Sunteți pe pagina 1din 7

Hipnoz

Legata de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o


serie de credinte si mituri mai mult decat oricare alte fenomene psihice sau
medicale. Putem spune despre hipnoza ca este o stare de transa caracterizata
de sugestibilitate inalta, relaxare si imaginatie bogata.
Ea nu se poate numi „somn”, pentru ca persoana hipnotizata este
constienta in permanenta. Cel mai frecvent hipnoza este comparata cu
visarea cu ochii deschisi, cu sentimentul pe care il avem atunci cand ne
concentram asupra unui film si devenim absorbiti de ceea ce se intampla pe
ecran ( asa numita „reverie diurna” ). Suntem pe deplin constienti, dar ne
concentram atentia pe ceva anume si excludem alte ganduri sau alti stimuli
din jurul nostru. Hipnoza este un fenomen fiziologic utilizat in psihoterapie
impreuna cu alte tehnici ( precum tehnicile legate de autohipnoza, mai
exact : stari de meditatie, sau stari de concentrare intensa ) pentru a facilita
schimbarea, trecerea de la „problema” la „rezolvare” si chiar o deplasare
spontana a atentiei noastre de la stimulii externi la cei interni sau invers.
Sugestia si hipnoza au fost folosite din vremuri indepartate, atat in
scopuri magico-religioase, cat si curative. Diverse forme de influentare prin
sugestie, ca si tehnicile inducerii starilor hipnotice, au ramas veacuri de-a
randul un secret al magicienilor, preotilor sau vracilor.
Exista o serie de marturii care se refera la utilizarea in templele
Greciei antice, in special in cele ale lui Esculap, a unor procedee sugestive
cu caracter ritual si terapeutic. Procedeele fixarii privirii, a atingerii partilor

1
bolnave cu obiecte sau cu mana, a folosirii mijloacelor persuasive erau bine
cunoscute in acea vreme.
Egiptenii antici aveau asa numitele „Temple ale Somnului”, locuri in
care pacientilor li se dadeau sugestii curative in timpul unui somn indus.
Una din cele mai valoroase utilizari ale hipnozei era pentru anestezie,
anestezia medicamentoasa fiind disponibila abia din secolul al XIX- lea.
Herodot aminteste ca babilonienii ii aduceau pe bolnavi intr-o stare
speciala pentru tratarea unor boli. Ei foloseau, cu bune rezultate, sugestiile
persuasive.
Preotii budisti din secolul II-III i.Hr., recurgeau in mod curent la
stimulari senzoriale repetitive adesea asociate cu tehnici de meditatie
yoghine pentru a provoca stari de tip hipnotic.
Urmeaza o perioada neagra in domeniul „hipnozei”, care dureaza
pana in secolele XVI-XVII, perioada in care nu gasim dovezi palpabile in
dovedirea folosirii acestui procedeu de psihoterapie.
Istoria moderna a hipnotismului incepe in anul 1765, odata cu
medicul vienez „Franz Anton Mesmer”, care, influentat de teoriile si
practicile magiei, medicinei, magnetismului si a fluidismului, sustinea ca
„fluidul hipnotic” (un fluid universal prin care corpurile ceresti exercita o
influenta asupra corpului uman), poate fi influentat pentru a obtine
vindecarea. Mesmer credea ca magnetismul vindeca boala prin producerea
in organism a unui fel de „flux si reflux artificial” care provoaca
armonizarea sau rearmonizarea activitatilor nervoase. Dupa opinia sa,
pacientul inregistra efectul magnetismului numai in zonele in care armonia
era tulburata.
In anul 1784, Ludovic al XVI-lea a format o comisie de investigatie,
care ii includea pe Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite

2
in Franta, astronomul Bailly si chimistul Lavoisier, comisie care a
concluzionat ca magnetismul prin imaginatie ar avea un efect asupra
sanatatii umane. Dar teoriile magnetismului ale lui Mesmer su fost
discreditate, desi Mesmer si-a continuat activitatea.
Tot in acelasi an, marchizul de Puysègur dezvaluia publicului cititor
observatii cu totul noi cu privire la magnetismul animal. Observatiile lui sunt
deosebit de importante. Ele se refera la manifestari esentiale ale
comportamentului hipnotic, asa cum acesta ne este cunoscut astazi. Noi, erau
mai ales urmatoarele aspecte:

a. apa ;
b. posibiliatea de a influenta prin comenzi verbale comportamentul celor
aflati in aceasta stare:
c. amnezia fata de evenimentele petrecute in cursul acestui asa-zis

„somnambulism provocat”.

Puysègur a ajuns la concluzia ca forta magnetismului trebuie cautata


in vointa celui ce magnetizeaza. Astfel, marchizul de Puysègur este
considerat precursorul de fapt al hipnotismului; dar nu numai din cauza
pasiunii pe care o investea in practicarea „magnetismului animal” ci si prin
pozitia sa sociala, de marchiz, cu ascendenta fata de populatia locala.
Printre cei care practicau „magnetismul animal”, Josè Faria merita
amintit pentru originalitatea contributiei sale. Faria a fost primul dintre
practicienii „magnetismului animal” care a elaborat un punct de vedere
psihologic cu privire la acest fenomen. El vorbeste despre o
„impresionabilitate psihica” a subiectilor, un fel de sugestibilitate a
acestora.

