Camelia Mihaela Stan

A.C.P.P.B, Anul II

25 septembrie 2019

Riscuri din inconstient; O psihanaliza vazuta dinspre ambele parti ale divanului

Autori: Donald M. Marcus, “Hope”

“Hope” este pacienta de psihanaliza si este, la randul sau, analist. Inainte de dr. Marcus a
parcurs trei cure: prima, de trei ani, o a doua, de aproximativ inca trei ani si o ultima cura de zece
ani. Ce face ca analiza cu dr. Donald Marcus sa fie atat de speciala, ce face ca aceasta intalnire sa
fie generatoare de noutate si schimbare in viata unei persoane foarte bine familiarizata atat cu
practica cat si cu teoria psihanalitica? Riscuri din inconstient incearca sa reconstituie o
experienta ce pare adesea a fi la limita terapiei psihanalitice, un mod de lucru ce sare din
granitele acceptabile ale cadrului dar care reuseste de fiecare data sa se reintoarca in fagasul
psihanalizei si sa isi regaseasca scopul.

Titlul cartii ne avertizeaza ca au existat “riscuri” in terapia pacientei “Hope”, ca

parcurgerea cartii nu se va face pe un teritoriu confortabil, sugerandu-ne inca de la inceput sa
avem o abordare lipsita de idei preconcepute. Cartea are doi autori: terapeutul si pacienta sa.
Spre deosebire de prezentarile de caz clasice, in care un analist prezinta un caz doar din
perspectiva sa, expunand cadrul teoretic de gandire, una sau a mai multor vignete clinice urmate
de interpretari, lucrarea de fata permite un dialog intre analist si analizanda, iar cititorul are sansa
de a vedea franturi din travaliul analizei, poate surprinde felul in care cei doi creeaza impreuna
analiza.

“Hope” l-a cunoscut pe dr. Marcus la un seminar pe care acesta il sustinea, a solicitat o
supervizare si mai apoi o terapie cu el, fiind in impas cu terapia in care se afla. Ceea ce poate
frapa cititorul este faptul ca “Hope” nu era in cautarea unui terapeut acuzand o problema in viata
ei curenta, cum ar fi o problema de sanatate, in viata de cuplu sau la slujba, ci fiind manata de o
frustrare legata de propria terapie, de un soi de impas de netrecut in relatia cu propriul terapeut
pe care il acuza ca ramane in afara unui contact real, ca refuza sa isi dezvaluie sinele adevarat.
Cererea lui “Hope” era foarte precisa si constienta, era un pacient care stia ce vrea si care isi
dorea o intalnire profunda cu o alta fiinta umana, intr-un contact intim si autentic, pastrand in
acelasi timp cadrul terapeutic. Terapia lui “Hope” cu dr. Marcus s-a desfasurat pe parcursul a
patru ani si jumatate si ceea ce vedem ilustrat in carte nu este atat o descriere a istoricului de
viata a pacientei, a simptomatologiei si ameliorarilor, cat mai degraba construirea unui cadru

1
care genereaza schimbare. Or aceasta constructie, aceasta elaborare este prezentata ca fiind
partea semnificativa a terapiei.

Dupa cum spuneam, inainte de dr. Marcus, “Hope” lucrase cu inca trei psihanalisti pe
care, indraznesc sa spun, ii parasise din acelasi motiv: pacienta simtea ca acestia nu stiau ce sa
faca cu agresivitatea ei. Ea simtea fie ca murdareste spatiul imaculat al terapiei, perfect in
comparatie cu experienta ei “murdara”, un spatiu al unei mame-analist ideale, fie ca avea un
terapeut slab, usor de timorat si sedus in mod concret, fie ca agresivitatea ei era perceputa ca
pura agresivitate, cat se poate de reala si distructiva cu care terapeutul stia ca va trebui sa se
confrunte, sa indure pur si simplu, fiind incapabil sa o transforme pozitiv, sa ii dea un sens.

Dar cum fac cei doi, terapeut si pacienta, posibila constructia unui spatiu de siguranta in
care schimbarea sa fie posibila? Din momentul in care se intalnesc simt ca intre ei exista o
compatibilitatea bazata pe deschiderea fata de munca cu inconstientul si pe o anumita lipsa de
teama in fata ideilor originale. “Hope” este un pacient fidel psihanalizei, are un tip de
incapatanare in a obtine o experienta cat mai completa a terapiei, iar psihanaliza pare a fi
alegerea ei in a intelege si a-si trai propria viata. “Hope” este o pacienta cu un trecut traumatic: a
patra din sase copii, parintii abuzivi si alcoolici, prinsi intr-o relatie violenta si degradanta, un
frate mort la varsta de sapte ani, doua surori abuzate de tatal alcoolic, cealalta umilita, mama
moare cand “Hope” avea douazeci si doi de ani, iar tatal trei ani mai tarziu. “Hope” se descrie ca
fiind un copil dificil, cu accese de furie in care se dadea cu capul de pereti, cauza problemelor
din familie (“de cand s-a nascut Hope au aparut toate problemele”), totodata inteligenta si destul
de studioasa, in ciuda descurajarilor din familie. “Hope” se percepe ca fiind distructiva,
nimicitoare si are nevoie sa il faca pe dr. Marcus sa traiasca agresivitatea din ea, agresivitate pe
care o descrie sub forma unei “tenii care ii iese din gura”. Il ataca frecvent pe terapeutul ei, ii
ataca competenta, oscileaza intre a-i aprecia interpretarile si a-l critica sarcastic. Doua lucruri par
a-i face pe cei doi sa isi doreasca sa isi continue munca: 1) gesturile reparatoare ale pacientei
care ii cerea “sa n-o lase sa il alunge” si care il asigura ca face o treaba buna in ciuda
nemultumirilor ei manifeste si 2) disponibilitatea terapeutului de a lua in calcul ca el anume ii
facea rau analizandei.

