UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
PROGRAM DE MASTERAT:
Psihanaliza An I

SPAŢIUL PSIHIC1

Conf. dr. Brînduşa Orăşanu

1
O bună parte din conţinutul acestui curs poate fi regăsit în : Brînduşa Orăşanu (2002), Biografia unui concept
psihanalitic: identificarea proiectivă, Ed. Titu Maiorescu & Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
 2

CUPRINS
1. REALITATEA FANTASMATICĂ 3
1.1 FANTASMA DE IDENTIFICARE PROIECTIVĂ 3
1.2 OBIECTELE INTERNE ÎŞI AU LUMEA LOR 4
1.3 FANTASMA ESTE ATOTPUTERNICĂ? 6
2. EUL ŞI SINELE 9
2.1 FREUD DESPRE „EU” 9
2.2 TEORIILE „SINELUI” 11
3. FENOMENUL DE CLIVAJ AL EULUI 17
4. MECANISMUL DE IDENTIFICARE 22
4.1 DIFERENŢA DINTRE ÎNCORPORARE ŞI INTROIECŢIE 22
5. MECANISMUL DE PROIECŢIE
5.1 Proiecţia în viziunea lui Freud 3
5.2 Teoria kleiniană despre proiecţie 14
5.3 Identificare proiectivă şi proiecţie
6. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE IDENTIFICARE
PROIECTIVĂ 44
7. EXEMPLE CLINICE 55
6.1 HERBERT ROSENFELD 55
6.2 WILFRED R. BION 57
6.3 OTTO KERNBERG 60
6.4 ANDRÉ GREEN 62
6.5 DISPOZITIVUL DE AUTOPERCEPŢIE 62
8. PLURALISM ŞI TEREN CLINIC COMUN 72
8.1 INTRODUCERE 72
8.2 PORNIND DE LA UN FRAGMENT CLINIC 73
8.3 EXPRESII COMUNE CU CELE FOLOSITE ÎN
DESCRIEREA IDENTIFICǍRII PROIECTIVE 74
8.4 O A DOUA ILUSTRARE CLINICǍ, CONTEMPORANǍ 76
9. SIMPTOMUL PSIHOSOMATIC, VISUL ŞI ACTUL.
RELAŢIA LOR CU SPAŢIUL PSIHIC ŞI CU
REALITATEA EXTERNĂ 82
9.1 INTRODUCERE 82
9.2 EXPRESIILE SOMATICE ALE PULSIUNII, ÎNTRE SPAŢIUL
PSIHIC ŞI REALITATEA EXTERNĂ 85
9.3 VIS ŞI ACT CA EXPRESII ALE PULSIUNII 87
9.3.1. VISUL 87
9.3.2. ACTUL 88
9.4 CONFUZIE ÎNTRE CORP ŞI SOMA
10. TRAVALIUL PSIHANALISTULUI
10.1 Contratransferul în concepţia lui Freud 58
10.2 Remarcile Melaniei Klein despre contratransfer 62
10.3 Evoluţia conceptului de contratransfer 65
10.4 Acţiunea specifică a pacientului asupra analistului 75
10.5 Psihanalistul şi narcisismul său 89
BIBLIOGRAFIE 92
 3

1. REALITATEA FANTASMATICĂ

1.1 FANTASMA DE IDENTIFICARE PROIECTIVĂ

În 1983, Herbert Rosenfeld enunţa o listă a tipurilor de fantasme implicate în procesul

de identificare proiectivă. Unele vizează eliminarea defensivă a părţilor nedorite din sine
însuşi: intruziune atotputernică însoţită de fuziune cu obiectul; fantasma unei existenţe
concrete, pasive, în interiorul obiectului; unitatea de sentimente cu obiectul; expulzarea
tensiunii la persoanele traumatizate în copilărie prin intruziune violentă.
Alte fantasme sunt utilizate în comunicare: „atingerea” obiectului perceput ca distant;
inversarea relaţiei copil - părinte; identificarea cu aspecte similare ale obiectului, în scop
narcisic. În sfârşit, există fantasma care vizează recunoaşterea obiectelor şi identificarea cu
acestea (empatie)2.
Descrierea lui Rosenfeld este departe de a prezenta identificarea proiectivă ca pe un
atac sadic - anal, în maniera lui Klein, şi îi lărgeşte cu mult aria de manifestare.
Drept consecinţe patologice, tot în planul fantasmei, ale acestui mecanism, întâlnim:
sentimentul de fragmentare datorat clivajului, vidul afectiv, depersonalizarea, angoasa de

2
H. Rosenfeld, „Primitive object relation and mechanism”, în Int. J. Psycho-Anal., 64, 1983, p. 261-267.
 4

deteriorare a obiectului sau de răzbunare din partea acestuia3.

Deşi în definiţia sa din 1946 Klein se exprimă în termeni foarte concreţi, înţelegem
deja că este vorba despre procese care au loc în fantasmă, despre modificări care au loc în
reprezentarea de sine şi în reprezentarea de obiect4 sau mai degrabă, am spune, în
reprezentările de sine, de obiect intern şi de obiect extern – ţinând cont de faptul că, în
conformitate cu perspectiva kleiniană, şi obiectele interne pot fi clivate şi proiectate în
obiectul extern.
Obiectul extern real nu este afectat. Avem de a face cu obiecte fantasmatice. Klein
tratează acest subiect într-un fragment privitor la procesul de clivaj:

„Procesele pe care le-am descris sunt legate în mod evident de viaţa fantasmatică a
bebeluşului; angoasele care stimulează mecanismul de clivaj sunt şi ele de natură
fantasmatică. Sugarul îşi clivează obiectul şi se clivează pe el însuşi în fantasmă, dar efectul
acestei fantasme este real, deoarece ea conduce la sentimente şi la relaţii de obiect (iar mai
târziu, la procese de gândire) care sunt rupte unele de celelalte”5.

Autoarea nu insistă prea mult asupra naturii fantasmatice a identificării proiective, dar
ea utilizează întotdeauna expresii ca „subiectul simte că...”, „obiectul extern este trăit ca şi
cum...” etc., ceea ce implică o asemenea natură. Totuşi, remarcă J.-B. Pontalis, „oricât de
fantasmatice ar fi obiectele astfel clivate, ele nu sunt mai puţin tratate – şi tocmai aceasta
derutează cititorul Melaniei Klein – ca şi cum ar oferi o consistenţă reală”6.
Pentru a înţelege fantasma în viziunea kleiniană, trebuie să trecem în revistă alte două
noţiuni: cea de obiect intern şi cea de lume internă.

1.2 OBIECTELE INTERNE ÎŞI AU LUMEA LOR

„Obiectul intern” denotă sentimentul existenţei unui obiect concret, localizat în

interiorul eului şi având propriile sale intenţii faţă de eu şi faţă de celelalte obiecte. Modul în
care subiectul percepe obiectul intern depinde de perceperea obiectelor externe. Din acest
punct de vedere, obiectele interne reprezintă, într-un fel, „oglinzi” ale realităţii externe.

3
R. D. Hinshelwood (1989), Dicţionarul psihanalizei kleiniene, ed. Sigmund Freud, Binghamton – Cluj, 1995.
4
Joseph Sandler (1988), „Le concept d’identification projective”, în Projection, identification, identification
projective, ed. de J. Sandler, PUF, Paris, 1991, p. 31.
5
M. Klein, „Notes sur quelques mecanismes schizoides”, în op. cit., p. 280.
6
J. B. Pontalis (1968), După Freud, Ed. Trei, Bucureşti, 1997, p. 148.
 5

Invers, ele contribuie, prin proiecţie, la maniera în care sunt percepute obiectele externe7.
Una dintre caracteristicile importante ale lumii interne este pluridimensionalitatea,
ceea ce l-a făcut pe Didier Houzel s-o numească „spaţiu psihic”. Astfel, self-ul şi obiectul
sunt tridimen-sionale, fapt care face posibile identificarea proiectivă şi identificarea
introiectivă, adică proiecţia în obiect a unor părţi din self şi reintroiecţia, în self, a obiectului
(în care s-a proiectat)8.
Remarcăm din nou necesitatea unei distincţii între obiectul extern şi reprezentarea de
obiect extern – un fel de obiect extern-intern, dar situat la alt nivel decât obiectul intern
propriu-zis, deoarece primul este localizat de către subiect înafara eului, pe când al doilea
este localizat în interiorul eului. Însă cuvântul „reprezen-tare” nu corespunde cu viziunea
kleiniană, spaţială şi concretă. El nu dă seama de propriul spaţiu intern al obiectului “extern”
ce trebuie să „primească” înăuntru conţinutul proiectat. Am putea aşadar imagina existenţa a
două spaţii psihice: a) intern şi b) extern-intern, între care au loc deplasări ale părţilor din sine
şi din obiectul intern. Această distincţie e necesară, deoarece există şi obiectul realmente
extern, ce influenţează la rândul său organizarea lumii interne: confirmă sau nu proiecţiile,
oferă elemente pentru introiecţii, constituind astfel ceva mai mult decât un simplu pretext
„inocent”. Chiar solipsistă cum este ea, teoria kleiniană recunoaşte importanţa lumii
exterioare în dezvoltarea individului.
O altă caracteristică a lumii interne este faptul de a fi resimţită ca fiind concretă.
Melanie Klein o afirmă de-a lungul întregii sale opere. Iată ce spune ea în „Observaţii asupra
unor mecanisme schizoide”:

„[...] sugarul, după ce şi-a încorporat părinţii, îi resimte ca pe nişte persoane vii în
interiorul corpului, în maniera concretă în care sunt trăite fantasmele inconştientului
profund”9.

Fiecare obiect din lumea internă este investit nu numai cu calităţi afective, dar şi cu
calităţi senzoriale provenite din experienţele de plăcere sau de durere pe care le-a avut copilul
în relaţia cu părinţii săi.
Freud a ţinut seama de aceste calităţi concrete atunci când a scris, în Interpretarea

7
R. D. Hinshelwood, op. cit., p. 75.
8
D. Houzel, „L’évolution du concept d’espace psychique dans l’oeuvre de Melanie Klein et de ses
successeurs”, în Melanie Klein aujourd’hui, Cesura Edition, Lyon, 1985.
9
M. Klein, „Mourning and its relation to manic-depressive states”, în Int. J. Psycho-Anal., 21, 1940, p. 125-153.
 6

viselor, despre figurabilitate ca factor de transformare a gândurilor latente ale visului în

conţinutul său manifest:

„Dacă gândul visului, care este nefolositor în expresia lui abstractă, este transformat
într-un limbaj figurativ, atunci între această nouă expresie şi restul materialului visului se
ivesc mai uşor atingerile şi identităţile de care are nevoie travaliul visului şi pe care acesta le
creează acolo unde nu există, căci, datorită dezvoltării oricărei limbi, termenii concreţi sunt
întotdeauna mai bogaţi în asociaţii decât cei conceptuali”10.

Trebuie insă remarcat, aşa cum o face D. Houzel, că între Freud şi Klein există o
inversare a problemei: Freud pleacă de la ipoteza gândurilor latente ale visului care devin
figurate, în timp ce Klein presupune o lume mai întâi concretă, adică fondată pe experienţa
sensibilă, care de abia ulterior se va putea exprima prin simboluri şi cuvinte11.
Donald Meltzer afirmă că însăşi evoluţia cercetării freudiene conţinea germenele
dezvoltării kleiniene cu privire la noţiunea de lume internă. În Doliu şi melancolie, Freud se
întreabă, în legătură cu ipohondria şi narcisismul: „Cine este bolnav?”, realizând că există la
nevrotici o problemă privind distribuţia suferinţei psihice; apare o anumită deplasare a
locului durerii. Freud se mai întreabă: „Cine suferă, eul sau obiectul său? Şi cine este atacat?”.
Cu alte cuvinte: persoana în cauză se atacă pe sine, sau atacă o parte din ea însăşi, identificată
cu un obiect acuzat la un alt nivel? În Psihologia mulţimii şi analiza eului, o anumită
reprezentare pare introiectată în eu, apoi această parte a eului este separată pentru a funcţiona
ca un obiect ideal sau de iubire pentru restul eului. Aici, Freud se apropie mai mult de
conceptul de lume internă, în care obiectele interne şi obiectele introiectate au o viaţă ce se
situează în relaţia cu eul aşa cum se situ-ează obiectele externe în relaţia lor cu personalitatea
sau cu sinele12.
În sfârşit, în 1924, în textul său Pierderea realităţii în nevroză şi psihoză, Freud o
spune în mod net:

„Deosebirea riguroasă dintre nevroză şi psihoză se diminuează prin aceea că nici în

nevroză nu lipsesc tentativele de a înlocui nedorita realitate cu una pe potriva dorinţei.
Această posibilitate dă existenţă unei lumi a fantasmei, a unui tărâm care a fost separat de
lumea reală exterioară atunci când a fost introdus principiul realităţii, fiind de atunci păstrat

10
S. Freud, op. cit., p. 322-323.
11
D. Houzel, op. cit.
12
D. Meltzer, Le développement kleinien de la psychanalyse, Edouard Privat, Toulouse, 1984, p. 95.
 7

liber – în maniera unei „cruţări” – faţă de exigenţele necesităţii vieţii”13.

1.3 FANTASMA ESTE ATOTPUTERNICĂ?

Fiind preocupată de conţinutul anxietăţii pacienţilor săi (şi nu de mecanismul apariţiei

anxietăţii), Melanie Klein a acordat fantasmei inconştiente un loc central în raport cu orice
activitate psihică. Dar cea care a formulat clar acest concept este Susan Isaacs, într-o lucrare
destinată să cristalizeze viziunea kleiniană în timpul Discuţiilor Controversate din Societatea
britanică de psihanaliză (1943 – 1944). În Natura şi funcţia fantasmei, ea arată cum Klein a
extins noţiunea freudiană de fantasmă inconştientă care se prefigura deja în momentul în care
Freud renunţa la teoria seducţiei, pentru a afirma că trauma rezultă dintr-un eveniment
imaginar.
După această autoare, deşi Klein îşi bazează concepţia asupra fantasmei pe
descoperirea freudiană a unei realităţi psihice dinamice, viziunile celor doi sunt divergente.
De exemplu, dacă la Klein fantasma este precoce, Freud părea să o considere o producţie
tardivă a psihismului, aparută după stabilirea principiului realităţii, când principiul plăcerii
începe să funcţioneze într-o manieră clivată:

„Odată cu angajarea principiului realităţii, s-a desprins un soi de activitate de gândire

ce a rămas neinfluenţată de proba realităţii şi care ascultă doar de principiul plăcerii. Aceasta
este fantasmarea [...]”14.

După Isaacs, fantasmele inconştiente - întotdeauna deduse, niciodată observate ca

atare - sunt „corolarul mental, reprezentantul psihic al pulsiunii. Nu există pulsiune, nevoie
sau reacţie pulsională care să nu fie resimţită ca fantasmă inconştientă”15. De fapt, ea a
obţinut această definiţie modificând următoarea afirmaţie a lui Freud din 1932, din Noi
conferinţe în psihanaliză:

„Ne închipuim că [Se-ul] are deschidere spre somatic, primeşte aici nevoile

13
S. Freud, „Pierderea realităţii în nevroză şi psihoză”, în O 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 280.
14
S. Freud (1911), „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice”, în O 3, op. cit., p. 18.
15
S. Isaacs, „Nature et fonction du fantasme”, în Developpements de la psychanalyse, op. cit., p. 79.
 8

pulsionale, care îşi găsesc în el expresia psihică [...]”16.

Dacă înlocuim termenul de „Se” cu termenul de „fantasmă inconştientă”, obţinem

definiţia kleiniană.
Acest „conţinut primar al proceselor psihice inconştiente”17 care este fantasma se
raportează nu numai la satisfacerea dorinţei (libidinale sau distructive) dar şi la apărarea
împotriva angoasei, la fel ca simptomul. Din acest punct de vedere, faptul că identificarea
proiectivă presupune, pe de o parte, o fantasmă de intruziune şi control, şi pe de altă parte, o
apărare împotriva angoasei de dezintegrare primeşte un plus de coerenţă.
Fantasma inconştientă are „un caracter omnipotent”. Pentru copilul mic, ea nu
înseamnă numai „aşa vreau”, ci şi „aşa fac”, ceea ce concordă cu ideile lui Freud asupra
satisfacerii halucinatorii la bebeluş18. Deşi este o ficţiune, este reală ca experienţă subiectivă,
constituind o funcţie psihică veritabilă, cu efecte reale nu numai în lumea internă a
psihismului, ci şi în lumea externă a dezvoltării corporale şi a comportamentului subiectului
iar, de aici, în psihismul şi în corpul altor subiecţi19.
Avem aici o diferenţă esenţială între gândirea kleiniană şi cea freudiană cu privire la
dihotomia subiectiv/obiectiv în teoria psihanalitică.
Aparent, nici o afirmaţie a lui Klein nu îi este străină gândirii lui Freud. Şi el afirmă,
mai mult sau mai puţin explicit, că fantasma este o ficţiune, că ea este resimţită de către
subiect ca fiind reală, că are valoare de funcţie psihică şi că are efecte reale în psihismul
subiectului şi în lumea sa exterioară. Dar ceea ce el afirmă în „Noi conferinţe în psihanaliză”
opune în mod clar realitatea psihică a fantasmei şi realitatea evenimentelor: „Simptomele
isterice derivă din fantasme, nu din întâmplări reale”20.
Dimpotrivă, caracterul omnipotent al fantasmei din teoria kleiniană nu se limitează la
trăirea subiectului şi la realitatea efectului pe care îl are asupra funcţionării sale psihice, ci se
extinde chiar asupra conţinutului fantasmei. Să ne amintim remarca lui Klein despre clivaj:
„Bebeluşul clivează obiectul şi pe el însuşi în fantasmă, dar efectul acestei fantasmei este
absolut real, deoarece conduce la sentimente şi la relaţii obiectale [...] separate realmente
unele de altele”21 (sublinierea mea).

