În relații uneori se formează un „triunghi amoros”.

Nu poți să-l invidiezi pe cel care a nimerit în el

deoarece această persoană este foarte și foarte greu de salvat.
De cele mai multe ori, într-o relație se formează „triunghiul lui Karpman” (model de comunicare,
potrivit psihologiei sociale). Nimeresc în acest triunghi practic toți. Însă știu despre el foarte puțini.
Este foarte bine să știi despre existența acestui triunghi deoarece, de foarte multe ori, acesta aduce
mai multe probleme decât unul amoros.

TRIUNGHIUL KARPMAN
În rolurile principale: VICTIMA, PERSECUTORUL și SALVATORUL.
Scenariile sunt următoarele:
Actul 1: «Victima» își caută un «Salvator», pe umerii căruia va arunca toate responsabilitățile pentru
soluționarea problemelor sale. Dacă victima reușește să-l ademenească pe salvator, atunci capcana
se închide și astfel se formează triunghiul.
Actul 2: «Victima», problemele căreia nu se rezolvă, se transformă în «Persecutor», și începe să
caute vinovații pentru faptul că viața nu îi este așa cum își dorește. Totuși vinovat de asta este fostul
«Salvator», peste care  își aruncă toată furia și nervii fosta victimă.
Actul 3: Fostul «Salvator»,  care între timp a devenit «Jertfă»,  nu înțelege cum a fost posibil ca el să
devină țap ispășitor.
Morala: Dacă ți s-a cerut să fii salvator, atunci, cel mai probabil, vei fi cel învinovățit în caz că se
soldează cu eșec. Așa că ai face bine să te gândești de trei ori înainte de a decide să iei
responsabilitate pentru problemele străine.
Iată câteva dintre situațiile care se întâmplă în viața de zi cu zi:
Copilul neascultător
În familia Popescu e nenorocire. Copilul a încetat să îi mai asculte pe părinți. „Nu putem face nimic
cu el. Poate ne sfătuiți cum să-l educăm?” – se adresează cu speranță familia Popescu către familie
Iurcu. Două dintre roluri au fost deja stabilite: copilul este persecutorul, părinții – victimele.
«De mult timp deja trebuia să-l bați, – spune un membru al familiei Iurcu, asumându-și rolul de
salvator. Nu îi va fi nimic, garantăm. Îi dai vreo două palme și va fi ascultător!»
După ce i-au dat „vreo două palme” copilul familiei Popescu fuge de acasă. Familia Popescu caută
vinovații pentru acest lucru. Este evident că în ochii lor vinovată este familia Iurcu. În momentele de
furie, ei încep să se plângă cunoscuților: «Nici nu îți poți imagina ce ne-a sfătuit familia Iurcu să
facem!»
Iubire distrusă
«Am văzut cum a sărutat-o… iar după ce au ieșit din cafenea, au luat un taxi și au plecat
undeva…», — prietena ta, distrusă, plânge pe umărul tău povestindu-ți cât de imbecil este iubitul ei.
Printre lacrimi te obligă: «Spune-mi, ce să fac acum?»
Într-un acces de furie, o convingi să se despartă de el. Băiatul oricum va pleca la acea tânără din
cauza căreia prietena ta varsă șiroaie de lacrimi. Peste câteva zile însă, afli cu stupoare, că anume
tu ești vinovată că prietena ta a rămas singură. Cel puțin asta crede ea și câțiva amici comuni cărora
ea a reușit deja să-și împărtășească istoria.
Un acord de parteneriat
«Raportul de la contabilitate este foarte prost realizat», — se plânge directorul companiei
managerului care administrează serviciul de contabilitate. «Nu vă faceți griji, garantăm că în trei luni,
lucrurile vor reveni la normal», — spune managerul, simțindu-se în acel moment un adevărat
salvator al companiei.
«Este foarte plăcut că dvs vă asumați rezolvarea acestei probleme», — spune cu bucurie directorul,
semnând contractul de parteneriat. Managerul se simte incomod să spună că o parte din
responsabilitate pentru rezultat îl poartă și compania care i-a solicitat serviciile. Cu timpul această
„incomoditate” devine mai apăsătoare.
Parteneriatul a început. Directorul companiei, care nu s-a așteptat că va trebui să muncească pentru
a obține rezultate, este înfuriat: «Ați promis trei luni, însă nici până acum nu este vizibil vreun
rezultat».
Devenind «persecutor», directorul companiei îi convinge pe toți afaceriștii pe care îi cunoaște să nu
apeleze la serviciile de contabilitate prestate de firma respectivă.
În toate aceste istorioare «victima» nu este chiar atât de victimă, ci mai degrabă un manipulator care
aruncă responsabilitățile pe umerii altora. Compătimire merită «salvatorul», care de cele mai multe
ori se transformă în țap ispășitor, dacă cumva viața așa-numitei «victime» ia o întorsătură
neașteptată.
…care este greșeala și ce trebuie să faci?
Care este greșeala cea mare a «salvatorului»? Un manager american a răspuns la această
întrebare cu următoarea metaforă:
Păzește-te de „maimuțe”! Fiecare angajat care intră în biroul tău, aduce după el o turmă de „maimuțe” –
probleme mari și mici pe care el vrea să le discute cu tine. În realitate însă, el dorește un singur lucru – să lase
aceste „maimuțe” pe umerii tăi, pentru ca tu să te chinui împreună cu el. PĂZEȘTE-TE! Ai grijă ca fiecare
care intră în biroul său să iasă împreună cu „maimuțele” sale…

