Curs de Psihanaliza Cu Formate

Rodica Matei
ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI TEHNICĂ

PSIHANALITICĂ
CUPRINS
INTRODUCERE......................................................................................1
1. DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI.............................3
2. FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA

PSIHANALITICĂ.................................................................................11
2.1. PERSPECTIVA DINAMICĂ............................................................14
2.2. PERSPECTIVA ECONOMICĂ.........................................................18
2.3. PUNCTUL DE VEDERE STRUCTURAL...........................................23
2.4. FUNCŢIONAREA PSIHICĂ DIN PERSPECTIVA CELOR TREI PRINCIPII 28
3. EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI.....................31
3.1. CONCEPTUL DE PULSIUNE ÎN PSIHANALIZĂ.................................32
3.2. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOAFECTIVE.....................................36
3.2.1. Naşterea...........................................................................40
3.2.2. Narcisismul......................................................................41
3.2.3. Stadiul oral......................................................................43
3.2.4. Stadiul anal......................................................................46
3.2.5. Stadiul uretral sau falic....................................................48
3.2.6. Complexul Oedip.............................................................50
3.2.7. Perioada de latenţă..........................................................52
3.2.8. Pubertate şi adolescenţă..................................................53
4. PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ.....................................56
4.1. SIMPTOMUL ÎN PERSPECTIVA TEORIEI PSIHANALITICE.................60
4.2. SCURT ISTORIC.........................................................................62
4.3. NEVROZELE..............................................................................65
4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor...................................65
4.3.2. Etiologia nevrozelor.........................................................68
4.3.3. Nevroza isterică...............................................................70
4.3.4. Nevroza fobică.................................................................72
4.3.5. Nevroza obsesională.........................................................74
4.4. PSIHOZELE................................................................................78
4.4.1. Etiologia psihozelor.........................................................82
4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei......................82
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor.................83
4.5. STĂRILE LIMITĂ........................................................................84
4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită..............................86
4.5.2. Etiologia stărilor limită....................................................86
4.6. PERVERSIUNILE........................................................................86
4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor..............................87
4.6.2. Etiologia perversiunilor...................................................87
4.7. TULBURĂRILE ADICTIVE............................................................89
4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive..........................................90
4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv.................................93
5. ELEMENTE DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ..........................96
5.1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII LA TRATAMENTUL PSIHANALITIC
110
5.2. PROCESUL PSIHANALITIC.........................................................113
5.2.1. Tratamentul nevrozelor..................................................114
5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită.........................116
SCURT DICŢIONAR.........................................................................123
BIBLIOGRAFIE...................................................................................135
ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
INTRODUCERE
Acest curs îşi propune să prezinte conceptele şi principiile de

bază cu care operează psihanaliza, precum şi să ofere o perspectivă asupra
aspectelor aplicative ale acestei abordări psihopatologice. Deşi cursul se
adresează în principal studenţilor în psihologie, fiind o abordare
introductivă, el poate fi util oricărui specialist în ştiinţe umane interesat să
se familiarizeze cu acest domeniu.
Psihanaliza s-a născut din preocuparea lui Freud faţă de originile
şi mecanismele trăirilor şi comportamentelor ce intră în domeniul
psihopatologiei. Doar ulterior el a construit, pe baza datelor acumulate din
experienţa sa clinică, un model de structurare a psihismului şi a postulat
principiile de funcţionare ale acestuia. Există, desigur, o serie de alte
modele explicative ale tulburărilor psihopatologice, modelul
comportamental, modelul fiziologic, modelul cognitivist. Specificul
modelului psihodinamic este situarea conflictului intrapsihic, inconştient,
la baza genezei tulburărilor psihopatologice. Acest conflict se naşte din
neconcordanţa, chiar contradicţia, care apare între tendinţele caracteristice
diferitelor instanţe care intră în alcătuirea psihismului, el fiind cu atât mai
patogen cu cât este mai greu de conştientizat. Eul, în tentativa de a rezolva
conflictul, mobilizează o serie de mecanisme de apărare, care vor genera
un anumit echilibru în psihism, echilibru ce poate fi însă patogen, dacă are
drept rezultat distorsionarea realităţii sau inhibarea descărcării energiei
psihice.
Freud, entuziasmat de descoperirile sale, a relevat şi accentuat
rolul forţelor inconştiente şi al sexualităţii în dinamica psihică, astfel că
deseori psihanaliza a fost suspectată de pansexualism şi considerată o
abordare abisală a psihismului. Noile teorii psihanalitice relevă însă,
pornind de la descoperirile lui Freud, rolul mediului social în care se
dezvoltă individul (teoria relaţiilor de obiect) precum şi rolul
sentimentului de sine (teoria self-ului) în evoluţia individului şi în geneza
tulburărilor psihice.
Modelul psihanalitic completează celelalte abordări psihopatologice şi este
indispensabil pentru înţelegerea acestora din punct de vedere
psihodinamic. Descoperirea rolului pe care îl joacă forţele intrapsihice,
conflictul dintre acestea şi mecanismele de apărare puse în funcţiune în
tentativa de rezolvare a acestui conflict, au deschis calea către o abordare
psihopatologică complet diferită faţă de cea psihiatrică.
Lucrarea de faţă îşi propune prezentarea structurii şi evoluţiei
psihice aşa cum le propune teoria psihanalitică, precum şi introducerea
elementelor de bază ale psihopatologiei psihanalitice. Vor fi abordate, pe
1
INTRODUCERE
lângă acestea, principiile tehnicii psihanalitice cu specificul aplicării lor în

funcţie de patologia vizată. Astfel, voi încerca să parcurg întreaga
problematică de care psihanaliza se preocupă actualmente, trecând în
revistă diferite puncte de vedere teoretice, de la Freud până la autorii
contemporani de diferite orientări.
Sper să ofer studenţilor care se simt atraşi de domeniul
psihoterapeutic o perspectivă cât mai completă asupra abordării
psihanalitice, iar celor interesaţi de abordarea psihanalitică a diferitelor
aspecte ale vieţii psihice, unele puncte de reper.
Lucrarea este structurată în patru capitole: definirea şi istoricul
psihanalizei, funcţionarea aparatului mental în concepţia psihanalitică,
elemente de psihopatologie psihanalitică, elemente de tehnică
psihanalitică. Având în vedere faptul că este un curs introductiv, am
considerat necesar să reiau unii dintre termenii din text, definindu-i într-un
scurt dicţionar în finalul lucrării.
2
1. DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI
3
DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI
Concepte cheie: asociere liberă, realitate psihică, teoria seducţiei

infantile
Rezumat: psihanaliza reprezintă o teorie asupra psihismului, o

tehnică de psihoterapie, precum şi o metodă de investigare a structurii
inconştientului. Ea s-a dezvoltat iniţial ca o practică terapeutică ce avea ca
scop descoperirea semnificaţiei inconştiente a cuvintelor, acţiunilor,
viselor subiectului. Metoda folosită era asocierea liberă, prin care
subiectului i se cerea să relateze tot ce îi venea în minte în legătură cu un
element dat sau în mod spontan. Freud a introdus pentru prima dată acest
termen în 1896 în articolul „Ereditatea în etiologia nevrozelor”. Iniţial,
Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu Ernst
Brücke, apoi a colaborat cu Josef Breuer (1876-1882), un mare fiziolog. În
1885 a lucrat cu Charcot la o cercetare despre cauzele neurologice ale
afaziei şi de la el a învăţat arta de a deosebi bolile mentale de cele
somatice. În 1889 lucrează cu Bernheim aplicând hipnoza pe care o
abandonează ulterior. Iniţial Freud considera că vindecarea se realizează
prin descărcarea reacţiei afective pe care subiectul a avut-o faţă de
anumite evenimente traumatice, folosind în acest scop hipnoza. Tehnica
asocierii libere a fost introdusă progresiv între anii 1892-1898, pe măsură
ce Freud a constatat dezavantajele celorlalte metode. Între 1895 - 1897 el
a creat teoria seducţiei infantile, conform căreia, la baza tulburărilor
psihice ar sta evenimente traumatice de natură sexuală prin care subiectul
a trecut în copilărie. Freud a descoperit ulterior că, de cele mai multe ori,
în tulburările psihice nu avem de-a face cu un eveniment traumatic prin
care subiectul a trecut, relevându-se astfel importanţa realităţii psihice a
pacientului, termen care desemnează modul în care subiectul percepe
lumea exterioară, modul în care subiectul corelează evenimentele de viaţă,
semnificaţia pe care el le-o atribuie.
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:
descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului, descoperirea
mecanismelor de apărare ale Eului, în special a rezistenţei şi a refulării,
luarea în consideraţie a sexualităţii infantile.
***
Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a

psihismului, creată şi dezvoltată de Sigmund Freud. Pornind de la
constatările rezultate în urma aplicării acestei metode, Freud a construit o
4
serie de teorii asupra modului de structurare şi asupra principiilor de

funcţionare a aparatului psihic, precum şi o metodă psihoterapeutică. La
teoria psihanalitică, care continuă să se dezvolte, şi-au adus contribuţia
mari practicieni, urmaşi ai lui Freud, care au perfecţionat tehnica
terapeutică şi au aprofundat conceptele teoretice.
Scopul psihanalizei a fost iniţial descoperirea semnificaţiei
inconştiente a cuvintelor, acţiunilor, viselor, fantasmelor unui subiect
folosind asocierile libere ale acestuia. Subiectului i se cerea să relateze tot
ceea ce îi vine în minte în legătură cu un element dat (cuvânt, imagini
dintr-un vis, o reprezentare anume etc) sau în mod spontan. Pe acest mod
de investigare a psihismului este bazată metoda terapiei psihanalitice. Pe
baza asocierilor libere ale pacientului precum şi a comportamentului său
manifest, terapeutul ajunge să cunoască structura psihică a subiectului,
principalele conflicte intrapsihice ale acestuia şi modalităţile de apărare
ale eului. Astfel, terapeutul va fi capabil să ofere interpretări adecvate ale
rezistenţelor, apărărilor, transferului. În urma experienţei practice cu
această metodă, a fost creat un ansamblu de teorii psihologice şi
psihopatologice care descriu dezvoltarea psihismului în ontogeneză şi
explică principalele mecanisme intrapsihice care stau la baza tulburărilor
psihopatologice.
Freud a introdus pentru prima dată acest termen în 1896 în
articolul „Ereditatea în etiologia nevrozelor”. Înainte de această dată,
regăsim în scrierile sale, termeni ca analiză, analiză psihică, analiză
hipnotică (Despre psihonevrozele de apărare, 1894). Freud era un spirit
aplecat către analiză dar care se ferea de speculaţiile filosofice sterile. El a
studiat medicina, fiind un spirit meticulos, empiric, care acorda importanţă
rigurozităţii ştiinţifice. Cu toate acestea era preocupat de natura umană
mai mult decât de alte aspecte ale naturii. Iniţial, Freud a lucrat ca
cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu Ernst Brücke, apoi a
colaborat cu Josef Breuer (1876-1882), un mare fiziolog care spera ca
descoperirile şi metodele din ştiinţele naturii să poată fi transpuse în
studierea gândirii şi acţiunii umane. În 1885 a lucrat cu Charcot la o
cercetare despre cauzele neurologice ale afaziei şi de la el a învăţat arta de
a deosebi bolile mentale de cele somatice, ceea ce era rar pe atunci.
Charcot studia de asemenea isteria şi descoperise faptul că aceasta este o
suferinţă reală şi nu simulare, deşi nu există cauze organice ale tulburărilor
somatice. În 1889 lucrează cu Bernheim aplicând hipnoza, pe care o
abandonează ulterior. Deşi era medic neurolog şi cercetător în fiziologia
sistemului nervos, a constatat în lucrul cu pacienţii cu tulburări psihice că
elementul patogen este legat de un anumit eveniment din viaţa subiectului,
faţă de care acesta a reacţionat printr-un ansamblu de idei şi de emoţii a
5
căror exprimare a fost inhibată la momentul respectiv. Iniţial Freud

considera că vindecarea se realizează prin descărcarea reacţiei afective pe
care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente traumatice, şi pe care
acesta şi-a inhibat-o în momentul producerii lor. El folosea hipnoza şi
sugestia pentru a-l ajuta pe pacient să îşi reamintească şi să retrăiască
evenimentul respectiv. Ulterior el a renunţat la aceste procedee de căutare
insistentă şi deseori persuasivă a elementului patogen şi a recurs exclusiv
la tehnica asocierii libere, deci a exprimării spontane a pacientului, pentru
a obţine materialul refulat. Această tehnică a fost introdusă progresiv între
anii 1892 - 1898, pe măsură ce Freud a constatat dezavantajele celorlalte
metode. Freud considerase că hipnoza ar fi o modalitate de a descoperi
legile psihologice care guvernează viaţa mentală a oricărui om sănătos.
Lucrând cu Charcot în clinica Salpetriere din Paris el începe să caute
cauzele psihologice ale isteriei şi constată că a asculta spusele pacientului
este o veritabilă metodă de cunoaştere şi de terapie. Ajunge la concluzia
că istericul suferă de amintiri (reminiscenţe) şi că metoda hipnozei nu dă
rezultate durabile, căci simptomele nu dispăreau sau erau înlocuite cu
altele, chiar dacă se descoperea prin regresie hipnotică o traumă. Prin
tehnica asocierii libere evenimentul patogen era adus la nivel conştient,
materialul refulat fiind astfel supus elaborării mentale. În practica sa
clinică, Freud a constatat că o serie de pacienţi relatau scene în care erau
victime ale seducţiei adulţilor sau fraţilor mai mari atât de des încât a
considerat că traumatismele sexuale infantile ar fi cauza principală a
tulburărilor nevrotice. Astfel între 1895 - 1897 el a creat teoria seducţiei
infantile pe care a abandonat-o ulterior deoarece şi-a dat seama că cea mai
mare parte dintre aceste scene erau imaginare, erau produsul construcţiilor
fantasmatice ale subiecţilor şi nu trăite. Cu toate acestea, rolul lor patogen
este la fel de important.
Mai mult, experienţa clinică a relevat că nu întotdeauna există un
eveniment marcant care să aibă valoare patogenă, ci este vorba de
semnificaţia pe care subiectul o conferă evenimentelor, semnificaţie care
iese la iveală doar prin asocieri libere. Freud a introdus astfel termenul de
realitate psihică care desemnează modul în care subiectul percepe lumea
exterioară, modul în care subiectul corelează evenimentele de viaţă,
semnificaţia pe care el le-o atribuie. Fantasmele au o realitate psihică
diferită de realitatea materială dar ele joacă rolul predominant în nevroze.
Freud descrie pe scurt calea pe care psihanaliza o adoptă în tratamentul
tulburărilor psihice în Căile terapiei psihanalitice -1918:
Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca

toate activităţile sale psihice, o natură foarte complexă; elementele
6
acestei complexităţi sunt în ultimă instanţă motive, mişcări pulsionale.

Dar bolnavul nu ştie nimic despre aceste motive elementare. Noi îl
învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de
complicate şi evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările pulsionale
care îl motivează; îi arătăm bolnavului, în simptomele sale, motive
pulsionale până în acel moment ignorate … că el nu era decât în parte
conştient de motivaţia lor, că alte motive pulsionale care i-au rămas
necunoscute au contribuit la producerea lor.
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:

 descoperirea existenţei nivelului inconştient al
psihismului,
 descoperirea mecanismelor de apărare ale eului, în
special a rezistenţei şi a refulării
 luarea în consideraţie a sexualităţii infantile.
Modul de investigare specific psihanalizei presupune construirea unei
relaţii între analist şi analizant, pornind de la care să fie puse în evidenţă,
prin transfer şi contratransfer, conflictele inconştiente ale celui din urmă.
Originalitatea psihanalizei constă în primul rând în faptul că a relevat
faptul că, înainte de a putea sesiza cauzele secrete care animă o fiinţă
trebuie să descoperim aceste cauze în noi înşine, să refacem în noi înşine
calea de la acţiunile noastre la cauzele lor. Să înţelegem modul în care
funcţionează inconştientul autoanalizându-ne.
De aici decurg în mod direct obligativitatea formării terapeutului
care urmează să practice psihanaliza. Freud însuşi prin scrisorile către un
amic de-al său, Fliess şi-a făcut autoanaliza, scriind despre visele sale,
asociind liber. Pentru a practica, orice psihanalist trebuie să aibă 500 de
ore de psihanaliză personală şi 200 de ore de supervizare cu doi analişti.
În România au existat preocupări legate de psihanaliză încă de la
descoperirea ei. George Brătescu în cartea Freud şi psihanaliza în
România analizează în detaliu modul în care a fost preluată în România
psihanaliza teoretică şi clinică. Primul terapeut şi teoretician psihanalist a
fost Constantin Vlad care, ca şi Freud, nu a avut o analiză personală. A
urmat Ion Popescu Sibiu, care în aceeaşi perioadă a practicat psihanaliza,
ulterior renunţând la această doctrină. Dar în 1970 a acceptat să îl
psihanalizeze pe Eugen Papadima care a pus bazele psihanalizei
contemporane în România. În prezent există Societatea Română de
Psihanaliză din 1990 care are aproximativ 50 de membri şi este afiliată la
IPA (International Psychoanalytical Asociation).
7
Teste de autoevaluare
1. Definiţi asocierea liberă şi specificaţi rolul acesteia în

tratamentul psihanalitic.
2. Specificaţi în ce constă teoria seducţiei infantile.
3. Care sunt motivele pentru care Freud a renunţat la teoria
seducţiei infantile?
4. Ce desemnează termenul de realitate psihică?
5. În ce constă specificul psihanalizei?
Bibliografie selectivă
1. S. Freud – Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898) în
Studii despre sexualitate, Editura Trei, 2001
2. S. Freud – Despre etiologia isteriei, în Inhibiţie,
simptom, angoasă, Editura Trei, 2001
3. J. Laplanche, J. B. Pontalis – Vocabularul psihanalizei,
Humanitas, 1994 – vezi conceptele cheie
4. S. Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în
Studii despre sexualitate, Editura Trei, 2001
5. George Brătescu - Freud şi psihanaliza în România,
Humanitas 1994
8
2. FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA

PSIHANALITICĂ
9
FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ
Concepte cheie: perspectivă dinamică, perspectivă economică,

perspectivă structurală, forţă psihică, conflict psihic, energie psihică,
conştient, preconştient, inconştient, Sine, Eu, Supraeu.
Rezumat: Abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea

oricărui fenomen psihic din trei perspective: dinamică, economică şi
structurală. Perspectiva dinamică se referă la mecanismul producerii
fenomenelor psihice, la modul în care evoluează forţele pulsionale şi la
adaptarea acestora la exigenţele realităţii materiale şi sociale. Dinamica
vieţii psihice are la bază conflictul dintre pulsiunile care cer descărcare,
realitatea care se împotriveşte descărcării pentru că nu este permisă de
condiţiile obiective, şi normele culturale. Dinamica psihică este guvernată
de principiul plăcerii şi de principiul realităţii. Perspectiva economică
presupune că procesele psihice posedă o dimensiune cantitativă fiind
investite cu o anumită cantitate de energie psihică. Această energie psihică
circulă între diferitele componente ale aparatului psihic. Între cele trei
instanţe psihice (Sinele , Eul şi Supraeul) există o anumită distribuţie de
energie psihică, care se poate modifica pe parcursul dezvoltării psihice a
individului. Cantitatea de energie care aparţine unei instanţe depinde de
gradul său de dezvoltare. Când vorbim de punctul de vedere structural ne
referim la nivele şi la instanţele aparatului psihic.
În prima topică a aparatului psihic, Freud distingea trei nivele:
conştientul, preconştientul, inconştientul. Principiul după care
funcţionează sistemul preconştient-conştient constă în descărcarea lentă şi
controlată a tensiunii pulsionale, conform cu cerinţele realităţii, având la
bază procese de tip secundar. Inconştientul este caracterizat de procesele
de tip primar prin care energia psihică se descarcă direct, trecând în mod
liber de la o reprezentare la alta. Mecanismele principale care acţionează
la nivel inconştient sunt condensarea şi deplasarea.
A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi
Supraeul. Orice fenomen psihic aparţine uneia dintre aceste instanţe.
***
Teoria psihanalitică este prima care a constatat complexitatea

funcţionării psihice, postulând existenţa unui aparat psihic ce dispune de o
organizare pe mai multe nivele şi sisteme. Această organizare complexă
are drept scop principal gestionarea afluxului de excitaţii cu care se
confruntă psihismul, astfel încât tensiunea psihică să fie menţinută la un
nivel cât mai scăzut. Analiza acestei structuri, precum şi a genezei sale în
cursul evoluţiei psihoafective, constituie perspectiva structurală sau
10
topologică asupra psihismului. Viziunea psihanalitică asupra psihismului

presupune că între diferitele componente ale structurii psihice există o
permanentă circulaţie de energie psihică conform unor legităţi specifice.
Studiul investirilor afective ce ţin de diferite instanţe psihice constituie
perspectiva economică asupra psihismului. Fiecare proces psihic,
reprezentare, instanţă psihică este caracterizată de un cuantum de afect,
dimensiune cantitativă de care trebuie să ţinem cont în înţelegerea şi
explicarea mecanismelor ce stau la baza tuturor manifestărilor ce intră în
sfera psihologiei, fie ele patologice sau nu. Dorinţele, fantasmele,
considerentele morale, inhibiţiile sau interdicţiile, vor juca un rol mai mult
sau mai puţin important în dinamica vieţii psihice în funcţie de investirea
lor afectivă şi de instanţa de care aparţin. Astfel avem de-a face cu
tendinţe, forţe psihice care, la fel ca şi în fizică se compun sau intră în
conflict, iar rezultanta depinde de intensitatea fiecărei componente şi de
sistemul căruia îi aparţine.
Exemplu
Eul copilului este în curs de dezvoltare, iar gradul său de

dezvoltare va depinde de modelele pe care copilul le va interioriza. Cu cât
dezvoltarea Eului este mai avansată cu atât Eul va fi investit cu mai multă
energie psihică. O dorinţă a copilului care ţine de Sine, să luăm de
exemplu dorinţa de a apuca şi duce la gură. Aceasta este la vârsta de 1 an
foarte puternic investită afectiv. Eul este abia schiţat, astfel că forţa
inhibitoare ce ţine de realitate este absentă. Supraeul ce conţine
interdicţiile parentale încă nu a început să se dezvolte, astfel că nu vor
acţiona nici forţele inhibitoare ce ţin de sentimentele de vinovăţie şi de
teama de pierdere a iubirii părinţilor. Acestei dorinţe nu i se va opune deci
nici o forţă în acest stadiu de dezvoltare, deci copilul şi-o va satisface. La
o vârstă mai mare, această dorinţă nu va mai fi puternic investită afectiv,
datorită evoluţiei psihoafective, dar, dacă va apărea o regresie la stadiul
anterior, ea poate fi reinvestită. În acest caz însă, Eul şi Supraeul vor fi
suficient de dezvoltate încât să existe forţe inhibitorii care să se opună
acestei dorinţe, iar copilul să nu îi dea curs.
Orice fenomen psihic, fie că intră în sfera normalului, fie că intră

în sfera patologicului, va fi descris şi explicat de teoria psihanalitică prin
raportare la sistemul din care face parte, la cantitatea de energie psihică
implicată şi la evoluţia interacţiunii diferitelor forţe psihice implicate.
11
Astfel, abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea oricărui

fenomen psihic din trei perspective: dinamică, economică şi structurală.
Acestea vor fi analizate mai detaliat în cele ce urmează.
2.1. PERSPECTIVA DINAMICĂ

Fenomenele psihice sunt descrise de psihanaliză ca fiind
rezultatul interacţiunii dintre forţe de natură psihică. Aceste forţe pot fi
orientate în acelaşi sens sau în sensuri opuse. Freud a explicat apariţia
tulburărilor psihice prin conflictul dintre forţe psihice ce aparţin diferitelor
instanţe. El opunea astfel concepţiei statice a lui Janet despre psihism, o
concepţie dinamică. De exemplu, în ceea ce priveşte nevroza obsesională,
Janet considera că simptome ca inhibiţia, abulia, îndoiala se datorează
unei astenii psihice, în timp ce Freud consideră că sunt rezultatul unui
conflict între forţele psihice. originea acestor forţe este de natură
pulsională, dar, odată cu evoluţia psihoafectivă unele dintre ele vor ţine de
Eu şi de Supraeu.
Atributul „dinamic” se referă şi la faptul că inconştientul nu este
definit doar descriptiv, nu conţine doar idei latente şi inerte, ci ele sunt în
permanentă mişcare, exercită continuu o presiune pentru a intra în
conştient şi se asociază între ele pentru a reuşi acest lucru. Astfel,
simptomele nevrotice, actele ratate, visele reprezintă produsul unor astfel
de asocieri.
Conform teoriei freudiene, funcţiile psihice pot fi considerate
expresii ale funcţiei fundamentale a organismului viu, care este
excitabilitatea. Funcţiile psihice trebuie abordate din acelaşi unghi de
vedere ca cel al abordării funcţiilor sistemului nervos în general. Schema
de bază o reprezintă actul reflex. În actul reflex o excitaţie externă/internă
provoacă o tensiune în interiorul organismului care este descărcată prin
acţiuni motrice sau de alt tip. Descărcarea motrice este însă deseori
inhibată, în psihism acţionând forţe ce filtrează prin prisma realităţii sau
moralităţii oportunitatea descărcării. Studiul forţelor de inhibiţie, al
originii lor şi a efectelor lor asupra tendinţei la descărcare constituie
obiectul psihanalizei. Psihanaliza vede în fenomenele mentale un rezultat
dinamic al interacţiunii forţelor ce tind către scăderea tensiunii şi forţelor
care se opun acestei descărcări. Perspectiva dinamică se referă la
mecanismul producerii fenomenelor psihice, la modul în care evoluează
forţele pulsionale şi la adaptarea acestora la exigenţele realităţii materiale
şi sociale. Individul are o serie de nevoi a căror actualitate se modifică în
cursul dezvoltării, dar la care se poate reveni, proces numit regresie.
Pulsiunile specifice unui stadiu de dezvoltare pot intra în conflict cu cele
12
ce ţin de stadiul la care individul a regresat şi genera o serie de manifestări

psihice aparent inexplicabile.
Tensiunea în viaţa psihică este de natură internă, chiar dacă sursa
ei este externă. Pentru ca un eveniment din realitate să provoace o reacţie
psihică el trebuie perceput şi prelucrat de psihism.
De exemplu pentru ca un obiect să ne provoace o reacţie de

teamă este necesar să asociem imaginea acelei persoane cu ideea de
pericol. Astfel se explică faptul că obiectele fobiei sunt atât de variate şi
că un obiect indiferent pentru un individ poate provoca panică altuia.
Excitaţia externă sau nevoia fiziologică au un corespondent în

psihism, şi anume o reprezentare sau o idee care tind către descărcarea
imediată. Unele forţe inhibă descărcarea alte forţe o facilitează. Dinamica
vieţii psihice are la bază conflictul dintre pulsiunile care cer descărcare,
realitatea care se împotriveşte descărcării pentru că nu este permisă de
condiţiile obiective, şi normele culturale sau sociale interiorizate.
Freud diferenţiază instinctul ca răspuns automat, preformat la
stimulările din mediu, de pulsiune. Comparativ cu animalele, omul nu este
ghidat de instincte. El are pulsiuni care sunt reprezentantul psihic al
nevoilor instinctuale primare, cu alte cuvinte înainte de a determina un
comportament, nevoia primară ajunge în conştient prin imagini.
Tensiunile nu se descarcă imediat şi complet ca la animale, răspunsul fiind
mediat de instanţele psihice superioare. Dinamica psihică este guvernată
de câteva principii:
principiul plăcerii. Conform acestui principiu principalul scop al
activităţii psihice este evitarea neplăcerii şi obţinerea plăcerii. Sursa
neplăcerii este creşterea tensiunii psihice ca urmare a actualizării unei
nevoi, iar scăderea tensiunii este trăită ca o plăcere. Omul caută mereu să
reducă tensiunea provocată de nesatisfacerea nevoilor. O oarecare creştere
a excitaţiei poate produce însă plăcere până la un anumit prag, după cum o
diminuare a excitaţiei sub un anumit prag produce neplăcere (de exemplu
deprivarea senzorială).
principiul realităţii care apare din interacţiunea cu mediul odată cu
dezvoltarea Eului. Conform lui, satisfacerea nevoii trebuie amânată în
funcţie de cerinţele realităţii. Există o plăcere şi în principiul realităţii şi
aceasta este dată de capacitatea de a controla descărcarea.
Din punct de vedere dinamic există deci forţe care sunt în
conflict. Acest fenomen se manifestă atât la omul nevrozat, cât şi la cel
normal fiind mai mult sau mai puţin conştient. Atunci când forţele ce tind
spre descărcare şi forţele ce tind spre inhibiţie sunt de forţe egale apare
13
patologia nevrotică. Prin simptome conflictul inconştient este exprimat

simbolic. Dacă forţele ce tind spre descărcare sunt mai puternice decât
forţele ce tind spre inhibiţie, se optează inconştient pentru satisfacere;
dacă forţele ce tind spre descărcare sunt mai slabe decât forţele ce tind
spre inhibiţie, atunci se optează inconştient pentru renunţarea la
satisfacere.
Exemplu
Preocupările exagerate legate de curăţenie, microbi, grija excesivă faţă de

