ESEU DE PREZENTARE A PSIHANALIZEI SI PSIHOTERAPIEI

PSIHANALITICE

Student

Bianca Marina Stoenescu

1. Scurt istoric al psihanalizei si psihoterapiei analitice
1.1.Parintele psihanalizei
1.2.Evolutia psihanalizei
2. Metodele terapeutice
3. Reguli si procesul terapeutic
4. Agentul traumatic
5. Teoriile si conceptele psihanalizei
5.1.Incosntientul
5.2.Teoria impulsurilor
5.3.Cele trei instante: Sine Eu si Supra-Eu
5.4.Nevroza

6. Dezvoltari si inovatii ulterioare

6.1.Otto Rank
6.2.Sandor Ferenczi
6.3.Franz Alexander
6.4.James Strachey
7. Scopul terapiei psihanalitice
8. Terminarea analizei

9. Bibliografie
 1. Scurt istoric al psihanalizei si psihoterapiei analitice

Psihanaliza contine un numar de conceptii dezvoltate de Sigmund Freud, conceptii ce

urmaresc explicarea fenomenelor psihice prin cercetarea proceselor desfasurate in inconstient
si relatiile sale cu constientul, in urma carora se formeaza proceduri terapeutice cu
aplicativitate in cazul tulburarilor psihopatologice.