Este un sfat extrem de bun. Oricât de mult și-ar dori «victima» să lase aceste griji asupra ta, tu ești
obligat să i le întorci. Uneori acest lucru poate fi foarte dificil, deoarece o „victimă experimentată”
este asemeni unui bulldog – odată ce și-a băgat colții în tine, cu greu poți să te eliberezi de ei.
De aceea este nevoie să știi anumite tehnici pentru a face față unor asemenea situații:
REFUZUL DIRECT
«Ascultă, este viața ta. Și nu cred că am vreun drept să mă bag în ea. Așa că mai bine decizi
singură cum să trăiești mai departe… »
Îi spui deschis omului că nu ești pregătit să îi asculți și să îi rezolvi problemele. O asemenea tehnică
este binevenită în cazul relațiilor de afaceri sau cele nu chiar atât de apropiate.
În cazul „copilului neascultător”, familia Iurcu putea răspunde răspicat: «Nu vă putem ajuta cu nimic.
Educația copilului este individuală și nu dorim să ne amestecăm în familia voastră. Trebuie singuri
să vă rezolvați această problemă».
AJUTĂ-L CU ENERGIE, NU CU SFATURI
De cele mai multe ori, persoana care a devenit victimă este decăzută moral, nu are putere și energie
pentru a lua o decizie independentă.
În acest caz este logic ca să ajuți cu energie, nu cu sfaturi. Trezește persoana respectivă, readu-i
dorința de a acționa, de a schimba ceva!
În cazul „iubirii distruse” ar fi binevenite următoarele cuvinte: «De ce te prefaci copil mic??!! Cum
așa nu știi ce să faci? Nu mai ești în clasa întâi! Așa că pune creierii în mișcare și gândește-te!
Acționează!»
După asemenea cuvinte, prietena ta va decide singură cum să procedeze cu iubitul său. Și respectiv
nu va mai pune această probleme pe umerii tăi.
ARUNCĂ SĂGEȚI
Dacă victima vrea soluții de la tine, ai putea să îi spui într-un mod delicat că nu s-a adresat la
persoana care trebuie și să-i indici săgeata către cineva care ar putea juca cu ușurință rolul de
«salvator» în această situație.
În cazul „copilului neascultător”, familia Iurcu poate recomanda familiei Popescu să ceară ajutorul
unui psiholog de familie care cu siguranță i-ar putea propune soluții pentru problema lor.
CONTRACT CU DELIMITAREA STRICTĂ A RESPONSABILITĂȚILOR 
Este o tehnică des întâlnită în afaceri: se semnează un contract în care responsabilitățile fiecărei
părți sunt strict prezentate. Dacă managerul firmei de contabilitate ar fi prezentat din start sarcinile
pe care trebuie să le îndeplinească directorul companiei, atunci cel din din urmă nu ar fi avut motive
de furie.
Încheind un contract cu indicarea strictă a responsabilităților, dai de înțeles «victimei», că o ajuți în
acea măsură cât este indicat în contract. Cealaltă parte a responsabilităților o va determina pe
victimă să acționeze singură pentru a soluționa problemele.
Trebuie de înțeles că «triunghiul lui Karpman» — este doar un model. Și ca și oricare model este
puțin aproape de realitate. Uneori oamenii îți cer sfatul nu pentru a arunca responsabilitățile pe
umerii tăi, dar pentru simplu fapt că au nevoie de informații în plus.
Analizează lumea cu atenție. Dacă o persoană are nevoie doar de părerea ta – oferă-i un sfat. Însă
dacă vezi că acea persoană vrea să te implice în problema sa – ai face mai bine să nu accepți.