3
In anul 1837, doctorul John Eliotson din Anglia a realizat
demonstratii clinice de hipnoza si fenomene hipnotice, respectiv
analgezice, halucinatii, pe care le-a atribuit teoriei magnetismului.
In acelasi timp, in India, James Esdaile, chirurg scotian, opera cu
utilizarea hipnozei ca anestezic. In plus, dupa operatie, infectia aparea in
doar 5 % din cazuri , comarativ cu 50% care era media acelor timpuri. Dar
profesia medicala a respins aceste experimente.
O contributie esentiala la dezvoltarea hipnotismului a adus-o
medicul englez James Braid. Braid a fost cel care a inlocuit denumirea de
magnetism cu cea de hipnotism ( de la grecescul „hypnos” = somn ). El
credea ca hipnoza i se datora „ monoideismului”, prin care el intelegea
dominarea unei idei asupra altor idei. Neurohipnotismul reprezinta cazul
particular al hipnozei, si anume acea stare caracterizata printr-un „somn
nervos”, care se termina, dupa trecerea la starea normala, cu o amnezie
pentru evenimentele care s-au petrecut in cursul acestui „somn”.
In 1884, medicul Ambroise August Leibeault din Franta spunea ca
poate vindeca prin hipnoza, iar in 1886 publica impreuna cu profesorul
Bernheim „Sugestia” care contrazicea si ea teoria magnetismului.
Jean Martin Charcot spunea ca hipnoza este o stare patologica
asemanatoare isteriei.Cele trei stadii de hipnoza descrise de Charcot sunt:
a. stadiul cataleptic;
b. stadiul letargic;
c. somnambulismul artificial.
In 1890 doi dintre elevii sai, Josef Breuer si Sigmund Freud
spuneau ca prin hipnoza pot fi eliminate cauzele aparente ale bolii. Breuer
a observat ca in hipnoza pacientii isi amintesc evenimente din trecut si ca
discutiile despre ele duc la o descarcare emotionala. El a numit aceasta

4
„leacul prin vorbit”. Freud a lucrat o vreme cu Breuer, dar ulterior s
inceput sa dezvolte o noua teorie, care va deveni cu timpul psihanaliza.
Lièbeault si Bernheim au fost cunoscuti prin activitatea dusa sub
denumirea Scolii de la Nancy. In conceptia acestei scoli, Sugestia
reprezenta principiul explicativ al hipnozei si al starilor apropiate ei.
Aplicand hipnoza pe un numar imens de cazuri, Lièbeault si Bernheim s-
au putut convinge ca hipnoza nu reprezinta o stare patologica.
O cotitura in domeniul hipnozei experimentale este realizata de
psihologul american Clark Hull, care publica in 1933 o carte cuprinzand
analiza lucrarilor efectuate de colaboratorii sai in ani indelungati de
investigatii experimentale in domeniul hipnozei si sugestibilitatii.
Dupa Cel de-al doilea Razboi Mondial, Milton Erickson, medic
Statele Unite ale Americii, a lansat teoria ca hipnoza este o stare in care
intram cu totii spontan si frecvent. Plecand de la teoria lui Erickson,
hipnoza a evoluat spre o practica hipnoterapeutica foarte respectata,
utilizata de medici si psihologi. Hipnoza este o metoda, si nu un tratament
prin sine insusi. Este o metoda utilizata in psihoterapie, folosita in
tratamentul unei variate game de probleme, de la managementul stresului,
anxietate si anestezie, fobii si tulburari de somn, pana la afectiuni
psihosomatice, disfunctii sexuale si in terapia familiala si de grup.
In Romania, hipnoza a beneficiat de sprijinu de autoritate al
profesorului Gh. Marinescu, elev al lui Charcot. Marinescu a inteles insa
limitele pozitiei maestrului sau. Profesorul Marinescu a studiat, ani intregi,
chestiunea hipnotismului in toate fazele sale.
In sprijinul afirmarii in tara noastra a hipnozei stiintifice s-a
pronuntat si Titu Maiorescu, tinand o conferinta la „Ateneul Roman”
despre „Ipnotism”, in anul 1882. Putin mai tarziu, un alt elev al lui

5
Charcot, doctorul I. V. Stefanescu, publica prima lucrare ceva mai ampla
despre hipnotism si sugestie din tara noastra, in care examineaza, pe baza
unei cazuisticii variate, aplicatiile lor in tratamentul diferitelor afectiuni.
In ciuda acestor eforturi, si la noi, hipnoza a cunoscut o evolutie
asemanatoare cu cea din alte tari, predominanta fiind daca nu atitudinea de
negare totala, aceea de retinere si prudenta excesive.
Intr-o zi, cineva mi-a spus : „Hipnoza este punctul culminant al
comunicarii”. Si am tot mai mult impresia ca este absolut adevarat...Ce s-
ar intampla daca am folosi anumite forme de hipnoza in contactele cu
ceilalti??? Va puteti imagina ce v-ar aduce acest lucru??? Sigur ca puteti...

6
Bibliografie :

1. Ion Dafinoiu, - „Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii


terapeutice” - Editura Polirom, Iasi, 2003
2. Vladimir Aristo Gheorghiu, - „Hipnoza” - Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1977
3. Érica Guilane-Nanchez – „Transa, hipnoza si autohipnoza” - Editura
Polirom, Iasi, 2004,
4. Ion Dafinoiu, - „Hipnoza clinica” - Editura Erota, Iasi, 2002
5. Ion Dafinoiu, - „Sugestie si hipnoza” - Editura Stiintifica si tehnica,
Iasi, 1996
6. Vladimir Aristo Gheorghiu si Ion Ciofu, - ”Sugestie si sugestibilitate” -
Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1982