murdărire sunt specifice stadiului anal de dezvoltare psihoafectivă, fiind
depăşite odată cu trecerea la stadiul următor, falic. Ele pot rămâne însă
active mai mult sau mai puţin investite afectiv în inconştient. Dacă dintr-
un motiv sau altul apare regresia la stadiul anal, comportamentele
specifice stadiului anal vor fi activate. Dacă Eul se va opune acestei
regresii, aceste comportamente vor rămâne inconştiente iar tendinţele se
vor manifesta sub formă de simptome nevrotice de tip obsesiv-compulsiv,
ca fobie de microbi, curăţenie compulsivă. Individul va resimţi aceste
tendinţe ca fiind străine de personalitatea sa şi va căuta să le elimine,
cerând psihoterapie. Dacă Eul nu se opune regresiei, comportamentele
apar manifest, fiind integrate în personalitatea subiectului. Acesta le va
găsi întemeiate, fireşti, oricât de exagerate sau deranjante ar fi pentru cei
din jur. În această categorie intră de exemplu aşa-numita nevroză a
gospodinei în care femeia respectivă impune reguli nefireşti, foarte stricte
privind curăţenia şi igiena în casă. Dacă însă nu apare regresia, aceste
comportamente nu vor fi mai puternic investite decât altele, iar atitudinea
individului faţă de aceste aspecte va fi echilibrată.
2.2. PERSPECTIVA ECONOMICĂ
Conform perspectivei economice, procesele psihice posedă o

dimensiune cantitativă fiind investite cu o anumită cantitate de energie
psihică. Această energie psihică circulă între diferitele componente ale
aparatului psihic, instanţe reprezentări, idei. Energia care se ataşează unei
componente a aparatului psihic poate varia cantitativ, poate fi retrasă
(proces numit dezinvestire afectivă) sau atribuită altei componente (proces
numit investire afectivă). De asemenea pot fi investite afectiv obiectele
sau subiectul însuşi. Între cele trei instanţe psihice (Sinele , Eul şi
Supraeul) există o anumită distribuţie de energie psihică, care se poate
14
modifica pe parcursul dezvoltării psihice a individului. După Freud,

perspectiva economică constă în „tentativa de a urmări destinul
cantităţilor de excitaţie şi de a ajunge la o estimare relativă a mărimii
lor” (Inconştientul 1915).
Fiecare instanţă psihică este caracterizată de o anumită cantitate
de energie care se asociază cu ideile şi reprezentările specifice fiecărei
instanţe. Nici un proces psihic nu poate fi pe deplin înţeles dacă nu ţinem
cont de această dimensiune cantitativă. Cum între normal şi patologic este
doar o deosebire cantitativă, putem spune că factorul energetic este cel
decisiv.
Freud a ajuns la perspectiva economică asupra proceselor psihice
pornind de la experienţa sa clinică. El a făcut mai multe constatări:
 simptomul nevrotic are un caracter irepresibil, este mai puternic
decât voinţa pacientului. De aceea este o eroare tehnică să
sugerăm pacientului că vindecarea depinde de el, că depinde de
voinţa sa să depăşească stările prin care trece. Odată ce un
nevrotic ajunge să ceară ajutor terapeutic, el a luptat deja cu
toate forţele contra simptomelor sale şi astfel, nu am face decât
să îl culpabilizăm. În realitate este vorba de faptul că energia
psihică ataşată reprezentării inconştiente care stă la baza
simptomului are o valoare mai mare decât energia cu care Eul
poate lupta contra ei. Calea pe care psihanaliza o propune este
dezinvestirea acestei reprezentări şi eliberarea acestei energii
astfel încât să poată fi investită pe în comportamente normale.
 există o corelaţie între simptomele nevrotice şi perturbările vieţii
sexuale. Iniţial el a considerat că imposibilitatea descărcării
nevoii sexuale duce la descărcarea tensiunii sexuale pe altă căi,
indirecte şi nespecifice (de exemplu atacuri de panică sau
simptome somatice) însă ulterior el a descoperit rolul crucial al
sexualităţii în geneza nevrozei şi în general în edificarea
personalităţii. Aceste descoperiri au fost uimitoare pentru Freud
şi scandaloase pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la a
suspecta teoria psihanalitică de pansexualism, la a considera că
ea reduce şi explică totul prin sexualitate. Psihanaliza însă se
referă şi se interesează de sexualitate doar în măsura în care ea
ne defineşte ca fiinţe ce aparţin unui sex, care apar pe lume ca
urmare a unui act sexual şi care au nevoi sexuale.
 dacă există blocaje ale descărcării energiei psihice (de exemplu
blocarea descărcării reacţiei faţă de un eveniment traumatizant),
facilitarea acestei descărcări –catharsis– duce la ameliorarea
15
stării psihice. Iniţial scopul terapiei psihanalitice era catharsis-ul,

actualmente acesta constituind doar un element al său.
 în cursul tratamentului psihanalitic se poate constata că într-un
anumit moment din dezvoltarea individului a avut loc fenomenul
separării afectului de reprezentarea de care era ataşat la origine.
De exemplu în cazul Micul Hans descris de Freud (1909), copilul
separă în mod inconştient reprezentarea tatălui de afectele de
teamă şi vinovăţie. Aceste afecte vor fi descărcate iniţial sub
formă de angoasă, fiind ataşate ulterior, într-un al doilea timp al
nevrozei infantile de imaginea cailor. Insightul constă în legarea
în timpul curei analitice a afectului de reprezentarea de care era
ataşat la origine şi se realizează prin descoperirea de lanţuri
asociative între o reprezentare neutră, de care sunt însă ataşate
reacţii afective puternice, şi reprezentarea iniţială care a devenit
inconştientă. Există deci o veritabilă încărcătură afectivă care se
deplasează de la un element la altul de-a lungul lanţului
asociativ. Freud face o analogie între circulaţia energiei psihice
şi excitaţia ce se deplasează de-a lungul lanţului neuronal.
Exemplu
În cartea sa Romanul unei psihanalize - Cuvinte care eliberează,

Marie Cardinal descrie o modul în care a ajuns să descifreze, în cursul
tratamentului psihanalitic pe care îl urma, sensul unei halucinaţii vizuale –
un ochi- care o urmărea de ani de zile. În momentul în care a vorbit despre
această halucinaţie, a resimţit iniţial o angoasă intensă şi un sentiment de
vid. În faţa ochilor nu avea decât imaginea unui tunel întunecat cu o slabă
lumină îndepărtată. Apoi i-a revenit în minte o întâmplare din copilărie.
Călătorea cu trenul, a avut nevoie să meargă la toaletă, ceea ce era interzis
de mama ei, obsedată de microbi. După multe insistenţe şi rugăminţi,
mama acceptă şi o însoţeşte la toaleta din tren, unde curăţă cu atenţie
totul. Fetiţa priveşte însă vasul WC ului şi vede prin orificiul vasului cum
fug pietrele de sub tren. Este îngrozită că va fi absorbită prin acel orificiu
şi renunţă să mai facă pipi. Îi revine apoi în minte o altă amintire, mult
mai veche, de când era în jurul vârstei de 1 an. Era în grădina casei cu
bona, şi aceasta o pusese lângă un copac să facă pipi. La un moment dat
aude un zgomot ca un bâzâit şi ridică capul. Îl vede pe tatăl ei cu un aparat
de filmat şi se sperie îngrozitor. Această amintire o face să îşi dea seama
că acel ochi care o urmărea în halucinaţia ei era de fapt obiectivul
aparatului tatei care a speriat-o atât de tare.
16
În acest exemplu putem vedea cum se asociază între ele

reprezentările psihice şi cum se deplasează afectul de-a lungul lanţului
asociativ. Asocierea se face prin detalii, în acest caz, imaginea
obiectivului aparatului de filmat se leagă de imaginea orificiului vasului
de WC şi de imaginea tunelului. În cursul curei psihanalitice, lanţul
asociativ este parcurs în ordine inversă. Importanţa factorului economic
este evidenţiată şi în reacţiile nevrotice posttraumatice. În acest caz,
tulburările sunt provocate de un aflux de excitaţii prea puternic faţă de
capacitatea subiectului de a elabora. Forţa psihică este investită deci cu
energie. Nu este posibil să determinăm cu exactitate mărimea acestei
energii. Îi putem estima mărimea relativă şi observa efectele. Sursa acestei
energii este energia vitală, instinctuală. Forţa pulsională diferă în funcţie
de particularităţile individuale, este analoagă „forţei temperamentale”.
Această energie poate fi deplasată spre alte obiecte, cumulată cu altă
energie, inhibată în descărcare. Această energie poate fi pusă în serviciul
diferitelor instanţe ale aparatului psihic. Iniţial această energie aparţine
Sinelui, după vârsta de 1 an o parte din ea începând să treacă în slujba
Eului în formare. În jurul vârstei de 3 ani, pe măsura ce se forează
Supraeul, o parte din energia psihică îi va reveni şi acestei instanţe.
Cantitatea de energie care aparţine unei instanţe depinde de gradul de
dezvoltare al instanţei respective. În momentele de criză ale dezvoltării:
adolescenţă, sarcină şi alăptare, menopauză apare foarte clar dezechilibrul
afectiv datorat acţiunii acestui factor cantitativ.
Exemplu
În perioada de latenţă Eul controlează comportamentul destul de

bine. În pubertate se produce o dezvoltare fizică şi psihică fără precedent.
Eul va trebui să facă faţă unui travaliu enorm. El este pus în faţa pulsiunii
sexuale care se manifestă cu foarte multă forţă. Aparatul psihic nu mai
este capabil să facă faţă acestor forţe, adică să integreze toate cerinţele ce
vin de la Sine, realitate, societate într-un echilibru dinamic. Apar astfel
manifestări contradictorii, adolescentul oscilând între diversele cerinţele
pe care le resimte ca intrând în conflict. Pot să apară şi manifestări
patologice care deseori sunt reversibile, fac parte din însăşi dezvoltarea
psihică a individului respectiv.
Eul poate controla energie psihică debordantă prin elaborarea ei

mentală, prin punerea în cuvinte a conflictului psihic. A comunica
înseamnă a-i oferi Eului instrumente de control prin care energia să poată
17
găsi o cale spre descărcare. În momentele de criză individul căută

instinctiv să elaboreze această energie. Adolescentul de exemplu va scrie
un jurnal, va purta discuţii interminabile, va filozofa. Starea de conştienţă
depinde de capacitatea de elaborare a energiei psihice, deci de gradul de
dezvoltare a Eului. Din acest motiv, în primele luni de viaţă, nu putem
vorbi despre o stare de conştienţă din cauză că Eul nu este încă dezvoltat.
Când Eul nu poate prelucra excitaţia nu există stare de conştientă. Atunci
când descărcarea este automată şi aproape totală nu există stare de
conştienţă. Una din condiţiile pentru indicarea tratamentului psihanalitic
este ca subiectul să fie conştient de simptomul său, ceea ce presupune că
Eul i se opune acestui simptom. O altă condiţie este ca subiectul să fie
capabil să înţeleagă că între stările sale sufleteşti şi simptome există o
legătură, ceea ce înseamnă că Eul său este capabil de elaborare psihică.
Raportul dintre cantitatea de energie a forţelor care tind spre descărcare
faţă de cele ce i se opun poate determina starea de conştienţă, de
descărcare controlată, de simbolizare sau poate determina menţinerea în
inconştient a excitaţiilor nedescărcate prin contraforţe sau contrainvestire
(toată energia este investită în activităţi complet opuse nevoilor sexuale).
Atunci când excitaţia creşte pot avea loc două procese: descărcarea
completă sau inhibarea descărcării şi investirea unui proces secundar
(interese intelectuale, preocupări culturale, artistice), excitaţia
descărcându-se pe căi social acceptate. Acest din urmă proces este numit
sublimare.
2.3. PUNCTUL DE VEDERE STRUCTURAL
În psihanaliză psihismul este conceput ca o structură ce cuprinde

o serie de substructuri ce interacţionează şi care sunt investite cu anumite
cantităţi de energie pulsională. Astfel, aparatul psihic se diferenţiază în
cele trei instanţe (Sine, Eu, Supraeu), precum şi cele trei nivele de
prelucrare a informaţiei, inconştient, preconştient şi conştient. Aparatul
psihic are capacitatea de a gestiona energia pulsională specifică fiecăruia
dintre elementele sale astfel încât să fie menţinut un anumit echilibru
adaptativ.
Există o structură înnăscută care determină cantitatea de energie
disponibilă, iar capacitatea individului de a elabora această energie este în
mare măsură determinată de condiţiile de dezvoltare psihoafectivă. Freud
defineşte pentru prima dată aparatul psihic în Interpretarea viselor, 1900
ca pe o organizare complexă de sisteme, fiecare având o funcţie specifică
18
şi un mod de operare specific. Funcţia fundamentală a aparatului psihic

este de a menţine la cel mai scăzut nivel posibil tensiunea internă.
Când vorbim de punctul de vedere structural ne referim la nivele
şi la instanţele aparatului psihic. În prima topică a aparatului psihic,
Freud distingea trei nivele.
Conştientul cuprinde acele aspecte ale vieţii psihice de care
putem să ne dăm seama la un moment dat, pe care ni le putem reprezenta.
Acestea pot fi idei, senzaţii, sentimente, comportamente care intră în
câmpul atenţiei individului. De exemplu gesturi pe care le facem fără să
ne dăm seama şi de care devenim brusc conştienţi dacă cineva ne atrage
atenţia. Preconştientul cuprinde acele conţinuturi care deşi nu sunt în
centrul conştiinţei pot fi accesate oricând, sunt disponibile. Conţinutul
acestui sistem este constituit din reprezentări obiectelor asociate cu
reprezentări ale cuvintelor care le desemnează. Principiul după care
funcţionează sistemul preconştient-conştient constă în descărcarea lentă şi
controlată a tensiunii pulsionale, conform cu cerinţele realităţii. Funcţiile
psihice ce ţin de conştient sunt: percepţia, atenţia, gândirea, memoria.
Funcţionarea sistemului conştient-preconştient are la bază procese numite
de tip secundar, prin care energia psihică este mai întâi legată de
reprezentări, adică acestora li se atribuie semnificaţii, iar apoi descărcată.
Reprezentările sunt investite stabil iar satisfacţia este amânată. Procesele
secundare au o funcţie reglatoare vizând inhibarea proceselor numite de
tip primar, prin care sunt satisfăcute nevoile bazale.
Inconştientul cuprinde acele conţinuturi pe care nu le putem
evoca. Psihismul cheltuieşte o cantitate importantă de energie psihică
pentru a menţine în inconştient aceste conţinuturi care presează să intre în
conştient. Inconştientul este caracterizat de procesele de tip primar prin
care energia psihică se descarcă direct, trecând în mod liber de la o
reprezentare la alta. Sunt investite cu energie psihică doar reprezentările
legate de satisfacerea dorinţei. Mecanismele principale care acţionează la
nivel inconştient sunt condensarea şi deplasarea. Prin deplasare înţelegem
deplasarea de la o reprezentare la alta a întregii cantităţi de afect; legată de
deplasare este existenţa simbolizării. Prin simbolizare înţelegem procesul
prin care un obiect îl poate reprezenta pe altul pe baza unei singure
trăsături. Astfel, reprezentările se leagă prin lanţuri asociative.
Condensarea reprezintă însumarea mai multor cantităţi de afect şi legarea
lor de o unică reprezentare. Inconştientul nu este haotic, ci are legi proprii
de funcţionare. Un principiu de bază este cel al economiei psihice prin
care reprezentările nu sunt separate ci formează complexe investite cu
afect. Astfel se explică supradeterminarea simptomului nevrotic, adică el
este rezultatul mai multor cauze care acţionează simultan; elementele
19
inconştiente se organizează în secvenţe de semnificaţie la diferite niveluri

pentru înţelegerea cărora, în tratamentul psihanalitic, sunt necesare mai
multe niveluri de interpretare. În inconştient este posibilă existenţa
simultană a contrariilor, ambivalenţa. În inconştient nu există
temporalitate, evenimentele stocate acţionând ca şi cum ar fi actuale.
Descărcarea tensiunii este imediată iar satisfacerea poate fi legată fie de
un obiect real, fie de reprezentarea lui (satisfacţie halucinatorie).
A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi

Supraeul. Orice fenomen psihic aparţine uneia dintre aceste instanţe.
Sinele este sursa de energie primară furnizată de instincte. Sinele
reprezintă polul pulsional al aparatului psihic. Din punct de vedere
structural, el este instanţa predominantă la începutul vieţii copilului, fiind
la originea aparatului psihic. Conform teoriei freudiene, Eul se dezvoltă
ulterior din Sine sub influenţa interacţiunii cu mediul extern, iar apoi, din
Eu se dezvoltă Supraeul ca urmare a interiorizării exigenţelor persoanelor
semnificative din punct de vedere afectiv.
Sinele are rădăcini în somatic, dar conţine nevoile pulsionale ce
se exprimă în plan psihic. El este în întregime inconştient, funcţionează
conform proceselor primare ale gândirii şi este guvernat de principiul
plăcerii.
Eul este nucleul Conştientului prin funcţiile lui :
 observare
 alegere
 organizarea excitaţiilor
 judecata, aprecierea realităţii
 utilizarea mijloacelor nespecifice pentru a inhiba
descărcările nedorite.
Sinele nu este echivalent cu Conştientul şi nici Eul cu
Inconştientul. Deşi Eul este legat de apariţia stării de conştienţă, el conţine
mecanisme de apărare care funcţionează inconştient. Iniţial Eul este un
tampon între Sine şi realitate apoi între Sine, realitate şi Supraeu. Eul se
construieşte pe baza Sinelui în urma interacţiunii cu realitatea externă. El
conţine mecanismele de apărare şi are diferite funcţii: cunoaşterea,
memoria, coordonarea stării de conştienţă, autoconservarea. Treptat, odată
cu dezvoltarea psihică a individului, Eul se impune asupra Sinelui,
ajungând să exercite controlul asupra aparatului psihic în ansamblu. El se
modelează prin identificări şi contraidentificări succesive cu obiectul
extern. Acest lucru este posibil pentru că Eul captează din ce în ce mai
multă energie psihică ce iniţial aparţinea Sinelui. Eul îndeplineşte o
funcţie de sinteză şi de integrare a tendinţelor psihice, pe când Sinele este
20
fragmentat în tendinţe pulsionale independente unele faţă de celelalte. Eul

funcţionează conform proceselor secundare ale gândirii şi este guvernat de
principiul realităţii. În cadrul Eului, Freud deosebeşte o substructură pe
care o numeşte Eu Ideal, care corespunde unor imagini ideale interiorizate,
fiind în relaţie directă cu narcisismul primar şi sentimentul de
atotputernicie legat de imagoul matern arhaic.
Supraeul se construieşte, după Freud, în urma conflictelor ce ţin de
complexul Oedip. Melanie Klein vorbeşte însă de existenţa unor stadii
preliminarii ale Supraeului, de un Supraeu arhaic ca instanţă interdictivă.
Supraeul se formează pornind de la Eu prin interiorizarea interdicţiilor
parentale şi a legilor societăţii, dar energia psihică aferentă lui îşi are de
asemenea originea în Sine. Ca şi Eul, Supraeul se structurează prin
identificarea cu imaginile parentale şi cu limitele pe care acestea le impun,
în principal cu Supraeul părinţilor, prin intermediul atitudinilor educative
ale părinţilor. Nevoia de iubire creează Supraeul prin integrarea
experienţelor permise şi nepermise din primii ani de viaţă. Este sediul
unor forţe inhibitorii care acţionează de asemenea inconştient. De multe
ori aceste forţe se fac simţite sub forma fricii de pedeapsă şi a
sentimentelor de vinovăţie. Supraeul mai include şi formaţiunea numită
Idealul Eului care este parţial preconştientă parţial inconştientă şi este
legată de fantasmele din copilărie şi de standardele parentale precum şi de
modelele din adolescenţă. Supraeul asigură trei funcţii:
 de cenzură, în calitate de conştiinţă morală, ceea ce stă
la baza sentimentului de culpabilitate
 de autoobservare, apreciind continuu distanţa dintre Eu
şi Idealul Eului, ceea ce stă la baza sentimentelor de ruşine sau de
inferioritate
 de ideal, în calitate de Ideal al Eului ce apare din
complexul Oedip şi constă în interiorizarea idealurilor părinţilor, ale
societăţii, generând un model căruia subiectul caută să i se conformeze.
În cursul ontogenezei, individul trece progresiv de la o
funcţionare conform cu procesele primare la o funcţionare conform cu
procesele secundare, de la principiul plăcerii la principiul realităţii.
Această adaptare a funcţionării psihice la constrângerile impuse de mediu
este realizată de către Eu, care trebuie să stabilească un compromis între
nevoile interne (reprezentate de tendinţele pulsionale şi exigenţele
Supraeului) şi cerinţele externe (legile sociale, ale naturii etc). Această
adaptare nu presupune renunţarea totală la plăcere, ci capacitatea de a o
amâna, ceea ce generează în general o plăcere mai mare, mai durabilă.
21
2.4. FUNCŢIONAREA PSIHICĂ DIN PERSPECTIVA CELOR TREI PRINCIPII
În înţelegerea fenomenelor psihice trebuie să ţinem cont de cele

trei aspecte: dinamic, economic şi structural. Acesta constituie sistemul de
referinţă în funcţie de care ne orientăm în diagnoză şi terapie. Simptomul
trebuie explicat în termeni de conflict între diferitele instanţe, de
mecanisme de apărare folosite, de cantităţi de energie implicate de o parte
şi de cealaltă.
Forţele inhibitorii sunt specializate, ţin de Eu sau de Supraeu, ele
fac o excitaţie să nu se descarce pentru că nu este posibil (interdicţie dată
de Eu) sau nu este voie (interdicţie dată de Supraeu). În orice fenomen
psihopatologic avem de a face cu un conflict. Conflictul şi dorinţa sunt
conceptele cheie in abordarea psihanalitică a nevrozei şi a psihicului uman
în general. Structurarea psihismului în cele trei instanţe permite o
descriere sistematică a diferitelor forţe şi funcţii ce acţionează
concomitent. Aceste forţe au scopuri contradictorii sau incompatibile ceea
ce dă naştere conflictului psihic fie între diferite instanţe, fie între psihism
şi mediu. Mai exact, o pulsiune a Sinelui caută satisfacerea imediată şi
directă dar intră în conflict cu o interdicţie ce ţine de Supraeu şi cu
anticiparea pericolului de către Eu. Dar pulsiunea trebuie satisfăcută căci
încărcătura sa afectivă nu este redusă prin simpla interdicţie.
Reprezentarea poate fi refulată şi obiectul dorinţei uitat dar afectul rămâne
şi fie este ataşat altei reprezentări, fie se transformă în contrariul lui şi este
ataşat aceleiaşi reprezentări, fie se transformă în angoasă. Intensitatea
afectului depinde de gradul în care a fost investit obiectul dorinţei şi de
măsura în care satisfacerea a fost interzisă. Uneori ataşarea afectului de o
altă reprezentare dă naştere unui simptom. Acest lucru va determina
limitarea angoasei şi descărcarea ei prin simptomul respectiv. Această
descărcare substitutivă îi procură subiectului o stare imediată de bine (de
exemplu după un atac de panică subiectul poate resimţi o senzaţie de
uşurare, de siguranţă). Refularea nu afectează deci decât reprezentarea,
energia psihică ataşată reprezentării se acumulează şi determină o stare de
tensiune pe care subiectul o trăieşte sub formă de angoasă, care caută să se
descarce sub forma unui simptom. Forma simptomului va fi rezultatul unui
echilibru între Sine, Eu, Supraeu şi realitatea exterioară. Funcţia principală
a Eului este menţinerea acestui echilibru. Deoarece forţele care acţionează
sunt variabile, echilibrul trebuie să fie dinamic şi deci depinde de
capacităţile adaptative ale Eului. Simptomul este un compromis între
exigenţele Sinelui, Eului şi Supraeului.
În nevroze, trăirea de bază a pacientului este că ceva straniu,
străin şi incontrolabil se întâmplă cu el, ceva care scapă capacităţii lui de
22
control, ceva care este străin de personalitatea sa şi de valorile lui morale

(de exemplu, în nevroza isterică, subiectul este deranjat de manifestările
somatoforme). Există nevroze de caracter care se manifestă prin aceea că
destinul individului în întregime reprezintă simptomul. În acest caz nu se
mai poate delimita simptomul de personalitate (de exemplu, în
personalitatea isterică subiectul nu va resimţi simptomul ca fiind străin, ci
îl va accepta ca pe un destin implacabil). Ceea ce îi deosebeşte pe cei cu
nevroză simptomatică de cei cu nevroză de caracter este conflictul interior
care dă naştere, în primul caz, unui simptom străin de Eu sau, în al doilea
caz, unui anumit tip de personalitate conform cu Eul.
Teste de autoevaluare:
1. Precizaţi în ce constă perspectiva dinamică asupra funcţionării

psihice.
2. Argumentaţi semnificaţia dimensiunii cantitative în dinamica
vieţii psihice.
3. Caracterizaţi Supraeul.
4. Specificaţi rolul Eului în viaţa psihică.
Bibliografie:
1. S. Freud – Eul şi Sinele, în Psihologia inconştientului,

Editura Trei, 2000
2. S. Freud – Formulări despre cele două principii ale
funcţionării psihice, în Psihologia inconştientului, Editura
Trei, 2000
3. S. Freud – Inconştientul, în Psihologia inconştientului,
Editura Trei, 2000
4. S. Freud – Psihologia maselor şi analiza Eului, în Studii
despre societate şi religie, Editura Trei, 2000
5. A. Freud – Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei
Generaţia, 2002
6. J. Laplanche, J. B. Pontalis – Vocabularul psihanalizei,
Humanitas 1994
23
EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI
3. EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI
24
3.1. CONCEPTUL DE PULSIUNE ÎN PSIHANALIZĂ
Concepte cheie: pulsiune, scop pulsional, forţă pulsională, sursă

pulsională, obiect al pulsiunii, libido, interes al Eului, destrudo.
Rezumat: Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea

reprezintă o tensiune resimţită la nivel psihic, având însă origine somatică.
Spre deosebire de instinct, pulsiunea nu are modalităţi predeterminate,
fixate ereditar, de satisfacere, nu are un obiect precis, acesta poate fi
variabil, nu are un anumit scop, pot exista scopuri multiple. Energia
pulsională poate fi considerată sursa energiei psihice. Pulsiunea este
caracterizată de forţă motrice, de o anumită sursă, de un anumit scop şi de
un anumit obiect. La nivel psihic, pulsiunea se compune din: reprezentarea
pulsională, şi din afectul care însoţeşte reprezentarea. Prima teorie
elaborată de Freud privind pulsiunile postulează două tipuri de pulsiuni:
pulsiunile sexuale, care asigură perpetuarea speciei prin procreare şi
pulsiunile de autoconservare, care asigură supravieţuirea individului prin
autoprotecţie. În 1920, Freud introduce un alt dualism pulsional, pulsiunea
de viaţă, numită de el libido şi pulsiunea de moarte, pe care o numeşte
destrudo.
***
Concepţia teoretică a lui Freud despre evoluţia psihoafectivă a

individului a fost elaborată pe baza experienţei clinice din curele
psihanalitice ale adulţilor din care a extras anumite ipoteze. Aceste ipoteze
au fost şi sunt confirmate şi pe baza observării directe a comportamentului
copilului. M Klein, D. Winnicott, Margaret Mahler, J Bowlby au utilizat
cu precădere observaţia în studiile lor. Autoanaliza lui Freud l-a făcut să
înţeleagă şi să reconstruiască trăirile proprii şi a contribuit la mai buna
înţelegere a pacienţilor. Analiza personală ne face de asemenea să
descoperim în propria noastră istorie elemente ce ţin de evoluţia obiectivă
a individului. O critică a teoriei psihanalitice a fost aceea că Freud a
reconstituit evoluţia psihoafectivă normală a omului pornind de la
psihopatologie, dar la fel se întâmplă şi cu studiile făcute pe creierul cu
tumoare sau cu studiile anomaliilor genetice pe baza cărora se determină
structura sănătoasă.
25
Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea

este un termen care desemnează un proces aflat la graniţa dintre psihic şi
somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel psihic, având însă
origine somatică. Freud consideră că pulsiunea ar fi pentru om,
corespondentul instinctului animal. Pulsiunea are şi conotaţia de presiune,
o forţă de o anumită intensitate care dinamizează procesele psihice. Omul
nu este dotat cu instincte, anume cu răspunsuri preformate, ereditare
pentru satisfacerea nevoilor sau pentru a răspunde la stimulările din
exterior. Pulsiunea, spre deosebire de instinct, nu are modalităţi
predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere, nu are un obiect precis,
acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista scopuri multiple.
Energia pulsională poate fi considerată sursa energiei psihice. În Trei
eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Freud introduce acest termen,
precum şi trăsăturile sale definitorii. Pulsiunea este caracterizată de forţă
motrice, de o anumită sursă, de un anumit scop şi de un anumit obiect.
 Forţa are o anumită valoare şi o direcţie de acţiune în
sensul că ea mobilizează fenomenele psihice.
 Sursa indică pe de o parte zona corporală în care ia
naştere pulsiunea, iar pe de altă parte energia psihică investită. Deci ar
avea o dublă natură: somatică şi psihică.
 Scopul este întotdeauna scăderea tensiunii, nu există un
scop specific predeteminat şi unic. Scopurile pot fi multiple.
 Obiectul este cel prin care pulsiunea se satisface. Spre
deosebire de animale care sunt animate de instincte şi care au un obiect
precis, la om obiectul pulsiunii este infinit variabil. De exemplu în
perversiunile sexuale, instinctul sexual nu se satisface prin actul sexual
normal, ci printr-un comportament sexual deviant. Alegerea obiectului
depinde de istoria personală, adică de relaţiile semnificative şi de modurile
de satisfacere cele mai timpurii. Aşa se constituie de exemplu gusturile
alimentare.
La nivel psihic, pulsiunea se compune din: reprezentarea
pulsională, adică o urmă senzorială (de obicei vizuală dar poate fi şi tactilă
sau olfactivă) a trăirii satisfacerii pulsionale şi din afectul care însoţeşte
reprezentarea. Afectul are la rândul lui o dimensiune calitativă (tonalitatea
afectivă: bucurie, ură, tristeţe etc) şi una cantitativă care se referă la
intensitatea lui, la cantitatea de afect.
Freud a elaborat două teorii asupra pulsiunii:
1. Prima teorie ia în considerare două tipuri de pulsiuni:
pulsiunile sexuale, care asigură perpetuarea speciei prin procreare şi
pulsiunile de autoconservare, care asigură supravieţuirea individului prin
autoprotecţie. Energia specifică primului tip de pulsiune a fost numită de
26
Freud libido, iar energia specifică celui de-al doilea tip de pulsiune
interes al Eului. Pulsiunile sexuale îşi au originea, se desprind din cele de
autoconservare. Iniţial, funcţiile principale ale organismului vizează
supravieţuirea (alimentare, excreţie etc) apoi plăcerea care însoţeşte
satisfacerea nevoilor devine întrucâtva autonomă, o plăcere în sine ce este
căutată de individ şi în absenţa nevoii. Freud explică astfel plăcerea
suptului în lipsa hranei dar şi ataşamentul de mamă ca obiect care satisface
nevoile primare. În această privinţă, spre deosebire de Freud, Bowlby
consideră că ataşamentul reprezintă o nevoie primară, ca şi celelalte nevoi
ce vizează autoconservarea. Noţiunea de sprijinire presupune că fiecare
pulsiune ce vizează autoconservarea este însoţită de o pulsiune sexuală
parţială. Modurile de satisfacere specifice fiecărui stadiu de dezvoltare
sunt deci plăceri parţiale care se vor subordona la maturitate plăcerii
genitale. Plăcerile parţiale se mai numesc şi plăceri de organ (oral, anal şi
uretral). Freud consideră în această primă teorie că autoconservarea era în
sarcina Eului, iar plăcerea în sarcina Sinelui.
2. În 1914 Freud introduce noţiunea de narcisism, ceea ce
introduce o diferenţiere între autoconservare şi dragoste de sine, adică Eul
conţine atât pulsiuni ce vizează autoconservarea cât şi pulsiuni sexuale, de
investire libidinală a Eului.
3. În 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce un
alt dualism pulsional, pulsiunea de viaţă, numită de el libido şi pulsiunea
de moarte, pe care o numeşte destrudo. Ambele îşi au originea în Sine,
dar ulterior Eul devine sursa principală a libidoului, iar Supraeului a
destrudoului. Acest din urmă dualism pulsional reprezintă dualismul
dragoste-ură, unificare-descompunere, schimbare sau repetiţie.
1. Definiţi pulsiunea, menţionaţi caracteristicile ei.