Se pare că viața are un fel de a ne scoate în cale tot felul de "teme" sau "lecții" sub forma unor
experiențe, întâmplări sau oameni pe care îi întâlnim, până când am învățat cu adevărat lecția
respectivă. Una din temele cu care mă tot întâlnesc în ultima vreme și despre care m-am gândit că v-ar
plăcea să aflați și voi câte ceva este "sindromul salvatorului".

Acesta este un nume pe care eu l-am inventat pornind de la unul din conceptele mele favorite din
psihologie - "triunghiul dramei" (triada victimă/agresor/salvator în care ne învârtim mulți dintre noi în
viețile noastre la nesfârsit).

Ce înseamnă "sindromul salvatorului"?

Nu este vorba despre acel impuls altruist de a salva pe cineva aflat în pericol, nici despre a-i ajuta pe alții
în general. Altruismul se transformă în "sindrom" în momentul în care începem să interferăm cu
experiențele de viață ale altora, din dorința de a ajuta.

Într-o lume în care egoismul și egocentrismul reprezintă o reală problemă, e surprinzător de observat
câți oameni cad în cealaltă extremă și suferă de "sindromul salvatorului". Acești oameni devin excesiv de
preocupați de a-i ajuta pe toți cei apropiați, se simt responsabili pentru alții și se învinovățesc pentru
greșelile sau eșecurile celor din jur.

Cunosc mulți oameni care și-au asumat rolul de "proptea" pentru întreaga familie. Își doresc permanent
să își ajute copiii, partenerii de viață, prietenii, să îi ghideze (uneori chiar împotriva voinței celor vizați),
să facă întotdeauna ceea ce este "mai bine" pentru ceilalți - chiar cu prețul propriei liniști și fericiri și,
uneori, chiar cu prețul fericirii celor pe care vor să îi ajute.

Daca nu sunteți încă siguri despre ceea ce vorbesc, gândiți-vă o clipă la voi și cei apropiați vouă. E foarte
probabil să descoperiți cel puțin o persoană în preajma voastră care manifestă simptome ale
"sindromului salvatorului". Astfel de simptome pot fi:

Implicarea excesivă în viețile și alegerile altora

O dorință permanentă de a oferi sfaturi și ajutor (chiar și când ele nu sunt cerute)

O îngrijorare constantă pentru soarta celor apropiați

Un simț exagerat al responsabilității pentru binele altora (ați putea auzi o astfel de persoană spunând "E
vina mea că fiul/fiica au facut alegeri greșite în viață" sau "Treuie să-mi susțin familia cu orice preț - ei nu
s-ar descurca niciodată fără ajutorul meu")

Un setiment puternic de a ști ce este cel mai "bine" pentru alții (de exemplu: "Fiul meu a vrut să studieze
arte plastice, dar eu știam că asta nu-i va aduce niciodata bani, așa că l-am convins să facă studii
economice, pentru că asa e cel mai bine pentru viitorul lui. Într-o zi o sa-mi mulțumească!")