16
S. Freud (1933), „Prelegeri de introducere în psihanaliză serie nouă”, în O 10, ed. Trei, Bucureşti, 2004, p.
522.
17
S. Isaacs, op. cit., p. 79.
18
Ibid., p. 82.
19
Ibid., p. 96.
20
S. Freud, în op. cit., p. 566.
21
M. Klein, „Notes sur quelque mecanismes schizoïdes”, în op. cit., p. 280, sublierea mea.
 9

A spune că fantasma este omnipotentă înseamnă a spune mai mult decât „satisfacerea
halucinatorie a dorinţei” din gândirea freudiană. Fantasma omnipotentă se satisface prin ea
însăşi – accepţiune implicită a descrierilor kleiniene -, ca şi cum ideea lui Freud devine
„satisfacerea reală a dorinţei prin halucinare”.
În ultimă instanţă, noţiunile de fantasmă, de mecanism şi de proces sunt tratate în
scrierile kleiniene ca fiind sinonime. De exemplu, se susţine că

„[...] procesul psihic sau fantasma inconştientă de a încorpora este descris în termeni
abstracţi ca proces de introiecţie”, sau că fantasma este „aspectul subiectiv al mecanismului
de introiecţie (sau de proiecţie)” şi, în sfârşit, că mecanismele psihice „sunt întotdeauna trăite
ca fantasme”22.

Vom reveni asupra acestui subiect în capitolele despre partea de identificare şi partea
de proiecţie din conceptul de identificare proiectivă.

2. EUL ŞI SINELE

2.1 FREUD DESPRE „EU”

Teoria psihanalitică pare să trateze formarea eului în două registre: unul, în care eul se
diferenţiază ca aparat adaptativ plecând de la se şi în raport cu realitatea externă, altul în care
eul este un produs al identificărilor ce creează un obiect interior investit de către se.
Conceptul de eu este prezent în mod constant la Freud, încă de la începutul operei sale.
În perioada 1895 – 1900, Freud utilizează termenul în contexte diferite: teoria curei,
conflictul defensiv, metapsihologia aparatului psihic. Eul este fie un câmp de conştienţă

22
S. Isaacs, op. cit., p. 99-102.
 10

capabil să primească în spaţiul său amintiri patogene până atunci inconştiente (Studii despre
isterie)23, fie o instanţă defensivă cu caracter ambiguu, de vreme ce reprezintă şi parte
implicată în conflictul nevrotic24, fie o instanţă de inhibare a procesului primar, instanţă care
împiedică libera propagare a excitaţiei până la formarea imaginii (halucinaţiei) şi care
împiedică aşadar confuzia între procesele interne şi realitatea exterioară.
Iată ce ne spune Freud în 1895, în Proiect de psihologie ştiinţifică, despre eu ca „reţea
de neuroni investiţi”:

„Admiţând ideea unei „atracţii provocate de dorinţă” şi a unei tendinţe la refulare, am

abordat o nouă problemă, aceea a […] unei instanţe a cărei prezenţă împiedică trecerea
(cantităţilor) atunci când o asemenea trecere se efectuează pentru prima oară într-un mod
particular (adică atunci când ea este însoţită de satisfacţie sau de durere). Această instanţă se
numeşte “Eu”. [El reprezintă] un grup de neuroni încărcaţi permanent, care devin vehiculul
unor rezerve de cantităţi pe care le necesită funcţia secundară. […] Să ne imaginăm eul ca pe
o reţea de neuroni investiţi, ce relaţionează cu uşurinţă între ei”25.

Vedem, în acest fragment, că eul nu este definit de Freud ca un ansamblu al

individului, nici ca întregul aparat psihic, ci ca o parte a acestuia îndeplinind anumite funcţii.
Există însă, pe parcursul aceleiaşi lucrări, expresii care duc cu gândul la o anumită
„totalitate” relativ la funcţionarea eului. De exemplu:

„Descriem deci eul spunând că el constituie în orice moment totalitatea investirilor

psy. În cadrul acestora, distingem o fracţie permanentă şi o fracţie variabilă. Este uşor de
remarcat că traseele dintre neuronii psy fac parte din domeniul eului, deoarece ele reprezintă
o posibilitate de a determina în orice moment extensia eului în mişcare”26.

Aşa cum afirmă J. Laplanche şi J.-B. Pontalis, la Freud există o relaţie privilegiată
între eu şi individ în dimensiunea sa biologică şi psihică, ceea ce aduce perspectiva unui eu
ca un fel de metaforă a întregului organism27. O asemenea relaţie între eu şi organismul
biologic va apărea mai explicit la Freud în 1923, în Eul şi se-ul:

23
S. Freud (1895), Studii despre isterie, în O 12, Ed. Trei, Bucureşti, 2005.
24
Ibidem.
25
S. Freud (1895), „Esquisse d’une psychologie scientifique”, în La naissance de la psychanalyse, PUF, Paris,
1956, p. 340-341.
26
Ibidem, p. 341, sublinierea mea.
27
J. Laplanche şi J.-B. Pontalis (1967), Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
 11

„Eul este înainte de toate o entitate corporală, nu doar o entitate situată la suprafaţă, ci
proiecţia unei suprafeţe28“.

Odată cu cea de a doua topică, în 1920, apăruse deja o perspectivă freudiană mai
specifică asupra eului (ca având funcţii determinate în aparatul psihic), însă rămânea
ambiguitatea implicită a termenului, între persoană şi instanţă.

Această problemă conceptuală a condus la încercări de clarificare şi de diferenţiere

între eul ca instanţă şi eul ca obiect de iubire pentru individul însuşi.

2.2 TEORIILE „SINELUI”

De exemplu, Hartmann arăta că, în ce priveşte narcisismul, opusul investirii de obiect

nu este investirea eului (ego-cathexis), ci investirea propriei persoane (self-cathexis)29.
Diferenţierea adusă de Hartmann a condus la o dezvoltare în psihologia eului (ego
psychology) numită psihologia sinelui (self psychology), al cărei reprezentant este H. Kohut.
„Psihologia eului” – al cărei fondator este Hartmann – pune accentul, bazându-se pe cea de a
doua topică freudiană, pe eul văzut drept pol al controlului, apt să “neutralizeze”, în anumite
sectoare ale sale, energia sexuală. Într-o oarecare măsură, concepţia Annei Freud, mai ales
cea din Mecanismele de apărare (1936), a contribuit la acreditarea acestei viziuni centrate pe
eu, deşi dimensiunea pulsională era mai accentuată decât în curentele ulterioare. În psihologia
eului, s-a ajuns să se pună în evidenţă funcţia adaptativă a eului – tendinţa dominantă în
curentul american30.
Această concepţie presupune o funcţionare nonconflictuală a eului. Ceea ce pentru
Freud reprezenta efectiv o funcţie a eului, dar eminamente precară şi conflictuală, devine o

28
S. Freud (1923), „Eul şi Se-ul”, în O3, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 230.
29
H. Hartmann, „Comments on the psycho-analytic theory of the ego”, în Psychoanal. Study Child, 1950, V, p.
74-96.
30
Anna Freud (1936), The ego and the mechanism of defence, International Universities Press, New York, 1966.
 12

instanţă de conduită, o asemenea psihologie criticând punctul de vedere economic şi

prelungindu-se cu lucrările lui E. Kris şi ale lui R. Loewenstein.
O tendinţă interesantă este cea a lui Paul Federn care, într-o serie de contribuţii (din
1914 până în 1953), a elaborat o teorie a eului conceput nu numai ca instanţă topică, dar şi ca
pol “psihosenzorial”. El postulează un fel de „sentiment al eului”, originar şi rudimentar, care
precede atât relaţia de obiect cât şi narcisismul, această trăire a eului presupunând o
„specificare a abordării metapsihologice printr-o abordare fenomenologică”31. După P.– L.
Assoun, Federn constituie, în contrast cu concepţiile care accentuează polul pulsional al
psihismului, curentul ce resituează eul în centrul reflecţiei şi, chiar prin aceasta, se opune
teoriilor relaţiei de obiect. În acelaşi timp, vorbind despre precaritatea frontierelor eului,
Federn anticipa o abordare „speculară” / imaginară, pe care o vom regăsi la Lacan, cu
deosebirea că primul vede eul ca pe un pol structurant al personalităţii, iar nu ca pe o funcţie
a necunoaşterii. El deschide mai degrabă calea unei teorii a eului – corp şi chiar a eului –
piele (Anzieu).
„Psihologiile sinelui”, nu fără ecou faţă de „egologia” lui Federn, pun accentul pe o
formă de “identitate vitală” şi pe o formă de investire libidinală a eului. Self-ul pare un
conţinut mintal destinat să semnifice sentimentul continuităţii eului, eu care este însă tratat ca
obiect. Acest sine, aşa cum îl descrie Heinz Kohut în Analiza self-ului32, este investit cu
energie pulsională şi dotat cu continuitate temporală. El reprezintă aşadar moştenitorul
narcisismului – astfel încât studiul „transferurilor narcisice”, în clinică, permite detectarea
acestei realităţi a trăirii identitare, spre deosebire de instanţele topice (trecere de la
metapsihologia freudiană la fenomenologie), deşi, tot în clinică, se observă că apare totuşi
implicată dialectica freudiană dintre eu şi idealul eului („sinele grandios” al personalităţilor
numite narcisice).
Astfel, teoriile sinelui ajung fie să contureze un pol narcisic oarecum autonom, fie să
fondeze o teorie a identităţii. Prima tendinţă este reprezentată de Bela Grunberger: sinele este
un factor al continuităţii vitale, anterioare oricărei alegeri de obiect şi care se adaugă
instanţelor metapsihologice. În cura analitică, existenţa acestui pol narcisic autonom iese în
evidenţă în timpul regresiei narcisice şi revendică o satisfacţie narcisică (contemplarea de
sine în oglinda reprezentată de analist) ce-i permite ulterior pacientului să se confrunte cu
conflictele legate de relaţia de obiect33. A doua tendinţă este reprezentată de Erik Erikson,
care vorbeşte de o identitate a eului constând într-o similitudine cu sine însuşi şi o

31
Paul-Laurent Assoun, Psychanalyse, PUF, Paris, 1997, p. 661.
32
H. Kohut (1971), Le Soi, PUF, Paris, 1974.
33
B. Grunberger (1957), Le narcissisme, Payot, Paris, 1975.
 13

continuitate ce culminează cu procedee de sinteză a eului şi cu „stilul” persoanei.

La Winnicott, sinele este un operator ce desemnează sentimentul de sine, obţinut
atunci când realitatea internă este suficient circumscrisă, realizându-se o continuitate de „a fi”
relativ la realitatea psihică şi la schema corporală. Avatarurile sinelui sunt specificate în
relaţia de dependenţă maternă: eul instaurează relaţia de obiect în măsura în care îngrijirile
materne sunt suficient de bune, iar aptitudinea sau inaptitudinea mamei de a resimţi nevoile
sugarului contribuie la formarea „adevăratului” sine sau a „falsului” sine. Falsificarea sinelui
permite o adaptare la realitatea exterioară şi o deconectare între „corp” şi „spirit”. Acest
caracter identitar al sinelui poate fi zdruncinat de „agoniile primitive”, momente de prăbuşire
(breakdown) a sinelui unitar, ce-şi găsesc expresia în depresii şi experienţe psihotice.
Asemenea alternanţe de „viaţă” şi „moarte” privind sinele, remarcă Assoun, se află cumva în
„simetrie cu avatarurile kleiniene privind obiectul”.
Experienţa oglinzii, elaborată de Jacques Lacan, tratează problema din perspectiva
subiectivităţii „speculare”: copilul aflat în faţa oglinzii îşi asumă imaginea şi îşi anticipează
identitatea în mod imaginar (forma întreagă a corpului său depăşeşte ameninţarea
fragmentării corpului). Ideea lacaniană a imaginii parţiale trimite la obiectul parţial al
Melaniei Klein (aceleaşi avataruri ale întregirii, însă de această dată la nivelul obiectului).
Există autori care nu sunt de acord cu utilitatea clarificării între eul ca instanţă, pe de
o parte, şi eul ca obiect de iubire pentru individul însuşi, pe de altă parte, şi care preferă să
păstreze ambiguittea noţiunii freudiene de eu.
J.- B. Pontalis ne recomandă să privim eul ca pe o instanţă având un fel de vocaţie
particulară pentru a reprezenta personalitatea în ansamblul său34. Şi John S. Kafka este de
părere că perspectiva freudiană, mai complexă, este avantajoasă deoarece ea conţine toate
accepţiile termenilor „Ich” şi „je”, evitând astfel o „solidificare” a funcţionării psihice, o
vedere exclusiv spaţială, în vreme ce realitatea psihică este o ecuaţie psihism – timp. După el,
încercările actuale, din psihanaliză, de a diferenţia sinele de eu reprezintă o apărare faţă de o
ambiguitate esenţială, existentă la nivel individual35.
Pe de altă parte, nu putem nega utilitatea, cel puţin clinică, a noţiunii de sine. În 1954,
într-unul din seminariile sale asupra scrierilor tehnice ale lui Freud, Lacan remarca, în
legătură cu ultima teorie freudiană asupra eului:

„Ne aflăm aici pentru a vedea ce anume semnifică evocarea noţiunii de eu de-a lungul

34
J.-B. Pontalis, După Freud, op. cit.
35
J. S. Kafka, Realităţi multiple în psihanaliză, Ed. Trei, Bucureşti, 1999.
 14

operei lui Freud. E imposibil să înţelegi ce anume reprezintă această noţiune aşa cum a
început ea să apară odată cu lucrările din 1920, odată cu studiile asupra psihologiei grupurilor
şi Das Ich und das Es, dacă începem prin a amesteca totul, sub pretext că vrem să înţelegem
un anumit versant al psihismului. Eul, în opera lui Freud, nu înseamna deloc asta. Asta are un
rol funcţional, legat de necesităţi tehnice”36.

Rol funcţional, necesităţi tehnice – remarca aceasta pare valabilă şi pentru conceptul
de sine!
Acesta, mai global şi mai puţin diferenţiat decât eul, trimite la o primă percepere de
sine din partea subiectului, la o primă investire de sine înainte de diferenţierea instanţelor, ne
spune Bernard Brusset37. În 1950, Hartmann descria sinele ca „referindu-se la persoana totală
a individului, incluzând corpul său şi părţile corpului său, ca şi organizarea sa psihică
dimpreună cu părţile acesteia”. Descrierea comportă o intuiţie de sine ca fiind distinct faţă de
mediu şi există aici o apropiere de ideea de „Ichfülung” (sentimentul eului) a lui Paul
Federn38, ceea ce-l face pe acesta un precursor al psihologiilor sinelui, deşi el n-a acceptat
niciodată distincţia între eu şi sine39.
Spre deosebire de viziunea lui Federn, teoriile cu privire la sine utilizează numeroase
aspecte ale noţiunii tradiţionale de persoană şi ale noţiunii de identitate, care sunt departe de
teoria freudiană a eului.
La Melanie Klein, sinele „acoperă ansamblul personalităţii şi se referă nu numai la eu,
ci la întreaga viaţă pulsională pe care Freud a desemnat-o cu termenul de se”40. Tocmai de
aceea, există posibilitatea unui clivaj al eului în interiorul unei unităţi mai mari, sinele. Acest
concept exprimă, ne spune Roland Jaccard,

„[…] unitatea funciară a subiectului. Aşa cum observă V. Smirnoff, este ceea ce îi
oferă clivajului toată semnificaţia sa, deoarece acesta nu scindează sinele în două „sine-uri”
care să se confrunte, ci introduce în sine o falie ce intră în câmpul conflictului intern. Doar
reducerea acestui clivaj îi permite subiectului să se regăsească aşa cum era la origine, adică

36
Jacques Lacan, Les écrits techniques de Freud, Le Séminaire, Livre I, Editions du Seuil, Paris, 1975, p. 43.
37
B. Brusset, Psychanalyse du lien, le Centurion, Paris, 1988, p. 168.
38
Ibid., p. 169.
39
Federn păstrează ambiguitatea unui eu care este subiect al percepţiei şi totodată obiect libidinal: « În pofida
tuturor regulilor de gramatică, dincolo de paradoxul apparent, eul este subiect şi obiect în acelaşi timp. Ca
subiect, el este cunoscut sub pronumele „eu”, iar ca obiect el se numeşte „sine” […] Diferenţa dintre conceptele
obişnuite şi ale mele este că eu concep eul nu numai ca pe suma tuturor funcţiilor, ci şi ca pe investirea care
uneşte acest agregat, alcătuind o nouă entitate mentală”. P. Federn, „L’hygiène mentale du moi dans la
schizophrénie”, în La psychologie du moi et les psychoses, PUF, Paris, 1979, p. 194.
40
M. Klein, „Les raciness infantiles du monde adulte”, în Envie et gratitude et autres essais, op. cit., p. 100.
 15

sine însuşi”41.