2. În ce constă a doua teorie elaborată de Freud asupra
pulsiunilor?
Bibliografie:
1. . Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii

asupra sexualităţii, Editura Trei, 2001
2. S. Freud – Dincolo de principiul plăcerii, în Psihologia
inconştientului, Editura Trei, 2000
27
3.2. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOAFECTIVE

Concepte cheie: autoerotism, narcisism, stadiu oral, stadiu anal,
stadiu falic, complex Oedip, latenţă.
Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o

succesiune de stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia pulsională. Freud se
referă doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a
celorlalte tipuri de pulsiuni. Trecerea de la un stadiu la altul presupune
rezolvarea unor conflicte. Fiecare stadiu presupune o zonă erogenă
specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii cu
obiectul. În fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice,
determinate de activitatea pulsională. Primul moment important din viaţa
individului este considerat a fi naşterea. Freud a subliniat trăirea de către
copil a naşterii ca pe o situaţie de pericol datorită separării de mamă şi
afluxului brusc de excitaţii, naşterea fiind văzută ca o situaţie de angoasă
confirmată de comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie,
transpiraţie). Ea va fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare.
După naştere, copilul intră în faza autoerotică, care are drept specific
faptul că nu există încă o organizare psihică de ansamblu, iar pulsiunile
sexuale se satisfac independent unele de altele, prin intermediul propriului
corp. Ulterior Freud va renunţa la ideea existenţei unui stadiu autoerotic.
Autoerotismul va fi considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale.
Narcisismul este o etapă din dezvoltarea individului în care subiectul
reprezintă, el însuşi, obiect de investire afectivă. Între energia investită în
Eu şi cea investită în exterior există un echilibru. Cu cât Eul este mai puţin
investit, cu atât va fi mai puternic investit obiectul. Există însă o energie
de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită în obiecte.
Narcisismul secundar reprezintă o stare în care energia psihică investită în
obiect este retrasă în Eu. Astfel de stări apar în melancolie, doliu, episoade
depresive. Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele)
are la bază retragerea investirii afective a obiectului şi idealizarea masivă
a Eului.
Stadiul oral se situează în primul an de viaţă şi are drept activitate psihică
principală asimilarea de informaţii, interiorizarea. Relaţia cu mediul se
realizează prin intermediul funcţiei alimentare. Abraham divide acest
stadiu în stadiul oral primitiv, un stadiu de absorbţie pasivă, şi stadiul oral
sadic, în care apare plăcerea muşcatului, plăcerea orală fiind asociată cu
agresivitatea. Conflictul specific acestui stadiu este legat de înţărcare, ea
fiind pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii. Relaţiile cu mediul
familial vor deveni prototipul relaţiilor ulterioare. Stadiul este caracterizat
la început de narcisismul primar, ulterior construindu-se relaţiile de obiect
28
şi diferenţierea sinelui de lume. La această vârstă există o identitate

simbolică între hrană şi mamă. Din acest motiv dificultăţile în relaţionare
pot avea ca efect tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie,
vomismente. Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi
înghiţit în stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral
agresiv.
Stadiul anal se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă. Activitatea
psihică specifică constă în câştigarea autonomiei. Conflictul relaţional
specific este de a controla sau a fi controlat. Abraham distinge două faze
ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza anală masochist-
retentivă. Prima fază se întinde de la 1 an la 1,5 ani. În această fază
expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse căpăta rolul de a-l sfida pe
adult. Faza masochist-retentivă se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. În această
fază este căutată activ plăcerea pasivă de a reţine fecalele, ceea ce nu este
doar masochist dar şi sadic, căci e vorba de a-l frustra pe adult de ceea îi
pare copilul a fi preţios pentru el, şi deci considerat ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime. Ca atare, educaţia
toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă astfel încât
copilul să aibă timp să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt (ceea
ce reprezintă o condiţie a recunoaşte existenţa acestuia, şi de asemenea a
confirmării de către celălalt a existenţei copilului) şi să nu se identifice cu
un Supraeu parental prea tiranic. Relaţia de obiect de tip anal presupune
ambivalenţa iubire-ură, sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii
psihice fundamentale.
Stadiul falic se situează în jurul vârstei de trei ani. Activitatea psihică
principală este afirmarea de sine. Conflictul relaţional specific este legat
de absenţa-prezenţa penisului. Băiatul va nega castrarea prin negarea
sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama are penis.
Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind convingerea că acesta îi va
creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri cu băieţii, plăcerea
riscului). Prin sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în
curiozitate intelectuală, dar inhibarea celei dintâi poate duce la inhibarea
celeilalte.
Complexul Oedip este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost
dedusă de Freud în urma relatărilor pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică.
El poate fi resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani. Complexul Oedip
joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a Idealului Eului.
Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă
se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de
părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la atracţia faţă de părintele
de acelaşi sex şi rivalitate faţă de părintele de sex opus. Iubirea oedipiană
29
presupune două conflicte: un conflict interior, căci atracţia fată de unul

dintre părinţi implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare regretul
faţă de părintele respins un conflict exterior determinat de teama faţă de
pedeapsa din partea părintelui „respins”. . În ceea ce priveşte identitatea,
complexul Oedip marchează o etapă decisivă, pentru că pune bazele
identităţii sexuale care nu se referă doar la a avea sau nu penis, ci la
întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile şi relaţiile
interpersonale pe care această identitate le presupune. Perioada de latenţă
se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de conflicte
interioare. Persistă însă conflictele din stadiile precedente. Copiii învaţă să
se supună unor reguli şi să dezvolte formaţiuni reacţionale (dezgust.
pudoare, ruşine, timiditate). Copilul va deplasa conflictele oedipiene
asupra unor substitute ale imaginilor parentale datorită lărgirii câmpului de
activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod esenţial la
lichidarea complexului Oedip.
Pubertatea şi adolescenţa reprezintă o perioadă de criză narcisică şi de
identitate. În paralel cu modificările fizice şi somatice apar tendinţe
pulsionale masive ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre
instanţele psihice. Apare, de asemenea, o reactivare a problematicii
oedipiene, cu deplasarea pe substitute idealizate ale părinţilor (profesori,
artişti) dar şi o reactivare a problematicii preoedipiene, în special orale
(toxicomanie, anorexie, alcoolism). Adolescenţa reprezintă o perioadă de
renunţare la imaginile parentale idealizate şi la iluzia atotputerniciei. La
ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectului sexual va fi definitivă.
***
Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune

de stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia pulsională. Freud se referă
doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a celorlalte
tipuri de pulsiuni. În evoluţia individului, dezvoltarea libidinală joacă un
rol major care va influenţa întreaga viaţă psihică adică şi planurile
cognitive, comportamentale şi psihosociale. Trecerea de la un stadiu la
altul presupune rezolvarea unor conflicte şi poate să aibă ca efect apariţia
unor puncte de fixaţie care vor determina stadiul de dezvoltare la care
individul poate regresa, sau stagna în evoluţia sa, în cazul în care
condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Fiecare stadiu presupune o zonă
erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii
cu obiectul. În fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice,
determinate de activitatea pulsională.
30
3.2.1. Naşterea
O. Rank vedea în naştere sursa tuturor traumatismelor ulterioare

şi a angoasei. Freud a subliniat trăirea de către copil a naşterii ca pe o
situaţie de pericol datorită separării de mamă şi afluxului brusc de
excitaţii, considerând că ea reprezintă modelul somatic al atacului de
panică. Apoi renunţă la această teorie pentru a considera că angoasa este
generată de Eu pentru a anticipa o situaţie de pericol şi a fi gata de
apărare, dar consideră naşterea ca o situaţie de angoasă confirmată de
comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie), care va fi
modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare.
Imediat după naştere, în primele luni de viaţă, Freud şi în special
Abraham, vorbesc de un mod de funcţionare autoerotic. Faza autoerotică
precede faza narcisismului şi are drept specific faptul că nu există încă o
organizare psihică de ansamblu, pulsiunile sexuale se satisfac independent
unele de altele fără un obiect exterior, prin intermediul propriului corp
(suptul degetului la sugar). În faza autoerotică, spre deosebire de faza
narcisică, nu există încă o imagine unificată a propriului corp, şi nu există
un obiect investit libidinal prin care se obţine satisfacţia pulsională.
Ulterior Freud va renunţa la ideea existenţei unui stadiu autoerotic.
Autoerotismul va fi considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale,
atât în faza narcisismului cât şi în celelalte stadii pregenitale, în sensul că
satisfacţia pulsională se obţine prin intermediul propriei persoane, nu este
legată de investirea unui obiect exterior.
3.2.2. Narcisismul
În anul 1911, în Cazul preşedintelui Schreber, Freud postulează

existenţa unui stadiu de dezvoltare situat între autoerotism şi
heteroerotism. Înainte de a se orienta către celălalt, subiectul începe prin a
fi el însuşi şi propriul său corp obiect de investire afectivă.
„Subiectul începe prin a se lua pe el însuşi şi propriul său corp

drept obiect de iubire”.
Începând din 1914, în Pentru a introduce narcisismul, el

tratează narcisismul din punct de vedere economic, încercând să
demonstreze că există un echilibru între energia investită în Eu şi cea
investită în exterior. Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât va fi mai
puternic investit obiectul.
31
„Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, de unde

libidoul este trimis spre obiecte, el fiind întotdeauna gata să absoarbă
libidoul care se întoarce de la obiecte” (Psihanaliza şi teoria libidoului,
Freud 1923).
Însă există o anumită cantitate de energie investită permanent în

Eu, condiţie absolut necesară vieţii psihice. Astfel, narcisismul va fi privit
mai degrabă ca o structură decât ca un stadiu de dezvoltare, fiind vorba
despre o energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită
în obiecte. Această idee va fi evocată şi de Abraham în abordarea
demenţei precoce (schizofrenia).
„Caracteristica psihosexuală a demenţei precoce este întoarcerea

pacientului la autoerotism. Bolnavul mintal transferă asupra sa …
totalitatea libidoului pe care persoana normală îl îndreaptă asupra
obiectelor din jurul ei”
(Les différences psychosexuelles entre l’hystérie et la démence
précoce, Abraham 1908).
Autoerotismul, ca stare în care pulsiunile se satisfac independent

unele de celelalte, precede deci narcisismul, ca stadiu în care Eul se
formează şi pulsiunile se unifică.
În 1921, odată cu elaborarea celei de-a doua teorii asupra
pulsiunilor, Freud vorbeşte despre un narcisism primar, ca o stare în care
Eul nu este diferenţiat de Sine şi nici de lumea exterioară, iar realitatea nu
este investită afectiv, prototipul fiind viaţa intrauterină şi despre un
narcisism secundar, în care libidoul, prin intermediul identificărilor, este
investit în Eu. În narcisismul secundar, energia psihică investită în obiect
este retrasă în Eu, aşa cum se întâmplă în cazul melancoliei, episoadelor
depresive, stării de doliu. Caracteristica principală a acestor stări este
faptul că nu mai poate fi investit nici un aspect al realităţii, individul se
întoarce asupra sieşi, făcându-şi reproşuri şi pedepsindu-se. Această ultimă
poziţie teoretică a lui Freud este însă contestată de psihanaliza
contemporană, faptele de observaţie demonstrând că, la sugar, există încă
de la început relaţii de obiect. În acest sens, Melanie Klein vorbeşte despre
stări narcisice, nu despre un stadiu narcisic propriu-zis, stări în care
libidoul se întoarce asupra obiectelor interiorizate.
Actualmente există, pornind de la diferitele concepţii freudiene
asupra narcisismului, o serie de teorii asupra narcisismului. Se consideră
că Eul apare ca unitate psihică odată cu constituirea schemei corporale, a
imaginii despre propriul corp, investirea afectivă a acestuia caracterizând
32
narcisismul. Pe de altă parte, Eul şi schema corporală se constituie doar în

relaţie cu mediul şi cu celălalt, prin incorporare şi identificare. Astfel, nu
putem privi narcisismul ca pe investire afectivă absolut independentă de
exterior, ci, mai degrabă, ca pe o interiorizare a unei relaţii.
Există, în condiţii de normalitate, un echilibru între investirile de
obiect şi cele ale Eului, însă investirea Eului nu poate fi total reductibilă.
Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele) are
la bază retragerea investirii afective a obiectului şi idealizarea masivă a
Eului. Trăsăturile narcisice sunt legate de: stima de sine, atotputernicie,
nevoia de a fi confirmat în valoarea proprie, credinţa imortalităţii,
sentimentul nemărginirii, amintirea unei stări privilegiate şi unice. Ele îşi
au originea în starea fătului. Naşterea va afecta sentimentul de integritate
narcisică şi de atotputernicie, iar atitudinea mamei, priviri, voce, îngrijiri
va atenua această bulversare. Narcisismul este deci o stare proprie vieţii
intrauterine care se va menţine însă de-a lungul întregii evoluţii psihice,
fiind folosit în scopuri adaptative, de construire şi dezvoltare a Eului.
Kohut consideră că narcisismul este specific etapei în care diferenţa dintre
Eu şi celălalt nu este încă stabilită astfel încât îngrijirile materne sunt
trăite ca fiind efectul atotputerniciei. Atotputernicia şi idealizarea
imagoului matern sunt coordonatele pe care se stabilesc relaţiile ulterioare
cu celălalt. Copilul mic va investi lumea cu libidoul narcisic, o va percepe
conform modalităţii narcisice de funcţionare.
M. Mahler şi R. A. Spitz vorbesc de o unitate narcisică originară
ca stare în care copilul încearcă să prelungească simbioza specifică vieţii
intrauterine, care ar constitui prototipul acesteia. Conform celei de-a doua
topici a lui Freud, această stare ar fi anterioară constituirii Eului iar
pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare nu ar fi încă diferenţiate.
Învestirea unităţii narcisice mamă-copil ar precede investirile narcisice şi
investirile obiectelor ulterioare.
3.2.3. Stadiul oral
Se situează de la naştere până în jurul vârstei de 1 an. Activitatea

fiziologică principală o constituie hrănirea, deci absorbţia de alimente dar
şi de informaţii în general. Zona erogenă specifică este cea a buzelor, a
gurii, esofagului şi traheei până la stomac şi plămâni, dar de asemenea a
analizatorului vizual auditiv şi cutanat. Activitatea psihică principală
este aceea de asimilare de informaţii vizuale, auditive, cutanate, de a
interioriza elemente dinafară.
Obiectul pulsiunii este sânul sau substitutul său. Relaţia cu
mediul, cu mama în principal, se realizează prin intermediul funcţiei
33
alimentare. Plăcerea orală, a suptului devine autonomă, nefiind neapărat

legată de hrănire.
Scopul pulsiunii este reprezentat de plăcerea autoerotică dată de
stimularea zonei erogene şi incorporarea obiectelor (hrană, informaţii).
Prin incorporare copilul se simte una cu obiectul şi aceasta reprezintă baza
identificărilor şi introiecţiilor ulterioare. A avea obiectul înseamnă, la
acest stadiu, a fi una cu obiectul.
Abraham subdivide acest stadiu în stadiul oral primitiv, până la 6
luni, un stadiu de absorbţie pasivă, în care sânul este perceput ca fiind
gratifiant şi frustrant totodată şi stadiul oral sadic, în care apare plăcerea
muşcatului, odată cu apariţia dinţilor. Plăcerea orală devine agresivă, căci
a incorpora înseamnă a distruge, a rupe cu dinţii. Copilul va învăţa să-şi
controleze pulsiunea destructivă, prin jocul de-a muşcatul. Plecând de la
teoria lui Abraham, Melanie Klein a descris un mod de funcţionare psihică
a copilului în stadiul oral care are la bază clivajul obiectului, separarea lui
în obiect bun, care gratifică şi obiect rău, care frustrează. Copilul va
fantasma că atacă obiectul rău, şi totodată se va teme să nu fie la rândul
său atacat de el; pe de altă parte, fantasmează că incorporează obiectul
bun, astfel încât să devină permanent prezent. La sfârşitul stadiului,
obiectul va fi perceput ca întreg, conţinând ambele aspecte. Acum apărea
regretul şi sentimentul de milă pentru răul produs. Dezvoltarea acestor
sentimente depinde de răspunsul primit din mediu, este de presupus că, în
anumite condiţii, un copil maltratat nu va dezvolta empatie pentru
victimele sale de mai târziu.
Conflictul relaţional specific acestei perioade este legat de
înţărcare. Dacă înţărcarea are loc prea târziu, copilul o va percepe ca pe o
pedeapsă pentru pulsiunile sale oral agresive. Dacă înţărcarea vine prea
devreme, copilul poate să se fixeze pe o relaţie de tip oral pasiv. Înţărcarea
este pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii.
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu are loc mai degrabă în
registrul fiziologic, prototipul fiind a înghiţi sau a fi înghiţit. Interacţiunile
cu mediul familial din acest stadiu vor constitui matricea relaţiilor de mai
târziu în mod analog cu construirea sentimentului încrederii bazale descris
de Erikson. Obiectele sunt percepute ca fiind parţiale (sunt identificate cu
părţi din ele, de exemplu mama reprezintă sânul şi invers) şi dificil de
localizat spaţial, copilul nu diferenţiază clar ce este în el şi ce este în afara
lui, unde se termină el şi unde începe celălalt. Este un stadiu caracterizat
de narcisismul primar, sursă a Eului Ideal omnipotent, în care obiectele
care satisfac pot fi percepute ca părţi din sine sau ca propriile creaţii, după
cum subliniază Winnicott. Către sfârşitul stadiului, copilul va începe, să
devină conştient de obiectele exterioare, să le diferenţieze. Va trăi de
34
asemenea sentimentul lipsei, va percepe că tensiunea vine din interior, iar

gratificarea din exterior. Când gratificarea întârzie, copilul devine
conştient de faptul că este distinct de obiectul care gratifică. Când copilul
este satisfăcut, simte că obiectul ar fi una cu el. Pentru Freud, existenţa
obiectului poate fi percepută doar dacă este resimţită absenţa lui.
La această vârstă există o identitate simbolică între hrană şi
mamă. Din acest motiv dificultăţile în relaţionare pot avea ca efect
tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie, vomismente.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi înghiţit în stadiul
oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral agresiv.
Gândirea nu este caracterizată încă de reprezentări, ci constituie o
succesiune de imagini pseudo halucinatorii, de imagini fantasmate. Acest
lucru se observă clar din comportamentul copiilor care par că sug un sân
imaginar sau că întind mâinile sau surâd chiar dacă nu este nimeni în
preajmă. De asemenea, ceea apare în curele analitice legat de acest stadiu
atestă o nediferenţiere între fantasmă şi realitate.
Caracteristicile de personalitate legate de stadiul oral pasiv sunt:
nevoia de dependenţă, aversiunea faţă de orice iniţiativă personală,
aviditate şi supunere ce alternează cu furie neputincioasă. Fixaţia la stadiu
oral activ poate genera tulburări de vorbire (bâlbâială, inhibiţie verbală),
inhibarea oricărei forme de expresie, atunci când agresivitatea specifică
stadiului a fost reprimată în mod violent, sau dimpotrivă, vorbărie
excesivă, personalitate revendicativă sau veşnic nemulţumită.
3.2.4. Stadiul anal
Se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă, iar activitatea

fiziologică principală este dobândirea autocontrolului. În plan psihologic,
activitatea principală constă în câştigarea autonomiei. Conflictul
relaţional specific al acestui stadiu este a controla sau a fi controlat.
Plăcerea anală rezultată din excreţie devine conflictuală datorită
încercărilor celor din jur de a educa excreţia. Zona erogenă nu este doar
cea sfincteriană, ci cuprinde şi intestinul gros precum şi musculatura în
ansamblu. La acest stadiu copilul va avea de ales între a păstra obiectele
interiorizate sau a le expulza după ce le-a distrus.
Obiectul pulsiunii ar fi, în sens fiziologic, reprezentat de fecalele
care pot fi expulzate sau reţinute, dar în sens psihologic este mult mai
complex, se referă la mamă, la persoanele semnificative care funcţionează
ca un obiect parţial ce trebuie controlat, manipulat, astfel încât copilul să-
şi afirme autonomia. În acest stadiu va apărea plăcerea de a manipula
obiectele şi persoanele din jurul său precum şi imago-urile interiorizate.
35
Scopul pulsiunii este deci dublu: plăcerea autoerotică obţinută

prin stimularea zonei anale prin eliminarea sau retenţia fecalelor, pe de
altă parte, plăcerea de a se impune asupra obiectelor şi persoanelor pe care
începe să le diferenţieze. A expulza sau a ţine în interior sunt acţiuni prin
care se face diferenţa interior/exterior, sine şi celălalt şi prin care se pot
face negocieri cu adultul.
Abraham distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-
expulzivă şi faza anală masochist-retentivă. Prima fază se întinde de la 1
an la 1,5 ani. În această fază expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse
căpăta rolul de a-l sfida pe adult. Faza masochist-retentivă se întinde de la
1,5 ani la 2 ani. În această fază este căutată activ plăcerea pasivă de a
reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist dar şi sadic, căci e vorba de
a-l frustra pe adult de ceea îi pare copilul a fi preţios pentru el, şi deci
considerat ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime, căci
acelaşi obiect poate fi conservat sau eliminat, şi în funcţie de momentul şi
locul expulziei poate fi obiect gratifiant sau frustrant pentru anturaj. (De
exemplu copilul care stă pe oală ore în şir şi apoi face în pantaloni). Tot în
această perioadă, Freud descrie jocul Fort-Da cu mosorul. El a observat cu
cât interes un copil aflat la această vârstă arunca în mod repetat din pătuţ
un mosor, spunând Fort (departe), după care o cerea, iar când o căpăta
spunea Da (aici). În acest joc, copilul caută obiectul dispărut, care nu
simbolizează doar prezenţa şi absenţa mamei, ci şi puterea de a controla
relaţia cu altul (plăcerea de a-l vedea pe adult aducând jucăria dispărută);
este vorba şi de comunicarea cu adultul, în care unei acţiuni a copilului i
se răspunde cu o reacţie a adultului.
Ca atare, educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici
prea rigidă astfel încât copilul să aibă timp să simtă că are o anumită
putere asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recunoaşte existenţa
acestuia, şi de asemenea a confirmării de către celălalt a existenţei
copilului) şi să nu se identifice cu un Supraeu parental prea tiranic.
Curăţenia sfincteriană nu se poate realiza decât ca urmare a unei bune
integrări a fazei anale retentive.
Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură,
sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii psihice fundamentale.
Sadismul presupune distrugerea obiectului exterior dar şi
conservarea lui în interiorul subiectului pentru a-l putea controla şi
manipula. Prin sadism copilul îşi descoperă puterea asupra sieşi şi asupra
altora, sentimentul de atotputernicie şi descoperă sentimentul proprietăţii,
în măsura în care simte că fecalele sau obiectele îi aparţin.
36
Masochismul corespunde căutării active a plăcerii date de trăirile

dureroase, plăcerea bătăii la fund fiind rezultatul deplasării plăcerii anale
către pielea feselor. O exagerare a unor astfel de pedepse duce la o
erotizare crescută a acestei zone.
Bisexualitatea îşi are sursa în dubla capacitate a rectului de a fi
excitat prin dilatare sau penetrare (tendinţe pasive feminine) şi de a fi un
organ excretor care să controleze expulzia (tendinţe active masculine). Ca
atare, în acest stadiu îşi au geneza tendinţele homosexuale, imaginile de
sine masculine şi feminine şi tendinţele active sau pasive în
comportament.
3.2.5. Stadiul uretral sau falic
Acest stadiu se situează în jurul vârstei de 3 ani. El anunţă şi

precede conflictul Oedip. În acest stadiu se realizează o relativă unificare
a pulsiunilor parţiale specifice stadiilor anterioare. Din punct de vedere
fiziologic, este o perioadă în care copilul ajunge să controleze eliminarea.
Din punct de vedere psihologic reprezintă o perioadă a afirmării de sine.
Zona erogenă specifică este uretra cu dubla plăcere a eliminării şi
retenţiei. Există o plăcere autoerotică precum şi una obiectală, legată de
celălalt (a urina pe altul). Legat de plăcerea eliminării poate apărea
plăcerea masturbării. De asemenea poate apărea enurezis legat de
fantasme masturbatorii inconştiente. Plăcerea eliminări are o conotaţie
activă (a controla, amâna eliminarea) şi una pasivă (a lăsa să curgă).
Capacitatea de control a sfincterului vezical dă naştere unui sentiment de
mândrie şi încredere în sine. Dacă există eşec în privinţa controlului apar
sentimente de ruşine şi ambiţia de a reuşi. Ambiţia este un indiciu al luptei
contra sentimentului de ruşine.
Conflictul relaţional principal este legat de constatarea
absenţei-prezenţei penisului. În acest stadiu începe să se manifeste
curiozitatea sexuală a copilului. El devine conştient de diferenţa
anatomică vizibilă dintre cele două sexe. De aici apare o reacţie de negare
a acestei diferenţe atât la băieţi cât şi la fete. Băiatul va nega castrarea prin
negarea sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama
are penis. Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind convingerea că
acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri cu
băieţii, plăcerea riscului). Tot acum apar fantasme legate de relaţia sexuală
dintre bărbat şi femeie şi un anumit exhibiţionism şi voyeurism. Prin
sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în curiozitate
intelectuală, dar inhibarea celei dintâi poate duce la inhibarea celeilalte.
37
În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor (1915), Freud arată că

nevoia de cunoaştere este legată de curiozitatea intelectuală. Această
nevoie are trei destine posibile: poate fi inhibată şi apărea chiar inhibiţie
intelectuală şi retard; poate fi erotizată ducând la apariţia de simptome de
tip obsesional: curiozitate exacerbată, ruminare mentală; de asemenea
poate fi sublimată, apărând preocupări artistice, filozofice. Dacă pulsiunea
de cunoaştere desexualizată se întoarce asupra curiozităţii sexuale, poate
determina psihoza paranoică sau dorinţa de a deveni psihanalist.
Copilul elaborează în acest stadiu teorii sexuale infantile în
funcţie de informaţiile pe care le are şi de capacitatea sa de a înţelege
realitatea. De exemplu teorii privind fecundarea prin ingestia de alimente,
sărut, micţiune sau exhibarea reciprocă a organelor genitale; teorii privind
naşterea prin anus sau buric sau extracţie chirurgicală. Există şi o
concepţie sadică privind actul sexual, conform căreia bărbatul o răneşte pe
femeie.
Deşi există în acest stadiu există imaginea unei relaţii între doi
parteneri, stadiul falic este totuşi un stadiu pregenital, căci penisul nu este
perceput ca un organ genital cu rol în reproducere, ci este doar un simbol
al puterii sau integrităţii corporale. Copilul este centrat pe sine şi nu pe
celălalt cum se întâmplă în sexualitatea matură.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt cele de castrare, în sensul
pierderii unor aspecte importante ale propriei persoane. Teama de moarte
sau teama de abandon pot intra în această categorie.
3.2.6. Complexul Oedip
Este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de

Freud în urma relatărilor pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică. El poate fi
resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani.
El reprezintă conflictul de bază care duce la structurarea grupului
familial şi a societăţii umane prin interzicerea incestului. În viaţa psihică a
individului, depăşirea lui asigură trecerea de la autoerotism la orientarea
către obiecte, persoane externe. Complexul Oedip joacă un rol crucial în
constituirea Supraeului şi a Idealului Eului. Complexul Oedip ilustrează
faptul că omul se constituie în mod normal prin raportare la două obiecte
externe (mama şi tatăl) şi nu prin menţinerea unei relaţii duale (mamă-
copil).
În această perioadă apare angoasa de castrare, care este diferită de
cea din perioada anterioară pentru că este mai puţin centrată pe sine şi mai
mult centrată pe obiectele externe. Castrarea înseamnă acum nu doar o
pierdere a penisului şi a puterii, ci şi o limitare a relaţiei cu celălalt.
38
Angoasa de castrare îşi are originea în constatarea diferenţei dintre sexe şi

nu în ameninţările celor mari legate de masturbare. Ele nu au decât un rol
de confirmare sau de exacerbare a acestei angoase.
Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă. Cea
pozitivă se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă
de părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la atracţia faţă de
părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de părintele de sex opus. Aceste
două forme alternează la unul şi acelaşi individ, astfel încât ceea ce acesta
resimte este ambivalenţă faţă de mamă şi tată.
Există diferenţe în apariţia şi evoluţia complexului Oedip între
fată şi băiat. La băiat complexul Oedip nu presupune o schimbare a
obiectului iniţial al iubirii (mama), pe când la fată o astfel de schimbare
trebuie să aibă loc. Astfel se explică faptul că deseori identificările
feminine ale fetei sunt mai puternice decât identificările masculine ale
bărbatului. La băiat, angoasa de castrare determină renunţarea la dorinţa
de a o avea pe mamă numai pentru el. La fată însă, angoasa de castrare
este cea care iniţiază problematica oedipiană, căci în momentul în care
constată diferenţa dintre sexe, ea va dori să se apropie de tată şi se va
îndepărta de mamă. De aceea, rezolvarea problematicii oedipiene va fi
mai lentă la fată, durând câţiva ani.
Iubirea oedipiană presupune două conflicte:
1. un conflict interior, căci atracţia fată de unul dintre
părinţi implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare regretul faţă
de părintele respins.
2. un conflict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa
din partea părintelui „respins”.
Acestea explică de ce reacţiile anxioase şi depresive, ca şi cele fobice sunt
frecvente în cursul fazei oedipiene, fiind legate de tema de a nu pierde
iubirea părintelui de acelaşi sex din cauza rivalităţii. În ceea ce priveşte
identitatea, complexul Oedip marchează o etapă decisivă, pentru că pune
bazele identităţii sexuale care nu se referă doar la a avea sau nu penis, ci la
întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile şi relaţiile
interpersonale pe care această identitate le presupune. În acest stadiu, prin
interiorizarea interdicţiilor parentale, se formează Supraeul şi Idealul
Eului.
3.2.7. Perioada de latenţă
Se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de

conflicte interioare. Persistă însă conflictele din stadiile precedente, chiar
dacă nu apar în plan manifest. Educaţia şi învăţământul induc o anumită
39
obsesionalitate prin impunerea unor ritmuri şi a unei anumite discipline.

Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să dezvolte formaţiuni reacţionale
(dezgust. pudoare, ruşine, timiditate).
În această perioadă apar sentimente de tandreţe, respect faţă de
imaginile parentale datorită sublimării tendinţelor erotice faţă de părintele
de sex opus şi transformării în contrariu a tendinţelor agresive faţă de
părintele de acelaşi sex. Gândurile şi comportamentele sunt treptat
desexualizate datorită refulării care acţionează ca mecanism de apărare a
Eului, permiţând sublimarea. Prin sublimare se renunţă la scopurile
pulsionale în favoarea unor scopuri social acceptabile, ceea ce duce la
creşterea interesului copilului pentru cunoaştere, învăţătură în general.
Copilul va deplasa conflictele oedipiene asupra unor substitute ale
imaginilor parentale datorită lărgirii câmpului de activitate, a mediului
social. Acest fapt contribuie în mod esenţial la lichidarea complexului
Oedip.
3.2.8. Pubertate şi adolescenţă
Acestea nu reprezintă stadii ci mai degrabă o perioadă de criză

care finalizează perioada de latenţă. Adolescenţa este caracterizată de o
criză narcisică şi de identitate însoţită de angoase intense în ceea ce
priveşte autenticitatea şi integritatea proprie, corporală şi sexuală. În
paralel cu modificările fizice şi somatice apar tendinţe pulsionale masive
ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre instanţele psihice.
Eul este invadat de angoasă în faţa avalanşei pulsiunilor. Apare, de
asemenea, o reactivare a problematicii oedipiene, cu deplasarea pe
substitute idealizate ale părinţilor (profesori, artişti) dar şi o reactivare a
problematicii preoedipiene, în special orale (toxicomanie, anorexie,
alcoolism). Mecanismele de apărare cele mai arhaice (clivaj, negare,
idealizare) sunt din nou activate. Astfel se explică anumite reacţii cu alură
psihotică, ceea ce nu constituie neapărat un prognostic negativ din punct
de vedere psihopatologic.
Dacă apare, masturbarea este hiperculpabilizată şi poate
determina grave inhibiţii şi determina cristalizarea unei structuri
compulsive sau obsesionale. În această perioadă există o puternică
tendinţă către trecerea la act, ceea ce împiedică elaborarea psihică a
conflictelor interioare. De asemenea există tendinţa către deplasarea
conflictelor în plan intelectual prin abstractizare, filosofare. Pot apărea
frecvent idei depresive.
Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile
parentale idealizate şi la iluzia atotputerniciei. Individul trebuie să accepte
40
decalajul dintre Eu şi Idealul Eului, precum şi imperfecţiunea părinţilor.

Dacă există o identificare în sens invers, a părinţilor cu copiii,
adolescentul va trebui să facă faţă sentimentelor de ruşine date de
imposibilitatea de a se arăta la înălţimea idealurilor parentale.
Cu toate aceste probleme, adolescenţa reprezintă ultima şansă a
individului de a rezolva spontan, de la sine, conflictele interioare din
perioada precedentă. La ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectului sexual
va fi definitivă. După o perioadă de activare a tendinţelor homosexuale
(căutare a celuilalt identic sau a sinelui care există în celălalt) asistăm la
alegere de obiect heterosexuală. Diferitele pulsiuni parţiale se integrează
sub forma plăcerilor preliminarii în actul sexual. Toate aceste procese
psihice se realizează în mod haotic, cu faze de regresie temporară şi faze
de evoluţie.
1. Caracterizaţi narcisismul secundar.

2. Caracterizaţi stadiul oral.
3. Specificaţi conflictul specific stadiului anal.
4. Diferenţe între cele două sexe în complexul Oedip.
5. Rolul perioadei pubertare.
Bibliografie selectivă:
1. S. Freud – Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor în

Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000.
2. S. Freud – Pentru a introduce narcisismul, în Psihologia
3. S. Freud – Problema economică a masochismului în
Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000.
4. S. Freud – Fetişismul în Psihologia inconştientului,
Editura Trei, 2000
5. S. Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii în Studii
despre sexualitate, Editura Trei, 2001
6. S. Freud – Despre teoriile sexuale infantile în Studii
despre sexualitate, Editura Trei, 2001
7. S. Freud – Declinul complexului Oedip în Studii despre
sexualitate, Editura Trei, 2001
8. S. Freud – Unele consecinţe ale diferenţei anatomice
dintre sexe în Studii despre sexualitate, Editura Trei,
2001
41
9. S. Freud – Caracter şi erotică anală în Nevroză, psihoză,

perversiune, Editura Trei, 2001
10. S. Freud – Un copil este bătut în Nevroză, psihoză,
perversiune, Editura Trei, 2001
42
4. PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ
43
PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ
Concepte cheie: realitate psihică, conflict psihic, fixaţie, mecanism de

apărare, refulare, deplasare, formaţiune reacţională, nevroză isterică,
nevroză fobică, nevroză obsesională.
Rezumat: Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că

fenomenele psihopatologice şi vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de
transformare şi descoperire a semnificaţiei lor inconştiente. Cadrul de
referinţă este constituit de: principul realităţii şi principiul plăcerii,
pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice,
deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic, mecanismele de
apărare şi procesele de restructurare. Simptomul are un sens şi este strâns
legat de viaţa psihică a pacientului. În cursul tratamentului se va încerca
descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria subiectului.
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl
constituie prezenţa unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind
străine şi care sunt expresia conflictului dintre Eu şi tendinţele sexuale ale
Sinelui. În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este fundamental, dar
insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii. Declanşarea
presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de
interdicţiile interne. De asemenea este necesar un anumit raport între
forţele ce intră în conflict, ceea ce se manifestă prin incapacitatea de a
renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie substitutivă.
Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le barează
accesul la conştiinţă, iar energia pulsională caută alte căi de descărcare.
Una dintre ele, patogenă, este întoarcerea la modalităţi anterioare de
satisfacere, deci regresia la puncte de fixaţie din fazele anterioare de
dezvoltare. Va apărea astfel un simptom ca satisfacţie sexuală substitutivă.
Dacă simptomul devine o parte a însăşi personalităţii subiectului, avem
de-a face cu aşa-numitele caractere nevrotice. În geneza tulburării de tip
nevrotic, joacă un rol important şi factori constituţionali ce ţin de
caracteristicile pulsionale: plasticitatea şi mobilitatea libidoului.
Nevroza isterică este caracterizată de simptome de tip somatic ce
pot afecta orice funcţie corporală. Printre ele se numără: paralizii,
anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi spasme musculare, tremurături,
perturbări ale funcţiilor senzoriale, în special văzul, tulburări funcţionale
ale diferitelor aparate: cardio-vascular, digestiv, respirator, genital.
Mecanismul de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă refularea. În
isterie regresia priveşte obiectele sexuale din copilărie, activându-se
vinovăţia faţă de acestea. Nu este vorba de regresia la un stadiu anterior de
dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele anterioare. Geneza structurii
isterice este legată de relaţia cu o mamă care mai degrabă a excitat copilul
44
trecând cu vederea nevoile sale fiziologice bazale. Astfel, copilul va visa

la fuziunea imposibil de atins cu celălalt, încercând să o obţină printr-o
dependenţă excesivă. Subiectul va erotiza corpul ca urmare a stimulărilor
materne, trecând cu vederea trebuinţele şi nevoile sale sufleteşti.
Nevroza fobică este numită de Freud isterie de angoasă, ea are la
bază exact acelaşi mecanisme psihice ca şi isteria, şi anume refularea, prin
care reprezentarea este separată de afect. Diferenţa constă în faptul că, în
fobie, afectul nu este convertit, adică deturnat de la exprimarea în plan
psihic către o exprimare în plan corporal, ci este eliberat sub formă de
angoasă. Obiectele fobiei pot fi nenumărate: întuneric, aer liber, spaţii
deschise, spaţii închise, pisici, păianjeni, omizi, şerpi, şoareci, furtună,
ace, sânge, mulţimi, singurătate, traversarea podurilor, călătoria cu trenul
sau cu vaporul. Legătura obiectului fobogen cu conflictul inconştient nu
poate fi înţeleasă fără să cunoaştem istoria şi fantasmele subiectului.
Semnificaţia acestui obiect este de obicei supradeterminată. Stările fobice
pot apărea şi pe fondul unor structuri psihopatologice diverse, cu diverse
grade de complexitate şi gravitate. Fobia este rezultatul unei elaborări
psihice a angoasei şi al unei simbolizări. Există mai multe nivele de
elaborare, în funcţie de natura angoasei: castrare, separare, persecuţie,
prăbuşire, depersonalizare, aneantizare.
Nevroza obsesională întâlnită şi sub numele de nevroză
compulsivă, este caracterizată de simptome numite compulsive, adică idei,
acte, indezirabile subiectul simţindu-se pe de o parte împins să le
înfăptuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă parte, luptând
împotriva acestor acte şi idei. Viaţa pulsională este caracterizată de
ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi regresie. Din punct de vedere topic,
există o relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma tensiunii dintre Eu
şi un Supraeu deosebit de crud. Nucleul nevrozei obsesionale este, ca şi în
isterie, complexul de castrare. Însă procesul prin care complexul Oedip se
rezolvă de obicei, adică constituirea barierelor etice în cadrul Eului (care
stau la baza Supraeului), depăşeşte prin intensitatea sa normalul.
Mecanismul nevrozei obsesionale se referă la regresia la stadiul sadic-
anal, precum şi la obiectele specifice acestui stadiu. Există un amestec de
caracteristici sadic-anale şi oedipale în sensul că sadismul se combină cu
ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex, punând în funcţiune anumite
mecanisme de apărare ca: deplasarea, formaţiunea reacţională, anularea
retroactivă şi izolarea. Regresia la stadiul anal face ca scopul sexual să se
schimbe, şi ca urmare şi comportamentul persoanei se va schimba. De aici
apare bisexualitatea şi oscilarea între atitudinea masculină exagerată de
componenta sadic anală şi atitudinea feminină legată de erotismul anal
pasiv. Din punct de vedere topic, există un sentiment de culpabilitate al
45
Eului, echivalent cu teama de Supraeul prea sever. În cazul nevrozei

obsesionale, barierele etice şi morale care se constituie în cadrul Eului în
urma rezolvării complexului Oedip, sunt mult mai rigide şi ca atare,
subiectul va resimţi un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui
Supraeu extrem de sever. Din acest motiv, organizarea genitală Din acest
motiv, organizarea genitală specifică stadiului falic va regresa la stadiul
sadic anal. Vor fi astfel reactivate tendinţele agresive, ca apărare faţă de
tendinţele erotice, iar Eul va dezvolta mecanisme de apărare care au ca
scop atenuarea conflictului cu Supraeul. Uneori, nevroza obsesională
poate fi o apărare contra psihozei, astfel că prognosticul curei depinde de
existenţa trăsăturilor psihotice.
***
Spre deosebire de psihopatologia psihiatrică, care reprezintă o

abordare descriptivă a tulburărilor psihice, încercând să clasifice
simptomele după diferite criterii, psihanaliza oferă un tablou care
integrează ansamblul fenomenelor psihopatologice într-o perspectivă
unificatoare, în care entităţile clinice sunt determinate de structuri psihice
şi de moduri de funcţionare psihică specifice. Cadrul de referinţă este
constituit de: principul realităţii şi principiul plăcerii, pulsiunea de viaţă şi
cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice, deplasarea energiei psihice în
cadrul sistemului psihic, mecanismele de apărare şi procesele de
restructurare.
Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că
fenomenele psihopatologice şi vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de
transformare şi descoperire a semnificaţiei lor inconştiente. Acest lucru
este posibil pornind de la urmele mnezice şi ajungând la dorinţele
inconştiente ce au rol în geneza simptomelor. Simptomele psihice se pot
descompune în fantasme şi idei ducând la descoperirea conflictului
intrapsihic.
4.1. SIMPTOMUL ÎN PERSPECTIVA TEORIEI PSIHANALITICE
Contrar psihiatriei, psihanaliza nu descrie simptomele pentru a le

încadra în tablouri diagnostice. Pentru psihanaliză, simptomul are un sens
şi este strâns legat de viaţa psihică a pacientului. În cursul tratamentului se
va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria subiectului.
Vindecarea presupune, dincolo de dispariţia simptomelor, rezolvarea
conflictelor inconştiente astfel încât să dispară capacitatea de a forma noi
46
simptome. Simptomul este definit ca un proces patologic care modifică o

funcţie sau creează un nou mod de funcţionare psihică. Simptomul este
substitutul unei satisfacţii pulsionale care nu a avut loc pentru că refularea
a transformat plăcerea aşteptată în neplăcere. Simptomul provine deci
direct din însăşi mişcarea pulsională supusă refulării. Din punct de vedere
economic el reprezintă un alt mod de descărcare, substitutiv. Refularea va
împiedica convertirea pulsiunii în exterior, în acţiune. Deşi simptomul
reprezintă o soluţie de compromis găsită inconştient de Eu, el va acţiona
independent de Eu, care îl va resimţi ca străin. Semnificaţia unui simptom
nu poate fi descoperită direct, de asemenea nici structura psihopatologică
subiacentă nu poate fi specificată imediat. Forma simptomului ne poate da
însă indicii asupra acestei structuri.
Există mai multe forme de simptome:
1. somatice, ce pot apărea în: a. isteria de conversie ca
urmare a convertirii tensiunii psihice în plan somatic,
energia libidinală transformându-se în energie somatică;
b. afecţiunile psihosomatice. Diferenţierea dintre aceste
categorii nu va fi făcută cu uşurinţă, fiind necesară o
analiză amănunţită.
2. obsesionale care simbolizează fie interzicerea dorinţei
fie satisfacerea ei, fie ambele succesiv. Tensiunea
psihică se descarcă în plan ideatic sau sub formă de acte
compulsive.
3. de tip anxios, ce presupun descărcarea energiei libidinale
sub forma angoasei anticipatorii sau a atacurilor de
panică. Într-un stadiu mai avansat al nevrozei, angoasa
este legată de un anumit obiect, apărând fobia.
4.2. SCURT ISTORIC
În 1890, Freud împărţea tulburările psihice în două categorii:

1. psihonevroze de apărare – în care simptomele sunt
generate de conflicte psihice de natură sexuală. În această categorie intrau:
isteria, nevroza obsesională, paranoia şi confuzia halucinatorie.
2. nevroze actuale – având drept cauză disfuncţii somatice
ale proceselor sexuale ce împiedică descărcarea pulsională în actul sexual.
În această categorie intrau: nevroza de angoasă, neurastenia, ipocondria.
În 1915, datorită dificultăţilor de care se lovise în tratarea
paranoiei şi confuziei halucinatorii, Freud scindează psihonevrozele în
nevroze de transfer şi psihoze. Astfel apar trei categorii nosografice:
47
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza

obsesională.
2. psihoze – având ca specific faptul că pacientul nu este
capabil de transfer, vorbeşte despre conflictele sale fără a manifesta
rezistenţă, inconştientul fiind la suprafaţă. Obiectul este dezinvestit, având
loc reinvestirea narcisică patologică.
3. nevroze actuale – rămân neschimbate.
În 1924, psihozele vor fi scindate în nevroze narcisice şi psihoze
propriu-zise, apărând astfel o a patra categorie nosografică:
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza
obsesională, caracterizate de conflictul dintre Sine şi Eu.
2. nevroze narcisice: psihoză maniaco-depresivă,
melancolie (episod depresiv major), caracterizate de conflictul dintre Eu şi
Supraeu şi de fixaţia la faza autoerotică.
3. psihoze: paranoia, demenţa precoce (schizofrenia),
caracterizate de conflictul dintre Eu şi lumea externă şi de fixaţia la un
stadiu anterior autoerotismului, narcisismul primar, în care realitatea
externă nu era percepută ca distinctă de cea internă.
4. nevroze actuale – rămân neschimbate.
Actualmente, psihanaliza descrie următoarele categorii
nosografice:
1. nevroze: isterii, fobii, tulburări obsesiv-compulsive.
2. psihoze: psihoza maniaco-depresivă, paranoia,
schizofrenia.
3. afecţiuni psihosomatice
4. structurile perverse
5. stările limită
Vom rezuma această evoluţie a concepţiei psihopatologice a lui Freud în

următorul tabel:
Nevroze actuale: Psihonevroze:

1895 neurastenie, nevroză isterie, nevroză obsesională, paranoia,
de angoasă, confuzie halucinatorie
ipohondrie
Nevroze actuale: Nevroze de Psihoze:
1915 neurastenie, nevroză transfer: paranoia, confuzie
de angoasă, isterie, isterie halucinatorie
ipohondrie de angoasă,
nevroză
obsesională
48
Nevroze actuale: Nevroze: Nevroze Psihoze:

1924 neurastenie, nevroză isterie, isterie narcisice demenţa
de angoasă, de angoasă, mania, precoce,
ipohondrie nevroză melancol paranoia
obsesională ia
În Afecţiuni Nevroze: Psihoze:
prezent psihosomatice isterii, fobii, psihoză maniaco-
tulburări depresivă,
obsesiv- schizofrenie, paranoia
compulsive
Astfel, psihopatologia psihanalitică se apropie de abordarea

psihiatrică a tulburărilor psihice. Totuşi, această nosografie nu include
două categorii importante: structurile perverse şi stările limită.
Structurile perverse reprezintă negativul nevrozei, fiind
caracterizate de absenţa refulării uneia dintre pulsiunile parţiale şi de
investirea erotică a unei zone erogene pregenitale sau a obiectelor parţiale
sau homosexuale, Eul fiind în acord cu aceste tendinţe.
Stările limită se situează între nevroză şi psihoză, între narcisism
şi relaţiile de obiect. În stările limită putem vorbi despre o absenţă a
limitelor Eului, o stagnare în construirea identităţii de sine.
Dacă în generarea nevrozelor rolul esenţial îl joacă nerezolvarea
complexul Oedip, în generarea psihozelor nu putem nega rolul angoaselor
arhaice, specifice primelor faze din viaţa copilului: angoasa de separare
(în depresie) şi al angoasa de anihilare (în schizofrenie). Psihopatologia nu
se mai centrează pe complexul Oedip, ci pe fenomene arhaice, cum ar fi
poziţiile schizo-paranoidă şi depresivă descrise de Melanie Klein.
Organizarea complexul Oedip depinde de depăşirea conflictelor arhaice.
Accentul se pune pe factorii economici, anume forţa constituţională a
pulsiunilor şi, ca variabilă nouă, mediul, cu rol determinant, neglijat de
Freud.
4.3. NEVROZELE
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl

constituie prezenţa unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind
străine şi care sunt expresia conflictului dintre Eu şi tendinţele sexuale ale
Sinelui. Aceste tendinţe îi apar Eului ca fiind incompatibile cu integritatea
sa şi exigenţele sale etice.
49
Ca simptomatologie, nevrozele prezintă o mare varietate

cuprinzând tulburări emoţionale, tulburări de comportament, tulburări ale
funcţiilor somatice, perturbări în planul gândirii.
4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor
Freud descrie în Psihanaliza şi teoria libidoului modul în care se

constituie nevroza. Factorul declanşator al tulburării de tip nevrotic este
privarea satisfacţiei libidinale provocată de evenimente din realitate.
Pentru ca această privare să aibă efect patogen ea trebuie să afecteze unica
sursă de satisfacţie a subiectului. Dacă libidoul este, datorită factorilor
genetici, destul de plastic şi de mobil încât subiectul să poată găsi
satisfacţii substitutive, privarea nu poate avea efect patogen. În urma
privării, are loc regresia la punctele de fixaţie ale libidoului, acesta
constituind un factor intern, predispozant. Regresia se poate referi fie la
obiecte din perioade de dezvoltare anteriore, fie la structuri şi moduri de
funcţionare specifice stadiilor anterioare de dezvoltare. Activarea acestora
ca urmare a regresiei va trezi însă opoziţia Eului. Această opoziţie depinde
de gradul de dezvoltare a Eului. În cazul în care situaţia de privare
intervine în cursul dezvoltării, în copilărie, apar în mod manifest
comportamente de tip regresiv, caracteristice unui stadiu anterior.
Exemplu
În cazul în care un copil de 5-6 ani trece printr-o situaţie de privare

afectivă (divorţ parental, schimbare a mediului de viaţă, un frate nou-
născut), acest fapt, datorită unor condiţii obiective sau subiective (ce ţin de
atitudinea părinţilor), poate determina modificări esenţiale în viaţa sa. Să
luăm situaţia în care în familie apare un nou copil. Dacă acest fapt va
determina privarea copilului de principalele sale surse de satisfacţie
libidinală, el va încerca să găsească satisfacţii substitutive. Dacă, de
exemplu, până atunci simţea că era centrul universului său familial, iar
acum toţi se centrează asupra noului venit, el va încerca mai întâi să îşi
revendice poziţia anterioară, apoi să adopte un nou rol, de frate mai mare,
de protector, care să îi ofere o poziţie privilegiată. Este posibil însă ca
inconştient cei din jur să îi refuze acest rol iar copilul în cauză să se
găsească în situaţia de frustrare faţă de care el, datorită insuficientei
dezvoltări a Eului, să nu aibă soluţii de ieşire. Astfel el poate regresa la
stadiul anal manifestând o violenţă sau încăpăţânare pe care le depăşise,
sau la stadiul uretral, apărând enurezis nocturn, coşmaruri etc.
50
Cu cât Eul este mai evoluat, cu atât mai mult se va opune unor modalităţi
de satisfacere infantile. În urma conflictului care apare astfel între Eu şi
tendinţele libidinale anterioare activate, acestea din urmă vor rămâne la
nivel inconştient exprimându-se prin intermediul simptomelor nevrotice.
Existenţa acestui conflict la nivelul Eului este definitorie pentru geneza
tulburării de tip nevrotic.
„Pentru ca o privare externă să devină patogenă, trebuie să i se adauge o

privare interioară.”
Freud, Introducere în psihanaliză
În absenţa conflictului, Eul va fi în acord cu această fixaţie, iar simptomul

va fi parte integrantă a personalităţii subiectului. Prin urmare vom avea
de-a face cu o structură de personalitate nevrotică.
Psihanaliza defineşte simptomul nevrotic ca pe o formaţiune de

compromis între pulsiunile sexuale refulate şi pulsiunile Eului, refulante.
În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este fundamental, dar
insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii. Declanşarea
presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de
interdicţiile interne. De asemenea este necesar un anumit raport între
forţele ce intră în conflict, ceea ce se manifestă prin incapacitatea de a
renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie substitutivă.
Individul simte că se întâmplă cu el ceva straniu şi de neînţeles, nefiind
conştient că pentru el, simptomul reprezintă singura soluţie acceptabilă
pentru moment. Astfel, el se va exprima fie prin intermediul corpului, la
isteric, fie prin intermediul gândirii, la obsesional, fie prin intermediul
realităţii externe, la fobic.
Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le
barează accesul la conştiinţă, deci şi la descărcare motorie. Această
descărcare motorie este calea pe care s-ar obţine satisfacerea tendinţelor
respective. Din cauza refulării, această satisfacere nu are loc, iar energia
pulsională caută alte căi de descărcare. Una dintre ele, patogenă, este
întoarcerea la modalităţi anterioare de satisfacere, deci regresia la puncte
de fixaţie din fazele anterioare de dezvoltare. Va apărea astfel un simptom
ca satisfacţie sexuală substitutivă, care poate la rândul său să nu
corespundă exigenţelor Eului şi, din acest motiv, să sufere deghizări şi
transformări (ca în cazul visului). Sursa simptomului va deveni de
nerecunoscut.
51
Dacă simptomul devine o parte a însăşi personalităţii subiectului,

avem de-a face cu aşa-numitele caractere nevrotice. În acest caz,
personalitatea este alterată, divizată, fără a exista o graniţă între boală şi
personalitatea individului, fiind greu de stabilit unde începe simptomul şi
unde se termină personalitatea.
4.3.2. Etiologia nevrozelor
La începutul teoriei psihanalitice (1890), Freud considera că la

originea tulburărilor de tip nevrotic ar sta evenimente traumatice din
trecutul individului, în special din copilărie. Însă reacţia faţă de aceste
evenimente, considera Freud, fusese reprimată, astfel că scopul
tratamentului psihanalitic era descărcarea emoţională (abreacţie) şi
elaborarea psihică a traumei. Între 1895 şi 1897 el considera că acest
traumatism este de natură sexuală şi a avut loc în copilărie. Dacă iniţial
aceste evenimente traumatice erau considerate ca fiind experienţe concrete
prin care individul a trecut la un moment dat, pe măsură ce practica
psihanalitică a evoluat s-a constatat că o pondere foarte mare o are
realitatea psihică a individului. Cu alte cuvinte, rolul determinant nu îl au
evenimentele în sine, ci modul în care individul le percepe şi
interpretează, care depinde în principal de starea psihică în care se află
subiectul în momentul evenimentului. Această stare depinde de faza de
dezvoltare în care se află subiectul, de mediul social, familial ce poate
facilita sau inhiba reacţia adecvată şi elaborarea. Factorul cu cea mai mare
relevanţă patogenă este însă refularea experienţei respective şi menţinerea
ei în inconştient. De asemenea este posibil ca efectul traumatic să apară în
urma unei serii de evenimente care, dacă ar fi acţionat singure, nu ar fi
constituit traume. Factorul economic trebuie luat prin urmare în
considerare, fiind vorba de intensitatea reacţiei afective pe care subiectul o
resimte.
În Prelegeri introductive în psihanaliză 1915-1917 Freud
prezintă schematic modul în care diferiţi factori contribuie la apariţia
tulburărilor de tip nevrotic. Traumatismul îşi pierde aici valoarea de factor
etiologic principal, el având rolul de simplu factor declanşator.
52
Ulterior, Freud va considera că rolul evenimentului traumatic este jucat de

un alt factor din realitate, privarea de satisfacţia libidinală, frustrarea. În
ceea ce priveşte factorii constituţionali, Freud vorbeşte în Introducere în
psihanaliză despre plasticitatea libidoului adică capacitatea libidoului de
a se descărca pe diferite căi, fie prin pulsiunile parţiale, fie prin sublimare.
Mobilitatea libidoului se referă la capacitatea de a se satisface printr-o
serie de obiecte şi de scopuri variate. Viscozitatea libidoului este
proprietatea opusă mobilităţii, de a adera la un anumit obiect sau scop,
fără posibilitatea de a accepta substitute. Cu cât plasticitatea şi mobilitatea
sunt mai reduse, cu atât probabilitatea de a apărea frustrarea este mai
mare.
În ceea ce priveşte fixaţia libidoului, aceasta apare în urma insuficientei
rezolvări a conflictului specific unuia din stadiile de dezvoltare
psihoafectivă. Pentru a apărea însă simptome de tip nevrotic este necesar
să acţioneze un alt factor, decisiv pentru tipul de tulburare psihică,
conflictul dintre Eu şi tendinţele libidinale activate prin regresie.
4.3.3. Nevroza isterică
Această tulburare o putem considera de o importanţă istorică, dat

fiind că de la studiul ei s-a născut psihanaliza.
Simptomele sunt reprezentate de manifestări de tip somatic şi pot
afecta orice funcţie corporală. Tulburările sunt funcţionale, fiind
psihogene. Ele se referă însă la un corp fantasmat şi nu la corpul real.
Simptomele sunt de o largă varietate, iar pacientul manifestă faţă de ele
ceea ce Charcot numea „la belle indiference”. Printre ele se numără:
53
paralizii, anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi spasme musculare,