1.1 Parintele psihanalizei

Sigmund Schlomo Freud s-a nascut la 6 mai 1856 intr-o familie de evrei in Freiberg, Moravia
– in trecut parte din Imperiul Austriac, astazi Republica Ceha.
Jacob Freud, tatal acestuia, era un negustor de lana care mai fusese casatorit si care avea doi
copii cand s-a casatorit cu Amalia Freud. Impreuna cu aceasta au avut opt copii, primul nascut
fiind Sigismund (mai tarziu Sigmund) Schlomo Freud.
Pe timpul scolii, Sigismund Freud s-a clasat primul din clasa timp de 6 ani la rand si a insusit
cunostinte de limbi straine precum greaca, latina, germana, ebraica, franceza si engleza.
In 1873 la varsta de 17 ani S.Freud se inscrie la Universitatea de la Viena la facultatea de
medicina si astfel ajunge sa colaboreze cu renumitul medic Josef Breuer care folosea un tip de
hipnoza diferit fata de metoda frantuzeasca.
In 1880 Josef Breuer incepe tratamentul tinerei de 21 de ani “Anna O.” ce dureaza pana in
1882 cand acesta ii poveste despre caz lui Freud.
In 1881 Freud devine absolvent al facultatii de medicina.
In 1882 incepe sa lucreze in cadrul Spitalului General de la Viena pe diferite departamente in
cursul a trei ani de zile, iar interesul pentru activitatea psihiatrica creste odata cu pozitionarea
sa in departamentul de psihiatrie al lui Theodor Meynert.
In 1885 cercetarile si scrierile sale duc la numirea sa ca lector universitar si conferentiar in
neuropatologie la Universitatea din Viena.
In 1886 Freud demisioneaza la 30 de ani din functia de clinician al Spitalului General din
Viena si intra in practica medicala privata pe specializarea tulburarilor nervoase unde practica
electroterapia dupa metoda lui Erb. Tot acum se casatoreste cu Martha Bernays.
In 1887 Freud aplica in cabinetul sau sugestia hipnotica pentru prima oara.
In 1889 datorita unor esecuri in a-si hipnotiza toti pacientii, Freud ii viziteaza pe Bernheim si
Liebault pentru a-si imbunatati tehnica hipnozei. Tot acum foloseste procedeul cathartic
practicat de Breuer in cazul pacientei Anna O. la doamna Emmy von N.
Intre 1892 si 1896 trece de la metoda hipno-chatartica la asociere libera datorita unei metodei
de presiune invatate de la Berheim, metoda ce presupunea ca sub presiunea mainii medicului
pacientul sa raspunda cu ce ii vine in minte la intrebari legate de simptom atunci cand acesta
nu stia raspunsul.
In 1895 publica “Studii asupra isteriei” care contine tratamente practicate pe doamna von. N
si alte paciente.
Iar in 1896 publica “Despre etiologia isteriei” si psihanaliza ia nastere.
Intre 1896 si 1910 publica “Interpretarea viselor”, “Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii” si
trei cazuri tratate “Dora”, “Micul Hans” si “Omul cu sobolani”, perioada aceasta fiind una a
descoperirilor fundamentale.
Perioada 1910 – 1919 este ca o consolidare pentru psihanaliza lui Freud, acesta publicand
“Utilizarea interpretarii viselor in psihanaliza”, “Despre dinamica transferului”, “Sfaturi
pentru medic, in ceea ce priveste tratamentul psihanalitic, “Amintire, repetitie si eloborare” si
“Remarci despre iubirea de transfer”. Freud intemeiaza Asociatia Internationala de
Psihanaliza in 1910.
Perioada 1919 – 1926 este marcata de publicatii ca “Dincolo de principiul placerii”,
“Psihologia maselor si analiza Eului”, “Eul si Se-ul” in care acesta reformuleaza teoria
pulsiunilor si dezvolta teoriile unor structuri precum Eu si Se.
Perioada 1926 – 1939 pune accent pe psihologia psihanalitica a Eului, timp in care publica
‘Inhibitie, simptom, angoasa”, “Contructii in analiza”, “Analiza cu final si analiza nesfarsita”.
In 1923 datorita obiceiului de a fuma Freud descopera o leucoplazie despre care se confeseaza
cateva luni mai tarziu lui Maximilian Steiner. Acesta nu il informeaza despre afect ca fiind o
tumora benigna insa il sfatuieste sa se lase de fumat. Intr-o consultatie ulterioara a lui Felix
Deutsch nu ii este comunicat diagnosticul de tumora benigna insa i se recomanda sa se lase de
fumat si sa extirpeze excrescenta. Operatia este efectuata de catre Marcus Hajek, operatie in
urma careia aproape moare datorita sangerarii masive. F.Deutsch il consulta din nou si
observa ca interventie chirurgicala suplimentara va fi necesara, insa de teama Freud ar putea
incerca sa se sinucida in urma vestii nu ii comunica acestuia de cancer.
In ianuarie 1933 Partidul Nazis ajunge la putere in Germania iar in 4 iunie 1938 cu ajutorul
Principesei Maria Bonaparte reuseste sa primeasca visa pentru a pleca din Viena
In 6 iunie 1938 ajunge in Londra si se stabileste acolo impreuna cu sotia sa, iar Freud
continua sa primeasca pacienti pana in faza terminala a cancerului si publica si ultima sa carte
“Moise si monoteismul”.
La 23 septembrie 1939 Sigmund Schlomo Freud se stinge din viata.