Autorul citat se referă aici la integrarea afectelor şi obiectelor despre care vorbeşte
Klein atunci când descrie poziţia depresivă.
În opera Melaniei Klein, noţiunea de sine diferă de concepţiile altor autori (Hartmann,
E. Jacobson sau René Spitz) prin ideea că sinele, departe de a fi o funcţie cucerită şi
perfecţionată în cursul evoluţiei, prin posibilităţile adaptative şi noetice ale copilului, este dat
încă de la naştere, aflându-se prezent înaintea oricărei intervenţii a aparatului psihic42. În
măsura în care Melanie Klein vede eul ca partea organizată a sinelui, acest eu există încă de
la naştere:

„[…] este necesar să avem în minte concepţia mea despre eul primitiv. Acesta există,
după mine, de la începutul vieţii neonatale, dar sub o formă rudimentară şi puţin coerentă.
Într-un stadiu foarte timpuriu, el îndeplineşte deja un număr de funcţii importante. Este
posibil ca acest eu precoce să se apropie de ceea ce Freud numea partea inconştientă a eului.
Freud nu credea că eul există de la bun început, dar el atribuia organismului o funcţie care,
după mine, nu o poate avea decât eul. Ameninţarea internă cu aneantizarea, datorată
instinctului morţii, reprezintă – şi aici mă îndepărtez de Freud – angoasa primordială; şi eul
este cel care, în serviciul instinctului vieţii – poate instaurat chiar de el – deviază parţial
această ameninţare spre exterior. În timp ce Freud îi atribuia organismului această apărare
fundamentală împotriva instinctului morţii, eu consider acest proces ca fiind o activitate
primordială a eului.43“

La Klein, alte funcţii ale eului primitiv sunt distincţia eu / noneu, distincţia bun/rău,
fantasmele de încorporare şi expulzare (introiecţie, proiecţie). De altfel, eul apare sub forma
fantasmelor sale privind lupta împotriva angoasei din relaţiile cu obiectele.
În legătură cu diferenţele dintre Klein şi Freud asupra naşterii eului, Michel Fain
susţine că există chiar în opera lui Freud un element ce reduce divergenţa: preexistenţa unei
reprezentări pulsionale primare şi a unui sistem ereditar de idealizare (tatăl „totemic” şi
reprezentarea sa primitivă). Noţiunea de fantasmă originară – sau de preconcepţie în sensul

41
V. Smirnoff (1968), „Notes de traduction”, în M. Klein, Envie et gratitude et autre essais, op. cit., p. 224.
42
Ibid., p. 223.
43
M. Klein, op. cit., p. 32.
 16

lui Bion44 – apropie aşadar conceptele de eu preformat (Klein) şi de eu „de format” (Freud).
Chiar dacă afirmă că eul constituie o parte organizată a sinelui, Melanie Klein
foloseşte deseori termenii „sine”, „eu” şi „subiect” ca şi cum ar fi sinonimi şi opuşi cu toţii
termenului de „obiect”. Fragmentul următor, scris în 1957, ilustrează din plin acest lucru.

„Am încercat să arăt în altă parte că pulsiunile distructive, expresii ale instinctului
morţii, sunt resimţite ca fiind dirijate, în primul rând, împotriva eului. Atunci când pacientul
se confruntă cu ele, chiar dacă această confruntare este progresivă, el se simte ameninţat cu
distrugerea dacă îşi recunoaşte asemenea pulsiuni ca aparţinându-i şi dacă le integrează. Cu
alte cuvinte, în anumite momente, pacientul trebuie să facă faţă unor grave pericole ce ar
rezulta din integrarea sa: eul său ar risca să fie copleşit; sau îşi poate pierde partea ideală din
sine, în momentul recunoaşterii existenţei în personalitatea sa a unei părţi clivate, distructive
şi pe care o detestă”45.

Remarcăm că „pacientul”, „eul”, „sinele” şi „personalitatea” apar ca sinonime în acest

text. Mai remarcăm că atenţia lui Klein se îndreaptă mai puţin asupra mecanismelor şi
aspectelor economice ale funcţionării psihice şi mai mult asupra conţinutului anxietăţii sau
asupra fantasmelor vehiculate de subiect în legătură cu el însuşi, pe scurt, asupra experienţei
pe care o are eul cu el însuşi.

44
Michel Fain, Scrisoarea 3 către Florence Begoin-Guignard, în „Identification hystérique et identification
projective”, în RFP 2/1984, p. 515-527.
45
M. Klein, op. cit., p. 77.
 3. FENOMENUL DE CLIVAJ AL EULUI

Teoria lui Freud despre inconştient a pus sub semnul întrebării integralitatea
psihismului uman, evidenţiind un domeniu separat de câmpul conştienţei, prin acţiunea
refulării. Pentru Freud, clivajul (Spaltung) este rezultatul unui conflict, aşadar această noţiune
are o valoare descriptivă iar nu explicativă: ea nu răspunde întrebărilor de tipul „de ce şi cum
anume s-a separat subiectul conştient de o parte din reprezentările sale?”1.
Mai târziu, în 1938, Freud a subliniat existenţa unor forme severe de clivaj psihic. El
utilizase deja ideea de disociere: se considera că psihismul este format din părţi separate, ceea
ce explica fenomenul personalităţii multiple. Ideea disocierii, apărută în filo-zofia secolului al
XVIII-lea, fusese utilizată de Bleuler în descrierea schizofreniei. Pentru acesta însă, spre
deosebire de concepţia lui Freud, clivajul psihismului în grupe asociative distincte era
conceput ca o regrupare secundară într-o lume psihică dezagregată din cauza unui deficit
asociativ primar, aşa ca în teoria lui Janet.
Noţiunea de clivaj al eului este elaborată de Freud în cursul reflecţiei sale asupra
psihozei şi fetişismului, care implică, după el, raportul eului cu realitatea. De aici, el va
detecta un mecanism specific, denegarea (Verleugnung), al cărei prototip este denegarea
castrării.
Iată ce ne spune autorul în 1938, în Clivajul eului în procesul de apărare:

„Eul copilului se află, aşadar, în slujba unei puternice exigenţe pulsionale pe care este
obişnuit să o satisfacă, fiind brusc îngrozit de o trăire care îl învaţă că a continua această
satisfacţie înseamnă a avea parte de un pericol real greu de suportat. El trebuie acum să se
decidă: ori să recunoască pericolul real, să se plece în faţa lui şi să renunţe la satisfacerea
pulsiunii, ori să refuze realitatea, să se convingă că nu există nici un motiv să se sperie, putând
astfel să rămână cu satisfacţia. Este, aşadar, un conflict între exigenţa pulsiunii şi obiecţia
realităţii. Copilul însă nu face nici una din ele, sau mai degrabă, le face în acelaşi timp pe
ambele, ajungându-se la acelaşi lucru. El răspunde la conflict cu două reacţii contrare,

1
J. Laplanche şi J.-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, op. cit.
 18

amândouă valabile şi efici-ente. Pe de o parte, el respinge realitatea cu ajutorul anumitor

mecanisme şi nu-şi interzice nimic, pe de altă parte, el recunoaşte în aceeaşi secundă pericolul
realităţii, îşi asumă angoasa în faţa ei ca semn de suferinţă şi caută mai târziu să se apere de
ea. Trebuie să recunoaştem că asta e o foarte abilă rezolvare a dificultăţii. Ambele tabere
aflate în dispută şi-au primit partea; pulsiunea poate să-şi păstreze satisfacţia, realităţii i s-a
dat respectul cuvenit. Dar, aşa cum se ştie, numai moartea e pe gratis. Succesul a fost atins pe
costul unei rupturi în Eu care nu se va mai vindeca vreodată, ci se va mări odată cu timpul.
Cele două reacţii contrare la conflict rămân nucleul unui clivaj al Eului”2.

Este evident, remarcă Laplanche şi Pontalis, că acest clivaj nu reprezintă o apărare a

eului în sens uzual, ci o modalitate de a face posibilă coexistenţa a două procedee de apărare,
unul privitor la realitate (denegarea) şi altul privitor la pulsiune, ultimul putând conduce de
altfel la apariţia simptomelor nevrotice.
Să amintim şi remarca lui Freud despre psihotici, apărută tot în 1938, în Scurt tratat de
psihanaliză:

„Bolnavii, odată vindecaţi, declară că undeva, într-un colţ al minţii lor, se aflase tot
timpul cineva normal, care privea toată fantasmagoria aceea morbidă asemeni unui observator
dezinte-resat. […] Spunem deci că în orice psihoză există un clivaj al eului şi dacă ţinem atât de
mult la acest postulat, este pentru că el se confirmă şi la alte stări, mai apropiate de nevroză, în
ultimă instanţă chiar în cazul acesteia din urmă”3.

Introducând termenul de clivaj al eului, Freud se întreabă dacă descoperirea sa este de

fapt ceva cunoscut demult şi de la sine înţeles, sau ceva cu totul surprinzător (de vreme ce un
asemenea mod de „sfâşiere” se află chiar la baza teoriei psihanalitice asupra persoanei) şi
înclină spre cea de a doua variantă4. Noutatea era, într-adevăr, ideea unui clivaj în interiorul
eului, diferit de clivajul dintre două instanţe (eul şi se-ul).
În timp ce lucrarea de debut a Melaniei Klein era centrată pe clivajul obiectelor5, după
1946, anul apariţiei articolului despre identificarea proiectivă, autoarea a devenit mai atentă la
mecanismul de clivaj al eului. Ea a descris mai ales clivajul aspectelor sinelui (la Klein,

2
S. Freud (1938), „Clivajul eului în procesul de apărare”, în O 3, op. cit., p. 305-306.
3
S. Freud (1938), Abrégé de psychanalyse, PUF, Paris, 1967, p. 77-78.
4
S. Freud, « Clivajul eului în procesul de apărare », în op. cit.
5
Klein a arătat că, la începutul vieţii psihice, obiectele sunt percepute ca având o natură ori extrem de bună, ori
extrem de rea (obiecte parţiale). Copilul îşi clivează obiectul în aşa fel încât acesta primeşte calităţi şi intenţii fie
complet bune şi utile, fie complet dăunătoare. Clivajul a devenit deci un termen care exprimă modul în care sunt
împărţite obiectele, în funcţie de aspectul lor bun sau rău.
 19

sinonim cu eul) percepute ca rele, ceea ce conduce la proiecţia lor în obiect (identificare
proiectivă). În cursul reflecţiei sale asupra clivajului obiectului ca mecanism de apărare al
eului primitiv, Klein ajunge la concluzia că există şi un clivaj al eului, care este un proces
activ, la fel ca clivajul obiectului:

„Am enumerat diferite apărări, tipice pentru eul timpuriu, cum sunt mecanismele de
clivaj al obiectului şi al pulsiunilor […]. Mi-am exprimat deseori ideea că relaţiile de obiect
există de la începutul vieţii, că primul obiect este sânul mamei, care se clivează, pentru copil,
într-un sân „bun” (gratificant) şi un sân „rău” (frustrant). Acest clivaj conduce la o separare a
iubirii de ură. […] Se pune problema dacă procesele active de clivaj al eului nu s-ar putea
produce încă din primul stadiu. Aşa cum presupunem noi, eul timpuriu operează clivajul
obiectului şi al relaţiei sale cu acesta în mod activ, ceea ce poate implica propriul său clivaj
activ. În orice caz, rezultatul clivajului este dispersia pulsiunii distructive care este resimţită
ca sursa pericolului”6.

Să observăm cum, în acest pasaj, Melanie Klein îşi prezintă viziunea asupra extinderii
câmpului de operare pentru apărarea eului împotriva angoasei: clivajul obiectului antrenează
un clivaj al eului şi ambele produc un clivaj al pulsiunii (sursă de angoasă). Astfel, ea leagă
dezvoltarea eului cu raporturile lui cu obiectele, ca şi Fairbairn, pe care îl citează de altfel în
acelaşi articol, dar ţine să se diferenţieze de acest autor prin sublinierea legăturii dintre clivaj
şi pulsiune7.
Fairbairn şi Klein s-au influenţat reciproc prin teoriile lor. Primul adoptase termenul
de „poziţie”, dar el vorbea de poziţia „schizoidă” iar nu „paranoidă” (utilizată de Klein în anii
1930). Critica lui Fairbairn era că Melanie Klein pusese un prea mare accent pe depresie,
urmând direcţia lui Freud şi a lui Abraham, care neglijaseră la rândul lor stările disociative din
isterie. Fairbairn a făcut legătura între aceste stări, fragmentarea personalităţii schizoide şi
clivajul obiectului „rău” introiectat, atrăgând atenţia asupra aspectelor structurale ale
clivajului eului8. Accentuând importanţa stărilor disociative din isterie şi schizofrenie, el a
postulat o „poziţie schizoidă” care precede poziţia depresivă.
Melanie Klein, care utiliza în 1946 termenul de „poziţie paranoidă”, a fost de acord cu
Fairbairn că fenomenul de clivaj era la fel de important ca proiecţiile paranoide pe care le

6
M. Klein, „Notes sur quelques mécanismes schizoides”, în op. cit., p. 275-279.
7
Ea spune: „Nu sunt de acord […] cu revizuirea pe care o face [Fairbairn] teoriei structurii mentale şi a
instinctelor, [şi nici cu] refuzul său privind conceptul freudian de instincte primare”. Cf. op. cit., p. 277.
8
R. D. Hinshelwood, op. cit., p. 268.
 20

descria ea. Ea a acceptat noţiunea lui Fairnbairn de „poziţie schizoidă”, pe care a ataşat-o la
propria ei noţiune, obţinând termenul de „poziţie schizo-paranoidă”. Acest lucru este
menţionat într-o notă de subsol din articolul despre identificarea proiectivă:

„Când a apărut pentru prima oară această lucrare, în 1946, foloseam expresia mea
„poziţie paranoidă”, pentru a spune acelaşi lucru ca „poziţia schizoidă” a lui Fairbairn. După o
reflecţie amplă, am hotărât să combin termenul lui Fairbairn cu al meu şi, în această carte [Noi
direcţii în psihanaliză, 1952], folosesc peste tot expresia „poziţie schizo-paranoidă”9.

În articolul său din 1946, Klein prezintă mecanismul de clivaj ca operând asupra unui
fel de sistem eu – relaţie – obiect, dat fiind că nu există două clivaje, un clivaj al obiectului şi
un altul al eului, ci „clivajul simultan al obiectului şi al eului”, deoarece „eul este incapabil să
cliveze obiectul – extern şi intern – fără să se producă un clivaj corespunzător şi în interiorul
său10.
Înainte de a descrie mecanismul de identificare proiectivă, în lucrarea sa din 1946,
Melanie Klein discută despre clivaj şi raportul acestuia cu alte mecanisme primitive de
apărare împotriva angoasei: idealizarea şi denegarea. Idealizarea corespunde clivajului
obiectului, iar denegarea corespunde clivajului eului (denegare a realităţii psihice! în vreme ce
Freud vorbea în 1938 despre clivajul eului prin denegarea realităţii exterioare).
Petru a ilustra conexiunile pe care le face între aceste procese, Klein alege exemplul
gratificării halucinatorii infantile, unde găsim:

„[…] clivajul obiectului şi denegarea frustrării, ca şi a persecuţiei. Obiectul frustrant şi

persecutor este menţinut complet separat de obiectul idealizat. […] Aceasta se leagă de
denegarea realităţii psihice. […] Denegarea omnipotentă a existenţei obiectului rău şi a
situaţiei dureroase echivalează, pentru inconştient, cu dezintegrarea lor de către pulsiunea
distructivă. Totuşi, nu sunt denegate şi desfiinţate doar o situaţie şi un obiect, ci acest destin îl
are relaţia obiectală; în consecinţă, şi o parte a eului, cea de unde emană sentimentele faţă de
obiect, este denegată şi dezintegrată”11.