tremurături, perturbări ale funcţiilor senzoriale, în special văzul. Astăzi
aceste manifestări devin din ce în ce mai rare, lăsând loc manifestărilor
viscerale, tulburărilor funcţionale ale diferitelor aparate: cardio-vascular,
digestiv, respirator, genital. Apar astfel manifestări somatice de genul:
vomismente, spasme esofagiene, dispnee, cefalee, vaginism, amenoree.
Pot însă apărea şi insomnii, inhibiţii în plan intelectual, tulburări ale
memoriei, stări alterate de conştiinţă. Marea criză isterică însoţită de
convulsii, şi stările secundare de alterare a personalităţii nu se mai
întâlnesc, apar doar crize de lacrimi sau râs.
Personalitatea isterică este caracterizată de dorinţa de a fi în
centrul atenţiei, de a seduce, de sugestibilitate, teatralism, bogăţie
imaginativă toate acestea putând merge până la mitomanie şi erotism
exacerbat. Dincolo de aceste manifestări există însă preocuparea constantă
pentru părerea celorlalţi, frigiditate, evitarea relaţiilor sexuale şi ostilitate
faţă de sexul opus. Tensiunea psihică este atât de mare încât nu poate fi
descărcată. Persoana în cauză manifestă o mare dependenţă faţă de
obiectul iubit şi o la fel de mare cerere de iubire, într-o relaţie de tip
fuzional. Isteria masculină, mult timp ignorată, se poate manifesta prin
tulburări de dinamică sexuală, de la ejaculare precoce până la impotenţă
totală. Individul caută de asemenea un rol care să îi ateste valoarea în
societate, îşi afişează virilitatea în manieră agresivă dar îşi refuză reuşita
în competiţii.
Mecanismul de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă
refularea. În isterie regresia priveşte obiectele sexuale din copilărie,
activându-se vinovăţia faţă de acestea. Nu este vorba de regresia la un
stadiu anterior de dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele anterioare.
Conflictele inconştiente ce stau la baza nevrozei isterice sunt
generate de fixaţia la un tată care adesea l-a dezamăgit pe subiect, de
ambivalenţa faţă de mamă, cu prevalenţă unei angoase de castrare. Apare
de asemenea revendicarea falică, cu imposibilitatea renunţării la iluzia
bisexualităţii, pusă în evidenţă de fantasmele subiectului şi de modelele de
identificare alese. Conflictul inconştient fundamental este deci legat de
castrare, anume de sentimentul că subiectului îi lipseşte ceva fundamental.
Astfel, vom descoperi întotdeauna la isteric o depresie latentă de
care subiectul se apără prin conflict: apropierea şi dependenţa de o altă
persoană diminuează această depresie însă întreţine angoasa legată de
ruperea relaţiei. Când această angoasă devine prea mare, subiectul va rupe
relaţia, realimentând astfel conflictul inconştient. Istericul este caracterizat
mai degrabă de trecerea la act decât de elaborarea mentală şi de
54
reprezentare. Reprezentarea este refulată deci rămâne inconştientă,

separată de afectul aferent, exprimându-se prin reprezentări motrice.
Emoţiile istericului vor fi, din acest motiv, exagerate şi
inadecvate, exprimând prin treceri la act fantasmele fundamentale ale
subiectului într-o tentativă de reparare a sentimentului de lipsă.
Geneza structurii isterice este legată de relaţia cu o mamă care
mai degrabă a excitat copilul trecând cu vederea nevoile sale fiziologice
bazale. Astfel, copilul va visa la fuziunea imposibil de atins cu celălalt,
încercând să o obţină printr-o dependenţă excesivă. Subiectul va erotiza
corpul ca urmare a stimulărilor materne, trecând cu vederea trebuinţele şi
nevoile sale sufleteşti. Atitudinea tatălui de seducere, inventată sau
provocată de către copil, nu este decât o repetare a seducerii de către
mamă. Copilului îi lipseşte însă căldura de care are nevoie şi resimte
decepţie în relaţia cu mama, ceea ce stă la baza sentimentului de lipsă.
Conflictul oedipian nu face decât să mascheze această dinamică psihică
inconştientă. Sexualitatea istericului are rolul de a-l apropia de celălalt, nu
rolul de plăcere în sine. Este o imitaţie infantilă a sexualităţii care îi uneşte
pe părinţi. Bisexualitatea, în sensul unei identităţi sexuale confuze, are
rolul de a permite o relaţie fuzională în care nici unul dintre parteneri nu
are nimic în plus sau în minus.
4.3.4. Nevroza fobică
Numită de Freud isterie de angoasă, ea are la bază exact acelaşi

mecanisme de apărare ca şi isteria, şi anume refularea, prin care
reprezentarea este separată de afect. Diferenţa constă în faptul că, în fobie,
afectul nu este convertit, adică deturnat de la exprimarea în plan psihic
către o exprimare în plan corporal, ci este eliberat sub formă de angoasă.
În urma unui proces de elaborare psihică, această angoasă este legată de o
anumită reprezentare, într-un al doilea timp al constituiri bolii. Obiectul
fobiei se va substitui astfel obiectului iniţial, aşa cum vedem în cazul
Micului Hans. Un alt mecanism de apărare implicat în formarea fobiei este
proiecţia. Astfel, propria agresivitate va fi proiectată asupra celorlalţi, pe
care subiectul îi percepe ca fiind ostili, apoi este deplasată asupra
obiectului fobic. Pericolul intern va fi astfel proiectat asupra lumii externe.
Obiectele fobiei pot fi nenumărate: întuneric, aer liber, spaţii
deschise, spaţii închise, pisici, păianjeni, omizi, şerpi, şoareci, furtună,
ace, sânge, mulţimi, singurătate, traversarea podurilor, călătoria cu trenul
sau cu vaporul. Legătura obiectului fobogen cu conflictul inconştient nu
poate fi înţeleasă fără să cunoaştem istoria şi fantasmele subiectului.
Semnificaţia acestui obiect este de obicei supradeterminată. Stările fobice
55
pot apărea şi pe fondul unor structuri psihopatologice diverse, cu diverse

grade de complexitate şi gravitate. Fobia este rezultatul unei elaborări
psihice a angoasei şi al unei simbolizări. Există mai multe nivele de
elaborare, în funcţie de natura angoasei: castrare, separare, persecuţie,
prăbuşire, depersonalizare, aneantizare.
Structura personalităţii fobice este caracterizată de o excesivă
timiditate, evitarea relaţiilor ce presupun implicare afectivă, fie pozitivă,
fie negativă, emotivitate, stare de alertă şi hipervigilenţă faţă de situaţia
fobogenă. Unele fobii se vindecă uşor, şi anume cele în care prevalează
fixaţiile la situaţia fobogenă, iar regresia este absentă. În alt tip de fobie,
cel în care este vorba despre fixaţii arhaice, proiecţia nu reuşeşte să
limiteze angoasa, care va creşte în paralel cu numărul situaţiilor fobogene.
În acest caz, evitarea nu duce la descărcarea tensiunii, ci la extinderea
fobiilor. Avem de-a face în acest caz cu o structură fobică şi nu cu un
simptom fobic. Structura fobică stă la baza nevrozei fobice pentru
rezolvarea căreia trebuie să elucidăm mecanismele, punctele de fixaţie şi
de regresie. Simptome fobice pot apărea însă şi în cadrul unei structuri
psihotice, de aceea tratarea lor trebuie făcută după o evaluare prealabilă a
complexităţii şi gravităţii lor. Cu cât o fobie este mai gravă, cu atât este
probabil să aibă la bază o structură psihotică.
4.3.5. Nevroza obsesională
Acest tip de nevroză, întâlnită şi sub numele de nevroză

compulsivă, este caracterizat de simptome numite compulsive, adică idei,
acte, indezirabile subiectul simţindu-se pe de o parte împins să le
înfăptuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă parte, luptând
împotriva acestor acte şi idei. Gândirea obsesionalului are drept trăsătură
ruminarea mentală, cu accese de îndoială, scrupule, putând ajunge până la
inhibarea gândirii şi acţiunii. Viaţa pulsională este caracterizată de
ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi regresie. Din punct de vedere topic,
există o relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma tensiunii dintre Eu
şi un Supraeu deosebit de crud. Nucleul nevrozei obsesionale este, ca şi în
isterie, complexul de castrare. Însă procesul prin care complexul Oedip se
rezolvă de obicei, adică constituirea barierelor etice în cadrul Eului (care
stau la baza Supraeului), depăşeşte prin intensitatea sa normalul. Aceste
bariere nu sunt doar interdictive ci şi inhibitorii şi apare astfel
culpabilitatea şi regresia la stadiul sadic anal. Supraeul este foarte sever,
iar tendinţele agresive sunt reactivate ca apărare faţă de cele libidinale,
aspru reprimate de către Supraeu.
56
Personalitatea obsesionalului oscilează între agresivitate şi

supunere, cruzime şi amabilitate, murdărie şi curăţenie, ordine şi
dezordine, abţinere şi risipă, gândire şi comportament erotic sau negarea
lor.
Mecanismul nevrozei obsesionale se referă la regresia la stadiul

sadic-anal, precum şi la obiectele specifice acestui stadiu. Există un
amestec de caracteristici sadic-anale şi oedipale în sensul că sadismul se
combină cu ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex, punând în funcţiune
anumite mecanisme de apărare ca: deplasarea, formaţiunea reacţională,
anularea retroactivă şi izolarea. Regresia la stadiul anal face ca scopul
sexual să se schimbe, şi ca urmare şi comportamentul persoanei se va
schimba. De aici apare bisexualitatea şi oscilarea între atitudinea
masculină exagerată de componenta sadic anală şi atitudinea feminină
legată de erotismul anal pasiv. Poziţia oedipiană este inhibată de ideea că
satisfacţia va atrage după sine pierderea penisului, deci a puterii. Există o
preponderenţă a unor trăsături de caracter: o preocupare exagerată pentru
ordine, spirit econom, încăpăţânare, relaţii de tip sado-masochist, rigiditate
în respectarea regulilor.
Mecanismele de apărare ca stau la baza nevrozei obsesionale
sunt:
 deplasarea libidoului de pe conflictul inconştient pe
detalii lipsite de importanţă, care iau astfel o amploare deosebită
 formaţiunea reacţională care constă în atitudini, idei,
comportamente opuse tendinţei libidinale active
 anularea retroactivă care constă în acţiuni opuse unor
acţiuni anterioare, ceea ce duce la formarea unor compulsii care să
anuleze anumite gânduri, idei, până la un ritual obsesional
 izolarea unor idei, comportamente cu o anumită
semnificaţie, astfel încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul
contextului psihic de care sunt legate. De aici dificultatea pe care o
resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale în tratamentul
psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele
rezistenţe la psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a fi
asociate cu afecte sau alte trăiri, apărând un vid emoţional.
Acestea sunt mecanisme de apărare specifice pentru a combate
dorinţele pregenitale, refularea fiind specifică apărării faţă de dorinţele
genitale oedipiene. La obsesional, ambivalenţa este maximă, coexistă
dragostea şi dorinţa de a distruge obiectul. Gândirea ia locul acţiunii la
obsesional, însuşi procesul gândirii este investit libidinal, în loc să fie
investit conţinutul gândirii, gândirea devenind chiar simptomul obsesional.
57
limbajul şi gândirea devin substitute ale emoţiilor. Din punct de vedere

topic, există un sentiment de culpabilitate al Eului, echivalent cu teama de
Supraeul prea sever. Eul se va supune deci Supraeului şi se va revolta faţă
de el, succesiv sau simultan, va ceda unor tendinţe şi apoi se va pedepsi.
Etiologia nevrozei obsesionale are la bază faptul că barierele
etice şi morale care se constituie în cadrul Eului în urma rezolvării
complexului Oedip, sunt mult mai rigide şi ca atare, subiectul va resimţi
un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui Supraeu extrem de
sever. Din acest motiv, organizarea genitală specifică stadiului falic va
regresa la stadiul sadic anal. Vor fi astfel reactivate tendinţele agresive, ca
apărare faţă de tendinţele erotice, iar Eul va dezvolta mecanisme de
apărare care au ca scop atenuarea conflictului cu Supraeul. Atitudinea
Eului va alterna între o supunere şi revoltă faţă de Supraeu şi orice
substitut al acestuia. Winnicott asociază originea nevrozei obsesionale cu
relaţia cu o mamă care deşi pare a răspunde nevoilor copilului, nu acceptă
şi nu integrează în personalitatea sa acest rol. Prin urmare, copilul va primi
îngrijiri fie în exces, fie insuficiente, mama răspunzând dorinţelor
copilului conform dorinţelor ei.
Uneori, nevroza obsesională poate fi o apărare contra psihozei,
astfel că prognosticul curei depinde de existenţa trăsăturilor psihotice, a
fenomenelor de depersonalizare, de ponderea masochismului, de bogăţia
vieţii mentale, a intereselor, afectelor şi relaţiilor, de delimitarea
proceselor nevrotice de ansamblul personalităţii (ele nu trebuie să
disocieze în personalitate). Pentru indicaţia unui tratament psihanalitic
sunt esenţiale existenţa unui nucleu isteric, cererea pacientului şi
capacitatea sa de transfer.
1. Definirea simptomului în psihopatologia psihanalitică.

2. Categoriile nosografice în psihanaliză în anul 1915.
3. Descrieţi mecanismul producerii nevrozelor.
4. Specificaţi etiologia nevrozei isterice.
5. Mecanisme de apărare în nevroza obsesională.
1. S. Freud – Psihanaliza şi teoria libidoului

2. S. Freud – Introducere în psihanaliză, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1991
58
3. S. Freud – Micul Hans în Nevroza la copil, Editura Trei,

2000
4. S. Freud – Prelegeri introductive în psihanaliză
5. S. Freud – Nevroză şi psihoză în Psihologia
6. S. Freud – Despre mecanismul psihic al fenomenelor
isterice în Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei 2001
7. S. Freud – Despre etiologia isterie în Inhibiţie, simptom,
angoasă, Editura Trei 2001
8. S. Freud - Remarci asupra unui caz de nevroză
obsesională în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura
Trei 2002
4.4. PSIHOZELE
Concepte cheie: refuz al realităţii, stadiul schizoparanoid, stadiul

depresiv, clivaj, forcluziune, stări limită, trecere la act, perversiune,
adicţie.
Rezumat: În psihoze percepţia realităţii este perturbată, iar

subiectul nu este capabil să facă diferenţa între realitatea psihică şi cea
externă. În această categorie intră: paranoia, schizofrenia, psihoza
maniaco-depresivă. Specifică psihozelor este disocierea funcţiilor psihice
ce ţin atât de gândire cât şi de afectivitate. Mecanismul care stă la baza
psihozei presupune mai mulţi paşi: mai întâi apariţia unei rupturi între Eu
şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi
încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea, încercare eşuată ce are
drept rezultat construirea unei realităţii conform dorinţelor inconştiente.
Mecanismul de apărare specific în psihoze este respingerea conţinuturilor
psihice în exterior, printr-un mecanism similar proiecţiei, mecanism numit
de Freud refuz al realităţii. Libidoul psihoticului este detaşat de obiecte şi
se ataşează Eului, ceea ce reprezintă o regresie la stadiul narcisismului
primar. Teoria freudiană specifică drept etiologie a psihozei o
problematică narcisică, traume pe care subiectul le-a suferit în stadii
59
precoce ale dezvoltării. Melanie Klein explică psihoza prin regresia la

puncte de fixaţie din stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul
schizoparanoid şi stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de
clivajul obiectului în obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare
foarte primitive. În stadiul despresiv obiectul este perceput ca fiind total,
dispărând sau atenuându-se clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele
agresive se raportează la acelaşi obiect. Tausk consideră că în psihoză
există o fixaţie la stadiul narcisic, determinată de conflictul cu lumea
exterioară, stadiu în care incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior
face ca propriul corp să fie perceput ca fiind straniu, fragmentat
determinată de conflictul cu lumea exterioară. Green consideră că în
psihoză dispar reprezentările realităţii şi cele ale propriei persoane, proces
ce precede dezorganizarea gândirii şi deschide calea angoasei de anihilare.
Lacan consideră că mecanismul care stă la baza psihozei este un
mecanism numit forcluziune, termen ce desemnează un proces de
respingere din universul simbolic al subiectului, a unui conţinut psihic
(semnificant în terminologia lacaniană).
Stările limită reprezintă o patologie aflată la graniţa dintre
nevroză şi psihoză. Se consideră că apar fie pe fondul unei structuri de tip
nevrotic sau psihotic, fie că ar exista o structură limită. În stările limită,
relaţia cu realitatea nu este perturbată. Simptomul cel mai des întâlnit este
angoasa de abandon şi de pierdere a obiectului, precum şi teama de a nu se
contopi cu obiectul. Apar şi simptome cu alură depresivă, sentimentul de
vid şi de inutilitate. În stările limită poate apărea o mare dependenţă de
celălalt, dar şi de drog şi de alcool, conduite sexuale instabile.
Mecanismele de apărare specifice stărilor limită sunt reprezentate de
clivajul obiectului şi al imaginii de sine şi trecerea la act. Stările limită
apar ca urmare a eşecului procesului de constituire a identităţii de sine.
Există lacune în dezvoltarea Eului, fiind astfel perturbată relaţia cu
obiectul. Singurul tip de relaţie de care subiectul este capabil este cel
fuzional. La originea stărilor limită ar sta carenţele în relaţia cu mama,
având ca specific faptul că ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltării
psihice şi se întind pe o perioadă îndelungată.
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin deviaţii
la nivelul activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal dezvoltată în
ceea ce priveşte alte funcţii psihice. Mecanismul producerii perversiunilor
are la bază acelaşi conflict ca şi în cazul nevrozelor, conflictul legat de
diferenţa dintre sexe şi de angoasa de castrare. În perversiune soluţia pe
care subiectul o găseşte este diferită, şi anume negarea acestei diferenţe.
Alegerea obiectului este însă, spre deosebire de nevroză, în concordanţă cu
Eul. Mecanismele de apărare la care Eul recurge în perversiune sunt de
60
asemenea diferite faţă de nevroze: refuzul realităţii, clivajul Eului. Teoria

psihanalitică nu a pus în evidenţă factori etiologici specifici în geneza
perversiunilor. Ipotezele sunt multiple, fără a putea evidenţia elemente
comune. În cazul homosexualităţii ipoteza se referă la o seducţie prea
intensă din partea mamei. În ceea ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată
de fenomene mai timpurii, de înţărcare. Lacan caracterizează perversiunile
prin raportul subiectului cu Legea, El va recunoaşte şi respecta numai ceea
ce constituie Legea pentru părinţii lui. Perversul este deci cel care neagă
Legea aşa cum este ea acceptată de comunitatea umană din care face
parte.
Tulburările adictive se referă la fenomene clinice şi
psihopatologice foarte diferite, fără o legătură aparentă între ele, cum ar fi:
toxicomanii (droguri, alcool, tutun), dependenţa de medicamente, adicţii
obiectale, sexuale, tulburări de comportament repetitive ( de exemplu
bulimia). Esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de substanţe, ci
utilizarea unor substanţe sau comportamente pentru a obţine plăcerea şi, în
special, pentru a diminua angoasa sau a evita un conflict intern. Atât în
adicţii cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a afectelor.
Aparatul psihic este depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată şi nu
poate face faţă situaţiei decât printr-un comportament repetitiv care poate
genera o dependenţă similară cu dependenţa de o substanţă toxică.
McDougall consideră că tulburările adictive ar avea la bază o organizare
oedipiană arhaică în care apare o stagnare a energiei libidinale determinată
de investirea unor fantasme primitive, anterioare achiziţionării limbajului.
Geneza comportamentului adictiv se poate explica printr-o structură
psihică generată de conflictele şi insatisfacţiile trăite în relaţia cu părinţii,
corpul şi psihicul copilului fiind terenul unor investiri abuzive.
***
Psihoza reprezintă o tulburare psihică al cărei specific îl

constituie faptul că percepţia realităţii este perturbată, iar subiectul nu este
capabil să facă diferenţa între realitatea psihică şi cea externă. În această
categorie intră: paranoia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă. Ca
simptomatologie perturbarea testării realităţii poate fi manifestă, prin
prezenţa percepţiilor delirante sau poate exista sub formă latentă, ca
structură mascată de simptome de tip nevrotic. Ceea ce este însă specific
psihozelor este în primul rând ceea ce Bleuer numea disocierea funcţiilor
psihice ce ţin atât de gândire cât şi de afectivitate. Asistăm la incoerenţe
ce apar la nivelul raţionamentului, a investirii afective.
61
Mecanismul care stă la baza psihozei presupune mai mulţi paşi:

mai întâi apariţia unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să
ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface legătura cu
realitatea, încercare eşuată ce are drept rezultat construirea unei realităţii
conform dorinţelor inconştiente, care apare sub forma delirului sau
halucinaţiilor. Freud considera că specificul psihozei rezidă în perturbarea
investirii afective a realităţii, majoritatea simptomelor fiind tentative de a
restaura relaţia cu obiectele externe.
Mecanismul de apărare specific în psihoze nu este refularea,
adică împingerea conţinuturilor psihice în inconştient, ci respingerea lor în
exterior, printr-un mecanism similar proiecţiei. Acest mecanism este
numit de Freud refuz al realităţii. Aceste conţinuturi vor tinde să revină,
dar nu din inconştient în conştient, ca în cazul nevrozei, ci din exterior
către psihism, prin percepţia delirantă a realităţii. Deci, realitatea externă
şi cea internă sunt respinse, conflictul este expulzat în exteriorul
psihismului, revenind către subiect sub o formă de nerecunoscut. Libidoul
psihoticului este detaşat de obiecte şi se ataşează Eului, ceea ce reprezintă
o regresie la stadiul narcisismului primar. Deci, fixaţia în cazul psihozei,
este la un stadiu mult mai timpuriu în dezvoltarea individului. Din acest
punct de vedere schizofrenia (demenţa precoce în terminologia lui Freud)
nu diferă de paranoia. Diferenţa dintre ele constă în gradul de regresie şi în
soluţiile găsite în încercarea de vindecare. În timp ce în nevroză Eul
refulează tendinţele pulsionale, în psihoză există o ruptură între Eu şi
realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub controlul Sinelui. Pentru a
rezolva conflictul dintre Sine şi realitate, Eul reconstruieşte o altă realitate,
conformă dorinţelor Sinelui. Încercând să regăsească legătura cu obiectul,
Eul eşuează, reuşind să regăsească doar legătura cu reprezentarea verbală
a obiectelor, anume cu cuvintele. Afectele, amintirile traumatice şi
conflictele intrapsihice sunt expulzate în exterior, mai mult sau mai puţin
deformate şi inversate.
4.4.1. Etiologia psihozelor
Teoria freudiană asupra psihozei nu specifică în mod explicit o anumită

etiologie. În principal psihoza ar avea drept geneză o problematică
narcisică, deci traume pe care subiectul le-a suferit în stadii precoce ale
dezvoltării psihice. O serie de teorii ulterioare, din care vom detalia
câteva, au adus noi elemente privind etiologia psihozelor.
4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei
62
Melanie Klein explică psihoza prin regresia la puncte de fixaţie

din stadii timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid şi
stadiul depresiv. Primul stadiu este caracterizat de clivajul obiectului în
obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare foarte primitive:
idealizare cu iluzia atotputerniciei, introiecţie, identificare proiectivă, care
determină diferite grade de confuzie între realitatea internă şi cea externă.
Pulsiunile agresive sunt foarte puternice, angoasa intensă este de natură
persecutorie, anume teama de a nu fi distrus de obiectul rău. La acest
stadiu, există, după Klein, un supraeu arhaic sadic, care funcţionează după
legea Talionului, atacurile Eului asupra obiectului generând atacuri ale
obiectului asupra Eului. Dacă predomină introiectarea obiectului bun, se
face trecerea către faza depresivă, în care obiectul este perceput ca fiind
total, dispărând sau atenuându-se clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele
agresive se raportează la acelaşi obiect (intricare pulsională). Angoasa
specifică acestui stadiu, numită angoasă depresivă este generată de
posibilitatea pierderii obiectului, reprezentat de mamă, ca urmare a
sadismului subiectului. Apărările sunt de tip maniacal, sau de tipul
inhibării agresivităţii şi reparării obiectului. Această angoasă este
surmontată când obiectul iubit este introiectat în mod stabil şi securizant.
Fixaţia la faza schizo-paranoidă poate da naştere la psihoze ca paranoia
sau schizofrenia. Fixaţia la faza depresivă poate duce la psihoza maniaco-
depresivă. După Klein, orice nevroză are la bază o psihoză anterioară, mai
mult sau mai puţin depăşită. Klein exclude cu totul dimensiunea narcisică,
care face imposibilă desfăşurarea curei. Ea explică relaţiile perturbate ale
psihoticului cu obiectele prin aceea că fixaţia are loc la un stadiu în care
obiectul nu este diferenţiat de subiect, relaţiile fiind simbolice. Ea
consideră că încă de la începutul vieţii există investiri libidinale ale
obiectelor, neluând în considerare o fază de dezvoltare pur narcisică, aşa
cum considera Freud.
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor
Tausk consideră că în psihoză există o fixaţie la stadiul narcisic

în care incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior face ca propriul
corp să fie perceput ca fiind straniu, fragmentat. Fixaţia la stadiul narcisic
este determinată de conflictul cu lumea exterioară, psihoza fiind o
tentativă de a restabili legătura cu lumea exterioară.
Green consideră că în psihoză dispar reprezentările realităţii şi
cele ale propriei persoane, proces ce precede dezorganizarea gândirii şi
deschide calea angoasei de anihilare. Dacă în cazul nevrozei este vorba
63
despre refularea conflictului, în cazul psihozei este vorba despre refularea

realităţii.
Lacan abordează psihoza din cu totul altă perspectivă. El
consideră că mecanismul care stă la baza psihozei este un mecanism pe
care el îl numeşte forcluziune, termen ce desemnează un proces de
respingere din universul simbolic al subiectului, a unui conţinut psihic
(semnificant în terminologia lacaniană). În geneza psihozei are loc
forcluderea Numelui Tatălui (termen ce desemnează în terminologia
lacaniană funcţia de instituire a regulilor pe care tatăl trebuie să o
îndeplinească). Cu alte cuvinte, mama nu atribuie cuvintelor tatălui funcţia
de lege. Astfel, copilul nu va putea investi figura paternă ca pe o autoritate
care se situează dincolo de relaţia duală mamă-copil, ceea ce este
echivalent pentru Lacan cu accesul la ordinea simbolică, în universul
limbajului. Subiectul rămâne deci angrenat în relaţia duală, iar procesul de
separare din această relaţie fuzională nu are loc, căci mama este cea care
iniţiază acest proces. El nu îşi va recunoaşte dreptul la o existenţă şi la o
identitate proprie. În consecinţă, tehnica terapeutică nu poate face apel la
utilizarea interpretărilor, căci între simbolic şi imaginar există o falie.
Lacan nu propune în schimb vreo soluţie terapeutică prin care să fie
restaurată legătura dintre simbolic şi imaginar.
4.5. STĂRILE LIMITĂ
Stările limită reprezintă o categorie nosografică relativ nou

diferenţiată în tabloul nosografic, fiind o patologie aflată la graniţa dintre
nevroză şi psihoză. În psihopatologia psihanalitică există diferite poziţii
teoretice, unele considerând că la baza stărilor limită ar fi o structură,
altele că la baza lor ar fi stări ce apar pe fondul unui alt tip de structură,
nevrotică sau psihotică. Întotdeauna însă, în stările limită, relaţia cu
realitatea nu este perturbată. Simptomul cel mai des întâlnit este angoasa.
Spre deosebire de nevroză, în care apare angoasa faţă de pedeapsă, şi de
psihoză, în care apare angoasa de anihilare sau fragmentare, ceea ce
caracterizează stările limită este teama de abandon şi de pierdere a
obiectului, precum şi teama de a nu se contopi cu obiectul. Acestea apar
ca o apărare faţă de dorinţa de fuziune cu obiectul. De aici derivă
simptomele cu alură depresivă, sentimentul de vid şi de inutilitate. Unele
stări limită pot prezenta simptome cu alură nevrotică, de o intensitate
frapantă însă. Dacă tonalitatea este isterică, frapează conversia isterică şi
capacitatea de apune în act conflictele psihice în defavoarea fantasmării şi
64
verbalizării lor. Simptomele cu alură fobică frapează prin frecvenţa şi

multitudinea lor, iar cele obsesionale prin excesiva raţionalizare.
În stările limită poate apărea o mare dependenţă de celălalt, dar şi
de drog şi de alcool, conduite sexuale instabile, haotice, impulsive, uneori
cu tentă perversă. Trecerile la act sunt foarte frecvente, ca şi tentativele de
suicid. Mecanismele de apărare specifice stărilor limită sunt reprezentate
de: clivajul obiectului şi al imaginii de sine care determină sentimente
contradictorii, pe de o parte omnipotenţa proprie sau a celuilalt, pe de altă
parte devalorizarea; trecerea la act ca unică posibilitate de descărcare a
tensiunii afective imense pe care subiectul o resimte şi imposibil de
elaborat pentru el; negarea sentimentelor contradictorii faţă de obiect.
Cazurile limită nu se referă doar la o patologie de frontieră nevroză-
psihoză, ci mai degrabă, la o lipsă a limitelor Eului, ca urmare a lipsei
diferenţierii dintre subiect şi obiect, deci este vorba de o perturbare a
identităţii de sine, o confundare cu imagoul matern, determinată de lipsa
unui imago patern care stă la baza Supraeului. Apare frecvent sentimentul
de vid intern şi extern, de artificial, de fals Eu, ceea ce îl face adesea să
adopte o atitudine de conformism rigid.
4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită
Stările limită apar ca urmare a eşecului procesului de constituire a

identităţii de sine. Există lacune în dezvoltarea Eului, fiind astfel
perturbată relaţia cu obiectul. Singurul tip de relaţie este cel fuzional, ceea
ce presupune o nediferenţiere subiect-obiect. Eul va oscila între a exclude
orice relaţie cu obiectul, pe care îl resimte ca fiind ameninţător pentru
identitatea sa, şi a căuta o asemenea relaţie, pentru a îşi putea defini
identitatea. De aici, o serie de apărări ce au ca scop ieşirea din relaţia de
tip fuzional: trecerea la act ca rezultat al insuficientei capacităţi de
simbolizare şi de elaborare, clivajul, negarea.
4.5.2. Etiologia stărilor limită
La originea stărilor limită ar sta carenţele în relaţia cu mama,

având ca specific faptul că ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltării
psihice şi se întind pe o perioadă îndelungată. Spre deosebire de psihoză,
subiectul posedă capacitatea de a depăşi efectele alienante ale acestui tip
de relaţie, capacitatea de a se identifica cu obiecte sanogene şi într-o
oarecare măsură, capacitatea de simbolizare.
65
4.6. PERVERSIUNILE
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin deviaţii

la nivelul activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal dezvoltată în
ceea ce priveşte alte funcţii psihice şi alte nivele ale psihismului. În
această categorie intră: activităţi sexuale în care deviaţia de la normal se
referă la obiectul sexual: homosexualitatea, pedofilia, zoofilia, etc;
activităţi sexuale în care deviaţia priveşte condiţiile în care are loc
satisfacerea sexuală: fetişismul, travestismul, voyeurismul,
exihibiţionismul, sado-masochismul.
4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor
Perversiunile sunt rezultatul stagnării dezvoltării sexuale a
individului la nivelul sexualităţii pregenitale. Ele sunt caracterizate de
conflictul legat de diferenţa dintre sexe şi de angoasa de castrare.
Conflictul este specific şi nevrozelor, însă în perversiune soluţia este
diferită, şi anume negarea acestei diferenţe. Această negare stă la baza
obţinerii plăcerii sexuale prin alte modalităţi decât relaţia genitală
heterosexuală. Alegerea obiectului este însă, spre deosebire de nevroză, în
concordanţă cu Eul. Mecanismele de apărare la care Eul recurge în
perversiune sunt de asemenea diferite faţă de nevroze: refuzul realităţii,
clivajul Eului. În acest tip de tulburare psihică nu există conflict psihic
conştient şi nici cerere de terapie privind conduita perversă. Perversiunile
sunt rezultatul unei fixaţii la stadiile pregenitale fireşti în dezvoltarea
individului şi care presupun pulsiuni parţiale. Aceste pulsiuni parţiale sunt
refulate la individul normal când atinge maturitatea. La perverşi, una din
aceste pulsiuni nu suferă procesul de refulare.
4.6.2. Etiologia perversiunilor
Problematica perversă este o problematică ce ţine de

neacceptarea propriei identităţi sexuale. Subiectul, nu reuşeşte să
depăşească conflictul oedipian şi să se identifice cu imagini ale
persoanelor de acelaşi sex. Totuşi, teoria psihanalitică nu a pus în evidenţă
factori etiologici specifici în geneza perversiunilor. Ipotezele sunt
multiple, fără a putea evidenţia elemente comune. În cazul
homosexualităţii ipoteza se referă la o seducţie prea intensă din partea
mamei, asociată cu o negare a sentimentelor agresive şi ostile, fireşti în
cadrul complexului Oedip. În ceea ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată
de fenomene mai timpurii, de înţărcare, obiectul fetiş având rolul de
apărare contra angoaselor arhaice, de anihilare.
66
Lacan caracterizează perversiunile prin raportul subiectului cu

