnoză, ,
standarde de cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor.

71