Vedem modul în care sunt împletite mecanismele între ele (clivaj, denegare, idealizare
– denegarea frustrării presupune un clivaj al eului, idealizarea presupune clivajul obiectului şi

9
M. Klein, op. cit., p. 276, nota de subsol.
10
Ibid., p. 280-281.
11
M. Klein, op. cit., p. 281.
 21

denegarea obiectului rău etc.), vedem deasemeni cum se împletesc elementele asupra cărora
operează aceste mecanisme: obiectul, eul, relaţia lor, pulsiunea.
Textul lui Klein oferă impresia unei posibilităţi de a combina la infinit diferitele
mecanisme, pe de o parte, şi eul cu obiectele sale (parţiale, interne, externe), pe de altă parte,
până ce cititorul s-ar putea simţi ameninţat cu confuzia. Această ameninţare este însă limitată
de Melanie Klein, prin faptul că ea ne aminteşte că reperul viziunii sale psihanalitice este
pulsiunea. Acest reper constituie motivul pentru care Klein nu va fi ulterior considerată o
reprezentantă a şcolii relaţiilor de obiect, chiar dacă ea a avut idei comune cu Fairbairn. Din
acest punct de vedere, ea a rămas fidelă teoriei freudiene a pulsiunii.
 22

4. MECANISMUL DE IDENTIFICARE

4.1 DIFERENŢA DINTRE ÎNCORPORARE ŞI INTROIECŢIE

Noţiunea de identificare este o noţiune greu de conturat, deoarece ea necesită apelul la

principii contradictorii (poli care nu pot fi consideraţi doar complementari, afirmă în 1984
Alain de Mijolla12): echivalenţa (acelaşi) şi distincţia (altul), prezenţa şi absenţa, pierderea şi
conservarea, unitatea şi pluralitatea.
Dintre diferitele diateze gramaticale care atestă o asemenea noţiune, cea reflexivă, „a
se identifica…” – de unde şi termenul lui Jean Laplanche „se-identificare” -, este privilegiat în
teoria psihanali-tică13, exprimând astfel aspectul narcisic al operaţiei de identificare.
Freud a început să scrie despre acest subiect în scrisorile sale către Fliess (1899). În
cazul visului şi al simptomului isteric, „ca în cazul tuturor fenomenelor nevrotice”, este vorba
de îndeplinirea unei dorinţe: identificarea („multiplă”, stratificată; „cu persoana iubită” dar şi
cu rivalul) exprimă dorinţa de a fi ca… sau de a avea acelaşi lucru ca…
În Traumdeutung (1900), Freud afirmă:

„Identificarea nu este deci o simplă imitaţie, ci apropriere pe baza aceloraşi premise

etiologice; ea exprimă un „ca şi cum” [...]”14.

Aşa cum arată Jean Florence, Freud numeşte aici identificare, o producţie de „acelaşi”,
o unificare a termenilor aflaţi într-o relaţie de similitudine; adică o modalitate de condensare.
În visul ei, identificându-se cu alta, frumoasa măcelăreasă doreşte să „capete, în ochii soţului
său, locul prietenei sale” (Freud); însă în acelaşi timp, ea face în aşa fel încât dorinţa acesteia,
devenită propria sa dorinţă, să nu fie îndeplinită. La momentul respectiv, Freud utilizează
expresia „pluralitate de persoane psihice”.

12
A. de Mijolla, „Identifier – être identifié – s’identifier”, în RFP 2/1984, PUF, Paris, p. 491-508.
13
Totuşi, termenul conjugării passive, „a fi identificat cu…” pare să-şi găsească importanţa la alţi autori, ca J.
Lacan: inconştientul este dorinţa Celuilalt. Lipsei de libertate a subiectului în raport cu propriul inconştient
(Freud) vine să i se adauge alteritatea şi stranietatea unui Celălalt.
14
S. Freud, Interpretarea viselor, în op. cit., p. 156-157.
 23

În anii 1912 –1915 (Totem şi tabu, Doliu şi melancolie), s-a conturat noţiunea de
încorporare orală, „prototip a ceea ce va fi mai târziu identificarea”. Freud îi arată importanţa
mai ales în melancolie, unde subiectul se identifică în mod oral cu obiectul pierdut. Este vorba
de problema subiectivă a pierderii şi a elaborării ei. Pentru a tolera separarea şi a reduce
alteritatea, „trebuie să-l plasezi pe celălalt înăuntru”, scrie Jacques André, subliniind că în lipsa
metaforei, a lui „ca şi cum”, avem de a face cu psihopatologia bulimiei şi anorexiei15.
În 1990, în Transfer şi introiecţie, Sandor Ferenczi introdusese conceptul de
introiecţie. În 1912, „a introiecta” devine „o extensie a eului”, mecanism al oricărei iubiri
obiectale:

„Consider că orice iubire obiectală (sau orice transfer) este o extensie a eului sau o
introiecţie, atât la individul normal cât şi la nevrotic […] În ultimă analiză, omul nu se poate
iubi decât pe sine însuşi; a iubi pe altcineva înseamnă a-l integra pe acest altcineva în propriul
său eu […]. Tocmai această uniune între obiectele iubite şi noi înşine, această fuziune a
obiectelor cu eul nostru, este ceea ce am numit introiecţie şi, repet, cred că mecanismul
dinamic al oricărei iubiri obiectale şi al oricărui transfer asupra unui obiect este o extensie a
eului, o introiecţie”16.

Dar apare întrebarea: dacă nu există investire fără o prealabilă identificare, ce

anume împinge subiectul ferenczian spre identificare? Sau, cum se întreaba J. André cu
privire la o identificare originară: “Cărei exigenţe psihice îi corespunde un travaliu atât de
precoce de identificare, care îl plasează pe „a fi” înaintea lui „a avea”?”17.
În orice caz, Freud adoptă termenul de introiecţie şi îl foloseşte deseori ca sinonim
pentru încorporare.
Karl Abraham şi Melanie Klein îl utilizează atunci când descriu deplasările
fantasmatice ale obiectelor: introiecţii, proiecţii, reintroiecţii.
Nicolas Abraham şi Maria Torok (1972) sunt cei care au susţinut diferenţa esenţială
dintre fantasmă şi proces (sau realitate metapsihologică), în legătură cu utilizarea termenilor
de „introiecţie” şi „încorporare” ca sinonimi. Ei propun revizuirea acestei false sinonimii
dintre introiecţie şi încorporare, considerând că introiecţia este un fenomen de ordinul
creşterii, iar nu de ordinul compensării. Ei au ridicat problema următoare: dacă încorporarea

15
J. André, „L’identification”, prelegere de D. E. A. la Universitatea Paris 7 –Denis Diderot, 1994/1995,
comunicare nepublicată.
16
S. Ferenczi (1912), „Le concept d’introjection”, în Psychanalyse I, Payot, Paris, 1968, p. 196-198.
17
J. André, referinţa supra.
 24

corespunde unei fantasme, iar introiecţia unui proces, de ce să consideri fantasma - un produs
al eului - ca fiind anterioară procesului, care este un produs al întregului psihism, aşa cum fac
autorii kleinieni? Se ştie că pentru aceştia din urmă, fantasma se găseşte chiar la originea
funcţionării psihice, fiind oarecum omnipotentă…
Autorii respectivi afirmă că orice proces impune o modificare topică a psihismului, în
vreme ce orice fantasmă, care este de natură narcisică, tinde să menţină statu quo-ul topic:

„Concepţia noastră este că fantasma este de natură narcisică: pentru a nu atenta la

imaginea subiectului, ea tinde să schimbe lumea. Faptul că este deseori inconştientă nu
înseamnă că nu-i aparţine subiectului, ci că se referă la o topică păstrată în secret. Astfel, a
înţelege o fantasmă capătă un sens precis: înseamnă a detecta în mod concret nivelul topic la
care ea vine să se opună [...]. A spune că fantasma susţine procesul înseamnă o răsturnare a
întregului demers psihanalitic”18.
Astfel, încorporarea ar fi o „fantasmă de ne-introiecţie”, pentru că fantasma de
încorporare pretinde că realizează în mod magic remanierea psihică profundă impusă de
realitatea pierderii. Această „vindecare” magică prin încorporare îl scuteşte pe subiect de
durerosul travaliu al doliului şi îl ajută să refuze adevăratul sens al pierderii; ea nu este decât
un mijloc de a linişti eul. În realitate, fantasma de încorporare se opune introiecţiei.

„[Ea] pretinde că realizează […] la propriu ceea ce nu are sens decât la figurat. Ne
imaginăm că înghiţim obiectul pentru a nu „înghiţi” pierderea. [Este vorba de o]
demetaforizare […]. De fapt, orice încorporare are vocaţia nostalgică a introiecţiei”19.

Această problemă a raportului (cauzal?) între fantasmă şi proces (sau realitate

metapsihologică) ne pare importantă în special cu privire la concepţia kleiniană, care este
opusă celei prezentate de Abraham şi Torok. Pentru Melanie Klein şi discipolii săi, fantasma
inconştientă însoţeşte orice experienţă a realităţii, în două direcţii: pe de o parte, fantasma se
află la baza procesului corespunzător, pe de altă parte, procesul – nu numai cel psihic ci şi cel
biologic, corporal – îşi găseşte semnificaţia prin fantasma sa. Între cele două registre, unul
„subiectiv” şi altul „obiectiv”, există o interacţiune permanentă. Astfel, fantasma inconştientă
de încorporare influenţează ceea ce simte subiectul cu privire la identificarea sa:

„În acest sens, fantasma este resimţită ca fiind realitate efectivă, iar efectele ei sunt, în
18
N. Abraham şi M. Torok, „Introjecter- incorporer”, în NRP 6, Gallimard, Paris, toamna 1972, p. 111-112.
19
Ibid.
 25

fapt, destul de reale. Din acest punct de vedere, fantasma inconştientă este atotputernică”20.

Susan Isaacs scrisese despre omnipotenţa fantasmei inconşti-ente, care produce efecte
reale. De exemplu, „procesul psihic sau fantasma inconştientă de a încorpora este descrisă in
termeni abstracţi ca proces de introiecţie”21. Efectul fantasmei de încorporare nu constă în a
mânca sau a înghiţi în mod corporal, dar constă în „alterări reale ale eului”. Pentru a
demonstra că însuşi Freud avusese o viziune similară la un moment dat, Isaacs citează un
pasaj din textul acestuia despre (De)Negare:

„Referindu-se la acest aspect al judecăţii care afirmă sau neagă o anumită calitate a
unui lucru, Freud spune: „Exprimată în limbajul pulsiunilor celor mai vechi, adică al
pulsiunilor orale, alternativa devine: „aş vrea să iau acest lucru în mine şi să păstrez acest
lucru înafara mea”. Cu alte cuvinte, acest lucru trebuie să se afle fie în interiorul meu, fie în
exterior”. [şi Isaacs continuă:] Dorinţa astfel formulată nu este altceva decît o fantasmă.
Ceea ce Freud numeşte în mod pitoresc „limbajul pulsiunilor orale”, el numeşte
altundeva „expresia psihică a unei pulsiuni”, adică fantasmele ce sunt reprezentanţii psihici ai
unui scop corporal. În exemplul prezentat, Freud ne arată că fantasma este echivalentul psihic
al unei pulsiuni. Dar el formulează şi aspectul subiectiv al mecanismului de introiecţie […].
Fantasma este astfel legătura dintre pulsiunea se-ului şi mecanismul eului, mijlocul de
transformare a unuia în celălalt. “Vreau să mănînc aceasta, în consecinţă am mîncat-o”22.

Totuşi, chiar dacă Freud operează o transpoziţie a mecanis-mului de introiecţie în

limbajul fantasmei, acest lucru nu vrea să spună că mecanismul de introiecţie este provocat de
fantasma de încorporare. Chiar dacă el formulează, prin limbajul fantasmei, aspectul subiectiv
al mecanismului, deci maniera reprezentaţională de a percepe un proces psihic, aceasta nu
înseamnă că şi reciproca este valabilă: că mecanismul de introiecţie ar avea loc în urma
fantasmei. A susţine că fantasma este omnipotentă, chiar numai „dintr-un anumit punct de
vedere”, a susţine că efectele sale sunt reale, chiar dacă moderăm acest „real” numindu-l
„destul de real”, înseamnă a susţine un raport de cauzalitate. Un asemenea raport de
cauzalitate dinspre fantasmă spre mecanism apare din timp în timp în textele kleiniene, însoţit
de raportul invers, unde fantasma este produsă de către mecanism (mecanismele „sunt

20
R. D. Hinshelwood, Dicţionarul gândirii kleiniene, op. cit., p. 48.
21
S. Isaacs, „Nature et fonction du phantasme”, în Développements de la psychanalyse, op. cit., p.99.
22
Ibid., p. 100 (sublinierile din textul lui Freud îi aparţin lui Isaacs).
 26

întotdeauna resimţite ca fantasme”23), cele două direcţii formând împreună viziunea unei
interacţiuni armonioase între fantasmă şi mecanism. Este o concepţie care justifică aşadar
sinonimia dintre cele două concepte şi scuteşte autorii kleinieni de grija diferenţierii între, pe
de o parte, discursul pacientului despre el însuşi şi, pe de altă parte, discursul analistului
despre pacient.
Această simetrie fantasmă / proces nu este susţinută în mod sistematic în comentariile
teoretice. Ea este menţinută sau abandonată în funcţie de necesităţi. De exemplu, în acelaşi
text unde Susan Isaacs scrie despre efctele reale ale fantasmei de introiecţie asupra
psihismului subiectului, ea ajunge în punctul în care se ridică problema creşterii psihice,
legate de distincţia progresivă din partea subiectului între introiectul ca imagine şi introiectul
ca obiect corporal concret:

„De obicei, problema descrierii procesului de introiecţie, legat de fantasma de

încorporare, se rezolvă afirmând că lucrul care se introiectează este o imagine sau un imago.
Este, indiscutabil, corect […]. Cum ajungem – că suntem psihologi sau nu – să aflăm această
distincţie, adică faptul că lucrul ‘preluat în interiorul nostru’, obiectul intern, este o imagine şi
nu un obiect corporal concret? Printr-un proces de creştere lent şi complex […prin care]
devine tot mai clară distincţia între lumea interioară şi lumea exterioară […şi prin care]
elementele vizuale, raportate la exterior, ale fantasmei, devin […] obiecte exterioare, recunos-
cute ca atare. Ne ‘dăm seama’ că obiectele se află la exteriorul psihismului, dar că imaginile
lor se află ‘în psihism’ “24.

În acest pasaj, autoarea se referă la schimbarea psihică de lungă durată (‘proces de

creştere lent şi complex’). În timpul acestui proces, ne spune ea, se întâmplă ceva care separă
elementele vizuale ale fantasmei25 de încorporare, de elementele corporale concrete ale
aceleiaşi fantasme de încorporare, iar aceste elemente vizuale, aceste reprezentări, îi indică
subiectului faptul că introiectează nu obiecte concrete, ci imagini. Altfel spus, prin acest
proces, subiectul începe să-şi dea seama că el fantasmează că încorporează obiecte concrete,
dar că în realitate ‘încorporează’ imagini, că de fapt introiectează. Prin aceasta, ne dă de
înţeles Isaacs, se realizează pentru subiect (‘că este psiholog sau nu’) o separare între

23
Ibid., p. 102.
24
Ibid., p. 100-101.
25
Noi nu respectăm grafia propusă de S. Isaacs decât atunci când o cităm, pentru a desemna „phantasma”
inconştientă şi a o delimita de „fantasma” conştientă. “Dacă am respecta această distincţie – ne spun J.
Laplanche şi J.- B. Pontalis – ea ne-ar conduce la interpretările cele mai arbitrare » (Vocabularul Psihanalizei,
op. cit., în articolul despre fantasmă).
 27

fantasmă şi mecanism, deoarece subiectul îşi păstrează fantasma de încorporare, dar el ‘ştie’
foarte bine că această fantasmă rămâne la un nivel subiectiv (obiectele exterioare sunt
recunoscute ca atare, dar imaginea lor se află „în psihism”).
Vedem astfel cum autoarea kleiniană se găseşte într-o poziţie teoretică, care nu-i mai
permite sinonimia fantasmă/proces şi care o obligă să facă, chiar dacă în această manieră
implicită, o distincţie între cele două.
În orice caz, teoria Melaniei Klein asupra fantasmei inconştiente a lărgit concepţia lui
Freud pînă la ideea că fantasma însoţeşte permanent orice activitate psihică sau orice
comportament al individului. Freud descrisese împlinirea halucinatorie a dorinţei, ca activitate
mintală a sugarului aflat într-o situaţie de frustrare; după el, fantasma este o ‘gratificare’
substitutivă atunci când mişcările pulsionale nu-şi găsesc satisfacerea.

5. Mecanismul de proiecţie

5.1 Proiecţia în viziunea lui Freud

Termenul de „proiecţie” a fost utilizat în diverse moduri de către Freud şi alţi autori
care i-au urmat. Vom prezenta unele dintre sensurile întâlnite în opera lui Freud.
Într-un sens general, acest termen semnifica pentru Freud tendinţa de a căuta o cauză
exterioară şi nu o cauză interioară. El afirmă acest lucru în 1895, în Manuscrisul H, unde
remarcă faptul că scopul bolii (paranoia) este

„[…] de a se apăra de o reprezentare inacceptabilă pentru eu, proiectându-i

conţinutul în exterior”26.

În acest context, proiecţia este considerată ca o „deplasare”. Freud vorbeşte aici de

„utilizarea eronată a mecanismului de proiecţie, drept apărare”27. Mai târziu, el avu tendinţa
să considere proiecţia ca pe un mecanism de apărare propriu-zis: atribuirea defensivă, altei
persoane, de gânduri, dorinţe şi diverse conţinuturi psihice devenite intolerabile pentru
subiect. Referinţele sale privesc în principal paranoia şi gelozia.

26 S. Freud (1887-1902), „Manuscrit H”, în La naissance de la psychanalyse, PUF, Paris, 1991, p. 100.
27 Ibid.
 28

Freud separă şi opune, încă de la începutul operei lui, gândirea nevrotică, care
conservă, şi gândirea psihotică, care expulzează (dovadă a unei lipse de elaborare psihică),
observă Jean-Michel Porte şi Victor Souffir28. Dar timp de mai mulţi ani, proiecţia este pentru
el o formă de refulare, iar halucinaţia un mod de “mutare” a întoarcerii refulatului. Doar în
1911, în analiza sa asupra cazului Schreber, Freud propune o teorie care scoate psihoza din
câmpul refulării. În mecanismul paranoic,

„[…] este evidentă înainte de toate acea trăsătură pe care o putem denumi
proiecţie. O percepţie interioară este reprimată, iar ca înlocuitor al ei apare conţinutul
său, după ce a cunoscut o anumită deformare, devenind conştient ca o percepţie din
exterior”29.