Legea. Legea este, pentru Lacan, aceea impusă de Tată, ea organizând
viaţa psihică încă de la începuturile sale. Interdicţiile instituite de Tată, în
principal aceea a incestului, în măsura în care părinţii le respectă ca pe
nişte principii dincolo de ei, sunt structurante pentru psihism şi pentru
personalitatea subiectului. Dacă părinţii nu se supun acestor reguli,
conştient sau inconştient, nici copilul nu le va recunoaşte. El va recunoaşte
şi respecta numai ceea ce constituie Legea pentru părinţii lui. Perversul
este deci cel care neagă Legea aşa cum este ea acceptată de comunitatea
umană din care face parte.
În acest tip de tulburare psihică nu există conflict psihic conştient
şi nici cerere de terapie privind conduita perversă. Însă conflictul psihic
inconştient se va manifest în alte planuri decât cel al sexualităţii, ducând
la cerere de terapie.
Vom caracteriza succint în continuare unele dintre tulburările ce
intră în categoria perversiunilor.
Homosexualitatea
Orice individ trece, în dezvoltarea sa printr-un stadiu de

homosexualitate latentă, în sensul că obiectul este o persoană de acelaşi
sex. Această tendinţă este depăşită în adolescenţă, când se renunţă la iluzia
bisexualităţii. Alegerea de obiect de tip homosexual este rezultatul negării
existenţei sexului opus şi a valorii acestuia. Valorizând persoanele de
acelaşi sex, individul se valorizează pe sine, refuzând totodată să adopte
poziţia pe care o presupune sexul său. În cazul homosexualităţii
masculine, bărbatul se identifică cu mama, căutând obiecte în care să se
regăsească pe sine, iubindu-le aşa cum mama l-a iubit pe el.
Homosexualitatea feminină ar avea la bază faptul că femeia se identifică
cu tatăl, căutând un substitut al mamei în obiectele iubirii.
Sado-masochismul
Desemnează acea perversiune în care suferinţa şi umilirea sunt

mijloace prin care se obţine satisfacţia sexuală. Freud consideră că
subiectul este fixat la stadiul sadic-anal, punându-se în poziţia unui copil
rău ce merită pedepsit, dar leagă geneza acestei perversiuni şi de acţiunea
pulsiunii de moarte, care vizează distrugerea, precum şi de prezenţa unui
Supraeu sadic.
67
4.7. TULBURĂRILE ADICTIVE
Termenul de adicţie a apărut ca traducere a termenului Sucht din

germană, folosit de Freud. Pentru prima dată el a folosit acest termen în
articolul Sexualitatea în etiologia nevrozelor. Glover, a folosit termenul
din englez addiction în articolul său Despre etiologia dependenţei de
droguri. Tulburările adictive se referă la fenomene clinice şi
psihopatologice foarte diferite, fără o legătură aparentă între ele, cum ar fi:
toxicomanii (droguri, alcool, tutun), dependenţa de medicamente, adicţii
obiectale, sexuale, tulburări de comportament repetitive ( de exemplu
bulimia).
Aceste patologii sunt deci transnosografice şi transstructurale.
DSM 3 defineşte adicţiile prin următoarele caracteristici:
 se manifestă în comportament
 apare dependenţa subiectului faţă de comportamentele
adictive
 apare pierderea controlului, asociată cu caracterul
compulsiv irepresibil al comportamentului adictiv
 persistenţa comportamentului adictiv în ciuda
consecinţelor negative
 preocupări obsesionale legate de obiectul adicţiei
Ceea ce constituie esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de
substanţe, ci utilizarea unor substanţe sau comportamente pentru a obţine
plăcerea şi, în special, pentru a diminua angoasa sau a evita un conflict
intern.
Freud a tratat problema tulburărilor adictive tangenţial. Pe scurt,
el considera că mecanismele ce stau la baza lor ar fi similare cu cele ale
nevrozei actuale, deci ar fi efectul unei stări toxice a organismului. Unele
tipuri de adicţii ar fi determinate de o oralitate constituţională, adică ar
avea la bază o fixaţie la stadiul oral. Astfel, adicţiile ar intra în categoria
perversiunilor. Freud relevă însă că există adicţii fără drog, fiind vorba de
o dependenţă faţă de obiectul primordial, nu de o substanţă anume. Freud
compară accesele de foame subită cu accesele de angoasă, iar plăcerea
dată de obiectul adicţiei cu plăcerea sexuală. El consideră că organismul
se află, în cazul tulburărilor adictive, într-o stare de intoxicaţie similară
stării specifice nevrozelor actuale. În nevrozele actuale, se acumulează
tensiune de natură somatică din cauză că excitaţia sexuală nu este
descărcată complet. Această tensiune, după Freud, devenea toxică, iar
descărcarea ei era compulsivă şi incontrolabilă.
68
4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive
Atât în adicţii cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a

afectelor, din cauza lipsei de satisfacţie sexuală. Aparatul psihic este
depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată şi nu poate face faţă situaţiei
decât printr-un comportament repetitiv care poate genera o dependenţă
similară cu dependenţa de o substanţă toxică. Din cauza incapacităţii
psihismului de a regla excitaţia, apare o stază libidinală (o acumulare
masivă de afecte) care va cere o descărcare masivă. Această descărcare va
avea însă loc în domeniul somatic sau comportamental.
În concepţia lui Freud, nevrozele actuale reprezentau modalităţi
de a diminua angoasa. Putem încerca să înţelegem şi tulburările adictive,
tot ca pe nişte tentative de diminuare a angoasei. Însă satisfacţia nu se
poate obţine pe această cale, deci va apărea o tendinţă compulsivă de a
repeta actul adictiv. Freud a comparat comportamentele adictive cu
nevrozele actuale, pornind de la factorul cantitativ şi de la incapacitatea
psihismului de a regla excitaţia. El consideră că în comportamentele
adictive este vorba de o stare de intoxicaţie endogenă, sursa de excitaţie
declanşând secreţii endogene, echivalente toxicului extern.
Cităm din Disconfort în cultură (1929):
… trebuie să se formeze în corpul nostru, în chimismul intern,

substanţe capabile de efecte similare, căci cunoaştem cel puţin o stare
morbidă, mania, în care apare un comportament analog cu cel al beţiei,
fără intervenţia vreunui drog…
Cercetările actuale din biochimie au confirmat această ipoteză
prin descoperirea secreţiei de endomorfine. Constrângerea ar fi deci
internă şi ar viza un comportament care ar genera această secreţie.
La Freud apare ideea adicţiei fără aportul unor substanţe exogene,
care produce însă efecte psihopatologice similare cu cele ale adicţiei
clasice. Putem vorbi astfel de un comportament adictiv, caracterizat de
trecerea la act, căutarea unei satisfacţii intense şi imediate, atribute
specifice proceselor primare. Astfel, subiectul are un mod de funcţionare
psihică ce nu se încadrează în procesele secundare, care ţin de
temporalitate, realitate, istoricitate. Subiectul recurge la satisfacerea
imediată, fără a avea conştiinţa trecutului, a experienţei.
McDougall consideră că tulburările adictive ar avea la bază o
organizare oedipiană arhaică în care apare o stagnare a energiei libidinale
determinată de investirea unor fantasme primitive, anterioare achiziţionării
limbajului. Din acest motiv, ele sunt greu de verbalizat, deci de elaborat.
Acest fenomen se poate explica printr-o structură psihică generată de
69
conflictele şi insatisfacţiile trăite în relaţia cu părinţii, corpul şi psihicul

copilului fiind terenul unor investiri abuzive.
Originea tulburării adictive ar fi deci foarte timpurie, fiind legată
de dependenţa absolută nou-născutului, în starea de hilflosigkeit
(neajutorare).
Freud descrie în Interpretarea viselor, două fenomene ce fac
parte din dezvoltarea timpurie a individului şi care pot sta la baza genezei
comportamentelor de tip adictiv. Acestea sunt:
 capacitatea de a amâna satisfacerea nevoii, adică de a
suporta tensiunea psihică dată de nesatisfacerea imediată
 naşterea dorinţei din nevoie
Vom examina mai pe larg aceste două fenomene.
În dezvoltarea normală a individului, satisfacerea nevoilor se
asociază cu imaginea obiectului care a dus la satisfacţie şi cu imaginea
motrice a actului reflex al descărcării. La sugar, odată ce apare starea de
tensiune generată de actualizarea nevoii, energia psihică se transmite către
aceste două urme mnezice şi apare fantasma satisfacerii, care nu produce
însă satisfacerea nevoii. Va persista astfel senzaţia de neplăcere. Pentru a
evita neplăcerea legată de nesatisfacerea nevoii este necesară o inhibare a
feed-backului nesatisfacerii, a traseului răspunsului senzorial către cortex.
După Freud, această inhibare este reprezentată de ceea ce el numeşte
germenele activităţii de gândire. El stă la baza capacităţii de a elabora
tensiunea, prin fracţionarea descărcării motorii a tensiunii. Aceasta este
calea instaurării principiului realităţii şi a mecanismelor secundare de
funcţionare a psihismului.
În al doilea rând, pe baza nevoii fiziologice, se construieşte,
pornind de la experienţa satisfacerii, dorinţa, care este reprezentantul
afectiv al nevoii. Satisfacerea nevoii va determina o imagine perceptivă ce
se va întipări în memoria individului. Această imagine va fi investită
afectiv, şi treptat va deveni independentă de procesul fiziologic, la fel cum
se întâmplă în cazul dezvoltării pulsionale. Dorinţa va apărea ca o
investire a imaginii obiectului care satisface, şi nu a obiectului în sine.
Aici intervin şi mecanismele gândirii, cum arată Freud în Negarea (1925).
Prin intermediul gândirii, putem face ca obiectul să fie din nou prezent,
sub forma reprezentării, chiar în absenţa lui. Este nevoie de capacitatea de
testare a realităţii pentru a ne asigura că obiectul este prezent cu adevărat
şi deci nevoia poate fi satisfăcută. La baza capacităţii de testare a realităţii
stă însă capacitatea de a recunoaşte că obiectul este uneori absent şi de a
tolera frustrarea dată de absenţa lui.
În concluzie putem considera starea de totală dependenţă a
sugarului ca o adicţie normală, naturală, ea fiind sursa potenţialului
70
adictiv. În mod normal, această stare este depăşită, există însă situaţii în
care apare o fixaţie la această etapă.
4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv
Astfel, în cazul tulburării de tip adictiv, gândirea, reprezentarea

nu reuşesc să amâne descărcarea tensiunii. Absenţa obiectului este de
netolerat, ca atare ea este acceptată, iar pierderea nu este trăită, pentru ca
subiectul să se apere de afectele neplăcute. Descărcarea nu va avea loc, iar
procesul va fi reluat repetitiv. Comportamentul adictiv are la bază reluarea
traseului excitaţiei către sursa ei, pe calea care duce la satisfacerea nevoii.
Obiectul dorinţei devine obiect al nevoii, apărând dependenţa de el.
Dorinţa va fi trezită şi satisfăcută după mecanismul nevoii, având
caracterul irepresibil al acesteia. De exemplu, în cazul bulimiei, nevoia
alimentară este pusă în slujba dorinţei, devine suportul ei, calea ei de
satisfacere.
Activitatea de gândire este scurtcircuitată, în locul ei apare
satisfacerea afectivă, în act, prin comportamente ce tind să se
automatizeze.
Această fixaţie poate apărea în condiţiile în care există fie
carenţe, fie excese în modul în care mama îngrijeşte nou-născutul, astfel,
nu va fi posibilă o separare şi o individuaţie. Braunschweig şi Fain vorbesc
de crearea unor neo-dependenţe, germeni ale dependenţei de tip adictiv.
Este vorba deci despre traumatisme precoce, dificil de elaborat psihic, care
perturbă capacitatea de reprezentare şi de interiorizare a obiectului, şi prin
urmare duc la incapacitatea de a metaboliza surplusul de excitaţie. Astfel,
adicţia poate fi interpretată ca fiind o formă de apărare faţă de depresia
anaclitică, în lipsa capacităţii de a transforma obiectul primar în obiect
pierdut. Obiectul adicţiei este un substitut al obiectului nevoii. Obiectul
dorinţei nu a putut fi perceput ca obiect pierdut, deci nu poate fi
reprezentat, nici regăsit în real. În lipsa interiorizării lui, obiectul primar
va fi căutat în real, în exterior. În lipsa unei prezenţe materne adecvate,
obiectul extern primar este insuficient pierdut, insuficient regăsit, deci
obiectul intern primar va fi insuficient creat. Investirea prea puternică a
obiectului primar, datorită nostalgiei prea intense, va determina o slabă
investire narcisică secundară. Aspectul compulsiv al tulburării de tip
adictiv poate fi explicat de latura economică a acestor procese. Lipsa ce nu
poate fi compensată de nimic din exterior generează nevoia de nestăpânit.
Pot apărea discontinuităţi ale sentimentului de a fi, de a exista, iar
comportamentul adictiv devine calea prin care individul se simte viu.
71
1. Descrieţi mecanismul care stă la baza psihozei.

2. Ipoteze etiologice asupra psihozei.
3. Caracterizaţi stările limită din punctul de vedere al
simptomatologiei.
4. Mecanismul specific producerii perversiunii.
5. Tulburările de tip adictiv din punctul de vedere al teoriei
freudiene.
1. S. Freud – Sexualitatea în etiologia nevrozelor în Studii

despre sexualitate, Editura Trei 2001
2. S. Freud – Disconfort în cultură în Studii despre societate şi
religie, Editura Trei 2000
3. S. Freud – Negarea în Psihologia inconştientului, Editura
Trei 2000
4. S. Freud – Pentru a introduce narcisismul în Psihologia
inconştientului, Editura Trei 2000
5. S. Freud – Problema economică a masochismului în
Psihologia inconştientului, Editura Trei 2000
6. S. Freud - Fetişismul în Psihologia inconştientului, Editura
Trei 2000
7. S. Freud – Observaţii despre un caz de paranoia descris
autobiografic în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei
2002
8. S. Freud – Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie,
paranoia şi homosexualitate în Nevroză, psihoză,
perversiune, Editura Trei 2002
9. S. Freud – Despre psihogeneza unui caz de homosexualitate
în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
72
5. ELEMENTE DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
73
ELEMENTE DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
Concepte cheie: cadrul, asocierea liberă, interpretarea,

rezistenţele, transferul, contratransferul, neutralitate, atenţie liber flotantă,
psihoterapie psihanalitică.
Rezumat: Psihanaliza consideră că simptomele nu reprezintă

decât expresia manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea
acestuia în plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de
durată. Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt: cadrul,
asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul, contratransferul.
Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de
psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza
evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiectului. Este vorba despre
durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor, ora fixă de
începere şi terminare a lor, atitudinea de neutralitate binevoitoare a
terapeutului. Din cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care
trebuie să se facă în mod regulat, pentru a evita orice sentiment de datorie
şi orice altă modalitate de exprimare faţă de terapeut, în afară de cea
verbală. Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil influenţa
personalităţii şi valorilor terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi
atitudinilor pacientului în scopul de a pune în evidenţă elementele psihice
inconştiente ale celui din urmă, realitatea sa psihică.
Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a tuturor
gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea liberă
poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un anumit
cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asociative care duc
la complexele inconştiente ale pacientului. Tehnica asocierii libere are la
origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar
putea-o atribui conştient şi raţional, ci este vorba de o serie de evenimente
şi trăiri inconştiente.
Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă
pacientului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe
pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul
interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile
inconştiente. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă
terapeutul face interpretări inadecvate. Tratamentul psihanalitic are ca
scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea
apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului.
Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din
prezent, care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un
aspect important al curei analitice. Deseori, conflictele din trecut se
manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut.
74
Rezistenţele sunt atitudini de opoziţie ale pacientului faţă de

interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obstacol
dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi interpretate. Ele reprezintă o parte
esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută cu vederea, ci
supusă interpretării. Rezistenţa este rezultatul punerii în funcţiune a
mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de natură inconştientă. Eul
este cel care pune în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să menţină
refularea conţinuturilor inconştiente. Orice manifestare poate fi indiciul
unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în trecut, lipsa oricărei
investiri afective a terapeutului ca şi o suprainvestire a acestuia,
plictiseala, trecerea la act.
Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care
subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează dorinţele
inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale pacientului, fiind
asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului. Cadrul
psihanalitic este astfel conceput încât pacientul să aibă cât mai puţine
informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale astfel
încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre
conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Pe măsură ce
procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor organiza în ceea
ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis, simptomele vor dispărea
din viaţa pacientului, fiind legate doar de persoana terapeutului şi apărând
doar în cadrul terapiei. Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă
împotriva simptomelor, locul unde ele pot fi învinse definitiv. Este
esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se ajungă la nevroza
infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai mature de a rezolva
conflictele inconştiente.
Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient,
la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de reacţiile
inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadrul
analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale. Însă
neutralitatea nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică.
El reacţionează afectiv la ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze
în analiza sa, fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de
cunoaştere a pacientului este şi ceea ce resimte analistul. Identificarea
empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţelege, dar pentru a cunoaşte
ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din
partea terapeutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a
propriilor trăiri legate de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului
presupune ca acesta să tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul
75
şedinţei. El trebuie însă să analizeze motivele pentru care acestea au

apărut într-un moment anume al şedinţei.
Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi
factori: gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; analizabilitatea
pacientului. Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează
tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obsesională,
isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de caracter
si tulburări psihosomatice. În ceea ce priveşte psihozele se poate utiliza
terapia psihanalitică cu o tehnică adaptată acestui gen de tulburări.
Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită
evoluţie a procesului terapeutic. În procesul terapeutic, pacientul va avea
tendinţa să repete moduri de comportament şi trăiri ce au la bază
conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin interpretare, poate
determina conştientizarea acestui conflict. În tratamentul nevrozelor
tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului terapeutic.
Este abandonat orice determinism în favoarea dimensiunii aleatorii, a
spontaneităţii. Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru că
permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se
acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar
elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Este esenţial modul în care se
constituie relaţia terapeutică şi identificarea de către terapeut a ceea ce se
„joacă” în această relaţie. cuprinde mai multe etape: crearea alianţei
terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia transferului negativ
şi a nevrozei de transfer, şi în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin
rezolvarea nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor, subiectul a acceptat
separarea obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se
pune, în intervenţia terapeutică pe capacităţile cognitive ale sale, pe
elaborarea interpretărilor propuse de terapeut.
În tratarea psihozelor şi stărilor limită este esenţial
contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care ar fi trebui să îl
primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său,
răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi cel
care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc,
ceea ce a determinat lacune în structurarea Eului. În acest mod, terapia va
restabili continuitatea psihică, pacientul intrând în relaţie şi având
experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să facă faţă trăirilor sale.
Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului negativ
încă de la început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru
a utiliza transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde
analiza asupra relaţiilor externe. M. Klein consideră că procesul
psihanalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar produce
76
distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această

distorsiune, obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de
realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi Supraeu cu aspectele lor bune
şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai puţin rigid sau mai
puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare. Indicaţia de terapie
psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau tulburărilor de tip borderline,
fie în cazul în care cererea pacientului este legată de evenimente de viaţă
dificil de surmontat, de tulburări de tip reactiv.
***
Tehnica psihanalitică a evoluat pe măsura acumulării experienţei

clinice şi dezvoltării bazelor teoretice. Iniţial, Freud considera că la baza
tulburărilor psihice ar sta o stare similară unei „intoxicări” a psihismului,
datorită nedescărcării tensiunilor, şi prin urmare, a acumulării acestora.
Obiectivul principal al terapiei era deci favorizarea descărcării acestor
tensiuni, prin exprimarea verbală a conflictelor psihice, facilitată de starea
de transă hipnotică şi de sugestiile date de medic. Experienţa terapeutică i-
a dovedit însă lui Freud că dispariţia simptomelor era temporară. El ajunge
la concluzia că este mai eficient ca pacientul să se exprime în stare de
veghe, spunând ceea ce îi vine în minte, prin asociaţie liberă. Se renunţă
astfel la hipnoză şi sugestie în favoarea unei noi tehnici pe care Freud o
numeşte iniţial psihoanaliză. Prin tratamentul psihanalitic se vizează nu
doar dispariţia simptomelor, ci o transformare a întregii personalităţi a
subiectului. Simpla dispariţie a simptomelor nu este sinonimă cu
vindecarea. Se consideră că simptomele nu reprezintă decât expresia
manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea acestuia în plan
conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de durată. Dacă acest
obiectiv nu este atins, deşi simptomele pot dispărea, va persista
capacitatea de a genera noi simptome. Prin tehnica asocierii libere, se
asigură restabilirea legăturii dintre elementele psihice separate prin
punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare şi, în final, descoperirea
unui lanţ cauzal inconştient. Schimbările determinate de o cură
psihanalitică nu se rezumă la vindecarea în sensul dispariţiei simptomelor,
ci la a-l apropia pe subiect de el însuşi, de a-l face să acţioneze mai liber,
să îşi descopere sau redescopere potenţialul creativ. Coordonatele
principale ale tehnicii psihanalitice sunt:
1. Cadrul
2. Asocierea liberă
3. Interpretarea
77
4. Rezistenţele
5. Transferul
6. Contratransferul
1. Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se

desfăşoare şedinţele de psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt
respectate pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale
subiectului. Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute),
frecvenţa lor, ora fixă de începere şi terminare a lor, atitudinea de
neutralitate binevoitoare a terapeutului. Psihanaliza presupune iniţial un
proces de cunoaştere a nevoilor interne ale pacientului, a tentativelor
acestuia de a le satisface, de cunoaştere a conflictelor emoţionale ale
pacientului şi modalităţile pe care subiectul le-a găsit pentru a le rezolva.
Este important ca Eul să fie suficient de autonom, adică de diferenţiat faţă
de Sine şi de Supraeu, astfel încât să poată îndeplini funcţiile de detaşare
şi observare a propriilor trăiri. Tehnica psihanalitică este astfel concepută
încât să permită obţinerea acestor informaţii. De aici, decurge frecvenţa
şedinţelor, de 3 sau 4 ori pe săptămână timp de 45 de minute. La Freud
durata unei şedinţe era de 50 de minute, iar experienţa a demonstrat că
durata necesară pentru ca procesul psihanalitic să fie eficient este în jur de
45 de minute. Şedinţele au deci o durată şi o frecvenţă strictă, odată
stabilit cadrul. Este nevoie de un anumit timp ca gândurile pacientului să
apară şi să poată fi exprimate, cu pauze şi divagări, este nevoie de un
anumit timp pentru a înţelege ce este dincolo de cuvinte şi a formula
interpretări. Durata fixă, cu alte cuvinte încheierea şedinţei după un
interval strict, îi dovedeşte pacientului că nu este privilegiat nici un
conţinut psihic în mod special. Şedinţa se opreşte fie că el tace sau
păstrează tăcerea, astfel încât acest final nu este legat de plăcerea sau
nemulţumirea terapeutului faţă de ceea ce pacientul exprimă. Acest fapt
atestă şi confirmă neutralitatea terapeutului. Modificările vor fi evitate,
pentru a nu da prilej pacientului să se exprime altfel decât prin cuvinte.
Din cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se
facă în mod regulat, pentru a evita orice sentiment de datorie şi orice altă
modalitate de exprimare faţă de terapeut, în afară de cea verbală.
Terapeutul poate astfel observa modul în care pacientul funcţionează,
poate ajunge să îl cunoască şi să îl înţeleagă pe pacient şi, de asemenea,
favorizează dezvoltarea unei reacţii emoţionale optime faţă de terapeut. O
bună cunoaştere a pacientului se referă la modul în care pacientul
reacţionează şi a reacţionat faţă de evenimentele esenţiale din viaţa sa, la
relaţiile semnificative pe care le-a dezvoltat. În cadru intră şi atitudinea
78
terapeutului, de „neutralitate binevoitoare” faţă de pacient. Neutralitatea

are rolul de a reduce cât mai mult posibil influenţa personalităţii şi
valorilor terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor
pacientului în scopul de a pune în evidenţă elementele psihice inconştiente
ale celui din urmă, realitatea sa psihică. Psihanaliza propriu-zisă
presupune ca pacientul să fi alungit pe divan astfel încât psihanalistul să
nu intre în câmpul său vizual. Avantajele acestei poziţii sunt că el va avea
o mai mare libertate în gândire şi exprimare, şi totodată, vor fi favorizate
proiecţiile conţinuturilor inconştiente asupra terapeutului şi cadrului,
regresia şi transferul.
2. Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient

a tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea
liberă poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un
anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asociative
care duc la complexele inconştiente ale pacientului. Este esenţial să nu
existe o selecţie voluntară a gândurilor, care ar fi expresia apărărilor
subiectului. Prin asociere liberă psihanalistul are acces la scopurile şi
fantasmele inconştiente ale pacientului şi i le relevă acestuia prin
interpretările pe care i le oferă. Tehnica asocierii libere are la origine
faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar putea-o
atribui conştient şi raţional, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăiri
complexe, în mare parte inconştiente, de modul în care personalitatea în
ansamblul ei s-a adaptat la diferite situaţii de viaţă şi de dificultăţile
apărute în relaţionare.
3. Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl

dă pacientului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe
pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul
interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile
inconştiente. Ceea ce este la suprafaţă trebuie interpretat înainte de a
interpreta conţinuturile mai profunde. Apărările se pot manifesta sub
formă de rezistenţe dacă terapeutul face interpretări inadecvate. Freud a
considerat iniţial rezistenţele drept obstacole în calea procesului
terapeutic. Ulterior a recunoscut însă în ele modalităţi de cunoaştere a
personalităţii subiectului, ele dându-ne indicii asupra apărărilor puse în
funcţiune de către subiect. Dacă apărările sunt rezolvate, se poate trece la
interpretări mai profunde. Însă, o interpretare profundă dată prea devreme
poate avea drept efect creşterea rezistenţelor şi blocarea travaliului analitic
sau îl poate face pe pacient să simtă că este presat de analist. Interpretarea
79
mai profundă se referă la conflictele neconştientizate ale pacientului,