Un risc asumat de terapeut este acela de a-i povesti pacientei un vis pe care l-a avut legat
de propria fiica in care ii spunea acesteia un lucru jignitor, stiind ca o va supara, dar mai apoi isi
cerea scuze, fata ii accepta scuzele, iar tatal si fiica reuseau sa isi repare relatia. Dezvaluirea
psihanalistului este considerata o incalcare a cadrului, care poate ataca printr-o miscare invaziva
terapia pacientului, iar daca un analist alege sa isi dezvaluie experientele din afara terapiei o va
face daca relatia terapeutica este suficient de puternica si daca este convins ca este spre
beneficiul pacientului, nu spre beneficiul propriu. Din fericire aceasta dezvaluire i-a aratat lui
“Hope” ca nu este singura in analiza sa, ca terapeutul ei este prezent si face eforturi pentru a-si
primi pacienta, chiar daca uneori aceste eforturi sunt stangace. Pacienta s-a simtit valorizata ca o
fiica, primita si ingrijita. Visul era si o asigurare pentru terapeut ca relatia poate fi reparata si
imbunatatita, asa cum fusese in realitate cu fiica sa.
2
 Pacienta isi testeaza terapeutul, il sicaneaza, il umileste si uneori ii respinge interpretarile,
calificandu-le ca fiind incompetente. Terapeutul suporta in terapie intr-un mod primitor, nu
politicos si detasat, nu restituind agresivitate, nu interpretand intelectual, ci le inganduie in modul
in care un parinte incearca sa inteleaga miscarile convulsive si agresive ale unui copil pentru a
deveni un parinte mai bun, lasandu-se ranit si schimbat. Pacienta este autodepreciativa, isi
doreste sa fie mai buna, mai frumoasa, isi doreste sa faca chiar o operatie estetica, aspect pe care
dr. Marcus cumva evita sa il interpreteze. Mesajul lui permanent este ca e buna, ca e frumoasa,
ca e inteligenta, dar se adreseaza din inconstient inconstientului unei femei care a fost o fetita
respinsa. “Hope” face un drum agonizant intre un “parinte rau” si un “parinte bun” pentru a gasi
la mijlocul acestui parcurs o realitate pe care sa se poata sprijini, o realitate nuantata si
negociabila, un parinte care se poate adapta la nevoile unui copil. Esential este ca terapeutul sa
ramana autentic si sa nu “fuga” de pacienta. “Hope” mentioneaza ca a avut nevoie ca dr. Marcus
sa fie “rau” pentru a-l putea repara, a-l face “bun”.

Modul de lucru al terapeutului nu se bazeaza atat pe interpretari psihanalitice, cat pe

efortul de a se conecta la starea pacientei, dincolo de cuvinte, dincolo de evenimente. In
detalierile sedintelor vedem relatari ale starilor afective localizate la nivel corporal: constipatia ca
stare de iubire ce nu poate fi scoasa, localizarea afectelor de la nivelul abdomenului si care urca
spre piept, stari de foame, dureri de cap ca expresie a neputintei si blocajului, stari de excitatie.
Nu doar pacienta este cea care traieste si verbalizazea, ci si terapeutul isi permite sa traiasca si sa
spuna ce traieste in timpul sedintei. De multe ori feedback-ul din inconstientul analistului este cel
care functioneaza, care elibereaza si transforma starile pacientei, intr-o masura mult mai buna
decat interpretarile psihanalitice. Analistul reuseste adesea sa se lase liber in seama
inconstientului, sa se conecteze la starea pacientei si sa faca asocieri libere, cum ar fi versuri,
cantece sau carti care ii apar spontan in minte, si care sunt mijloace de acordaj terapeutic, de
insotire a starii pacientei. Treptat, ei reusesc sa formeze un spatiu al comunicarii in care doi
oameni se intalnesc, sunt suficienti unul pentru celalalt, au incredere si se sprijina unul pe celalalt
pentru a-si regla starile. Astfel, pacienta poate trai experienta primara a iubirii unei mame care a
dorit-o si care s-a bucurat ca ea exista, in ciuda tuturor greutatilor si neajunsurilor, iar fetita ei era
absolut suficienta ca mama sa fie fericita.