1.2 Evolutia psihanalizei

Perioada preanalitica este marcata de cazul pacientei lui Josef Breuer sub pseudonimul Annei
O. Procesul terapeutic prin care a trecut a durat din 1880 pana in 1882 cand Breuer
impartaseste cu Freud cazul, ca mai tarziu in 1885 sa publice o carte scrisa impreuna sub
numele de “Studii asupra isteriei”.
Anna O. prezenta simprome precum tuse psihogena, tulburare de vedere si vorbire, stari de
constiinta modificate, halucinatii, idei suicidare, paralizii, anestezii si de fiecare data cand
pacienta vorbea despre halucinatiile si intamplarile din ziua respectiva, se linistea. Anna O. a
denumit aceast proces “talking cure” (leacul prin vorbire) sau “chimney sweeping” (curatarea
cosului de fum).
Se observa ca unele simptome isterice dispareau imediat si chiar definitiv in momentul in care
se reusea trezirea deplina a amintirii a evenimentului, procesului declansatorului, trezire ce
era insotita de afect, iar daca mai apoi pacientul descria amanuntit evenimentul, procesul
declansator traducea practic prin cuvinte afectul.
Tot in “Studii asupra isteriei” este subliniata importanta rememorarii insotita de afect pentru
eficacitate.
Teoria la momentul actual era ca evenimentele traumatice si afectele legate de acestea au fost
date uitarii, insa efectul lor a luat forma unor simptome, si in timpul hipnozei acestea pot fi
eliberate si curatate cand evenimentul originar este reamintit, impreuna cu afectul blocat si
exprimat pana la capat.
Mai apoi, intre 1892 si 1896 conceptia despre agentul traumatic se modifica, in urma
cercetarilor lui Freud, acesta sustine ca evenimentul uitat in trecut, al carui afect nu a fost a
fost niciodata descarcat adecvat este in fapt un eveniment in legatura cu viata sexuala. Astfel
procesul terapeutic consta de acum in amintire si eliberarea tensiunii emotionale obtinuta in
urma reamintirii experientei reprimate si traumatice. Se renunta la hipnoza si se remarca o
sporire a rezistentei pacientului fata de amintire. Se incepe utilizarea ca mijloc terapeutic si
sugestia in starea de veghe, aplicarea de presiune pe frunte si chestionare. Transferul se
considera un obstacol in calea catharsisului. Din 1896 si pana in 1905 mijlocul terapeutic se
concentreaza pe asocieri libere si apare ca regula de baza aceasta asociatie libera ce ajuta in
reducerea rezistentelor ca amintirile inconstiente sa poata urca in constiinta, scopul
schimbandu-se din eliberarea tensiunii in invingerea amneziei. Totodata transferul asupra
analistului creste. Din 1905 mijlocul terapeutic se actualizeaza si devina analiza continua a
transferului si a rezistentelor, se considera de acum ca procesul terapeutic psihanalitic este
definit de transferul asupra analistului a relatiilor nevrotice din trecut ale pacientului, iar
amintirile din copilarie cu caracter sexual nu se limiteaza la seducere ca pana acum, ci prind
viata prin prisma fantasmelor sexuale din copilarie.