oferindu-i astfel o imagine mai clară asupra personalităţii sale. Psihanaliza
nu mai vizează actualmente doar trecerea conţinuturilor inconştiente în
conştiinţă, ci are ca scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului
prin ridicarea apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi
Supraeului. În interpretare se abordează mai întâi diferitele afecte
implicate, ajutând pacientul să conştientizeze mai întâi conflictul
intrapsihic, abia apoi fantasmele sau tendinţele de care acesta se apără.
Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din
prezent, care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un
aspect important al curei analitice. Deseori, conflictele din trecut se
manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut.
Terapeutul trebuie să sesizeze acest fapt, să înţeleagă sentimentele actuale
ale pacientului şi, prin interpretări adecvate, să îl ajute să şi le exprime.
Abia apoi pacientul poate face o legătură cu evenimentele trecute. Dacă
interpretările se axează preponderent pe trecut, făcând abstracţie de trăirile
prezente şi de rezistenţele pacientului, există riscul ca pacientul să evite
tot ceea ce este dureros în viaţa sa actuală, precum şi ceea ce este
transferenţial, refugiindu-se în trecut. Nu orice resimte pacientul faţă de
analist şi psihanaliză este o repetare a trecutului. Conflictele actualizate în
timpul curei analitice pot reprezenta exprimarea unor nevoi interne legate
de evoluţia sa actuală. Interpretările legate de trecut pot avea rolul de a
reconstrui evoluţia sa din acea perioadă, de a îl face să înţeleagă din
perspectiva unui adult evenimentele pe care le-a trăit.
4. Freud a descris rezistenţele ca pe atitudini de opoziţie

ale pacientului faţă de interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini
pot deveni un obstacol dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi interpretate.
Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie
trecută cu vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa este rezultatul
punerii în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de
natură inconştientă. Din acest motiv, ea nu trebuie considerată ca o
opoziţie voită şi conştientă din partea pacientului, iar abordarea ei directă,
fără interpretare, este ineficientă, putând avea ca efect un blocaj în
procesul terapeutic. Iniţial Freud a încercat să îl facă pe pacient
depăşească rezistenţele prin insistenţă şi sugestie sau a considerat că ele
sunt doar un obstacol în calea terapiei, obstacol ce trebuie evitat. Ulterior
el a descoperit semnificaţia rezistenţei ca mecanism de apărare şi cale de
cunoaştere a mecanismelor inconştiente ce au dus la formarea
simptomelor. Ea şi-a căpătat astfel un rol în evoluţia procesului terapeutic.
Înainte de a aborda conţinuturile inconştiente, trebuie supuse interpretării
80
rezistenţele. Rezistenţele reprezintă un material esenţial ce trebuie supus

interpretării, descoperind astfel cauzele pentru care au apărut. Eul este cel
care pune în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea
conţinuturilor inconştiente. Orice manifestare poate fi indiciul unei
rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în trecut, lipsa oricărei
investiri afective a terapeutului ca şi o suprainvestire a acestuia,
plictiseala, trecerea la act. Analiza rezistenţelor este unul din aspectele
esenţiale ale procesului psihanalitic pentru că de lichidarea acestora
depinde evoluţia şi continuarea tratamentului. O rezistenţă nedetectată la
timp şi neinterpretată poate duce la întreruperea sau blocarea procesului
psihanalitic.
5. Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi

sentimente pe care subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se
actualizează dorinţele inconştiente, precum şi legăturile afective infantile
ale pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana
psihanalistului. Tendinţa de a transfera nu apare doar în situaţia
psihanalitică, ci ea se poate manifesta în orice situaţie de viaţă şi relaţie.
Cadrul psihanalitic este astfel conceput încât pacientul să aibă cât mai
puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale
astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre
conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Prin urmare, în
tehnica psihanalitică transferul este unul din principalele instrumente prin
care avem acces la inconştient. Ca atare, este esenţial ca transferul să fie
cât mai net pus în evidenţă şi utilizat sistematic. Transferul poate deveni
unul din obstacolele procesului terapeutic însă este totodată calea spre
vindecare, fiind după Freud, „terenul pe care trebuie obţinută victoria”
pentru că prin el se manifestă conflictele inconştiente din trecut. Pe
măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor
organiza în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis,
simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind legate doar de
persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Acesta reprezintă
motivul pentru care dispariţia simptomelor nu constituie un indiciu al
încheierii terapiei. Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă
împotriva simptomelor, locul unde ele pot fi învinse definitiv. Iniţial
psihanalistul este văzut şi resimţit ca fiind pe de o parte asemenea
persoanelor semnificative din trecutul pacientului, pe de altă parte este
văzut ca o persoană reală cu care se poate crea o alianţă terapeutică. În
finalul curei, când pacientul are o altă imagine de sine, îl vede pe terapeut
cu alţi ochi, ca fiind o persoană cu propria personalitate. Freud consideră
transferul şi în special organizarea manifestărilor transferenţiale în nevroză
81
de transfer, ca fiind punctul nodal al tratamentului psihanalitic. Nevroza

de transfer va concentra simptomele în cadrul psihanalizei, înlocuind
nevroza iniţială, vindecarea realizându-se prin rezolvarea nevrozei de
transfer. Este esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se
ajungă la nevroza infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai
mature de a rezolva conflictele inconştiente. Sarcina procesului
psihanalitic este de a realiza dezinvestirea realităţii psihice cu efecte
patogene, prin intermediul actualizării şi exteriorizării conflictelor legate
de cerinţele pulsionale în cadrul fenomenelor transferenţiale.
6. Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă

de pacient, la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de
reacţiile inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un
cadrul analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale, pe care
pacientul îl poate popula cu propria sa lume internă, conferindu-i un rol şi
analistului în această lume. Însă neutralitatea nu se referă şi la ceea ce
resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează afectiv la ceea ce
pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa, fantasme şi trăiri.
Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi
ceea ce resimte analistul, propriile sale trăiri, emoţii, vise suscitate de
acesta. Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţelege,
dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale
acestuia, este necesară din partea terapeutului o atitudine obiectivă de
observare şi analizare a propriilor trăiri legate de pacient. Atenţia liber
flotantă a analistului presupune ca acesta să tolereze gândurile şi
sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să analizeze
motivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei.
Iniţial, Freud a considerat, ca şi în cazul rezistenţelor, că trăirile analistului
sunt motiv de blocaj în procesul terapeutic. El considera că unul dintre
scopurile analizei personale a terapeutului ar fi dezvoltarea capacităţii
acestuia de a fi cât mai neutru, ca o oglindă faţă de trăirile pacientului.
Pentru o cură psihanalitică cât mai eficientă, care viza „purificarea
psihanalitică” a terapeutului, manifestările contratransferenţiale ar fi
trebuit să lipsească complet. Freud relevă totuşi că inconştientul
analistului reprezintă un instrument cu ajutorul căruia acesta ar putea
interpreta manifestările inconştientului celorlalţi. Acesta devine în tehnica
psihanalitică contemporană un principal instrument de cunoaştere şi o
bază în interpretările oferite pacientului. Atitudinea negativă faţă de
contratransfer ar avea ca efect o atitudine rigidă a terapeutului, o lipsă de
naturaleţe şi autenticitate a relaţiei. O serie de psihanalişti (Fenichel,
82
Heimann, Balint) au relevat laturile pozitive şi rolul semnificativ al

contratransferului în cura analitică.
Toate aceste elemente tehnice au drept finalitate o bună

înţelegere a dinamicii, topicii şi economiei psihice a pacientului, astfel
încât acesta să se simtă înţeles din punct de vedere emoţional.
Psihanalistul trebuie să dea dovadă de flexibilitate, ţinând cont de structura
psihică a pacientului, de caracteristicile şi limitele sale. El nu va lucra
identic cu toţi pacienţii săi, ci trebuie să adapteze elementele tehnice astfel
încât să se realizeze o alianţă terapeutică. Procesul psihanalitic evoluează
prin trecerea de la un insight la altul având ca rezultat o mai mare
conştientizare a propriilor dorinţe şi temeri. Va apărea astfel o schimbare
în economia psihică a pacientului, în raportul de forţe dintre diferitele
instanţe, el devenind mai tolerant faţă de dorinţele sale. Simultan se
produc şi schimbări în structura psihică a sa, prin scăderea rigidităţii
Supraeului şi a interdicţiilor impuse de acesta. Se va debloca în acest fel o
anumită cantitate de energie care va putea fi folosită în activităţi
adaptative. Fixaţiile vor fi depăşite, trecându-se la stadii de dezvoltare
afectivă mai avansate.
5.1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII LA TRATAMENTUL PSIHANALITIC

Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi
factori:
 gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor;
terapeutul trebuie să decidă dacă tratamentul psihanalitic este cel care
răspunde cel mai bine nevoilor pacientului, ţinând cont că este un
tratament de lungă durată necesitând între 3 şi 5 ani
 analizabilitatea pacientului, ceea ce depinde de
trăsăturile pacientului şi de modul în care acestea se pot adapta la cerinţele
pe care psihanaliza i le impune.
Sunt necesare mai multe întrevederi pentru a decide dacă aceste
două condiţii pot fi îndeplinite şi dacă vom aplica o terapie psihanalitică
sau psihanaliza propriu-zisă, sau vom indica o terapie scurtă, centrată pe
simptom.
Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează
tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obsesională,
isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de caracter
si tulburări psihosomatice. Tulburările de personalitate cum ar fi cea
impulsivă, perversiunile, tulburările de comportament, cazurile limită, se
pretează mai greu tehnicii psihanalitice şi indicaţia depinde de specificul
83
fiecărui caz în parte, mai exact de structura de personalitate a subiectului

mai degrabă decât de simptomatologie. În ceea ce priveşte psihozele se
poate utiliza terapia psihanalitică cu o tehnică adaptată acestui gen de
tulburări.
Punerea unui diagnostic definitiv poate necesita o perioadă mai
îndelungată. Astfel, o simptomatologie isterică poate disimula o patologie
latentă de tip psihotic la fel cum un comportament bizar poate masca o
structură isteroidă. Diagnosticul nu este însă decisiv în indicaţia de terapie.
Trebuie ţinut cont şi de resursele sanogene ale pacientului şi de
personalitatea pacientului.
În ceea ce priveşte capacitatea subiectului de a fi analizat aceasta
depinde de trăsăturile de caracter ale pacientului. El trebuie să poată tolera
regulile tratamentului şi să fie destul de motivat pentru a accepta durata
îndelungată a tratamentului şi tehnica propriu-zisă care nu presupune
abordarea directă a simptomelor. Din această cauză, problemele
superficiale, dorinţa familiei, recomandarea medicului, curiozitatea
ştiinţifică sau dorinţa de a avansa pe linie profesională nu constituie
motive temeinice pentru o terapie. Subiectul trebuie să fie în măsură să
asocieze liber, să accepte că problemele sale pot fi rezolvate printr-o mai
bună cunoaştere de sine. Capacitatea de a fi analizat depinde de
capacitatea Eului de a elabora tensiunea psihică, de calitatea
mecanismelor de apărare, de capacitatea de testare a realităţii, de gradul
de constituire a identităţii Eului. Sunt necesare, de asemenea, o anumită
capacitate de introspecţie, o anumită cooperare cu terapeutul. Pacientul
trebuie să fie capabil să îşi exprime trăirile, să verifice interpretările date
de terapeut înainte de a le interioriza.
Răspunsul pozitiv al subiectului la terapia psihanalitică depinde
de modul în care acesta percepe, gândeşte, comunică şi răspunde la
interpretări. Analistul îl ajută pe pacient să se înţeleagă, pornind de la ceea
ce acesta relatează, iar o mai bună cunoaştere de sine are drept efect
schimbări în personalitatea subiectului şi rezolvarea simptomelor.
Cura analitică este indicată în principal când, în urma anamnezei
se constată eşecul în atingerea nivelului de dezvoltare specific vârstei, de
exemplu, la adulţi, stadiul genital. Simptomele pot avea o cauză mai
profundă sau conflictul care le generează poate fi de suprafaţă. Există
simptome care sunt expresia normală a dezvoltării şi care se pot rezolva
prin consiliere terapeutică sau printr-o intervenţie terapeutică de scurtă
durată. Simptomele nevrotice care necesită psihanaliza au o cauză
inconştientă mai profundă şi sunt rezultatul unei întârzieri în dezvoltare
sau a unei regresii la stadiile anterioare de dezvoltare.
84
Categoriile diagnostice trebuie raportate la stadiile de dezvoltare

psihoafectivă. Astfel, nevrozele sunt rezultatul stagnării la stadiul anal sau
falic, existând însă obiecte oedipale stabile. Psihozele şi cazurile limită
sunt generate de stagnări la stadii precoce din dezvoltarea Eului, care au
drept efect dificultăţi la nivelul funcţiilor afective şi cognitive ale sale.
Dacă apar doar simptome singulare, cum ar fi dificultăţi în învăţare sau în
relaţionare, acestea pot presupune doar stagnări parţiale ce determină
anumite inhibiţii ale anumitor funcţii psihice.
În funcţie de categoria diagnostică şi de rezultatul evaluării
cauzei sale, se va stabili ce gen de terapie este indicat. Psihanaliza este
recomandată în cazul în care există obiecte oedipiene stabile şi pulsiunile
implicate în conflict sunt exprimate prin simptome destul de invalidante.
Pacientul trebuie să aibă o bună testare a realităţii şi o bună funcţionare a
Eului. În cazul psihozelor şi cazurilor limită, predomină conflictele
preoedipale, testarea realităţii este deficitară şi funcţionarea Eului este
afectată, astfel că o psihanaliză nu ar fi potrivită, ci o terapie psihanalitică
care are ca scop întărirea Eului şi reconstruirea funcţiilor deficitare ale
acestuia. În analiza adulţilor descoperim moduri de gândire infantile ce
sunt înlăturate, comportamentul devenind mai adaptat, subiectul reuşind să
găsească soluţii mai puţin patologice şi invalidante la conflictele sale
intrapsihice. Eul devine mai autonom, iar apărările sunt mai puţin rigide.
Subiectul va deveni mai tolerant cu propriile dorinţe şi tendinţe.
Rolul analistului este de a stabili şi menţine cadrul psihanalitic,
de a asculta asociaţiile pacientului, de a observa comportamentul acestuia,
precum şi propriile sale reacţii, în special pe cele emoţionale, faţă de
pacient.
Simptomele nu sunt abordate în mod direct, nu sunt supuse
analizei şi interpretărilor din partea terapeutului. Sensul lor va apărea în
momentul în care conflictul care le generează se manifestă în relaţia cu
analistul şi abia în acest moment pot fi abordate.
În cele ce urmează vom studia caracteristicile demersului
psihanalitic în funcţie de patologia abordată.
5.2. PROCESUL PSIHANALITIC
Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evoluţie a

procesului terapeutic. Modalitatea principală de intervenţie a
psihanalistului o reprezintă interpretarea. Pentru ca acţiunea acesteia să
fie de maximă eficienţă este necesar să fie respectate toate elementele ce
ţin de cadru. Rolul interpretării este complex, ea permiţând atât stabilirea
conexiunii între elemente psihice până atunci separate de refulare, cât şi
85
dezvoltarea unor aspecte psihice blocate de procesul patogen. În procesul

terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete moduri de comportament şi
trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin
interpretare, poate determina conştientizarea acestui conflict de către
pacient. Acesta va putea să decidă dacă conflictul mai este de actualitate şi
să găsească o soluţionare mai matură a sa. Prin urmare, scopul curei se
referă la un proces de transformare a modului de gândire al pacientului.
Acesta va învăţa să înţeleagă că tot ceea ce se întâmplă în exterior este
mediat de propriul psihism, aici aflându-se sursa trăirilor sale. Psihanaliza
nu vizează deci suprimarea directă a simptomului sau a conflictului prin
atitudini autoritare, compătimitoare sau moralizatoare, ci îl solicită pe
pacient să coopereze pentru a înţelege propria funcţionare psihică.
5.2.1. Tratamentul nevrozelor
Nevrozele sunt generate de regresia la punctele de fixaţie ale

libidoului, ceea ce are drept consecinţă un blocaj al unei părţi a energiei
psihice. Această regresie apare în momentele în care realitatea externă nu
mai permite un anumit grad de satisfacţie libidinală. În tratamentul
psihanalitic se încearcă aducerea în conştient a acestor pulsiuni refulate,
însă forţele care au determinat refularea se fac simţite ca rezistenţe.
Tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului terapeutic.
Este abandonat orice determinism în favoarea dimensiunii aleatorii.
Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru că permite respectarea
ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se acomodeze cu cadrul
terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar elaborării unui adevăr
descoperit şi înţeles. Acest timp depinde de personalitatea fiecăruia, de
apărările active şi de profunzimea conflictului de care este legat. Este
esenţial modul în care se constituie relaţia terapeutică şi identificarea de
către terapeut a ceea ce se „joacă” în această relaţie. Dincolo de cererea
manifestă de terapie, există o cerere inconştientă care se leagă de
conflictele intrapsihice nerezolvate ale subiectului şi care au efect
inhibitor asupra dezvoltării psihice ale acestuia.
De exemplu, o persoană poate cere o terapie pentru simptome ce

intră în sfera agorafobiei, însă inconştient, poate fi vorba despre nevoia sa
de aprobare din partea celuilalt pentru a îşi trăi libertatea şi de nevoia a
învăţa cum să trăiască această libertate.
Odată identificată de către terapeut, această cerere va fi pusă în

cuvinte la momentul oportun, verbalizată, ceea ce are multiple
86
semnificaţii în procesul terapeutic. În primul rând rostirea de către

terapeut a dorinţei inconştiente a pacientului semnifică faptul că acesta
este capabil să înţeleagă nevoile acestuia şi că îi recunoaşte acestuia
dreptul la satisfacere. În al doilea rând, subiectul primeşte pentru prima
dată un alt tip de răspuns la dorinţa sa inconştientă, răspuns bazat pe
autenticitate dat fiind că terapeutul îşi menţine neutralitatea, fapt de natură
să favorizeze schimbarea. În al treilea rând psihanalistul are în vedere
faptul că este vorba de un conflict între forţele psihice ale pacientului
astfel că nu are sens să propună soluţii, ci să aducă în plan conştient forţele
ce intră în conflict.
De exemplu, la un anumit nivel al procesului terapeutic pacientul

poate ajunge să exprime sentimentele de teamă faţă de o posibilă reuşită,
de altfel dorită cu tărie. Atitudinea terapeutului va fi neutră, fără a îl
încuraja sau descuraja, punând în evidenţă existenţa simultană a dorinţei
şi a anxietăţii în faţa satisfacerii acesteia şi căutând sursa acestei
atitudinii ambivalente patogene a pacientului.
Se vizează crearea condiţiilor favorabile pentru ca pacientul să

dezvolte transferul asupra psihanalistului.
La obsesional, izolarea unor idei, comportamente cu o anumită
semnificaţie, astfel încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul
contextului psihic de care sunt legate. De aici dificultatea pe care o
resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale în tratamentul
psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele
rezistenţe la psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a fi
asociate cu afecte sau alte trăiri, apărând vidul emoţional unul din
principalele obstacole în tratarea nevrozei obsesionale.
Există un model teoretic ideal al procesului psihanalitic, care va
fi atins mai mult sau mai puţin în funcţie de caracteristicile Eului, prezenţa
nucleului psihotic, contratransferul terapeutului şi relaţia pacient terapeut
care se stabileşte.
Modelul curei, pus la punct de Freud, se referă la tratarea
tulburărilor nevrotice, a inhibiţiilor, a nevrozelor reactive sau a
caracterelor nevrotice. Tratamentul cuprinde mai multe etape: crearea
alianţei terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia transferului
negativ şi a nevrozei de transfer, şi în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei
prin rezolvarea nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor, subiectul a
acceptat separarea obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar
accentul se pune, în intervenţia terapeutică pe capacităţile cognitive ale
sale, pe elaborarea de către subiect a interpretărilor propuse de terapeut.
87
Identificarea primară face ca pacientul să se identifice cu analistul, aşa

cum îl percepe la un moment dat. Interpretarea poate fi asimilată, existând
un schimb cu analistul.
5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită
Ideea de a explora nucleul psihotic al personalităţii apare la

Ferenczi, fiind preluată de Melanie Klein şi aplicată în tratarea psihozelor
şi stărilor limită. În cura psihotică, după cum descrie Green, este esenţial
contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care ar fi trebui să îl
primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său,
răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi cel
care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc,
ceea ce a determinat lacune în structurarea Eului. În acest mod, terapia va
restabili continuitatea psihică, pacientul intrând în relaţie şi având
experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să facă faţă trăirilor sale.
Psihoticul este incapabil să diferenţieze între sine şi obiect, între realitate
şi identificare proiectivă, iar analistul trebuie să îi redea Eului această
capacitate. Contratransferul va fi folosit în această relaţie pentru a detecta
reprezentările capabile să dea formă la ceea ce până atunci nu a fost gândit
pentru că aparţinea unei perioade arhaice. Pornind de aici se va realiza o
construcţie interpretativă ce pune în formă şi articulează la situaţia actuală
această perioadă arhaică în care obiectul primar investit, dar care nu este
reprezentat încă ca atare, a antrenat, prin dispariţia sa, dezinvestirea
funcţiilor senzorio-motorii ale subiectului. După Kohut, empatia
analistului îi va permite subiectului să înlocuiască experienţa de fuziune
cu obiectul selfului primar, cu o experienţă de rezonanţă empatică cu
obiectul selfului reprezentat de analist. Kernberg recomandă, în cura cu
psihoticii, analiza transferului negativ încă de la început, pentru a putea
crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza transferul pentru
menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor
externe. M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze
clivajul şi proiecţia care ar produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe
măsură ce se reduce această distorsiune, obiectele vor fi percepute mai
adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi
Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin
sever, mai puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de
idealizare.
În terapia psihozelor, obiectul este resimţit ca fiind fie intruziv, fie absent,
în ambele cazuri frustrant. Subiectul este incapabil să elaboreze pierderea,
iar afectul invadează relaţia terapeutică împiedicând elaborarea. Pacientul
88
îl percepe pe celălalt ca fiind asemănător lui, în funcţie de tipul de

investire la care a fost supus individul în momentul în care a avut acces la
reprezentare. De aici rezultă organizarea sa psihică, adică tipul de obiect
intern, permanenţa acestuia şi tipul relaţiilor de obiect. Procesul de gândire
este perturbat, analistul va fi perceput ca absent, ostil, enigmatic sau
intruziv. Pacientul nu se manifestă prin gândire ci prin afecte sau
comportament, trezind în analist sentimente de neputinţă, furie,
culpabilitate. Ceea ce resimte analistul în contratransfer este ceea ce
trebuie să fi simţit pacientul din partea obiectului primar. Procesul
terapeutic presupune aceleaşi elemente ca la în terapia nevrozelor:
recunoaşterea fenomenelor ce repetă trecutul pentru a putea trece apoi la
aici şi acum, la ceea ce se întâmplă între analist şi pacient. Abordarea
freudiană a psihozelor are la bază problematica narcisică şi anume lipsa de
investire a Eului în relaţia cu lumea şi cu sine însuşi. Abordarea kleiniană
se referă la regresia la faza schizo-paranoidă sau depresivă. Actualmente
se pune accentul în cura psihanalitică a psihoticilor pe rolul pe care îl
joacă celălalt, succesul depinzând, după Bion, de capacitatea de a conţine
a terapeutului şi de capacitatea sa de a se elibera de identificările
proiective ale pacientului. Winnicott subliniază faptul că terapeutul trebuie
să fie perceput ca obiect în finalul curei, deci să îl facă pe pacient să se
desprindă din relaţia fuzională cu obiectul primar.
Cura psihanalitică cu psihoticii se recomandă în următoarele
condiţii :
 subiectul să fie capabil de o anumită relaţie cu celălalt,
dincolo de faptul că el îşi refuză relaţia pentru că se
simte terifiat
 subiectul să fie capabil să tolereze şi să comunice un
minim de trăiri
 să existe cere din partea pacientului.
Cadrul tratamentului psihanalitic al psihoticilor presupune o serie
de condiţii specifice:
 fermitate în durata şi ritmul şedinţelor
 întreruperea terapiei dacă starea pacientului se agravează
 evitarea oricărei gratificări, chiar dacă pacientul va trăi
acest fapt ca fiind foarte violent şi intruziv
 menţinerea continuităţii cadrului, ceea ce va reprezenta
pentru pacient o experienţă nouă.
Scopul tratamentului este de a stabili un minim de coerenţă în
relaţia cu ceilalţi şi cu realitatea, relaţie trăită de pacient ca fiind terifiantă
şi indescifrabilă. Terapeutul va conferi semnificaţii evenimentelor şi
reacţiilor celorlalţi, va confirma normalitatea anumitor reacţii şi senzaţii
89
ale subiectului, ceea ce va constitui o referinţă pentru a diferenţia trecutul

de prezent, fantasma de realitate. Se va stabili astfel un raport al
subiectului cu obiectul care nu este de supunere, pe baza căruia vor fi
reconstituite relaţiile cauzale care stau la baza realităţii. Regresând la faza
schizo-paranoidă, pacientul va trăi relaţia cu terapeutul ca pe o relaţie cu
un obiect fascinant şi terifiant. Terapeutul va trebui să analizeze ceea ce
pacientul proiectează asupra sa, propriile pulsiuni, părţile clivate ale Eului.
Analiza se va face prin alianţă cu partea sănătoasă a Eului fără de care
înţelegerea mecanismului şi detaşarea de simptom nu va fi posibilă.
Astfel, această parte sănătoasă devine cu timpul capabilă să integreze în
sine aspectul perturbat al funcţionării mentale ce apare în cură hic et nunc.
Kernberg susţine însă că interpretarea mecanismelor primitive de apărare,
deşi în cazul cazurilor limită tinde să întărească funcţionarea Eului, în
cazul psihozelor va avea ca efect o mai mare dezorganizare şi regresie.
Bion pune accentul pe comunicarea nonverbală, pe schimbul simbolic
inconştient dintre pacient şi terapeut. Klein consideră că interpretarea
sistematică a fenomenelor de trecere la act, proiecţie, introiecţie,
fuzionare, depăşind neutralitatea specifică precum şi poziţia interpretativă.
Pacientul trebuie să primească confirmarea că reacţiile celuilalt sunt
previzibile şi comprehensibile, astfel încât să poată depăşi angoasa şi
agresivitatea. Tăcerea terapeutului va fi trăită ca dispreţuitoare, sau îi
poate da pacientului sentimentul că acesta este depăşit. Searles pune
accentul pe contratransferul terapeutului, el având rolul de a îl ajuta să
identifice mesajele cu dublu sens, sentimentele de ură iubire, respingere şi
teamă. De asemenea pacientul trebuie să regăsească capacitatea de a se
juca, de a simboliza.
În ambele modele de tratament esenţial este însă travaliul asupra
economiei psihice, anume modificarea investiţiei psihice pe care pacientul
a făcut-o dincolo de orice reprezentare şi comunicare cu celălalt. Atât în
cura nevrozelor cât şi în cea a psihozelor predomină relaţia cu obiectul,
ambele fiind fondate pe relaţia cu obiectul primar în faza preobiectală, atât
în planul identificării cât şi în cel al investirii obiectului
Psihoterapia psihanalitică nu permite structurarea nevrozei de transfer,
analiza susţinută a rezistenţelor şi reducerea completă a conflictului.
Regresia şi fantasmarea nu sunt favorizate de cadrul psihanalitic. Relaţia
terapeutică se menţine la un nivel de suprafaţă, fiind centrată pe prezent, şi
pe relaţiile exterioare analizei. Nu se pune accent pe asocierea liberă, iar
terapeutul îşi asumă rolul de figură pozitivă care asigură, de reparare
narcisică, existând nevoia pacientului de contact vizual cu analistul.
Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau
tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în care cererea pacientului este
90
legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de tulburări de tip

reactiv. În primul caz, pacientul nu face diferenţa între sine şi celălalt,
afectul implicat în conflictul psihic este debordant, iar pacientul are
capacitatea de simbolizare insuficient dezvoltată. Psihanalistul va trebuie
să utilizeze trăirile sale contratransferenţiale pentru a înţelege conflictul şi
a răspunde adecvat. Aspectele cele mai arhaice ale relaţiei cu celălalt vor
fi actualizate în cursul procesului terapeutic, în scopul de a se realiza o
organizare psihică în care să nu predomine pulsiunea de moarte şi
dezorganizarea. Terapeutul va detecta şi interpreta negarea şi proiecţia
ajutându-l astfel pe pacient să surmonteze sentimentul de abandon. Se va
construi astfel un sentiment de încredere reciprocă determinat de
atitudinea terapeutului, bazată pe transgresarea ambivalenţei, pe
permanenţa obiectului bun, crearea spaţiului tranziţional. Pornind de aici
va apărea sentimentul de sine, dimensiunea ludică, restructurarea
narcisismului şi reorganizarea investirilor şi contrainvestirilor. Ulterior va
ava loc asumarea autonomiei şi identităţii sexuale şi renunţarea la poziţia
de obiect sexual al părinţilor. Aceste transformări în personalitatea
subiectului pot să apară după un timp mai lung sau mai scurt de fetişizare
a terapeutului, idealizat şi considerat garant narcisic al său.
Actualmente, manifestările psihoticilor au devenit
comprehensibile şi li se găseşte un sens şi o logică proprie. Dincolo de
aparenţa de discordanţă se poate stabili o relaţie autentică. În afară de
psihoterapia de tip psihanalitic, se poate aplica terapia de familie,
psihodrama, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a tulburării. Apărările
specifice psihozelor sunt: clivajul, dezinvestirea, negarea, proiecţia,
percepţia delirantă a realităţii. Acestea reprezintă rezultatul apărării faţă
de angoasa de aneantizare, în condiţiile absenţei capacităţii de simbolizare
şi a eşecului refulării.
În terapiile scurte de alt tip, este folosit transferul pozitiv, fiind
ocolite afectele negative prin sugestie şi prin întărirea apărărilor şi
reasigurarea Eului astfel încât să fie înăbuşit conflictul psihic prin
favorizarea fie a forţelor inhibitoare, fie a celor ce favorizează
satisfacerea.
În cazul caracterelor nevrotice, cererea de terapie depinde de suferinţa
resimţită de subiect în relaţie, de cererea pacientului şi posibilitatea sa de a
dezvolta transfer în relaţia terapeutică.
1. Definiţi cadrul psihanalitic.