In ultimele trei luni ale curei psihanalitice analiza a mers in directia explorarii relatiilor
sexuale ale lui “Hope” care, desi era casatorita cu un barbat pe care il iubea, avea dificultati in
avea orgasm. Tatal le molestase pe doua dintre surorile ei, dar cumva, ca si cand ar fi facut un
pact, pe ea o lasase in pace, ceea ce o facea sa se simta simultan speciala si exclusa. O alta sora
fusese umilita de tata in momentul in care incepuse sa iasa cu baieti. Astfel, “Hope” alege sa
ramana in afara jocului sexual pentru a-l avea intr-o masura pe tata. Mama o privea pe “Hope”,
in crizele de furie ale fetitei, ca si cand ar fi fost foarte asemanatoare cu tatal betiv, ca fiind
violenta si fara speranta. “Hope” percepuse relatia dintre cei doi parinti ca agresiva si degradanta,
o iubire disperata inecata in alcool, plina de gelozie si batai, iar scenele din dormitorul parintilor
erau apogeul acestor trairi rele. ”Hope” traia relatiile intime ca fiind foarte umilitoare. In una din

3
sedintele telefonice din ultima parte a analizei reuseste sa il angajeze pe dr. Marcus in fantezia ei
sexuala cu el. Terapeutul participa in ceea ce s-ar numi trecere la act, intra in scenariul pacientei
si ii restituie trairile sale. “Hope” reuseste sa valorifice aceasta experienta pentru a vedea propriul
scenariu sadic si umilitor, scenariu in care se identifica cu mama care avea o atitudine
dispretuitoare si provocatoare fata de barbatul sau, unul din lungul sir de barbati alcoolici si
incompetenti ai familiei. In discutia pe tema acestei depasiri a cadrului, atat terapeutul, cat si
pacienta, sustin ca un astfel de gest a putut avea loc si a fost benefic pentru ca se baza tocmai
incredere reciproca si pe certitudinea ca terapeutul nu s-ar fi angajat intr-un contact sexual cu
pacienta.

Ramane, evident, de discutat cum se poate face o terapie atat de mult bazata pe
comunicarea din inconstient. Asa cum spuneam la inceput, “Hope” este o pacienta care intelege
bine psihanaliza si care are incredere in ceea ce poate oferi terapia. Are asteptari de la terapia sa
si vrea sa traiasca procesul, mai mult decat sa ofere o incredere gratuita terapeutului sau de teama
de a nu fi din nou parasita. Gratuitatea increderii ar insemna parasirea contactului, izolarea in rol
si abandonarea travaliului. Ceea ce este paradoxal, si ceea ce putem invata din creatile marilor
artisti, este ca libertatea si creativitatea vin dupa ce sunt interiorizate regulile, in chiar granitele
lor. Astfel, atat pacienta cat si terapeutul s-au bazat chiar pe cadru pentru a-si permite explorarea
profunda a necunoscutului din inconstient. Este clar ca acest mod de lucru presupune o mare
disponibilitate pentru pacient, o disponibilitate care merge pana la a accepta, ca terapeut, propria
schimbare in numele sansei la schimbare a pacientului.

Desigur, pot aparea intrebari juste legate de pastrarea cadrului. Avem certitudinea ca
terapeutul va sti mereu sa discearna si sa se mentina in limitele terapiei, ca nu va cadea prada
propriului inconstient care poate nu va lucra intotdeauna in beneficiul pacientului? Este
terapeutul un atat de fin cunoscator al miscarilor sale inconstiente? Se poate pune pe sine la
dispozitia unui pacient, cu toata interioritatea sa, avand convingerea ca o poate face pana la
capatul analizei, nu doar pe parcursul a catorva sedinte? Nu va cadea el prada superficialitatii si
sentimentului de atotputernicie crezand ca se poate elibera de constrangerile teoretice si de
supervizare?

Cartea pledeaza pentru creativitatea cadrului, pentru comunicarea din inconstient, pentru
efortul de a intelege situatia pacientului analizand fara frica relatia dintre cei doi participanti la
analiza. Trauma creeaza un cadru propriu, cu reguli ce nu pot fi negociate, o lume a repetitiilor si
convingerilor, o lume in afara timpului, o lume in care intalnirile sunt imposibilie, in care noul
nu poate aparea, o lume rigida si fara viata. Cadrului traumei i se opune cadrul terapeutic. In
interiorul regulilor terapiei, plasticitatea si libertatea se gasesc in inconstient, atat in inconstientul
analizandului, cat si in cel al analistului, important fiind ca cei doi sa se regaseasca ca fiind
schimbati de intalnirea dintre ei. La capatul unei analize, acolo unde inainte nu erau decat suflete
izolate, doi oameni sa se poata recunoaste ca participanti la o experienta comuna.