2. Metodele terapeutice

In perioada preanalitica Freud folosea doua arme dupa cum el insusi mentioneaza: “Arsenalul
meu terapeutic cuprindea doar doua arme, electroterapia si hipnoza….” Lucrul cu
electroterapia bazate pe manualul lui W.Erb ajunge curand sa fie considerat ca un set de
indicatii nefolosibile in scrierea rezultatului in mod obiectiv ci o „plasmuire fantastica”. Freud
combina in aceasta perioada si metoda chatartica experimentata pe Anna O. si totodata isi
insuseste o noua invatatura numita metoda prin presiune. Cand ajungea la un punct unde la
intrebari primea raspunsuri de genul „Nu stiu acest lucru” acesta isi aseza mana pe fruntea
pacientului sau ii tinea capul intre maini si enunta „Va va veni acum in minte, sub presiunea
mainii mele. In momentul cand voi inceta presiunea, veti vedea ceva in fata dvs. sau va va
trece o idee prin cap, pe care trebuie sa o prindeti. Este ceea ce cautam. Asadar, ce ati vazut
si ce v-a trecut prin minte?” (Studii asupra isteriei – 1905). Aceasta metoda prin presiune a
fost un prim pas foarte important, hipnoza fiind astfel inlocuita de un proces de asociere
libera in care se urmarea ca bolnavul sa renunte la gandurile constiente si sa urmareasca
ideile spontane, involuntare, de pe langa suprafata constiintei. Valoarea asociationista creste
in momentul in care Freud introduce analiza viselor si ulterior analiza transferului si
rezistentelor. Practic a devenit o regula de baza insa nu o determinanta in psihanaliza.
Dialogul terapuetic psihanalitic presupunea ca regula de baza “vorbeste si cand nu esti
intrebat” in sensul ca pentru toata durata discursului pacientului ii revine obligatia de a vorbi.
Emmi von N. a fost pacienta care a definitivat metoda asocierii libere prin rugamintea de a
nu fi intrerupta cu intrebari si sa fie lasata sa povesteasca mai departe.
Metoda asocierii libere in care dialogul era unilateral reducea rezistentele amintirilor
inconstiente insa aducea si unele critici fiind descrisa de unii pacienti ca o “posta
penumatica”.
Visul este si el introdus ca metoda terapeutica in 1911 prin “Utilizarea interpretarii viselor in
psihanaliza”, iar regula de baza in interpretarea viselor devine ca in timpul interpretarii
visului, analistul sa isi retina interpretarile si cu fiecare sedinta analistul pornea de la asocierea
libera a pacientului lucru ce insemna ca pe parcursul analizei puteau fi interpretate in
intregime putine vise. Contributia viselor trebuia incasetata fiindca povestirea sau ascunderea
acestor vise puteau deveni rezistente, spre exemplu pacientii care banuiau ca analistul este
interesat de vise, in cazul unui transfer pozitiv, deveneau dornici sa aduca vise, pe cand
transferul negativ, mai degraba inhiba aparitia acestora.
In 1912 prin “Despre dinamica transferului” Freud vede transferul ca pe un dezanvantaj
datorita faptului ca poate fi folosit ca rezistenta. Rezistenta in urma transferului poate fi mai
bine inteleasa in momentul in care se pune in context cu transferul in termeni de pozitiv si
negativ. Teoria libidoului duce la consolidarea cenceptului de transfer prin faptul ca
impulsurile libidinale blocate in procesul de dezvoltare si trimise in inconstient creeaza
necesitatea bolnavului de a se indrepta catre fiecare persoana nou aparuta cu nevoia de a-si
satisface lipsurile din dezvoltare.
Analiza transferului si a rezistentelor ca metoda terapeutica s-a consolidat odata cu aparitia
unor concepte, structuri si teorii precum pulsiunile si teoria acestora, si structura psihicului
sub forma Sinelui, Eului si Se-ului. Analiza este menita sa aduca “insight” in bolnav, adica sa
il faca sa “constientizeze inconstientul”si sa “obtina intelegerea” pentru a se putea vindeca
eficient. Insightul este descris ca o zdruncinare puternica si aduce beneficii terapeutice.

3. Regulile si procesul terapeutic

Freud a stabilit urmatoarele reguli pentru analist in urma anilor de experienta in psihanaliza:
Analistul trebuie sa mentina o atentie liber flotanta pentru tot ce aude si sa nu vrea sa
observe ceva deosebit;
Sa nu faca notite de mari proportii pentru ca orice lucru ar fi selectiv si adus de analist
in joc de propria activitate psihica;
Nu trebuie sa realizeze protocoale decat daca mai tarziu doreste publicarea cazului;
Sa procedeze fara intentie, cazul sa nu fie prelucrat, sintetizat stiintific inainte de a fi
incheiat;
Afectele analistului trebuie date la o parte (mila, ambitia terapeutica);
 Materialul pacientului nu trebuie cenzurat de analist. Inconstientul analistului este un
organ receptor al inconstientului donator, inconstientul pacientului trebuie reparat cu
ajutorul propriului inconstient. Pentru asta rezistentele nu trebuie tolerate;
“Medicul trebuie sa fie netransparent pentru pacient si, ca o oglinda, sa nu arate
altceva decat ce ii este aratat.” ;
Trebuie sa renunte la orice ambitie educativa si sa plece de la aptitudinea pacientului
nu a dorintei proprii;
Trebuie sa fie atent si retinut in conlucrarea intelectuala, ca de exemplu cand pacientii
ce tind sa intelectualizeze, analistul trebuie sa insiste in respectarea regulii
fundamentale analitice.
Aceste reguli sunt extrase din “Sfaturi pentru medic, in ceea ce priveste tratamentul
psihanalitic” – Sigmund Freud 1912