2. Argumentaţi importanţa contratransferului.
91
3. Indicaţii pentru tratamentul psihanalitic.

4. Rolul psihoterapiei psihanalitice în tratamentul psihozelor.
1. S. Freud – Nevroza la copil, Editura Trei, 2000

2. S. Freud – Inhibiţie, simptom, angoasă, în Inhibiţie, simptom,
angoasă, Editura Trei, 2000
3. S. Freud – Transferul în Introducere în psihanaliză, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990
4. S. Freud – Terapia psihanalitică în Introducere în psihanaliză,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1990
5. Marie Cardinal – Cuvinte care eliberează, Editura Trei, 2003
6. H. Thomä, H. Kächele – Mijloace, căi, obiective în Tratat de
psihanaliză contemporană, vol II, Editura Trei, 1999
92
SCURT DICŢIONAR
Act ratat – acţiune a subiectului al cărei scop urmărit conştient

nu este atins, aparent din cauza neatenţiei sau întâmplării. Actul ratat
reprezintă, ca şi visele şi simptomul nevrotic o formaţiune de compromis
între dorinţele inconştiente ale subiectului şi instanţele care le interzic.
Ambivalenţă - manifestarea de către subiect a unor sentimente şi
atitudini opuse, pozitive şi negative, faţă de acelaşi obiect
Angoasă – termen ce desemnează o stare de anxietate, de panică
generată de faptul că subiectul este invadat de un aflux de excitaţii ce
depăşesc capacitatea sa de elaborare. Această stare poate fi însoţită şi de
reacţii somatice ca tahicardie, transpiraţii, senzaţie de sufocare etc.
Asociere liberă – metodă specifică tratamentului psihanalitic
care constă în exprimarea de către subiect a oricăror gânduri care îi vin în
minte spontan sau legate de o anumită reprezentare, un anumit cuvânt, vis,
simptom etc.
Atenţie liber flotantă – element ce ţine de tehnica psihanalitică
şi care se referă la modul în care analistul se raportează la discursul
pacientului. Acest mod de ascultare presupune ca analistul să lase deoparte
orice elemente ce ţin atât de propria subiectivitate: valori proprii, alegeri
personale, prejudecăţi, cât şi de experienţa practică şi cunoştinţele
teoretice acumulate. Nu trebuie acordată o atenţie specială nici unui
element din discursul pacientului. Elementele încărcate de afect, care ţin
de conflictele inconştiente ale acestuia, relevându-se pe baza asocierilor
sale libere. Astfel, va fi favorizată comunicarea de la inconştient la
inconştient.
Autoerotism – faza precoce din dezvoltarea psihoafectivă a
copilului în care subiectul obţine satisfacerea prin propriul său corp, fără
raportarea la o altă persoană. Din punct de vedere pulsional, satisfacerea
se obţine prin activarea unei pulsiuni parţiale specifică zonei erogene
active în funcţie de stadiul de dezvoltare în care se află subiectul.
Bisexualitate – prezenţa simultan, atât a tendinţelor sexuale
masculine cât şi a celor feminine la nivel inconştient. Ea reprezintă o
etapă în dezvoltarea oricărui individ normal, generează conflicte legate de
diferenţa dintre sexe ce trebuie depăşite pentru ca subiectul să fie capabil
să îşi asume propriul sex.
Clivaj – se referă la separarea obiectului în două entităţi opuse
care coexistă la nivelul psihismului, obiect bun şi obiect rău. Obiectul va fi
perceput fie ca fiind exclusiv bun, fie ca fiind exclusiv rău. Individul nu
93
SCURT DICŢIONAR
poate percepe coexistenţa ambelor aspecte simultan la nivelul obiectului.

Clivajul este caracteristic unui mod de funcţionare psihică specific poziţiei
paranoid-schizoide, reprezentând un mod de apărare faţă de angoasa din
acest stadiu.
Compulsie – tendinţa, imposibil de reprimat, de a efectua un
anumit act sau o succesiune de acte sau de a rula în minte o succesiune de
idei. Actele sau ideile compulsive apar ca o încercare de a diminua
angoasa, subiectul simţindu-se însă constrâns de o forţă interioară să
acţioneze sau să gândească astfel. Ca simptom, compulsia este
caracteristică nevrozei obsesionale.
Condensare – proces primar, specific funcţionării nivelului
inconştient al psihismului prin care o anumită reprezentare exprimă mai
multe lanţuri asociative de reprezentări, fiind astfel investită cu energiile
specifice reprezentărilor respective. Energiile acestea vor fi condensate în
această unică reprezentare.
Conflict psihic – interacţiunea dintre tendinţe interne opuse ca
scop. Conflicte pot apărea între diferitele instanţe psihice, între pulsiuni,
între dorinţe şi interdicţii şi pot conştiente sau inconştiente.
Contrainvestire – investirea cu energie psihică a anumitor
reprezentări care se opun conştientizării dorinţelor inconştiente. Acest
proces este legat de procesul refulării în sensul că menţinerea în
inconştient a unei reprezentări refulate se realizează prin deplasarea
energiei psihice specifice reprezentării respective asupra unei reprezentări
care să se opună trecerii în conştiinţă a reprezentării refulate.
Contratransfer – sentimentele, atitudinile pe care analistul le
manifestă faţă de pacient şi faţă de transferul acestuia şi care au la bază
reacţii de natură inconştientă. Iniţial tehnica psihanalitică presupunea
reducerea până la anulare a manifestărilor contratransferenţiale,
actualmente însă se consideră că ele sunt un instrument esenţial în
sondarea inconştientului pacientului, comunicarea de la inconştient la
inconştient fiind de fapt singura comunicare autentică.
Conţinut latent – semnificaţiile inconştiente ale viselor,
simptomelor, la care se ajunge prin interpretarea pe baza asocierilor libere
ale subiectului. Conţinutul latent se referă la dorinţe, tendinţe refulate.
Conversie – exprimarea unui conflict ce aparţine psihismului în
plan somatic, prin simptome motorii sau senzoriale. Acest proces are loc
prin transformarea energiei psihice în energie a proceselor somatice.
Conversia reprezintă mecanismul specific formării simptomelor în isterie.
Deplasare – proces primar, specific funcţionării nivelului
inconştient, prin care energia psihică ataşată unei reprezentări este
94
transferată unei alte reprezentări. Pentru a avea loc acest proces este
necesar ca cele două reprezentări să fie legate printr-un lanţ asociativ.
Dezinvestire – mecanism prin care energia psihică ataşată unei
reprezentări este separată de aceasta. Acest mecanism ţine de latura
economică a funcţionării psihice. Este prezent în special în cadrul
refulării, proces prin care reprezentarea este împinsă în inconştient iar
energia psihică este detaşată de aceasta.
Dinamic – mod de descriere a funcţionării psihismului, specific
psihanalizei, conform căruia fenomenele psihice presupun o anumită
evoluţie temporală, fiind rezultatul interacţiunilor dintre forţe psihice de
diferite intensităţi şi orientări, forţe ce pot intra in conflict sau se pot
compune având acelaşi sens. Aceste forţe, precum şi interacţiunea dintre
ele pot fi conştiente sau inconştiente.
Economic - mod de descriere a funcţionării psihismului, specific
psihanalizei, conform căruia orice fenomen psihic presupune o dimensiune
energetică, mai exact o deplasare de energie psihică şi o creştere sau
diminuare a acesteia. Forţele psihice, ce stau la baza fenomenelor psihice
conform perspectivei dinamice, sunt caracterizate de o anumită cantitate
de energie psihică, care poate creşte sau se poate diminua.
Elaborare psihică – proces prin care aparatul psihic integrează
excitaţiile ce apar din surse interne sau externe, prin conectarea lor la
lanţurile asociative existente. Acest proces are ca scop menţinerea
tensiunii psihice la un nivel constant, pentru a preveni acumularea de
excitaţii ce poate avea un efect patogen.
Energie legată – stare în care se află energia psihică în procesele
secundare, care caracterizează funcţionarea psihică la nivel conştient.
Energia nu se poate descărca liber, ci doar legându-se de o anumită
reprezentare, astfel încât satisfacerea este amânată şi controlată.
Energie liberă – stare în care se află energia psihică în procesele
primare, care caracterizează funcţionarea psihică la nivel inconştient.
Energia este numită liberă deoarece ea circulă fără a se ataşa vreunei
reprezentări anume, folosindu-se de orice reprezentare pentru a se
descărca.
Eu ideal – structură psihică ce intră în componenţa Supraeului,
care conţine exigenţe ce ţin de idealul de atotputernicie narcisică. Este în
mare parte inconştient şi îşi are originile în narcisismul infantil.
Fantasmă – reprezentare care simbolizează satisfacerea unei
dorinţe mai mult sau mai puţin conştiente, sub o forma mai mult sau mai
puţin deformată de mecanismele de apărare.
Fixaţie – reprezintă atât ataşarea libidoului de anumite persoane
sau imagouri, precum şi persistenţa la nivel psihic a unui mod de
95
SCURT DICŢIONAR
funcţionare specific unuia dintre stadiile de dezvoltare psihoafectivă.

Fixaţia poate fi manifestă sau latentă, ca potenţial ce poate fi activat.
Forcludere – mecanism de apărare care constă în respingerea
conţinuturilor psihice inacceptabile pentru Eu în afara psihismului şi
proiectarea lor asupra realităţii externe. Acest mecanism stă la baza
genezei tulburărilor de tip psihotic, a fenomenelor halucinatorii. Termenul
este introdus de Jacques Lacan pornind de la mecanismul de respingere a
realităţii pe care Freud îl descrie în legătură cu psihozele. Este un
mecanism opus refulării, în sensul că reprezentările inacceptabile pentru
Eu nu sunt împinse în inconştient ca în cazul refulării, ci sunt suprimate
din psihism, subiectul având certitudinea că vin din exterior. Realitatea va
fi astfel percepută delirant, iar conţinutul psihic va fi perceput ca venind
din realitate.
Formare de simptom – proces prin care, în urma unei succesiuni
de fenomene ce ţin de dinamica şi economia psihică, apar manifestări
psihice de tipul simptomului nevrotic ce pot duce la instituirea nevrozei.
Există o serie de factori care joacă un rol în forma simptomului: factori
economici constituţionali, factori ce ţin de realitate, cu frustrările pe care
aceasta le impune, factori ce ţin de apărările specifice fiecărui individ şi
de punctele de fixaţie în dezvoltarea psihoafectivă.
Frustrare – refuzul satisfacerii pulsionale din motive obiective
sau subiective. Frustrarea apare în absenţa gratificării pulsionale, mai
exact în absenţa descărcări tensiunii generate de actualizarea unei nevoi.
Cauzele frustrării pot fi externe, şi anume absenţa obiectului care
corespunde nevoii actualizate, sau interne, interzicerea de către exigenţele
interne a satisfacerii respective. Frustrarea reprezintă unul din factorii care
contribuie la instalarea tulburărilor nevrotice.
Idealul Eului – structură psihică ce intră în componenţa
Supraeului, care se referă la modele interiorizate, preluate din idealurile
colective la care subiectul se raportează permanent, mai mult sau mai
puţin conştient.
Instanţă – termen ce defineşte elemente ce intră în structura
aparatului psihic. Freud consideră că aparatul psihic este constituit din trei
instanţe: Sinele, Eul şi Supraeul. Termenul este introdus de Freud în
Interpretarea visului în comparaţie cu tribunalele care judecă ceea ce este
sau nu acceptabil.
Introiecţie – transferarea simbolică, la nivel psihic a

informaţiilor (obiecte, calităţi şi comportamente specifice obiectelor) din
exterior în interiorul psihismului.
96
Investire – ataşarea unei anumite cantităţi de energie psihică de

un element din cadrul psihismului, reprezentare sau structură psihică. Este
un termen ce ţine de economia psihică, dinamica investirilor şi
dezinvestirilor precum şi circulaţia energiei psihice între reprezentări stând
la baza fenomenelor psihice.
Libido, energie libidinală – energie psihică generată de
pulsiunile sexuale, corespondentul în psihism a energiei sexuale somatice.
Iniţial Freud diferenţia libidoul de energia specifică pulsiunilor ce vizează
autoconservarea. Ulterior el a considerat că şi pulsiunile de autoconservare
ar fi de natură libidinală. Libidoul devine astfel energia psihică specifică
pulsiunii de viaţă, opunându-se destrudoului, energia psihică specifică
pulsiunii de moarte.
Limită, caz limită, structură limită – tulburare psihică
caracterizată de simptome cu aspect nevrotic, care însă maschează
structuri de tip psihotic. Tulburarea se situează la limita dintre nevroză şi
psihoză şi poate cuprinde ş manifestări de tip psihopat, pervers,
delincvent.
Masochism – stare în care subiectul îşi obţine satisfacţia prin
intermediul suferinţei. Această stare poate fi regăsită fie în cadrul
perversiunilor sexuale, fie într-o formă desexualizată în care subiectul
caută inconştient să se pedepsească. Freud vorbeşte de asemenea despre
masochism primar, o stare iniţială în care pulsiunea de viaţă este legată de
pulsiunea de moarte, ele fiind dirijate asupra subiectului.
Mecanisme de apărare – diferite tipuri de procese psihice care
au ca scop menţinerea unui echilibru în economia psihică a individului.
Aceste procese psihice acţionează inconştient şi sunt utilizate de Eu pentru
a înlătura starea de tensiune psihică. Tipul de apărare utilizat la un
moment dat de un subiect depinde de stadiul de dezvoltare psihoafectivă la
care există fixaţie. Principalele tipuri de apărare sunt: refularea, regresia,
formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, proiecţia,
introiecţia, întoarcerea asupra propriei persoane, transformarea în contrar,
sublimarea.
Metoda cathartică – metodă folosită de Freud la începutul
practicii sale terapeutice, care avea ca scop ca subiectul să îşi
reamintească şi să retrăiască afecte provocate de evenimente traumatice
prin care a trecut, afecte care nu au fost descărcate la momentul respectiv,
devenind astfel patogen. Freud considera că se realizează astfel o curăţire
a psihicului (catharsis).
Narcisism – etapă precoce din dezvoltarea psihoafectivă a
copilului, în care întreaga energie libidinală este investită asupra propriei
persoane. În această etapă, copilul nu poate lega libidoul de realitatea
97
SCURT DICŢIONAR
externă şi de obiecte, deoarece el nu poate face diferenţa între sine şi

lumea externă. Freud vorbeşte şi despre o stare de narcisism secundar,
stare în care subiectul regresează la narcisismul secundar prin retragerea
asupra Eului a libidoului investit în obiecte.
Neutralitate – atitudine specifică analistului prin care acesta nu
trebuie, în ascultarea discursului pacientului, să se lase influenţat de
valorile personale, de consideraţiile teoretice sau de experienţa sa clinică.
Astfel, descifrarea semnificaţiei inconştiente ale celor relatate de pacient
va fi autentică şi va duce la dezvăluirea conflictului ce stă la baza
nevrozei. Neutralitatea se referă şi la atitudinea psihanalistului faţă de
reacţiile transferenţiale ale pacientului cărora nu trebuie să le răspundă în
plan conştient ci să favorizeze integrarea lor în nevroza de transfer pentru
a putea fi rezolvate.
Nevroză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul
că subiectul este conştient că are o serie de simptome, mai mult sau mai
puţin invalidante şi încearcă să depăşească starea în care se află. Geneza
acestui tip de tulburare constă în conflictele psihice din copilărie care au
dus la apariţia unui compromis patogen între dorinţă şi interzicerea ei.
Nevrozele sunt de mai multe tipuri: nevroză isterică, nevroză fobică,
nevroză obsesională.
Nevroză actuală – tip de nevroză de care Freud vorbeşte în
prima parte a teoriei sale asupra tulburărilor psihice. Pentru prima dată
acest termen apare în 1898 în Sexualitatea în etiologia nevrozelor, ca opus
psihonevrozelor. Freud considera că, spre deosebire de psihonevroze,
nevroza actuală nu îşi are originea în conflictele infantile, ci în acumularea
de excitaţii de origine sexuală în urma frustrărilor la care individul este
supus în prezent în ceea ce priveşte satisfacţia sexuală. Aceste excitaţii se
vor descărca direct pe cale somatică, fără mediere psihică. Manifestările
simptomatice sunt de ordin somatic: fatigabilitate, diferite algii, insomnie.
În această categorie Freud includea nevroza de angoasă, neurastenia şi
ipohondria. În perioada contemporană această categorie nosografică nu
mai este luată în considerare, fiind înlocuită de tulburările psihosomatice.
Nevroză de angoasă – tulburare nevrotică, pe care Freud a
descris-o în categoria nevrozelor actuale, al cărei specific consta în
predominarea angoasei, fie sub forma a ceea ce numim astăzi anxietate
generalizată, fie sub forma atacurilor de panică.
Nevroză de caracter – tulburare de tip nevrotic al cărei specific
constă în trăsături de caracter sau organizare de tip patologic a
personalităţii. Această nevroză nu se manifestă prin simptome faţă de care
subiectul se detaşează resimţindu-le ca străine de personalitatea sa, Eul
fiind în acord cu comportamentele patologice. Apărarea faţă de conflictul
98
inconştient nu se va manifesta în simptome nevrotice, ci prin trăsături de

caracter, mecanismul de apărare predilect fiind formaţiunea reacţională.
Obiect – acest termen desemnează în psihanaliză tot ceea ce
diferă de subiectul care simte, percepe, se raportează la exterior. El poate
desemna atât o persoană cât şi un obiect material, real sau fantasmat.
Perlaborare – travaliu psihic prin care subiectul integrează o
anumită interpretare, interpretare care se referă în special la o rezistenţă.
Acest travaliu presupune nu doar o acceptare pur intelectuală a
interpretării, ci trăirea şi rezonanţa afectivă a acesteia. în urma
perlaborării, rezistenţa este surmontată.
Perversiune – categorie nosografică prin care se desemnează un
comportament sexual deviant prin care se poate obţine plăcerea sexuală:
fetişism, travestism.
Proces primar – tip de proces psihic caracteristic nivelul
inconştient de funcţionare psihică. Specific acestui tip de proces este
faptul că energia psihică circulă liber, nefiind legată de o reprezentare
anume. Procesele primare sunt: deplasarea şi condensarea.
Proces secundar – tip de proces psihic specific nivelului
preconştient-conştient de funcţionare psihică. Specific acestui tip de
proces este faptul că energia psihică circulă doar ataşată (legată) unei
anumite reprezentări. Procesele secundare sunt: atenţia, gândirea, memoria
voluntară, voinţa.
Psihoză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul că
percepţia realităţii este perturbată, subiectul nefăcând diferenţa între
realitatea psihică şi cea externă. Ca simptomatologie acest lucru poate fi
manifest, prin prezenţa percepţiilor delirante sau poate exista sub formă
latentă, ca structură mascată de simptome de tip nevrotic. Mecanismul
care stă la baza psihozei presupune mai multe etape: mai întâi apariţia
unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub
stăpânirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea,
încercare eşuată ce are drept rezultat construirea unei realităţii conformă
cu dorinţele inconştiente, care apare sub forma delirului sau halucinaţiilor.
Mecanismul de respingere sau refuz al realităţii este reluat de Lacan în
explicarea psihozei prin termenul de forcludere. În categoria psihozelor
intră actualmente: schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresivă.
Pulsiune – termen care desemnează un proces aflat la graniţa
dintre psihic şi somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel psihic,
având însă origine somatică. Freud face diferenţa dintre pulsiune, specifică
omului şi instinct, specific animalelor. Pulsiunea, spre deosebire de
instinct, nu are modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere,
nu are un obiect precis, acesta poate fi variabil sau un anumit scop, pot
99
SCURT DICŢIONAR
exista scopuri multiple. Energia pulsională poate fi considerată sursa

energiei psihice.
Pulsiune parţială – formă pe care o ia pulsiunea sexuală în
dezvoltarea afectivă a individului. În fiecare stadiu de dezvoltare
psihoafectivă este activat un anumit tip de pulsiune parţială, ce devine
apoi element component al organizării sexuale mature. În fiecare stadiu,
pulsiunea parţială are o sursă specifică, un scop specific, un anumit obiect
prin care se obţine satisfacţia pulsională. Pulsiunile parţiale sunt: orală,
anală, uretrală.
Realitate psihică – termen ce desemnează modul în care
subiectul resimte şi interpretează evenimentele din exterior sau trăirile
proprii. Acest mod de interpretare are pentru subiect valoare de realitate
obiectivă, deşi el are la bază conflicte şi dorinţe inconştiente. Geneza
tulburărilor psihice, nevrotice, psihotice sau de alt tip, are la bază
realitatea psihică a individului. Iar vindecarea constă în elaborarea
conflictelor ce au generat realitatea psihică şi corelarea lor cu realitatea
obiectivă.
Refulare – mecanism de apărare a Eului prin care anumite
conţinuturi psihice (reprezentări, amintiri, imagini, idei) sunt împinse în
inconştient. Refularea reprezintă mecanismul care stă la baza constituirii
tulburărilor nevrotice. Refularea afectează doar reprezentările, nu şi
afectele aferente lor, adică energia psihică cu care ele sunt investite.
Astfel, o consecinţă a refulării este faptul că această energie psihică
rămâne liberă şi trebuie să găsească o cale de a se descărca.
Regresie – proces ce desemnează întoarcerea subiectului la o
etapă anterioară din dezvoltarea sa. Regresia poate avea drept consecinţă
activarea unor moduri de organizare psihoafectivă, relaţii de obiect,
moduri de exprimare şi de comportament specifice unui stadiu de
dezvoltare psihoafectivă anterior, principal acolo unde există puncte de
fixaţie.
Relaţie de obiect – modul în care subiectul se raportează la
realitatea exterioară şi la persoanele cu care interacţionează. Termenul
obiect se referă la faptul că persoana sau realitatea cu care subiectul
interacţionează constituie obiect al pulsiunii, iar subiectul o va percepe
diferit în funcţie de etapa de evoluţie în care se află.
Rezistenţă – termen ce desemnează acţiuni, gânduri sau trăiri ale
subiectului prin care acesta respinge interpretările ce pot duce la
conştientizarea fantasmelor şi dorinţelor inconştiente. Rezistenţa are la
bază punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare a Eului. În
tratamentul psihanalitic, rezistenţa are un rol esenţial. Prin analizarea
100
apărărilor, rezistenţa este depăşită şi se poate trece la un nou nivel al

analizei.
Stadiul oglinzii – faza de dezvoltare descrisă de Jacques Lacan,
prin care trece copilul între 6-18 luni. În această fază se formează o primă
imagine a propriului corp prin identificare cu celălalt. În acest stadiu se
pun bazele Eului potrivit lui Lacan.
Sublimare – proces psihic inconştient prin care scopul pulsional
este înlocuit cu un scop desexualizat, social dezirabil.
Transfer – proces prin care dorinţele, fantasmele şi conflictele
inconştiente se actualizează în relaţie cu anumite obiecte, investite afectiv.
Tratamentul psihanalitic favorizează acest proces în scopul evidenţierii
tendinţei la repetiţie a unor scenarii inconştiente şi conştientizării acestora.
Traumă – reacţie afectivă a subiectului faţă de un eveniment,
care depăşeşte capacitatea de elaborare psihică a subiectului. Trauma este
rezultatul faptului că subiectul se află în incapacitate de a găsi un răspuns
adecvat şi că apare perturbarea echilibrului psihoafectiv.
Zonă erogenă – regiune somatică care devine, în funcţie de etapa
de dezvoltare psihoafectivă a individului sursă pulsională.
101
BIBLIOGRAGIE
BIBLIOGRAFIE
1. Anzieu D. – Le corps de l’oeuvre, Gallimard 1981

2. Brătescu G. - Freud şi psihanaliza în România,
Humanitas Bucureşti 1994
3. Bydlowski M. – Psihanaliza maternităţii, Editura Trei
1998
4. Dewald P., - The supportive and active psychotherapies,
Jason Aronson inc New Jersey 1994
5. Freud A. – Normal şi patologic la copil, Editura
Fundaţiei Generaţia 2002
6. Freud A. – Eul şi mecanismele de apărare, Editura
Fundaţiei Generaţia 2002
7. Freud S. – Eseuri de psihanaliză aplicată Editura Trei
1999
8. Freud S. – Nevroza la copil, Editura Trei 2000
9. Freud S. – Psihologia inconştientului, Editura Trei 2000
10. Freud S. – Studii despre societate şi religie, Editura Trei
2000
11. Freud S. – Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei
2001
12. Freud S. – Studii despre sexualitate, Editura Trei 2001
13. Freud S. – Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei
2002
14. Freud S. – Comicul şi umorul, Editura Trei 2002
15. Freud S. – Introducere în psihanaliză, EDP 1990
16. Kafka J. S. – Realităţi multiple în psihanaliză, Editura
Trei, 1999
17. Kogan I. – Strigătul copiilor muţi, Editura Trei 2001
18. Kottler J., Brown R. - Introduction to therapeutic
counseling, Brooks Cole Publishing Company 1996
19. Laplanche J., Pontalis J.B. - Vocabularul psihanalizei,
Humanitas Bucureşti1994
20. Lebovici S., McDougall J. – Dialog cu Sammy – Un caz
de psihoză infantilă, Editura Fundaţiei Generaţia 2002
21. Manzano J., Palacio Espasa F., Zilkha N. – Scenariile
narcisice ale parentalităţii, Editura Fundaţiei Generaţia 2002
22. McDougall J. – Theatres du corps, Gallimard 1989
23. De Mijolla A. – Psychanalyse, PUF Paris1996
102
24. De Mijolla A., Shentoub S. A. – Pour une psychanalyse

de l”alcoolisme, Payot 1981
25. Papadima E. – Psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică,
Editura Jurnalul Literar 2003
26. Rosenberg B. – Masochismul mortifer şi maoschismul
gardian al vieţii, Editura Trei, 1999
27. Searles H. – Le contre-transfert, Gallimard 1981
28. Thomä H., Kächele H. - Tratat de psihanaliză
contemporană, vol I, ED Trei Bucureşti 1999
29. Thomä H., Kächele H. - Tratat de psihanaliză
contemporană, vol II, ED Trei Bucureşti 2000
30. *** Case studies in psychotherapy FE Peacock
publishers inc 1995
31. Willerman Lee, Cohen David B, Psychopathology,
McGraw-Hill Inc 1900
32. Winnicott D. W., Consultaţia terapeutică a copilului,
Editura Fundaţiei Generaţia, 2002
103

Curs de Psihanaliza Cu Formate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Psihanaliza Cu Formate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rodica Matei

ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI TEHNICĂ

1. DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI.............................3

2. FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA

Acest curs îşi propune să prezinte conceptele şi principiile de

lângă acestea, principiile tehnicii psihanalitice cu specificul aplicării lor în

1. DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI

Concepte cheie: asociere liberă, realitate psihică, teoria seducţiei

Rezumat: psihanaliza reprezintă o teorie asupra psihismului, o

Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a

serie de teorii asupra modului de structurare şi asupra principiilor de

căror exprimare a fost inhibată la momentul respectiv. Iniţial Freud

Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca

acestei complexităţi sunt în ultimă instanţă motive, mişcări pulsionale.

Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:

1. Definiţi asocierea liberă şi specificaţi rolul acesteia în

2. FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA

Concepte cheie: perspectivă dinamică, perspectivă economică,

Rezumat: Abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea

Teoria psihanalitică este prima care a constatat complexitatea

topologică asupra psihismului. Viziunea psihanalitică asupra psihismului

Eul copilului este în curs de dezvoltare, iar gradul său de

Orice fenomen psihic, fie că intră în sfera normalului, fie că intră

Astfel, abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea oricărui

2.1. PERSPECTIVA DINAMICĂ

ce ţin de stadiul la care individul a regresat şi genera o serie de manifestări

De exemplu pentru ca un obiect să ne provoace o reacţie de

Excitaţia externă sau nevoia fiziologică au un corespondent în

patologia nevrotică. Prin simptome conflictul inconştient este exprimat

Preocupările exagerate legate de curăţenie, microbi, grija excesivă faţă de

2.2. PERSPECTIVA ECONOMICĂ

Conform perspectivei economice, procesele psihice posedă o

modifica pe parcursul dezvoltării psihice a individului. După Freud,

stării psihice. Iniţial scopul terapiei psihanalitice era catharsis-ul,

În cartea sa Romanul unei psihanalize - Cuvinte care eliberează,

În acest exemplu putem vedea cum se asociază între ele

În perioada de latenţă Eul controlează comportamentul destul de

Eul poate controla energie psihică debordantă prin elaborarea ei

găsi o cale spre descărcare. În momentele de criză individul căută

2.3. PUNCTUL DE VEDERE STRUCTURAL

În psihanaliză psihismul este conceput ca o structură ce cuprinde

şi un mod de operare specific. Funcţia fundamentală a aparatului psihic

inconştiente se organizează în secvenţe de semnificaţie la diferite niveluri

A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi

fragmentat în tendinţe pulsionale independente unele faţă de celelalte. Eul

2.4. FUNCŢIONAREA PSIHICĂ DIN PERSPECTIVA CELOR TREI PRINCIPII

În înţelegerea fenomenelor psihice trebuie să ţinem cont de cele

control, ceva care este străin de personalitatea sa şi de valorile lui morale

1. Precizaţi în ce constă perspectiva dinamică asupra funcţionării

1. S. Freud – Eul şi Sinele, în Psihologia inconştientului,

3. EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI

3.1. CONCEPTUL DE PULSIUNE ÎN PSIHANALIZĂ

Concepte cheie: pulsiune, scop pulsional, forţă pulsională, sursă

Rezumat: Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea

Concepţia teoretică a lui Freud despre evoluţia psihoafectivă a

Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea

1. Definiţi pulsiunea, menţionaţi caracteristicile ei.

1. . Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii

3.2. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOAFECTIVE

Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o

şi diferenţierea sinelui de lume. La această vârstă există o identitate

presupune două conflicte: un conflict interior, căci atracţia fată de unul

Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune