PSIHOLOGIA MINCIUNII

(People of the Lie: The Hope For Healing Human Evil)

- M. Scott Peck –

An aparitie: 1983
Editura: Simon & Schuster
Nr. Pagini: 328
 CUPRINS

1. Bărbatul care a făcut pact cu diavolul

2. Către o psihologie a răului.

3. Întâlnirea cu răul în viața cotidană.

4. Charlene: un caz exemplificator.

5. Despre posedare si exorcism.

6. MyLai – o examinare a răului de grup.

7. Pericol și speranță.
 2. Către o psihologie a răului
A vorbi despre răul uman nu este simplu. Pentru că oamenii cu adevărat răi nu sunt neapărat de tipul
unui Hitler sau Stalin, şi nu sunt nici printre infractorii din spatele gratiilor. Ci sunt printre noi, sunt oameni
foarte comuni, respectabili chiar, cu foarte mare grijă pentru imaginea lor. Sunt oameni care spun ce trebuie şi
fac ce trebuie în general. Sunt oameni care se remarcă printr-o insistenţă ostentativă în a-şi etala o imagine
bună, ca şi cum ar vrea să compenseze un anumit sentiment al răului dinăuntru. Dar sunt atât de obsedaţi de o
imagine perfectă încât ar distruge pe oricine ar încerca să le conteste imaginea. Şi în acest act de distrugere se
produce răul.
Sunt oamenii care refuză să vadă răul din ei şi să se confrunte cu durerea conştientizării lui. Oamenii
aceştia nu suferă, ci îi fac pe alţii să sufere. Pentru că refuzând să vadă răul din ei, ei recurg la mecanismul
psihologic de proiecţie în afară, au nevoie să găsească ţapi ispăşitori pentru răul din ei. Ei vor să distrugă răul,
dar distrugând pe alţii, mai slabi, e vorba în general de copiii lor sau de alte fiinţe umane aflate în puterea lor.
Dar poate fi vorba de un comportament abuziv faţă de unul din membrii familiei mai vulnerabil. M. Scott Peck
defineşte răul ca fiind o „impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau mascată –
pentru a evita propria dezvoltarea spirituală.” Cu alte cuvinte, cei răi îi atacă pe ceilalţi în loc să se confrunte cu
propriile eşecuri.
În primul rând, una din tezele cărţii lui M. Scott Peck este aceea că răul poate fi definit ca o formă
specifică de boală mintală şi trebuie să facă subiectul unei investigaţii ştiinţifice la fel de intense ca aceea
dedicată altor afecţiuni psihiatrice majore. Sentimentul pe care o persoană sănătoasă îl trăieşte în relaţia cu o
persoană rea este unul de repulsie. Acest sentiment poate fi aproape instantaneu dacă răul întâlnit este
ostentativ. Dacă răul este mai subtil, respingerea se poate dezvolta treptat, pe măsură ce relaţia cu persoana rea
se adânceşte. Repulsia este un sentiment sănătos care ne împinge să evităm sau să scăpăm de o prezenţă
revoltătoare. Iar acesta este cel mai potrivit lucru care trebuie făcut de o persoană sănătoasă, aflată în
împrejurări normale, atunci când se confruntă cu o prezenţă rea: să fugă de aceasta. Răul este revoltător
deoarece este periculos. El va contamina sau va distruge persoana care rămâne prea mult în prezenţa lui.
„Cu greu puteam sta în aceeaşi încăpere cu ei. Mă simţeam murdar în prezenţa lor. Nu ştiam cum să-i dau mai
repede afară din biroul meu.” povesteşte autorul cărţii din experienţa lui de psihiatru cu părinţii unui copil adus
spre terapie la el, părinţi care, de fapt, erau adevărata cauză a depresiei copilului lor. Era vorba de oameni răi, în
adevăratul sens al cuvântului, oameni care refuză să vadă vreo vină în ei. Ţin să precizez că există şi părinţi de
bună credinţă, chiar dacă au greşit faţă de copilul lor, nu la aceştia mă refer când spun oameni răi. Dar mai
există o reacţie pe care răul o stârneşte adesea în noi: confuzia. „Ca şi cum mi-aş fi pierdut brusc capacitatea de
a gândi”, spunea o pacientă descriind întâlnirea cu o persoană rea. Încă o dată, această reacţie este una foarte
potrivită. Minciuna aduce confuzie. Răul este reprezentat de „oamenii minciunii”, ei amăgindu-i pe ceilalţi şi
construind înveliş după înveliş de autoamăgire. Nu păcatul în sine îi caracterizează pe oamenii răi, ci mai
degrabă subtilitatea, persistenţa şi consecvenţa păcatelor lor. Aceasta pentru că defectul central al răului nu este
păcatul, ci refuzul de a-l recunoaşte[2].[…] Cum se poate întâmpla ca oamenii să fie răi şi să nu fie recunoscuţi
drept criminali? (E vorba de aceiaşi părinţi de mai sus) Cheia stă în cuvântul „recunoscuţi”. Sunt criminali prin
aceea că ei comit ‘crime’ împotriva vieţii şi a entuziasmului vieţii. „Crimele” lor sunt atât de subtile şi de
ascunse, încât ele nu pot fi în mod clar recunoscute drept crime. O trăsătură predominantă a comportamentului
celor pe care eu îi numesc răi este găsirea unui ţap ispăşitor. Deoarece în inimile lor ei se consideră dincolo de
reproş, aceşti oameni trebuie să lovească pe oricine le aduce reproşuri. Ei îi sacrifică pe ceilalţi pentru a-şi
păstra propria imagine de perfecţiune. … Găsirea ţapului ispăşitor este un mecanism pe care psihiatrii îl numesc
proiecţie. Întrucât cei răi, în sinea lor, se simt fără greşeală, este inevitabil ca ei să intre în conflict cu lumea,
conflict pe care îl vor percepe invariabil ca fiind din vina lumii. Deoarece ei trebuie să-şi nege propria răutate, îi
vor percepe ce ceilalţi ca fiind răi. Ei proiectează propriul rău asupra lumii. Nu gândesc niciodată despre sine că
sunt răi; pe de altă parte, ei văd mult rău în ceilalţi. … Deseori răul este comis pentru a găsi un ţap ispăşitor, iar
oamenii etichetaţi ca fiind răi sunt găsitori cronici de ţapi ispăşitori. Dar care este cauza acestei duşmănii de
sine, a acestui refuz de a-ţi fi pe plac ţie însuţi, care pare să fie păcatul central aflat la rădăcina
comportamentului de găsire de ţapi ispăşitori al acelora pe care eu îi numesc răi? Cauza nu este, cred, absenţa
conştiinţei, ca în cazul psihopaţilor. … Nu la fel se întâmplă cu aceia pe care eu îi numesc răi. Dedicaţi total
păstrării propriei imagini perfecte de sine, ei sunt angajaţi neîncetat în efortul de a menţine aparenţa unei purităţi
morale. Ei sunt foarte grijulii cu acest lucru. Sunt extrem de sensibili la normele sociale şi la ce ar putea gândi
ceilalţi despre ei.
 Ei fac mari eforturi pentru obţinerea şi menţinerea unei imagini de înaltă respectabilitate, pentru căutarea
unui statut social. Există un singur fel de durere pe care ei nu o pot tolera: durerea propriei conştiinţe, durerea de
a-şi da seama de păcatele şi de imperfecţiunea lor. Cuvintele ‘imagine’, ‘aparenţă‘ şi ‘din afară‘ sunt cruciale
pentru a înţelege moralitatea celor răi. Deşi pare să le lipsească orice motivaţie de a fi buni, ei doresc intens să
apară ca fiind buni. ‘Bunătatea’ lor este doar la nivel de pretenţie. Este, de fapt, o minciună. De aceea ei sunt
‚oameni ai minciunii’. De fapt, minciuna nu este destinată atât de mult să-i amăgească pe ceilalţi, cât amăgirii
de sine. Ei nu pot sau nu vor tolera durerea unor reproşuri aduse lor. Eticheta după care îşi conduc viaţa este
menţinută ca o oglindă în care să-şi vadă reflectată o imagine corectă. Ajungem acum la un fel de paradox:
oamenii răi se percep pe sine ca fiind perfecţi, dar, în acelaşi timp, ei au un sentiment nemărturisit a naturii lor
rele. Acesta e sentimentul de care încearcă din răsputeri să fugă. Elementul esenţial al răului nu îl reprezintă
absenţa sentimentului păcatului sau imperfecţiunea, ci lipsa disponibilităţii de a tolera acest sentiment În acelaşi
timp, cei răi sunt conştienţi de răul lor şi încearcă cu disperare să evite conştientizarea acestuia . în loc de o lipsă
fericită a simţului moralităţii, ca la psihopaţi, ei sunt angajaţi continuu în dosirea dovezilor răului sub covorul
propriei conştiinţe.Devenim răi încercând să ne ascundem de noi înşine. ..Răul nu îşi are originea în absenţa
vinovăţiei, ci în efortul de a scăpa de ea. Deseori se întâmplă ca cel rău să poată fi recunoscut chiar prin
deghizarea lui. Minciuna poate fi recunoscută înainte de a afla de fapta rea pe care ea este destinată să o ascundă
– recunoaştem acoperirea înaintea faptei. Vedem zâmbetul care ascunde duşmănia, manierele şlefuite şi
alunecoase care maschează furia, mănuşa de catifea care acoperă pumnul. Deoarece astfel de oameni sunt atât
de experimentaţi în deghizare, rareori este posibilă reperarea maliţiozităţii răului. Deghizarea este de obicei
impenetrabilă. Dar putem surprinde licăriri „ale jocului nefiresc de-a v-aţi ascunselea în obscuritatea sufletului,
joc în care sufletul uman singur evadează, se evită pe sine, se ascunde de sine”. Şi mai este o precizare
interesantă pe care o face autorul cărţii şi anume: Deoarece motivaţia principală a răului este deghizarea, unul
dintre locurile în care este cel mai probabil să fie găsiţi oamenii răi este Biserica. În sensul că oamenii răi tind să
graviteze în jurul pietăţii pentru deghizarea şi ascunderea pe care aceasta le-o oferă. Deoarece ei vor face
aproape orice pentru a evita durerea care provine din autoexaminare, în împrejurări normale, cei răi sunt ultimii
oameni care ar veni vreodată să facă psihoterapie. Cei răi urăsc lumina – lumina bunătăţii care li se arată,
lumina privirii atente care îi expune, lumina adevărului care penetrează amăgirea lor. Psihoterapia este un
proces de luminare prin excelenţă. Răul este extrem de potrivnic studierii lui. Şi mergând mai departe, mai
adânc în studiul acestui fenomen, autorul exprimă părerea că „problema psihologică esenţială a răului uman
constă într-o varietate particulară de narcisism.” (p. 90) Există un narcisism sănătos, mai exact o iubire de sine
sănătoasă şi absolut necesară. În cazul răului studiat e vorba de o variantă patologică pe care Erich Fromm o
numea „narcisism malign” . Narcisismul malign este caracterizat de o voinţă nesupusă. Într-un grad mai mare
sau mai mic, toţi indivizii sănătoşi mintal se supun unei instanţe superioare: Dumnezeu, Adevărul, Iubirea sau
un alt ideal. Se supun, adică, cerinţelor propriei conştiinţe. Nu la fel se întâmplă cu cei răi. În conflictul dintre
vinovăţia proprie şi voinţă, vinovăţia trebuie să plece, iar voinţa trebuie să învingă. Una din politicile celor răi
pentru păstrarea unei imagini de sine perfecte este strădania hotărâtă „de a–i controla pe ceilalţi”. Asemenea lui
Cain, dar într-un mod de obicei mai subtil, toţi cei răi iau legea în mâinilor lor pentru a distruge viaţa sau
entuziasmul în apărarea imaginii de sine narcisiste. Şi, în final, să vedem cauzele acestui fenomen în viziunea
autorului. Care este cauza acestei mândrii pline de trufie, a acestei arogante imagini de sine perfecte, a acestui
narcisism malign? De ce îi afectează doar pe puţini oameni, în timp ce majoritatea par să scape din cleştii lui?
Nu ştiu. – spune autorul cărţii. Din experienţa mea, răul pare să existe în familie. Dar tiparul familial, chiar dacă
este corect descris, nu rezolvă nimic din vechea controversă „înnăscut sau dobândit”. Răul apare în familie
deoarece este genetic şi deci moştenit? Sau deoarece este învăţat de copilul care îşi imită părinţii? Sau poate este
o apărare împotriva părinţilor? Şi cum putem explica faptul că mulţi dintre copiii părinţilor răi, deşi de obicei
îngroziţi, nu sunt răi?. Totuşi, o teorie importantă asupra narcisismului patologic susţine că acesta este un
fenomen defensiv. .. . Dacă părinţii sunt cruzi şi neiubitori sau în cazul în care copilăria este traumatizantă în
vreun fel se crede că narcisismul infantil va fi păstrat ca un fel de fortăreaţă psihologică, menită să protejeze
copilul împotriva vicisitudinilor vieţii sale intolerabile. … Copiii ar putea deveni răi pentru a se apăra pe sine
împotriva atacurilor violente ale părinţilor care sunt răi. Există însă şi alte feluri de a privi geneza răului uman.
M. Scott Peck se referă aici la punctul de vedere al lui Erich Fromm. În realitate, unii dintre noi sunt foarte buni,
iar alţii sunt foarte răi, iar majoritatea se află pe undeva la mijloc. Am putea gândi că binele şi răul uman sunt un
fel de continuum. Ca indivizi, putem parcurge într-o direcţia sau alta acest continuum. Tot aşa cum există
tendinţa ca cel bogat să devină şi mai bogat, iar cel sărac să devină şi mai sărac, există tendinţa ca cel bun să
devină mai bun, iar cel rău să devină mai rău.