Grupul de lucru al Institutului S.Freud a organizat regulile in functie de continut, astfel:

Comportament: Nu permite privirea spre propriile conflicte si nu face comunicari despre
propria viata;
Atitudine: Respecta particularitatile oamenilor, in efortul de a imbunatati, nu crea oameni
dupa modelul tau;
Perceperea legaturii inconstiente: Acorda materialului atentie libera;
Interpretare: Comunicarea stiintei analistului se face in momentul in care mai lipseste
doar un pas pana la sinteza hotaratoare;
Purtarea discutiei: Amintirea trebuie sa fie plina de afecte pentru eficienta;
Sfaturile trebuie sa lipseasca caci vor fi ineficiente in fata rezistentelor pacientilor;
Pacientii aleg punctul de plecare si chiar si la insistentele acestora analistul nu le va
spune despre ce sa vorbeasca;
Dezvoltarea procesului psihanalitic: Trateaza boala pacientilor ca pe o forta actuala nu o
problema istorica;
Deschide transferul si permite exprimarea libera ca sa poata sa prezinte pulsiunile
patogene ascunse din viata sa psihica;
Dezvoltarea aliantei terapeutice: Ajuta pacientul sa aiba curajul de a se ocupa de boala
sa, pacientul sa devina un adversar pe marimea bolii sale;
Variatiunile tehnice si ale cadrului: Evita pacientii cunoscuti in prealabil;
Indicatia terapeutica: Ia in consideratie obstacolele exterioare stabilite de relatiile
bolnavului si ale mediului sau.
Regula fundamentala pe care se bazeaza terapeutul in relatie cu pacientul si care se
gaseste si in “Introducere in tratament” (1913) presupune oarecum mai degraba o
supenere a pacientului si acest lucru a atras critici si propuneri de reformulari ulterioare.
Daca Freud recomanda formularea “…nu uitati niciodata ca ati promis corectitudine
totala si nu treceti niciodata peste ceva pentru ca va este neplacut, dintr-un motiv
oarecare, sa il comunicati.” alti colegi descriu probleme cu aceasta regula fundamentala
mai ales la pacienti cu tulburari obsesionale si masochiste. Unii sustin ca mai degraba
aduce a juramant la tribunal, pe cand altii au formularea lor proprie, ca de exemplu,
Schafer care si-a propus sa se adresese pacientilor astfel: “Astept de la dvs. ca, de fiecare
data cand veniti la mine, sa vorbiti cu mine. Cand vorbiti, veti observa ca va retineti sa
spuneti anumite lucruri. Faceti acestea pentru ca vreti sa evitati sa fiti superficial,
neimportant, lipsit de tact sau perturbat in alt fel. Insa pentru munca noastra este
important sa faceti acest lucru cat mai putin posibil. De aceea va rog insistent sa-mi
povestiti despre asemenea cazuri selectate sau eliminate indiferent care ar fi fost
continutul lor.”
Graf von Schliefen a criticat grav aceasta regula sustinand ca este rigida si ca in spatele
regulii se ascunde o lupta pentru putere in care pozitiile sunt deja prestabilite iar rezistenta
isi poate face aparitia. Merge mai departe si intreaba daca incapacitatea de a urma regula
la randul ei va fi traita ca un esec de catre pacient, ca o alta indatorire ce il impovareaza pe
acesta, sau daca analistul va suferi ca nu cunoaste totul despre analizandul sau.
Lichtenberg si Galler au decis sa formuleze un chestionar la care au participat un total de
128 de psihanalisti prin care sa colecteze date in legatura cu utilizarea regulii
fundamentale, explicatii insotite, momentul explicarii si motive pentru modul prezentarii.
In urma chestionarelor acestia au ajuns la urmatoarele concluzii:
Regula fundamentala trebuie sa contina o explicatie formala a ceea ce are de trait,
observat si verbalizat pacientul deoarece riscul unor elemente perturbatoare este mai mic
decat plusul de incredere generat, iar fara o explicatie prealabila genereaza confuzie.
Pacientul sa fie rugat sa fie atent si la starile corporale si stimulii fizici si acestia fiind
importanti in analiza. Pacentul trebuie sa fie informat clar de la inceput ca va simti o
impotrivire inevitabila fata de respectarea regulii si astfel se reduce riscul de a trai inutil
sentimente de descurajare din urma esecului. Modul acesta e mai putin autoritar si
indeamna pacientul sa co-lucreze cu analistul.
 4. Agentul traumatic
Agentul traumatic in conceptia freudiana a suferit schimbari majore de-a lungul timpului si
descoperirilor in psihanaliza.

Daca la inceput Freud pusese un simplu eveniment din trecut uitat, al carui efect nu a fost descarcat in
mod adecvat ca si agent traumatic, cu timpul studiile sale s-au adancit si a inceput a observa latura
sexuala prezentata de catre pacientii sai. In perioada preanalitica agentul s-a modificat de la simplu
eveniment la eveniment cu legatura sexuala ce nu a fost uitat. Ca mai apoi odata cu “Trei esee asupra
teoriei sexualitatii”sa vina si sa explice cum amintirile cu caracter traumatic provin din copilarie si
sunt consecinta unor seduceri sexuale. Interesul pentru structura familiala a pacientilor sai asadar a
crescut, iar in urma unor cazuri si chiar si a introspectiei a revizuit ideea cum ca in copilaria bolnavului
trebuie sa fi exista vreun eveniment de tip abuziv sexual. Studiul pe pacienti ce au suferit de atentate,
abuzuri unice infaptuite de straini, pe pacienti care au fost ingrijiti de o persoana adulta ce era menita
sa ii ingrijeasca (doica etc) dar care i-a implicat in raport sexual si pe pacienti care au intretinut
raporturi in copilarie intre frati a determinat teoria seductiei ca o descriere a nevrozei infantile. Teorie
a fost ulterior revizuita cum ca fantasmele seductiei si-ar avea locul mai degraba in psihic decat in
evenimentele exterioare. In final s-a ajuns la idea ca fantasmele sexuale sunt prezente in copilaria
tuturor si ca prezinta un proces de dezvoltare ce se incheie la maturitate.

5. Teoriile si conceptele psihanalizei

5.1. Inconstientul

Freud vorbeste pentru prima data despre un subconstient in 1893 iar odata cu publicarea “Studii asupra
isteriei” acesta explica cum termenul de sub constient indica ceea ce se afla in minte insa sub
constiinta, ori altfel spus, sub constiinta exista o alta subterana. Astfel ia nastere termenul de
inconstient ce este in antiteza cu termenul de constient. Regulile incosntientului se supun regulilor
gandirii constiente. Inconstientul este deci locul unde pulsiunile innaceptate de constiinta sunt trimise.
Continuturile refulate pot aparea in vise, vise menite sa apere constiinta de aceasta exteriorizare.

5.2. Teoria impulsurilor

Se porneste de la ideea ca procesele conflictuale din inconstient sunt in stransa legatura cu impulsurile
cu origine din copilarie. Se considera impulsul sexual al adultilor rezultatul final al procesului de
dezvoltare din copilarie. In momentul in care conflictele sunt recunoscute de pacient, acesta are sansa
de a le gasi o solutie cu ajutorul analizei, o solutie ce nu a putut fi gasita in copilarie. Stadiile
dezvoltarii impulsului sexual se formeaza astfel:

Faza orala (0 – 1 an)

Faza anala (1 – 3 ani)
 Faza falica (oedipala) infantila (3 – 6 ani)
Faza latenta (6 – 12 ani)
Faza genitala

In conceptia psihanalitica primele doua faze tind sa dispara sau se transfera in parte in sexualitatea
adultilor. Faza oedipiana este considerata foarte importanta in dezvoltarea copilului, copilul incepand
acum sa investeasca emotional in parintele de sex opus si incepe sa reactioneze ca rival pentru cel de
acelasi sex. Masura in care aceste fantezii sunt dominate de catre el sau el ajunge sa fie dominat de
catre ele, determina dezvoltarea ulterioara. In faza latenta stresul este lasat deoparte, iar faza genitala
este marcata de perioada pubertatii.

5.3. Cele trei instante Sine, Eu si Supra-Eu

Freud a descris cele trei instante in 1923 in “Eul si Supra-Eul” ca instante cu continut fie constient fie
inconstient si le clasifica astfel:

Sinele este intotdeauna incosntient si este un rezervor primitiv, neorganizat, plin de impulsuri si
dorinte impulsive, locul refularilor;

Eul se gaseste la limita, intre constient si inconstient, o punte pentru trecerea in actiune, o functie de
adapatare, de investigare a realitatii. Eul este un derivat al sinelui ce mediaza si formuleaza necesitatile
impulsive intr-o forma adaptata la realitate. El este si constient si inconstient

Se-ul, ca si Eul este si constient si inconstient. Supra-eul se descrie a fi acea instanta a constiintei ce
este superioara, contine valori morale, cenzuri.

Se-ul vine deci cu norme de moralitate, iar Eul se ocupa de dezvoltarea strategiilor prin care sa se
apere de impulsurile innacceptabile ale Sinelui (ex.:refularile, proiectile, comportament in contradictie
cu impulsul).

5.4. Nevroza

Nevroza reprezinta starea de refulare a unui impuls innacceptabil dar si simptomele ce decurg din
aceasta refulare. Chiar daca Eul respinge fanteziile, libidoul (definit ca pulsiune sexuala si diferit de
libidoul definit de C.G.Jung) legat de aceste fantasme continua sa persiste provocand tulburari de
natura isterica, somatice, stari de anxietate, fobii obsesive.

6. Dezvoltari si inovatii ulterioare

6.1 Otto Rank

O.Rank se numara printre primii discipoli ai lui S.Freud. Acesta a acordat o importanta mare
consecintelor traumei nasterii in dezvoltarea omului insa abia in ultimii ani aceasta teorie a
prins importanta. El a afirmat ca la nastere copilul traieste o trauma a panicii, trauma ce
devine un prototip al starilor ulterioare de angoasa. Se pleaca de la ideea ca orice om ramane
cu aceast dor inconstient de siguranta uterului matern si ca dorinta de intoarcere intra in
conflict cu amintirea angoasanta a procesului de nastere.

6.2 Sandor Ferenczi

S.Ferenczi a lucrat cu ceea ce numea el tehnica activa ce presupune ca activitatea ii revine

pacientului si ca responsabilitatea de a stimulta aceasta activitate ii revine analistului.
Terapeutul va adresa cereri stimulative, imaginative bolnavului ce va ghida activitatea catre
acea directie. Ca de exemplu i se poate cere pacientului sa se puna in situatia unei interdictii
sau o situatie ce produce frica etc. Tot el este cel care aduce in fata tehnica relaxarii si o
atitudine ce poate fi descrisa ca rasfat fata de analizat. Acesta vede importanta unui confort si
chiar merge mai departe si explica cum trebuie sa procedeze un analist fata de pacient, si
anume ca o mama tandra care nu se duce seara la culcare pana nu vorbeste cu copilul si nu-i
alunga grijile mici, mari, angoasele, intentiile rele si remuscarile. Sigur aceastei tehnici nu i-
au lipsit criticile, insa atitudinea de tandrete a obtinut regresii utile pentru pacient.