Un sentiment exagerat al indispensabilității (de exemplu - "Dacă n-aș fi eu să am grijă de toate, nimic nu
s-ar rezolva, totul s-ar duce de râpă")

Desigur, "sindromul salvatorului" poate lua diverse forme, însă "simptomele" de mai sus sunt unele
dintre cele mai frecvente pe care le-am observat la alții și, bineînțeles, la mine însămi.
"Salvatorii" de profesie rareori sunt conștienți de răul pe care îl pot face din dorința lor de a ajuta. De
cele mai multe ori, eforturile de "salvare" sunt direcționate asupra familei - în special către soți/soții și
copii. Întotdeauna "salvatorii" sunt animați de cele mai bune intenții - de a evita ca propriii copii să
repete greșelile părinților sau de a-și ajuta partenerul de viață să se schimbe în bine, să fie mai fericit.

Ceea ce nu vedeam pe vremea când eu însămi sufeream de acest "sindrom", și ceea ce nu văd
"salvatorii" în general, este că nu poți forța pe cineva să îți accepte ajutorul. A face asta este ca și cum ai
vedea o bătrânică lângă o trecere de pietoni, ai presupune că vrea să traverseze, ai apuca-o de braț şi ai
conduce-o pe partea cealaltă a străzii, iar apoi ai fi uimit că bătrânica este indignată pentru că ea, de
fapt, nu vroia să traverseze, ci doar se oprise să admire peisajul.

Ajutorul este valoros doar atunci când este solicitat și când responsabilitatea finală rămâne la persoana
care a fost ajutată!

Mult prea des, din dorința de a ne face utili și valoroși pentru ceilalți, omitem să observăm că, de fapt,
intervenim fără drept în viețile altora. Oamenii au nevoie să își trăiască experiențele, bune sau rele, au
nevoie să își facă propriile alegeri, să își învețe lecțiile de viață. Atunci când alegem noi pentru alții, ceea
ce facem în realitate este să le limităm libertatea, să îi lipsim de experiențe importante pe care ar fi
trebuit să le trăiască - totul sub scuza că îi ferim de suferințe inutile.

Intre timp, "salvatorii" iau întreaga responsabilitate pe umerii lor. Se epuizează încercând să îi protejeze
pe cei dragi de toate relele din lumea asta. Sfârșesc, uneori aproape la propriu, purtându-i pe toti cei
apropiaţi pe umeri, uitând că suntem cu toții oameni și că avem limite, neglijându-se pe ei și ignorând
faptul că singura persoană din lume pentru care suntem cu adevărat responsabili suntem chiar noi
înșine.

Nu sugerez, în niciun caz, că ar trebui să nu-i mai ajutăm pe cei din jur. Încerc doar să creionez idea că
există multe feluri de ajutor pe care îl putem oferi, și nu toate sunt productive. Uneori prea mult ajutor
este exact – prea mult!
Exista o diferență fundamentală între a întinde o mână, a oferi un umăr, a fi alături de cei dragi și a-ți
impune ajutorul cu orice preț, simțindu-te responsabil pentru alegerile altora sau chiar făcând aceste
alegeri în locul lor.

Căzând în extrema reprezentată de "sindromul salvatorului" am putea sfârși prin a-I sufoca pe ceilalţi cu
bunăvoința noastra, a-i face dependenți de noi sau, dimpotrivă, a-i determina să se revolte împotriva
acestui ajutor excesiv și nesolicitat. Noi, pe de altă parte, putem aluneca într-un fals sentiment de
utilitate, sfârșind prin a purta pe umeri poveri inutile și a uita de propriile nevoi și visuri, în preocuparea
noastra excesivă pentru nevoile și visurile altora.

Așadar, vă invit să reflectaţi dacă v-ați confruntat vreodată cu "sindromul salvatorului" - fie din ipostaza
de "salvator", fie din cea de "obiect al salvării". Cum a fost? Ce ați făcut? Ce ați învățat din asta?