6.3 Franz Alexander

Franz Alexander este cel care credea ca diferenta de atitudine a analistului fata de cea
originara (a parintilor) este principalul factor dinamic ce face posibil ca materialul refulat sa
devina constient. Cand pacientul realizeaza ca, de exemplu, impulsurile sale de autoafirmare
nu sunt pedepsite de analist ci primite cu bunavointa, incurajate atunci el poate invata sa se
exprime mai liber. Critici la adresa acestei atitudini au tinut de falsitatea comportamentului
neautentic ce ar putea fi daunatoare, iar in pacient ar putea trezi neincrederea fata de parinti si
ar intensifica caracterul negativ.

6.4 James Strachey

J.Strachey considera ca vindecarea vine din modificarea Supraeului, lucru ce se intampla doar
in urma unor interpretari ale transferului menite sa modifice structura psihica. El pleca de la
ideea ca pacientul nevrotic si-a proiectat Supraeul asuprea persoanelor exterioare, iar fiindca
analistul nu se poarta nici ca introiectiile bune nici ca cele rele, pacientul va stabili o diferenta
fata de obiectele fantastice arhaice si interpretarea devine mutativa.
 7. Scopul terapiei psihanalitice

Scopul principal este alinarea suferintei, suferinta ce se manifesta prin simptom. Cu cat
intimitatea intre terapeut si pacient creste cu atat spatiile psihice se vor elibera de anxietate si
asta prin constientizarea corecta a comportamentelor, gandurilor si emotiilor. Constientizarea
va atrage dupa sine beneficii asupra calitatii vietii pacientului.

Freud subliniaza si el ca nu succesul terapeutic se cuvine pe primul plan ci a-l face pe pacient
capabil sa constientizeze dorintele sale inconstiente. Analistul, doctorul este cel ce anticipeaza
cu un pas intelegerea si il urmeaza pe pacient in drumul sau pana cand ating scopul desemnat,
adica din momentul inceputului analizei pana in momentul in care un complex inconstient
devine cunoscut si pe care pacientul sa-l poata autoanaliza.

Dupa R.P. Knight scopurile terapiei au fost sistematizate astfel:

Disparitia simptomelor care se manifesta initial

Ameliorarea reala a functionarii psihice
Obtinerea de insight cognitiv si afectiv despre cauzele infantile ale conflictelor,
factorii declansatori din prezent si metodele de aparare care au ca si consecinta
personalitate si structura speficica personalitatii bolii nevrotice
Dezvoltarea tolerantei fata de miscarile pulsionare
Atingerea libertatii relative fata de tensiuni si inhibitii care paralizeaza capacitatile
persoanei
Dezvoltarea autoaprecierii obiective, observarea atat a punctelor slabe cat si a celor
tari
Capacitatea de a dispune de forte agresive constructive, instincte ale autoconservarii, a
apararii
Ameliorarea atitudinii fata de realitate
Relatii interumane consistente, cu persoane alese cu grija
Capacitatea de a lucra productiv si o mai buna sublimnare in profesie si in timpul liber
 8. Terminarea analizei

Terminarea analizei a fost tratata mai degraba intuitiv deoarece pentru unii analisti capacitatea
de autoanaliza este una dintre cele mai importante dintre scopurile analizei. Iar aceasta
capacitate depinde de reusita internalizarii atitudinii analitice si a modalitatilor de faza finala a
internalizarii.

Daca alti factori nu obliga terminarea analizei timpuriu, atunci aceasta se poate incheia cand
nevroza de transfer pierde din intensitate din ce in ce mai mult.

Cu toate acestea are sens sa se vorbeasca despre o terminare a analizei atunci cand procesul de
analiza continua mai departe prin autoanaliza in fiecare analizand?
 9. Bibliografie

Sigmund Freud (2004) – Studii despre isterie

Roy Schafer (1981) – A new language for pshycho-analysis
Sigmund Freud (2010) – Interpretarea viselor - Opere Esentiale, vol.2
Wikipedia – Freud family
Wikipedia – Psychoanalysis
Wikipedia – Sigmund Freud
Wolfgang Mertens (2018) - Introducere in terapia psihanalitica