Aşadar, proiecţia este un refuz – negare, ca şi o reatribuire a ceea ce este negat în

interior. Totuşi, Freud înlocuieşte această primă formulare cu o a doua:

„Nu a fost corect să spunem că sentimentul reprimat în interior a fost proiectat în

afară; acum ne dăm seama, ceea ce a fost suspendat interior se reîntoarce din exterior”30.

Această concepţie asupra fenomenului delirant ne oferă o imagine în care, cum spune
Paul Bercherie, „departe de a fi stăpânul jocului, subiectul apare ca jucăria unui proces ale
cărei efecte nu le percepe decât indirect, prin reflexele acestora în conştiinţă” – aşa precum
percepe Schreber „sfârşitul lumii, de fapt proiecţia catastrofei sale interne”31. Astfel,
topografia frontierei înăuntru – înafară pare supusă unui determinism mai complex decât
opoziţia plăcere/realitate, pe care o găsim în prima articulare a conceptului de proiecţie,
exprimată clar de Freud în Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, odată cu noţiunea de „eu-
plăcere pur”:

„Sub dominaţia principiului plăcerii [subiectul] primeşte în Eul său obiectele

oferite, în măsura în care sunt surse de plăcere, le introiectează [...] şi alungă pe de altă

28 J.-M. Porte şi V. Souffir, „Argument”, în RFP 3/2000, p. 686.

29 S. Freud (1911), „Observaţii despre un caz de paranoia (dementia paranoides) descris autobiografic”, în O 7, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p. 163.
30 S. Freud, ibid., p. 167.
31 P. Bercherie, „Evaluation critique du concept freudien de projection”, în RFP 3/2000, p. 867.
 29

parte de la sine ceea ce devine pentru el prilej de neplăcere în propriul său interior (Vezi
mai încolo mecanismul proiecţiei)”32.

Freud trimite aici la articolul nescris sau distrus din Metapsihologie, consacrat
proiecţiei. Amintesc că eul-plăcere pur nu are sens decât raportat la un eu-realitate ‘care a
demarcat interiorul de exterior pe baza unui criteriu obiectiv’, putând să se sustragă stimulilor
externi prin fugă; “Din eficienţa activităţii musculare a vieţuitoarei, substanţa ei perceptivă a
câştigat astfel un punct de sprijin pentru a separa un „exterior” de un „interior”“33.
În textul freudian, există opoziţia a două modalităţi de înţelegere a fenomenului
proiectiv. Conform uneia, formaţiunea delirantă îşi obţine coerenţa şi forţa de convingere din
coluziunea cu dorinţa inconştientă supusă principiului plăcerii – formaţiune narcisică,
fantasmatică, dereală. Conform celeilalte, ea reprezintă invazia conşti-inţei de către ceea ce a
fost abolit înăuntru şi care revine dinafară, aşa ca la preşedintele Schreber. Această ultimă
formulă va servi drept punct de sprijin pentru teoria lacaniană a forcluderii psihotice.
În 1922, Freud trasează alte câteva piste, în Despre câteva mecanisme nevrotice în
gelozie, paranoia şi homosexualitate, unde el constată, realizând o remarcabilă extindere-
revizuire a primelor sale formulări:

„[Gelozia] proiectată provine [...] din propria infidelitate realizată în viaţă sau
din impulsuri spre infidelitate care cad sub refulare [...]. Cel care le neagă la persoana
sa, percepe totuşi chemarea lor atât de puternic încât pentru uşurarea lui, el apelează cu
plăcere la un mecanism inconştient. [...] proiectează propriile porniri într-o infidelitate
din partea celuilalt [...]”34.

Dar Freud adaugă că gelosul, ca şi paranoicul, în timp ce proiectează înafară, asupra

altuia, ceea ce nu acceptă în el însuşi, se foloseşte în proiecţia sa de “materialul percepţiei,
care decelează motivaţiile inconştiente, analoge, ale celuilalt”:

“Ni se pare că descriem foarte nesatisfăcător comporta-mentul paranoicului

gelos, ca şi al celui persecutat, atunci când spunem că ei proiectează în afară, asupra
altora, ceea ce nu vor să perceapă în propriul interior.
Desigur că ei fac aceasta, dar nu proiectează în vânt, ca să spunem aşa, nu
proiectează acolo unde nu se află nimic asemănător, ci se lasă duşi de cunoaşterea

32 S. Freud (1915), „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor”, în O 3, op. cit., p. 74.

33 Ibid., p. 63.
34 S. Freud, „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în O 7/2002, p. 187-188.
 30

inconştientului şi deplasează asupra inconşti-entului altora atenţia pe care o retrag de la

propriul inconştient”35.

Această prezentare a dinamicii fenomenului proiectiv deplasează problema iniţială. În

aceste fragmente, Freud pune în evidenţă factorul cantitativ implicat în proiecţie: dacă
subiectul nu proiectează în aer, ci acolo unde există un conţinut psihic asemănător cu al său,
atunci operaţia de deplasare priveşte mai degrabă „gradul de atenţie” şi „cantitatea
investiţiei”36. O altă aluzie la factorul cantitativ este ideea că subiectul, proiectându-şi
propriile impulsuri în exterior, o face nu numai ca să se debaraseze de anumite reprezentări, ci
şi ca să scape de forţa acestor impulsuri37. Aici, Freud face din nou speculaţii, ca şi în alte
texte, afirmând cǎ proiecţia se raporteazǎ mai ales la principiul plǎcerii şi cǎ individul
reacţioneazǎ ca sǎ-şi diminueze tensiunea internǎ, pǎstrând o stare internǎ plǎcutǎ,
corespunzǎtoare eului-plǎcere pur.
Acest aspect al gradului de atenţie deplasat în proiecţie va fi menţionat de Shapiro în
legătură cu semnificaţia pe care subiectul o atribuie lucrurilor percepute de el în lumea
exterioară. Proiecţia nu ar implica o ruptură în funcţionarea cognitivă, ci o atenţie accentuată
asupra realităţii şi obiectului percepţiei. Distorsiunea realităţii pe care ea o introduce nu este o
distorsiune perceptivă, ci are a face mai degrabă cu ceea ce semnifică percepţia. Pornind de la
convingerile şi nevoile interne, lucrului perceput îi este atribuit o anumită semni-ficaţie, iar
proiecţia nu modifică realitatea aparentă, ci semnificaţia ei. Pe scurt, proiecţia ar fi o formă de
distorsiune interpretativă a realităţii exterioare38. Afirmaţiile lui Shapiro seamănă cu cele ale
lui Freud privind abordarea clinică a proiecţiei:

„În tratamentul unui astfel de gelos [care îşi proiectează propria infidelitate],
trebuie să evităm contestarea materialului pe care se susţine, putem dori doar să ne
hotărâm la o altă apreciere a acestuia”39.

Cu alte cuvinte, nu percepţia pacientului este discutabilă, ci interpretarea sau

semnificaţia percepţiei sale. Totuşi, în acelaşi text, Freud descrie proiecţia gelosului ca
percepţia în exterior a moti-vaţiilor inconştiente analoge la celălalt (a „mişcărilor inconştiente
asemănătoare ale celeilalte părţi”40). Există aici o nuanţă care introduce o diferenţă între
viziunea lui Shapiro şi cea a lui Freud: în timp ce primul transferă problema distorsiunii de la
percepţie la semnificaţie şi la interpretare – menţinând astfel, oarecum, ideea distorsiunii
cognitive -, Freud pune accentul mai mult pe investirea percepţiei, care poate constitui însăşi
problema, fără nici o distorsiune cognitivă, nici de percepţie şi nici de semnificaţie a ei:

„De fapt, anormalitatea lui [a subiectului gelos] se reduce la observarea cu

ascuţime a inconştientului soţiei sale şi aprecierea acestuia mai bine decât ar fi făcut-o
altcineva”41.

35 Ibid., p. 190.
36 Ibid., p.191 (sublinierea mea).
37 Ibid., p. 188.
38 D. S. Shapiro (1965), Les Styles Névrotiques, PUF, Paris, 1986.
39 S. Freud, op. cit., p. 188.
40 Ibid., p. 188.
41 Ibid., p. 189.
 31

Nu trebuie să uităm că, dacă percepţia subiectului este reală şi constituie o cunoaştere
a inconştientului celuilalt, aceasta nu-l împiedică pe subiect să utilizeze psihic această
cunoaştere, ne spune André Green, „pentru a o folosi drept ecran şi a deveni orb la propria sa
realitate psihică. În acelaşi mod, percepţia lipsurilor şi defectelor la cei apropiaţi poate fi reală,
dar în acelaşi timp având rol de diversiune spre a evita autoreproşuri mult mai grave”42.
Pentru Freud, proiecţia avea şi o importanţă centrală în formarea fobiilor (1915 –
1926). În 1915, el utilizează un sens mai restrâns al proiecţiei. Ea este un paliativ pentru
pericolul pulsional pe care eul, sub influenţa angoasei de castrare, nu-l poate aborda altfel.
Mai târziu, Freud va preciza că proiecţia, complementară deplasării, este secundară faţă de
aceasta. Regresia acţionează mai întâi prin constituirea imaginii angoasante, transformarea
tatălui castrator în animal terifiant (vezi Micul Hans). Ameninţarea pulsională punând eul în
pericol din interior, ea este „proiectată” în realitatea exterioară, unde poate fi controlată mai
uşor datorită evitării fobice:

„Mai devreme am atribuit fobiei caracterul unei proiecţii, dat fiind că ea

înlocuieşte pericolul pulsional interior cu un pericol perceput în exterior. Aceasta aduce
avantajul că ne putem proteja împotriva pericolului exterior prin fugă şi evitare a
percepţiei, în timp ce împotriva pericolului din interior fuga nu ne ajută de fapt”43.

Această explicaţie pare valabilă şi pentru psihodinamica delirului paranoic, în care

subiectul negociază cu pulsiunile interne dureroase sau intolerabile proiectându-le asupra unor
obiecte externe. În termeni economici, i-ar fi mai uşor să evite şi să fugă de o ameninţare
dureroasă provenită din exterior, decât să evite o ameninţare internă. Însă W. W. Meissner
ridică următoarea problemă, privitor la o asemenea explicaţie: din ce motiv s-ar petrece astfel
lucrurile, când de fapt nimic nu ne garantează această evidenţă a priori? Un răspuns la această
întrebare ar putea fi comentariul lui Freud asupra excitaţiei pulsionale şi asupra modului cum
poate fi ea suprimată, în Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor (1915):

„[…] stimulul pulsional nu provine din lumea exterioară, ci din interiorul

organismului însuşi. El acţionează, de aceea, într-un mod diferit asupra psihicului şi
reclamă alte acţiuni pentru îndepărtarea sa. Mai departe: tot ceea ce e important pentru
stimul apare atunci când admitem că el acţionează asemeni unei lovituri unice; el poate,
de asemenea, să fie [suprimat] doar printr-o acţiune utilă, al cărei tip este dat de evitarea
motorie a sursei stimulului”44.

Dacă sursa de excitaţie este exterioară, apărarea prin fuga motrică reprezintă o
evidenţă. Am văzut, la Freud, rolul „simţului muscular” în distincţia pe care o face subiectul
între senzaţiile interne şi senzaţiile externe (viziune împrumutată din raţionalismul psihologic
conform căruia percepţia empirică a realităţii este primordială şi originară, organizată în jurul
delimitării înăuntru/ înafară45). Motricitatea având şi rolul de apărare (fugă) din faţa
pericolului exterior, ea intervine ca „tip de acţiune” faţă de excitaţia internă, în doi timpi: mai
întâi, ea stabileşte faptul că pericolul este intern; apoi, pericolul este localizat în exterior şi aici
intervine al doilea rol al „tipului de acţiune”, cel de fugă, care îşi păstrează importanţa chiar

42 A. Green, „La position phobique centrale avec un modèle de l’association libre”, în RFP 3 2000, p. 761.
43 S. Freud (1926), „Inhibiţie, simptom şi angoasă”, în O 5, 2001, p. 231.
44 S. Freud (1915), „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor”, în O 3, op. cit., p. 62.
45 P. Bercherie, op. cit., p. 865-866.
 32

dacă realitatea internă, pe care motricitatea o percepuse, este „pervertită” în realitate externă.
De altfel, putem spune că Freud răspunde la întrebarea lui Meissner într-un text din 1917,
Completare metapsihologică la teoria visului:

„O percepţie, ce poate fi făcută să dispară printr-o acţiune, este recunoscută ca

fiind una exterioară, ca realitate; acolo unde o asemenea acţiune nu schimbă nimic,
percepţia provine din interiorul corpului propriu, ea nu este reală. Individului îi este de
folos să deţină o astfel de marcă a realităţii, care semnifică în acelaşi timp şi un ajutor
împotriva ei, el dorind să fie înzestrat cu o putere asemănătoare împotriva revendicărilor
sale pulsionale adesea implacabile. De aceea el îşi dă osteneala de a proiecta, de a
transpune în exterior ceea ce îi este insuportabil în interior”46.

Observăm referinţa freudiană la corp, prin această modalitate a subiectului de a

„aranja’ psihic distribuţia realităţilor, internă şi externă.
În 1924, Freud articulează proiecţia cu cea de a doua teorie a pulsiunilor, într-o
concepţie extinsă asupra raporturilor dintre individ, organism şi mediul său. Pulsiunea de
moarte în exces, nelegată prin coexcitaţia libidinală, trebuie expulzată sub forma sadismului.
Proiecţia, acum deflectare spre exterior a pulsiunilor distructive, devine foarte aproape de o
investiţie primară, ceea ce diverşi autori numesc proiecţie primară. În Problema economică a
masochismului, tratând despre enigma (din punct de vedere economic) existenţei tendinţei
masochiste în viaţa pulsională şi despre întâlnirea dintre libido şi pulsiunea de moarte în
interiorul individului, el evidenţiază că:

„Libidoul are sarcina de a face inofensivă această pulsiune distructivă,

dispensându-se de ea prin aceea că îndreaptă în mare parte această pulsiune, cu ajutorul
unui anumit sistem organic, musculatura, spre exterior, spre obiectele lumii exterioare.
Ea se numeşte atunci pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie, voinţă de putere.
[...] O altă parte nu participă la această transferare în afară, rămâne în organism şi e
legată acolo libidinal, cu ajutorul coexcitaţiei sexuale amintite; în ea trebuie să
recunoaştem masochismul originar, erogen”47.

Pe pagina următoare, într-un context ce descrie formarea masochismului erogen

secundar, apare termenul de „a proiecta” ca sinonim cu „a deplasa”, „a întoarce”, „a deriva
spre exterior”:

„[…] în anumite împrejurări, sadismul sau pulsiunea de distrugere proiectată,

îndreptată spre exterior, poate fi din nou introiectată, îndreptată spre interior […]”.

Sprijinindu-se pe acest text al lui Freud privind masochismul şi pe faptul cǎ, din punct
de vedere clinic, „nu constatǎm niciodatǎ o pulsiune de distrugere „purǎ”, ci doar combinatǎ
în diferite grade cu libidoul”48, Benno Rosenberg ajunge la concluzia cǎ nu poate exista
proiecţie înafară a pulsiunii de distrugere decât dupǎ ce ea a fost legatǎ de libido (intricare

46 S. Freud (1917), „Completare metapsihologică la teoria viselor”, în O 3, op. cit., p.141.

47 S. Freud (1924), „Problema economică a masochismului”, în O 3, op. cit., p. 268.
48 B. Rosenberg, „Essence et limites de la projection”, în RFP 3/2000, p. 280.
 33

pulsionalǎ, masochism); din aceastǎ perspectivǎ, „proiecţia este secundarǎ faţǎ de

masochism”49, reprezentând un fel de „ultim recurs” pentru apǎrarea eului împotriva
distructivitǎţii interne, în condiţiile unui eşec relativ al masochis-mului în a neutraliza
pulsiunea de distrugere în interior. Acelaşi autor face legǎtura între cercetarea freudianǎ
asupra proiecţiei şi definiţia datǎ de Freud obiectului extern primar, în Metapsihologie:
exteriorul, obiectul în general şi obiectul urii sunt, iniţial, identice. Rezultǎ cǎ proiecţia
distructivitǎţii asupra obiectului are douǎ funcţii esenţiale: salvarea aparatului psihic şi actul
constitutiv al obiectului extern (constituirea obiectului prin proiecţia urii provocate de acesta,
în calitatea sa de sursǎ a excitaţiei şi a neplǎcerii).
Pentru Freud, proiecţia nu se află numai în serviciul apărării împotriva angoasei şi
autodistrugerii, sau al necunoaşterii realităţii. Independentă de vreun conflict intern, el o vede
acţionând în religie, ca mecanism antropomorfic de cunoaştere şi de adaptare la lumea
exterioară. Într-un mod general, el asociază proiecţia cu percepţia.
De la Totem şi tabu (1912) încoace, ne spune Bernard Brusset, activitatea perceptivă
poate fi considerată ca una dintre modalităţile forţei originare de proiecţie; definiţia
înăuntru/înafară, imaginar/real, depinde astfel de funcţionarea psihică, funcţionare ce nu este
independentă de factorii culturali. „În acest mod, apare ideea de proiecţie nedefensivă,
tributară regresiei, de exemplu regresiei narcisice spre atotputernicia gândirii, spre gândirea
magică”50.
În Totem şi tabu, Freud scrie despre proiecţie că este vorba de

„[…]un mecanism la baza căruia se subsumează, de exemplu, şi percepţiile

noastre senzoriale, care în mod normal deţin cea mai mare parte în configurarea lumii
noastre externe. [...] şi percepţiile interne ale unor procese afective şi de gândire vor fi
proiectate în exterior, la fel ca şi percepţiile senzoriale, şi vor fi folosite la configurarea
lumii externe. [...] oamenii primitivi au dezvoltat prin proiecţia în exterior a percepţiilor
interne o imagine a lumii exterioare, pe care trebuie să o traducem din nou acum în
psihologie printr-o percepţie conştientă întărită”51.

Din această perspectivă, André Green remarcă faptul că proiecţia, ca apărare, poate
deveni patologică, deoarece ea antrenează necunoaşterea pulsiunilor subiectului. Pe de altă
parte, ea îi oferă subiectului posibilitatea unei anumite cunoaşteri a obiectului şi, în mod
indirect, a unei cunoaşteri (prin construcţie) de sine însuşi:

„Proiecţia prin deplasare spre exterior a investiţiilor subiectului conduce la o

cunoaştere a obiectului şi, dacă ea este tributară elementelor introduse de subiect,
antrenând deci o percepţie deformată a acelui obiect, ea permite totuşi o cunoaştere
reală a inconştientului obiectului respectiv. Această cunoaştere a inconştientului
obiectului se realizează cu preţul necunoaşterii radicale a inconştientului subiectului, dar
ocolul prin cunoaşterea obiectului constituie prin retroacţiune o cunoaştere implicită,
ocultă, a subiectului însuşi […]. Celălalt […] nu apare decât prin intermediul oglinzii
deformante pe care i-o oferă subiectul, însă care corespunde totuşi, parţial, cu o
realitate, chiar deformată. Astfel, Freud recunoştea că orice delir este construit în jurul
unui sâmbure de adevăr […]. Acest lucru presupune: a) că între subiect şi obiect există

49 Ibid.
50 B. Brusset, „La projection comme processus et comme mécanisme”, în RFP 3/2000, p. 708.
51 S. Freud (1912), „Totem şi tabu”, în O 4, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 268.
 34

un raport de omologie sau izomorfie; b) că acest raport de cunoaştere – necunoaştere se

stabileşte prin intermediul unei construcţii. Construcţie în spaţiul Celuilalt şi a spaţiului
Celuilalt ca externalizare a spaţiului intern al subiectului. Această construcţie este o
construcţie teoretică. O teorie a obiectului care trimite la teoria subiectului prin
retroacţiune”52.

Autorul nu este explicit cu privire la condiţiile în care proiecţia ajunge să permită

cunoaşterea reală a inconştientului obiectului. Dar important pentru tema noastră este că el
face legătura între ideea freudiană de formare a lumii exterioare prin proiecţie şi ideea, tot
freudiană, de percepţie reală a inconştientului obiectului în măsura în care acest inconştient
seamănă cu cel al subiectului.
În Proiect de psihologie ştiinţificǎ (1895), investigaţia lui Freud cǎuta nu numai
înţelegerea patologiei, ci şi elucidarea construcţiei aparatului psihic, apoi producerea gândirii
în economia psihicǎ şi somaticǎ. Proiecţie, percepţie, reprezentare a realitǎţii – toate sunt
intim legate. Proiecţia în interiorul aparatului psihic, descrisǎ în formarea visului, este
operantǎ în funcţionarea gândirii, care are nevoie sǎ regǎseascǎ un anumit grad de
senzorialitate pentru a deveni conştientǎ (Eul şi se-ul, 1923).
În Un caz de paranoia care contrazice teoria psihanaliticǎ, Freud aratǎ afinitatea
dintre proiecţia paranoiacǎ şi procesul de formare a viselor – el vede în ambele o aceeaşi
tendiţǎ spre figurare53. Doi ani mai târziu, Completare metapsihologicǎ la teoria visului
precizeazǎ funcţia visului de exteriorizare a unui proces intern, sub formǎ de halucinaţii
senzoriale, cu condiţia regresiei temporale şi topice şi cu referire la narcisismul primar:

„Un vis ne aratǎ faptul că se petrece ceva ce ar vrea să întrerupă somnul, şi ne

oferă posibilitatea de a înţelege felul în care această întrerupere a putut fi evitată. În cele
din urmă, cel ce doarme a visat şi îşi poate continua somnul; în locul revendicării
interne care tinde să-l preocupe, a apărut o trăire exterioară, a cărei revendicare a fost
rezolvată. Un vis este, aşadar, şi o proiecţie, o exteriorizare a unui proces intern”54.

Apoi, în acelaşi text, el afirmǎ cǎ mecanismul proiectiv al visului este cel despre care
vorbise în descrierea fobiei isterice: protecţia împotriva pericolului intern, prin exteriorizare.
Freud explicǎ impresia de exterioritate a visului prin regresia topicǎ, adicǎ prin faptul cǎ
„procesul început în Pcs [preconştient] şi consolidat prin Ics [inconştient] ia o cale inversă
prin Ics, până la percepţia ce se forţează să intre în conştiinţă”55. Este vorba de investirea
sistemului percepţie-conştiinţǎ din interior, însoţitǎ de o regresie a aceluiaşi sistem pânǎ în
punctul în care subiectul nu mai este capabil sǎ utilizeze simţul realitǎţii, adicǎ acelaşi
mecanism din satisfacerea halucinatorie:

„Pentru contextul nostru actual, trebuie admisă presupu-nerea că halucinaţia

constă într-o investire a sistemului Cs (P), care nu se petrece însă normal, din exterior,
ci din interior, şi că ea are drept condiţie faptul că regresia trebuie să meargă atât de
departe, încât ea poate atinge acest sistem însuşi, trecând peste testarea realităţii”56.

52 A. Green, La folie privée, Gallimard, Paris, 1990, p. 196-198.

53 S. Freud (1915), „Un caz de paranoia care contrazice teoria psihanalitică’, în O 7, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 177-184.
54 S. Freud (1917), „Completare metapsihologică la teoria viselor”, în O 3, op. cit., p. 134.
55 Ibid., p. 137.
56 Ibid., p. 141.
 35

Vedem aici identitatea de structurǎ şi de funcţionare proiectivǎ între satisfacerea

halucinatorie a dorinţei şi vis, identitate afirmatǎ clar de Freud în 1911:

„[…] starea de linişte psihică a fost tulburată la început de pretenţiile imperioase

ale trebuinţelor interioare. În acest caz, ceea ce a fost gândit (dorit) a fost realizat de-a
dreptul în mod halucinatoriu, aşa cum se întâmplă încă şi azi în fiecare noapte cu
gândurile noastre din vise”57.

Plecând de la formulǎrile freudiene asupra proiecţiei în vis şi în satisfacerea

halucinatorie a dorinţei, B. Rosenberg va gǎsi elementul de diferenţǎ între acest tip de
proiecţie şi proiecţia întâlnitǎ în psihozǎ, fie ea delirantǎ sau nu (ca la anorexia mentalǎ):
posibilitatea de reintroiecţie a ceea ce nu a fost doar exteriorizat prin proiecţie, dar şi creat ca
„neo-obiect”:

„Proiecţia […] este, în acelaşi timp, punctul de plecare a ceva complet nou, pe
care aparatul psihic nu-l cunoscuse pânǎ la apariţia satisfacerii halucinatorii a dorinţei,
anume crearea, prin activitatea halucinatorie primarǎ, a unui neo-obiect, obiectul intern
satisfǎcǎtor. Acest neo-obiect al satisfacerii halucinatorii se diferenţiazǎ de neo-obiectul
psihoticului prin aceea cǎ obiectul delirant al psihoticului nu este cu adevǎrat
reintroiectat, deci nu devine, ca obiectul satisfacerii halucinatorii, un veritabil obiect
intern. Avem astfel aici diferenţa dintre vis şi delir”58.

Din acest punct de vedere, ar exista douǎ forme fundamentale de proiecţie: una este un
mecanism de apǎrare ce se rezumǎ la expulzare sau la deplasarea în exterior a ceea ce
provoacǎ o neplǎcere internǎ; cea de a doua este o proiecţie care deplaseazǎ la exterior, ca
orice proiecţie, dar care este urmatǎ de o identificare ce oferǎ posibilitatea unei împliniri
(halucinatorii) a dorinţei, ca şi în vis. Ca sǎ se poatǎ produce a doua formǎ de proiecţie,
trebuie ca materialul pulsional transportat prin proiecţie sǎ nu fie alcǎtuit esenţialmente din
pulsiune de distrugere dezintricatǎ, nelegatǎ.
Gǎsim o reflecţie similarǎ la S. Gauthier, când face diferenţa între funcţionarea visului
şi formarea halucinaţiei din schizofrenie. El porneşte de la remarca lui Freud cu privire la
douǎ situaţii: visul corespunde cu o regresie topicǎ, schizofrenia nu, deoarece în schizofrenie
legǎtura dintre investirea cuvintelor (Pcs) şi investirea lucrurilor (Ics) este „blocatǎ”; mai mult
de atât, Freud ajunge la ideea cǎ halucinaţia clinicǎ implicǎ ignorarea testului realitǎţii, nu
printr-o repliere voluntarǎ a investirilor, ci printr-o dezagregare a eului (Completare
metapsihologicǎ la teoria visului). Astfel, regresia patologicǎ nu este aceeaşi cu regresia
visului59. Mai încolo în textul sǎu, Gauthier face şi diferenţa în funcţie de posibilitatea de a
pune în cuvinte şi de a identifica: dacǎ „visul este disponibil pentru amintire, ba chiar pentru
relatare, subiectul treaz identificǎ visul, se identificǎ cu visǎtorul care nu mai este […şi
realizeazǎ] proiecţia într-o figurǎ ce poate fi împǎrtǎşitǎ, adicǎ într-un obiect dacǎ nu
perceput, mǎcar imaginabil”60; halucinaţia clinicǎ, fiind o prezenţǎ fǎrǎ reprezentare, nu poate

57 S. Freud (1911), „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice”, în O 3, op. cit., p. 16.
58 B. Rosenberg, op. cit., p. 818.
59 S. Gauthier, „Hallucination ou projection. Les hallucinations psychotiques, entre sentiment de présence et allusion à

l’absence”, în RFP 3/2000, p. 835.

60 Ibid., p. 848.
 36

efectua un retur reflexiv şi o identificare cu ceea ce a fost proiectat, deoarece „halucinatul face
corp comun cu halucinaţia”.
Dupǎ B. Brusset, diferitele aspecte ale proiecţiei depind de raportul ei cu introiecţia,
aceasta din urmǎ fiind exclusǎ radical în proiecţia paranoiacǎ. El considerǎ cǎ raportul dintre
proiecţie şi introiecţie este axa privilegiatǎ dupǎ care putem opune funcţia expulzivǎ şi funcţia
elaborativǎ, cu referire la situaţia analiticǎ. Astfel, în timpul terapiei psihanalitice, procesul
proiectiv poate juca, în anumite condiţii, rolul de proces de elaborare (ca şi visul), figurând
fantasmele inconştiente şi conţinuturile ireprezentabile ale mişcǎrilor pulsionale. Dupǎ analiza
funcţiilor pe care acest proces proiectiv le preia din istoria infantilǎ, el poate fi urmat de
reintroiecţie, fǎcând posibil travaliul analitic la graniţa psihozei61.

5.2 Teoria kleiniană despre proiecţie

Ideea necesitǎţii ca proiecţia sǎ fie urmatǎ de o introiecţie care sǎ-i redea individului
statutul de subiect (privind ceea ce a fost exteriorizat în mod defensiv) – ca şi mişcarea de du-
te-vino între subiect şi obiect, ce participǎ la construirea spaţiului intern al subiectului prin
cunoaşterea celuilalt, despre care vorbea A. Green – trimite la concepţia Melaniei Klein, de
interacţiune între introiecţie şi proiecţie, interacţiune care participǎ la construcţia lumii interne
şi a lumii externe. Iatǎ ce spune ea în articolul Observaţii asupra unor mecanisme schizoide
(având în minte viziunea lui Freud asupra proiecţiei ca provenind din deflectarea înspre
exterior a pulsiunii distructive) despre proiecţia în cazul „persoanei normale”:

„Nu voi încerca acum sǎ cercetez în detaliu factorii diverşi care produc o
predominanţǎ a proceselor introiective în anumite cazuri şi proiective în altele. În ce
priveşte persoana normalǎ, putem spune cǎ dezvoltarea eului şi a relaţiilor de obiect
depinde de mǎsura în care s-a obţinut un echilibru optim între introiecţie şi proiecţie”62.

Însă ea remarcǎ, ceva mai departe în text, cǎ introiecţia are tendinţa sǎ însoţeascǎ
proiecţia chiar în situaţii de patologie psihicǎ:

„Chiar dacǎ echilibrul [între proiecţie şi introiecţie] este perturbat şi unul sau
altul dintre procese este excesiv, existǎ o interacţiune între introiecţie şi proiecţie. De
exemplu, proiecţia unei lumi interioare mai mult ostile, dominate de temeri de
persecuţie, conduce la introiecţia – prin recuperare – a unei lumi exterioare ostile; şi
vice et versa, introiecţia unei lumi exterioare distorsionate şi ostile întǎreşte proiecţia
unei lumi interioare ostile”63.

Vedem cǎ, în acest exemplu, perturbarea echilibrului introiecţie-proiecţie favorizeazǎ

proiecţia (care este „întǎritǎ”) şi cǎ predominanţa procesului proiectiv este legatǎ de
„ostilitatea” conţinutǎ în ceea ce se proiecteazǎ. Acest aspect va fi subliniat de Klein cu
privire la mecanismul de identificare proiectivǎ:

61 B. Brusset, op. cit.

62 M. Klein, op. cit., p. 285.
63 Ibid.
 37

„Un alt aspect al proceselor proiective priveşte, am vǎzut, irumperea violentǎ în

interiorul obiectului şi controlul asupra lui de cǎtre anumite pǎrţi ale persoanei. Drept
rezultat, e posibil ca introiecţia sǎ fie trǎitǎ ca o irumpere violentǎ din exterior spre
interior, ca repercusiune a violenţei proiecţiei. […] Lucru care poate conduce la o
perturbare gravǎ în introiecţia obiectelor „bune” – perturbare ce ar putea îngreuna toate
funcţiile eului […şi] prin teama de a nu introiecta o lume exterioarǎ periculoasǎ”64.

În acest fragment, Klein aratǎ cǎ, chiar dacǎ este vorba de meanismul specific al
identificǎrii proiective, ceea ce face introiecţia dificilǎ în raport cu proiecţia (tratatǎ în
contextul general al proceselor proiective) este violenţa proiecţiei, pe care ea o asociazǎ cu
ostilitatea a ceea ce se proiecteazǎ. Cele douǎ caracteristici combinate formeazǎ ideea cǎ
distructivitatea internǎ a subiectului este cea care „decide” predominanţa proiecţiei (proiecţie
„excesivǎ”) în interacţiunea celor douǎ procese.
Trebuie subliniat cuvântul „recuperare” utilizat de Melanie Klein pentru introiecţie,
cuvânt cu o semnificaţie particularǎ. Am vǎzut cǎ, discutând despre procesul de clivaj în
raport cu cel de denegare, Klein afirmǎ cǎ nu sunt denegate doar o situaţie şi un obiect, ci şi o
relaţie obiectalǎ, şi în consecinţǎ o parte din eu, cea de unde provin sentimentele cu privire la
obiect; iar mai departe, citim: „Cât priveşte eul, clivajul excesiv şi expulzarea [la Klein,
sinonimǎ cu „proiecţia”] de pǎrţi din sine spre lumea exterioarǎ îl slǎbesc considerabil”65.
Ţinând cont de faptul cǎ, în opera lui Klein, existǎ o preocupare nu numai pentru
destinul obiectului dar şi pentru cel al relaţiei obiectale şi al eului, putem considera cǎ, din
punct de vedere kleinian, proiecţia este resimţitǎ de eu ca o pierdere, de unde o mişcare
introiectivǎ. În acelaşi timp, apare întrebarea dacǎ aceastǎ „slǎbire” a eului în urma proiecţiei
priveşte doar conţinuturile psihice „pierdute” în exterior, sau şi componenta cantitativǎ despre
care vorbeşte Freud atunci când spune în legǎturǎ cu proiecţia din gelozie: existǎ la gelos o
proiecţie prin „deplasarea de atenţie şi de investiţie”, din interior spre exterior (spre celǎlalt).
Klein menţioneazǎ de altfel acest element cantitativ, ce intervine în slǎbirea eului în urma
proiecţiei excesive:

„Într-adevǎr, componenta agresivǎ din sentimente şi din personalitate este intim

legatǎ, pentru psihism, de putere, potenţǎ, forţǎ, cunoaştere şi multe alte calitǎţi
dezirabile”66.
Urmându-l pe Freud, Melanie Klein postulase cǎ pulsiunea de moarte opereazǎ încǎ de
la începutul vieţii şi cǎ libidoul narcisic forţeazǎ aceastǎ pulsiune spre exterior şi o dirijeazǎ
împotriva obiectelor. Sadismul proiectat este din nou interiorizat, iar copilul devine dominat
de teama de atacuri venind atât dinspre obiecte reale cât şi dinspre supraeul intern (care, la
Klein, apare ca instanţǎ şi ca obiect intern cu mult mai timpuriu decât în viziunea lui Freud).
Anxietatea care rezultǎ creşte sadismul copilului şi dorinţa sa de a distruge obiectele ostile.
Apare un cerc vicios, în care impulsul anxios de a distruge obiectul provoacǎ o creştere a
angoasei.
Faptul cǎ agresiunea şi anxietatea dominǎ de timpuriu procesele de introiecţie şi
proiecţie antreneazǎ o teamǎ fundamentalǎ de obiectele persecutorii, ceea ce Klein numeşte
poziţie schizo-paranoidǎ. Totuşi, pe lângǎ aceste temeri persecutive, existǎ o nostalgie pentru
obiectele iubirii, ceea ce conduce gradual la teama de a nu le pierde. Klein descrie acest lucru
în 1935, sub termenul de poziţie depresivǎ. Introiecţia obiectului iubit, trǎit acum ca un obiect
64 Ibid., sublinierea mea.
65 M. Klein, op. cit., p. 282.
66 Ibid.
 38

întreg şi nu ca un obiect parţial, dǎ naştere la o preocupare pentru obiectul bun şi la o durere

în cazul în care acesta ar fi distrus de cǎtre obiectele rele şi pulsiunile distructive.
Apǎrǎrile obsesionale, maniacale sau paranoiace au drept scop evitarea suferinţei
depresive. Ele pot fi mobilizate în mod patologic, din cauza eşecului travaliului de doliu, dar
Klein le considerǎ şi ca parte esenţialǎ a dezvoltǎrii normale. În consecinţǎ, la Melanie Klein,
elaborarea noţiunii freudiene de proiecţie face din aceasta un proces central în dezvoltarea
psihicǎ în general, dar şi un mecanism central în dezvoltarea proceselor patogene.
Klein dezvoltǎ ideea freudianǎ despre proiecţie ca proces necesar, mai degrabǎ decât
ideea de proiecţie ca mecanism de apǎrare împotriva stimulilor interni dureroşi. Ea dezvoltǎ şi
ideea lui Freud despre proiecţia ca punct de plecare pentru relaţia de obiect. Pulsiunea de
moarte este postulatǎ ca fiind forţa motrice, iar proiecţia este mecanismul necesar pentru a
atenua forţa ei distructivǎ internǎ. Într-un anumit sens, pulsiunea de moarte este cea care, prin
proiecţie, creeazǎ obiectele şi relaţia cu ele.

Dar teoria kleinianǎ denotǎ o schimbare metodologicǎ importantǎ. Dacǎ Freud punea
accentul mai ales pe mecanismele ce provoacǎ simptome, Klein insistǎ mai mult pe
producerea de fantasme în formarea acestor procese, care sunt exprimate în termeni de
fantasme infantile despre persecuţie, distrugere, încorporare oralǎ, expulzare etc. Astfel,
formulǎrile kleiniene asupra relaţiilor de obiect au un limbaj pulsional şi fantasmatic, aşa cum
am vǎzut în capitolul despre identificare şi cum vom mai vedea mai departe, în acest capitol
despre proiecţie.
Viziunea asupra mişcǎrii de introiecţie-proiecţie, despre care vorbeşte Melanie Klein
de-a lungul întregii sale opere, era de fapt cea a lui K. Abraham. În 1924, chiar înainte de
moartea sa prematurǎ, în Proiect de istorie a dezvoltǎrii libidoului fondatǎ pe psihanaliza
tulburǎrilor mentale, el descria cicluri de proiecţii urmate de introiecţii recuperatoare a
obiectelor, sprijinindu-se pe descrierea lui Freud privind melancolia:

„[Freud] a fǎcut un pas decisiv în descoperirea mecanismului melancoliei,

arǎtând cum pacientul îşi pierde obiectul iubirii, apoi îl reia înǎuntru prin introiecţie
[…care este] un proces de încorporare corespunzǎtor regresiei libidoului la etapa
canibalicǎ”67. Şi mai departe, în acelaşi text: „[…] relaţia pozitivǎ a subiectului cu
obiectul constǎ în a şi-l însuşi, în a-l reţine, pe când relaţia negativǎ îl refuzǎ. Astfel,
pierderea obiectului […] din melancolie semnificǎ expulzarea obiectului, în sensul
expulzǎrii corporale a fecalelor”68.

Aest pasaj ne spune mai multe lucruri, la mai multe niveluri. Dincolo de faptul cǎ
avem de a face cu mişcarea de proiecţie-introiecţie a obiectului iubirii, ilustratǎ de manifestǎri
clinice, Abraham aratǎ clar cǎ, pentru el, fiecare proces îşi are fantasma corespondentǎ:
expulzarea obiectului [proiecţie] are sensul de expulzare corporalǎ a fecalelor. Mai mult decât
atât, el aratǎ chiar echivalenţa pe care o face între fantasmǎ şi proces: introiecţia este un
proces de încorporare.
Regǎsim aici echivalenţa kleinianǎ fantasmǎ/proces (echivalenţǎ care poate cǎ o
urmeazǎ pe cea care existǎ la pacientul psihotic, care are şi el o „teorie” despre propria sa
funcţionare) şi mai regǎsim corespondenţa kleinianǎ între identificarea proiectivǎ şi

67 K. Abraham (1924), „Esquisse d’une histoire du développement de la libido fondée sur la psychanalyse des troubles
mentaux”, în OC II, Payot, Paris, 1989, p. 171.
68 Ibid., p. 175.
 39

expulzarea sadicǎ a fecalelor. În plus, existǎ deja la Abraham un interes particular pentru
destinul obiectului, care se opune importanţei oferite pânǎ atunci vicisitudinilor pulsiunilor.
Dupǎ R. Hinshelwood, el a fost influenţat în acest sens de interesul pe care pacienţii sǎi
psihotici îl acordau obiectelor lor: „Tocmai neliniştea lor plinǎ de angoasǎ cu privire la soarta
obiectelor lor l-a determinat sǎ sublinieze importanţa „obiectului” „69.
În aceeaşi perioadǎ, Melanie Klein încerca sǎ combine ideea lui Abraham despre
expulzarea obiectelor interne cu teoria lui Freud despre supraeu (vǎzut ca singurul obiect
intern recunoscut de Freud). Dar materialul sǎu clinic nu corespundea cu aşteptǎrile ei:

„[…] se vǎdi cǎ aruncând astfel obiectele [jucǎrii] înafara camerei, el [un bǎieţel
pe nume Dick] exprima expulzarea obiectului deteriorat, dar şi a propriului sadism (sau
a mijloacelor utilizate de acesta), care se arǎtau proiectate în lumea exterioarǎ”70.

Aşadar, micul pacient psihotic al Melaniei Klein proiecta nu numai obiectul dar şi o
parte din sinele sǎu (propriul sadism). Exista deci deja ideea de proiecţie a unor pǎrţi din sine
în obiectul extern, pe care o vom regǎsi mult mai târziu, la noţiunea de identificare proiectivǎ.
Descrierea psihozei infantile a lui Dick se referǎ şi la o identificare cu agresatul sau cu
obiectul atacat, care produce o absenţǎ de libertate în folosirea obiectelor exterioare şi în
activitatea fantasmaticǎ. Astfel, detaşarea aparentǎ sau anestezia afectivǎ ascund, de fapt, o
angoasǎ masivǎ.

5.3 Identificare proiectivă şi proiecţie

Cum am vǎzut deja, pânǎ în 1946, Klein a pus în evidenţǎ destinul obiectului, prin
teoria sa despre poziţia depresivǎ (1935). Ideile lui Fairbairn privind pǎrţile sinelui au
determinat-o sǎ-şi îndrepte atenţia asupra clivajului eului în procesele schizoide şi spre
destinul pǎrţilor rezultate. Aeste pǎrţi pot fi vǎzute ca fiind identificate cu obiectul extern
printr-un fel de proiecţie numitǎ „identificare proiectivǎ”.
Aceastǎ noţiune, fundamentalǎ pentru sistemul kleinian, va cunoaşte un succes
considerabil şi va fi descrisǎ în multiple variante. Dar pentru Melanie Klein, ea rǎmâne un
mecanism-fantasmǎ, presupunând nu numai proiecţia pulsiunii în obiect, ci şi a unor pǎrţi din
sine, ba chiar a întregului subiect. Dacǎ elementul de proiecţie din conceptul de identificare
proiectivǎ este uşor de înţeles, cel de „identificare” este mai puţin clar. Nu vedem întotdeaua,
în descrierile diferiţilor autori, inclusiv a lui Klein, cine anume s-a identificat cu cine:
subiectul s-a identificat cu obiectul sau invers, obiectul este identificat cu o parte a sinelui, sau
ambele în acelaşi timp? În ultimul caz, cele douǎ identificǎri ar fi concomitente sau succesive?
Avem de a face aici cu o proiecţie asociatǎ cu ceva care nu pare sǎ aibǎ vreun statut
metapsihologic, fapt care a limitat noţiunea kleinianǎ la o poziţie teoreticǎ de descriere clinicǎ
(ea însǎşi dificil de prezentat), iar nu de explicaţie.
Iatǎ ce scrie Melanie Klein în 1946 despre acest mecanism de apǎrare (prin care
pulsiunea distructivǎ se întoarce spre obiect), mecanism ce exprimǎ, în acelaşi timp, „dorinţa
de a intra în corpul ei [al mamei], pentru a o controla din interior”71:

69R. D. Hinshelwood, Le génie clinique de Melanie Klein, Payot et Rivages, Paris, 2001, p. 47.
70M. Klein (1930), „L’importance de la formation du symbole dans le développement du moi”, în Essais de psychanalyse,
Payot, Paris, 1972, p. 271.
 40

„În tulburǎrile psihotice, aceastǎ identificare a unui obiect cu pǎrţile urâte ale
propriei persoane contribuie la intensificarea urii dirijate împotriva altor persoane. Cât
priveşte eul, clivajul excesiv şi expulzarea de pǎrţi din sine spre lumea exterioarǎ îl
slǎbesc considerabil”72. Şi mai încolo, în aceeaşi direcţie: „Un alt aspect al proceselor
proiective priveşte, am vǎzut, irumperea violentǎ în interiorul obiectului şi controlul
acestuia prin pǎrţi ale persoanei. Drept rezultat, introiecţia poate fi trǎitǎ ca o irumpere
violentǎ din exterior spre interior, ca repercusiune a violenţei proiecţiei”73.

În aceste douǎ fragmente, identificarea proiectivǎ este prezentatǎ ca un mecanism de

proiecţie, chiar dacǎ proiecţia, la Melanie Klein, este numitǎ şi „identificare prin proiecţie”.
Expresia „identificare a unui obiect cu pǎrţi ale propriei persoane” nu poate sǎ însemne decât
„a proiecta asupra unui obiect pǎrţi ale propriei persoane”, dacǎ ţinem cont de contextul
descrierii, care este cel al unei expulzǎri. Faptul cǎ eul rǎmâne „slǎbit” în urma identificǎrii
proiective nu face decât sǎ accentueze natura proiectivǎ a mecanismului descris.
Cel de al doilea fragment citat, unde este vorba de reintroiecţia „unor pǎrţi ale
persoanei [sinelui]”, confirmǎ înţelesul pe care îl dǎ uneori Klein mecanismului de
identificare proiectivǎ: cel de proiecţie şi atât. Chiar atunci când ea menţioneazǎ un material
clinic despre identificare proiectivǎ, publicat de Joan Riviere în 1948, unde este vorba de
„fantasme inconştiente de intrare violentǎ a întregii persoane în interiorul obiectului […care]
conduc, din cauza teamei de legea talionului, la o serie de angoase de persecuţie”74, nu existǎ
nimic care sǎ descrie altceva decât o proiecţie; prezenţa „teamei de legea talionului” ne
asigurǎ cǎ partea din subiect proiectatǎ asupra obiectului „rǎmâne” în exterior pentru subiect
şi apoi îi provoacǎ, prin aspectul ei agresiv, angoasa de persecuţie resimţitǎ faţǎ de obiectul
„îmbogǎţit” prin proiecţie; nu existǎ aici nici o identificare din partea subiectului. În plus,
atunci când Klein utilizeazǎ termenul de „identificare prin proiecţie” – sinonim, pentru ea, cu
cel de identificare proiectivǎ – ea renunţǎ la expresia „proiecţie în obiect”, pentru expresia
clasicǎ „proiecţie asupra obiectului”:

„Am descris procesele care susţin identificarea prin proiecţie ca o combinaţie de

clivaj al unor pǎrţi ale persoanei şi proiecţie a lor asupra altei persoane, apoi unele
dintre efectele pe care le are aceastǎ identificare asupra relaţiilor de obiect normale şi
schizoide”75.

Aici, termenul de „identificare” se referǎ mai degrabǎ la faptul de „a-l identifica pe

celǎlalt cu sine însuşi” decât la faptul de „a se identifica cu celǎlalt”. Aşa cum am vǎzut,
maniera în care Melanie Klein utilizeazǎ noţiunea de identificare este generalǎ şi similarǎ
manierei în care Freud utilizeazǎ aceastǎ noţiune când vorbeşte de procesul visului. Dupǎ
noi, tocmai de aceea Klein se serveşte uneori de expresii ca „identificare prin introiecţie”
(adicǎ identificare) şi „identificare prin proiecţie” (adicǎ proiecţie). Totuşi existǎ, în acelaşi
articol despre identificarea proiectivǎ, pasaje în care apare un fel de „identificare” diferitǎ
de „identificarea prin proiecţie”. De exemplu:

71 M. Klein, „Notes sur quelques mécanismes schizoides”, op. cit., p. 275, sublinierea noastră.
72 Ibid., p. 282.
73 Ibid., p. 285.
74 Ibid., p. 286, nota de subsol.
75 Ibid., p. 297.
 41

„[…] aceste pǎrţi «rele» din subiect [proiectate în mamǎ] sunt destinate nu
numai sǎ rǎneascǎ obiectul, dar şi sǎ-l controleze şi sǎ-l ia în posesie. În mǎsura în care
mama ajunge sǎ conţinǎ pǎrţile «rele» din propria persoanǎ, ea nu mai este resimţitǎ ca
un individ separat, ci ca fiind chiar persoana «rea»“76.

Lǎsǎm pentru mai târziu întrebarea: oare ce vrea sǎ spunǎ fraza „mama ajunge sǎ
conţinǎ pǎrţile rele din propria persoanǎ”, în contextul unei fantasme? Pentru moment,
observǎm cǎ proiecţia este asociatǎ aici cu o identificare a subiectului cu obiectul (?), sau
mai curând asociatǎ cu un sentiment de identitate plasatǎ în celǎlalt – identitatea fiind
unul dintre sensurile atribuite noţiunii de self (sine), anume trǎirea subiectului despre
continui-tatea sa temporalǎ şi despre totalitatea sa spaţialǎ, ambele integrate în totalitatea
psihicǎ. Aici, la Klein, mecanismul de proiecţie apare descris ca o entitate
metapsihologicǎ, în vreme ce partea de identificare reprezintǎ o entitate fenomenologicǎ.
Din punctul de vedere al fenomenologiei identificǎrii proiective, Klein se referǎ la o
comunicare a lui M. G. Evans cititǎ la Societatea Britanicǎ de Psihanalizǎ în 1946, despre:

„[…] câteva exemple de pacienţi la care apar net fenomenele urmǎtoare: lipsa
sensului realitǎţii, sentimentul de a fi divizat, sentimentul cǎ unele pǎrţi din propria
persoanǎ au intrat în corpul mamei pentru a o fura sau a o controla. Drept urmare, mama
şi alte persoane ajung sǎ-l reprezinte pe pacient. M. G. Evans a aportat aceste procese la
un stadiu foarte primitiv al dezvoltǎrii”77.

„Sentimentul de a fi divizat” ar corespunde cu o divizare a identitǎţii pacientului, care

nu este o pierdere de identitate sau o confuzie asupra identitǎţii. Astfel, credem cǎ „a
reprezenta” trimite, în acest fragment, la sentimentul de identitate „plasatǎ” în exterior:
subiectul se vede reprezentat de alţii, adicǎ el se simte şi aici şi acolo, în acelaşi timp. Sǎ mai
citim încǎ douǎ fragmente din articolul Melaniei Klein, care merg în aceeaşi direcţie:

„Aceste procese [de identificare proiectivǎ] pot sǎ conducǎ la o dependenţǎ

extremǎ faţǎ de reprezentanţii exteriori ai pǎrţilor „bune” din subiect. Poate sǎ rezulte şi
o teamǎ de a fi pierdut capacitatea de a iubi, deoarece subiectul simte cǎ îşi iubeşte
obiectul doar pentru cǎ este un substitut de sine însuşi”78.

Este vorba deci de percepţia subiectului privind propria identitate, iar nu de observarea
de către noi a unui mecanism de proiecţie despre care subiectul nu e conştient. Iată, mai
încolo, al doilea paragraf:

„Fantasma de a irumpe violent în obiect dă naştere unor angoase privind

pericole ce ameninţă subiectul din interiorul obiectului. De exemplu, dorinţa de a
controla un obiect intrând în el produce teama de a nu fi controlat şi persecutat în
interiorul acestuia. Introiectând şi reintroiectând obiectul invadat cu violenţă, se întăresc
sentimentele de persecuţie internă ale subiectului”79.

76 Ibid., p. 282.
77 Ibid., sublinierea noastră.
78 Ibid., p. 283, sublinierea mea.
79 Ibid., p. 286.
 42

Despre ce este vorba? Pe de o parte, avem de a face cu o proiecţie, deoarece

fenomenul este urmat de „re-introiecţia” obiectului. Pe de altă parte, chiar dacă fantasma
inconştientă a subiectului se referă la persoana întreagă ce intră în obiect, trăirea este cea a
unei identităţi clivate: subiectul se găseşte în obiect şi, în acelaşi timp, în exteriorul obiectului,
astfel încât să se simtă ameninţat, în urma reintroiecţiei, de obiectul care îl conţine. Prin
sentiment de identitate înţeleg, urmând-o pe Ph. Greenacre, unicitatea resimţită de un
organism integrat, care-l recunoaşte pe celălalt fără nici o ambiguitate sau, după Edith
Jacobson, existenţa unui concept unificat despre propriul sine (simţit ca fiind coerent şi
continuu80). Alain Gibeault reia conceptele lui Edith Jacobson, arătând că identificarea
proiectivă nu presupune a fi ca (likeness), a simţi că sentimentele proiectate sunt ca ale sale, ci
a fi celălalt (oneness), a resimţi o identitate între propriile sentimente şi senti-mentele
celuilalt81. Ţinând seama de faptul că o proiecţie reuşită ar presupune refuzul oricărei
identificări cu partea denegată sau refulată şi proiectată, continuă autorul, apare următorul
paradox:

„[...] în timp ce în psihoză refuzul de a recunoaşte ceva în sine însuşi este mai
puternic datorită denegării, aspectul de identificare pare să predomine faţă de aspectul
proiectiv; în timp ce în nevroză acest refuz de a recunoaşte ceva în sine însuşi este mai
puţin intens, deoarece este vorba de refulare, aspectul proiectiv vine totuşi să se opună
mai mult aspectului de identificare şi să reuşească mai bine ca mecanism defensiv”82.

Dar cum să împăcăm această constatare cu aceea a altor autori, conform căreia
psihoticul prezintă o lipsă a capacităţii de a reintroiecta ceea ce a proiectat? Dacă „aspectul
proiectiv” al identificării proiective este clar – e o proiecţie -, „aspectul de identificare”
rămâne confuz. Reflecţia asupra acestui aspect conduce spre noţiunea de identitate, care nu ne
oferă mai mult decât conceptul kleinian de sine: ştiam deja că, pentru Melanie Klein, orice
mecanism are o dimensiune fantasmatică, aşadar a spune „identitate clivată” este totuna cu a
spune „sine clivat”. Până acum, am ajuns să înţelegem că identificarea proiectivă descrisă de
Klein presupune ca mecanismul de proiecţie să fie însoţit de un sentiment (fără corespondenţă
metapsihologică clară) de identitate clivată, sau de menţinerea sentimentului de apartenenţă a
părţii proiectate.
După R. Hinshelwood, Klein a ales termenul de identificare proiectivă din cauza
simetriei sale în raport cu un proces descris de Paula Heimann în 1942, în urma unei dezbateri
între psihanaliştii kleinieni şi cei nekleinieni, asupra relaţiei dintre introiecţie şi identificare.
Heimann arătase că obiectul introiectat poate să-i rămână străin eului, sau se poate identifica

80 E. Jacobson clarifică distincţia dintre: eul, care este o structură ; sinele, care este totalitatea psihismului (ca la Melanie
Klein) şi a corpului ; şi reprezentarea de sine, care constă în reprezentări endopsihice conştiente, preconştiente şi inconştiente
ale sinelui mental şi corporal, aparţinând sistemului eului. Ea mai face diferenţa între sinele şi obiectul aşa cum sunt ele
trăite, pe de o parte, şi sinele şi obiectul reale, pe de altă parte, subliniind că lucrările teoretice suferă deseori de o lipsă de
distincţie clară între obiectele externe şi reprezentările lor endopsihice. În viziunea lui Jacobson, formarea identităţii face
parte din acelaşi proces de dezvoltare ca formarea relaţiilor de obiect, proces ce îi permite apoi copilului să facă identificări
selective (posibile doar în momentul în care el poate face diferenţa între propriile sentimente şi sentimentele celuilalt). În
psihoză, apare o regresie la etapa identităţii nediferenţiate, iar pacientul îşi percepe sinele ca făcând parte din lumea
exterioară ; imaginile de supraeu, de sine şi de obiect formează astfel ceea ce Jacobson numeşte „identificări narcisice”,
bazate pe mecanisme proiective şi introiective. Cf. E. Jacobson (1964), The Self and the Object World, International
Universities Press, New York, 1964, p. 19-61.
81 A. Gibeault, „De la projection et de l’identification projective”, în RFP 3/2000, p. 734.
82 Ibid.,p. 742.
 43

cu acesta, care îl asimi-lează83. Oare chiar există o simetrie între asimilare şi identificare
proiectivă?
Să presupunem că da. Dacǎ mergem mai departe cu presupusa simetrie, am putea
spune cǎ, în procesul prezentat de Heimann, ar fi vorba de o introiecţie asupra eului (obiect
strǎin şi ostil eului) sau o introiecţie în eu (obiect asimilat, devenit cu adevǎrat disponibil
pentru eu). Astfel, am fǎcut drumul conceptual inversat în raport cu Klein: am aplicat termenii
acesteia conceptului lui Heimann. Rezultatul dǎ impresia cǎ termenul „în” corespunde mai
bine „asimilǎrii” lui Heimann decât „identificǎrii proiective” a lui Klein, ceea ce pune sub
semnul întrebǎrii simetria-analogia dintre cele douǎ concepte.
Iatǎ ce ne spune Melanie Klein, încercând sǎ explice de ce a înlocuit clasicul „a
proiecta asupra” cu „a proiecta în”:

„Descrierea acestor procese primitive se loveşte de un mare inconvenient,

deoarece asemenea fantasme apar într-un moment când bebeluşul nu a început încǎ sǎ
gândeascǎ în cuvinte. Tocmai de aceea folosesc, de exemplu, expresia «a proiecta într-o
altǎ persoanǎ», pentru cǎ ea îmi pare singurul mijloc de a descrie procesul inconştient
respectiv”84.

Acest fragment pare unul dintre cele mai enigmatice din opera lui Klein. El ridicǎ un
numǎr de întrebǎri: 1) Ce semnificaţie conceptualǎ are faptul cǎ bebeluşul nu gândeşte în
cuvinte? Putem presupune cǎ este vorba de caracterul foarte concret al fantasmelor sale, dar
care este legǎtura lui cu termenul „în” utilizat de Klein? 2) Ce înseamnǎ „o altǎ persoanǎ”?
Textul ne dǎ impresia stranie cǎ este o persoanǎ exterioarǎ realǎ, de care copilul dispune
totuşi ca de un obiect intern. 3) Ce înseamnǎ „proces inconştient”?

Încercarea de argumentare a lui Klein poate fi explicată prin faptul cǎ ea utilizeazǎ

„fantasmǎ” şi „proces” ca sinonime, de-a lungul întregii sale opere. În acelaşi timp,
urmǎrindu-i descrierile, „uitǎm” (poate odatǎ cu autoarea) cǎ avem de a face cu o lume
fantasmaticǎ, iar obiectul intern începe sǎ parǎ extern, chiar dacǎ manipulabil şi mut.
Fantasma „expulzatǎ” de pacient „penetreazǎ” în teoria lui Klein, ca sǎ o „controleze” şi sǎ „o
ia în posesie”…
Sa revenim la raportul dintre proiecţie şi identificare proiectivǎ. Sǎ presupunem
existenţa, la un pacient, a unui anumit conţinut fantasmatic (f) pe care îl proiecteazǎ (p)
asupra analistului. Sǎ mai presupunem cǎ fantasma proiectatǎ este cea despre care vorbeşte
Klein, adicǎ „expulzarea de pǎrţi ale sinelui în mamǎ”. Dar acest „în” existǎ în f, iar nu în p.
De fapt, ce se întâmplǎ când pacientul proiecteazǎ asupra analistului? Îi atribuie o parte din
sine. Chiar Melanie Klein subliniazǎ, în Rǎdǎcinile infantile ale lumii adulte (1959), ceea ce
înţelege ea prin mecanismul de proiecţie:

„Proiecţia de sine însuşi, sau cea a unei pǎrţi din propriile pulsiuni şi sentimente
asupra altuia, antreneazǎ o identificare cu acel altcineva, identificare ce diferǎ de cea
produsǎ de o introiecţie. Fiindcǎ, dacǎ un obiect este integrat în sine (introiectat),
subiectul capǎtǎ anumite trǎsǎturi ce-i aparţin obiectului şi le suportǎ influenţa.
Dimpotrivǎ, când se proiecteazǎ o parte din sine asupra altcuiva, identificarea are loc

83 R. D. Hinshelwood, Dicţionarul psihanalizei kleiniene, op. cit., p. 170.

84 M. Klein, „Notes sur quelques mécanismes schizoïdes”, op. cit., p. 282.
 44

prin atribuirea anumitor calitǎţi proprii, acelei persoane. […] Avem tendinţa sǎ le
atribuim altora – în sensul de: a plasa în ei – unele din propriile noastre emoţii […]”85.

Klein aratǎ în acest pasaj sensul pe care îl dǎ termenului de „identificare” atunci când
vorbeşte despre proiecţie: partea identificatorie priveşte obiectul, iar nu subiectul, adicǎ
identificarea constǎ în atribuirea altcuiva, operatǎ de cǎtre subiect. Astfel, „a plasa în ei”
înseamnǎ de fapt „a atribui”, a identifica obiectul cu partea din sine proiectatǎ.
Sǎ revenim la pacientul care proiecteazǎ asupra analistului. Pentru pacient, partea cu
pricina este plasatǎ, de fiecare datǎ, în analist. Doar analistul foloseşte, retroactiv, expresia „a
proiecta asupra”, deoarece a decis cǎ era vorba de o proiecţie. La Klein, proiecţia ia forma
fantasmei proiectate. Desigur, analistul se poate identifica cu obiectul fantasmatic al
pacientului şi poate simţi ceva în el însuşi, dar asta în mǎsura în care el nu este doar obiect al
pacientului, ci şi subiect. În acest caz, avem de a face cu un proces interpersonal.
Invers, la Melanie Klein, aceastǎ fantasmǎ a luat numele procesului: „fantasmǎ de
identificare proiectivǎ”, fapt care a adus multǎ confuzie printre psihanalişti.
În ce priveşte partea de „identificare” din concept, nici diferenţa în raport cu proiecţia
nu e clarǎ. Aşa cum ne spun Malin şi Grostein, orice proiecţie comportǎ o anumitǎ
identificare:

„[…] este necesar sǎ fie prezente anumite procese de identificare sau de

interiorizare în general, altfel nu am fi niciodatǎ conştienţi de proiecţie. Adicǎ, ceea ce
este proiectat ar fi pierdut asemenea unui satelit catapultat înafara atracţiei
gravitaţionale a pǎmântului[…]. O proiecţie nu pare sǎ aibǎ sens decât dacǎ individul
poate menţine un anumit contact cu ceea ce a proiectat”86.

Am putea deci sǎ ne întrebǎm, odatǎ cu W. W. Meissner (1988), dacǎ o interacţiune,

chiar complexǎ, între proiecţie şi introiecţie – şi Melanie Klein utilizeazǎ aceşti termeni în
toatǎ opera sa – meritǎ un titlu special, cel de identificare proiectivǎ: „Sentimentul meu este
cǎ aici nu este vorba de altceva decât de proiecţii identificabile care se amestecǎ şi se
întrepǎtrund cu introiecţiile corespondente [din partea obiectului]”87. Rezultǎ cǎ, pentru acest
autor, noţiunea kleinianǎ de identificare proiectivǎ corespunde cu un mecanism de proiecţie şi
cǎ a-l numi altfel nu înseamnǎ decât a adǎuga o confuzie conceptualǎ.
Problema diferenţierii sau nediferenţierii între fantasma de identificare proiectivǎ şi
procesul de identificare proiectivǎ este similarǎ cu problema distincţiei între fantasma de
încorporare şi procesul de introiecţie, problemǎ tratatǎ în capitolul anterior (despre
identificare), iar ea aparţine problemei mai generale despre raportul dintre fantasmǎ şi proces.
În cazul identificǎrii proiective, caracterul particular al acestui raport ar fi cǎ, dacǎ fantasma
subiectului presupune proiecţia (sau autoproiecţia) în obiect, procesul corespondent nu poate
fi decât o proiecţie asupra obiectului; suntem obligaţi sǎ menţinem exterioritatea fantasmei
subiectului în raport cu obiectul extern, dacǎ vrem sǎ ne limitǎm la conceptul de identificare
proiectivǎ al Melaniei Klein, care rǎmâne în registrul fantasmatic.

85 M. Klein, „Les racines infantiles du monde adulte”, în Envie et gratitude, op. cit., p. 103-104.
86 A. Malin şi J. S. Grotstein (1966), „Projective identification in the therapeutic process”, în Int. J. Psycho-Anal., 47, p. 27.
87 W. W. Meissner, „Projection et identification projective”, în Projection, identification, identification projective, op. cit., p.

74.
 45

Atunci când vorbim despre noţiunea kleinianǎ de identificare proiectivǎ, nu ştim dacǎ
fenomenul fantasmatic de care vorbeşte pacientul (sau fenomenul fantasmatic inconştient pe
care îl inferǎm la pacient) aparţine realitǎţii procesuale a psihismului sǎu. Şi chiar dacǎ ar
exista o asemenea corespondenţǎ, procesul nu ar putea avea forma fantasmei, din cauza
faptului cǎ fantasma de identificare proiectivǎ priveşte obiectul extern, în timp ce un proces
intrapsihic de identificare proiectivǎ nu e posibil decât cu un obiect intern (sau introiectat).
Cât despre viziunea asupra raportului între fantasmǎ şi proces, W. W. Meissner
clasificǎ orientǎrile psihanalitice în douǎ grupuri: pe de o parte, kleinienii, pe de altǎ parte, cei
care aderǎ la modelul ştiinţelor naturale. Abordarea din urmǎ trateazǎ fantasmele ca pe
conţinuturi şi cautǎ alte date pentru a determina natura proceselor psihice care produc şi
modificǎ respectivele conţinuturi88. Dacǎ ne gândim, de exemplu, la ştiinţa fizicii, existǎ o
clasificare a naturii dimensiunilor unui sistem: dimensiuni care privesc starea sistemului şi
dimensiuni care privesc procesele capabile sǎ schimbe starea sistemului.
Sǎ remarcǎm urmǎtorul lucru: dacǎ în fantasma de identificare proiectivǎ – a (se)
expulza şi a (se) plasa în obiect – existǎ o anumitǎ dinamicǎ (se petrece ceva), aceasta nu
presupune neapǎrat cǎ existǎ o dinamicǎ privind fantasma însǎşi, cǎ se petrece ceva cu
fantasma. Fantasma referitoare la o asemenea dinamicǎ psihicǎ a subiectului, dacǎ o raportǎm
la sistemul mai larg al psihismului, poate fi un element static al aceluiaşi psihism.
Am vǎzut cǎ, în perspectiva kleinianǎ, mecanismele de apǎrare nu sunt decât o
reprezentare abstractǎ a fantasmelor inconştiente, deoarece în timp ce fantasma este expresia
pulsiunii, ea are totodatǎ o funcţie defensivǎ. De aici decurge, în clinicǎ, şi interpretarea
mecanismelor pacientului, în special a identificǎrii proiective, în mǎsura în care se
interpreteazǎ nu atât mecanismele, ci fantasmele conţinute în mecanisme89. Înafara aspectelor
pe care le-am subliniat cu privire la transcrierea imediatǎ a fantasmei în mecanism, aceastǎ
transcriere riscǎ, atrage atenţia Alain Gibeault, „sǎ conducǎ, invers, la a „abstrage” fantasma
din înscrierea sa corporalǎ şi la a ignora „medierea” realizatǎ de obiectul extern în procesele
psihice instituite prin travaliul pulsiunilor”90.
Pentru simplificare, am discutat despre mecanism şi proces ca fiind sinonime. Dar sunt
autori care subliniazǎ diferenţa dintre cei doi termeni. Pentru B. Brusset, aceastǎ diferenţǎ91
este importantǎ, de exemplu, atunci când el distinge (în contextul curei analitice) proiecţia de
introiecţie:

„[…] aş spune cǎ introiecţia este întotdeauna un proces, iar proiecţia este în

acelaşi timp un mecanism şi, în funcţie de raportul sǎu cu introiecţia, un proces care
împiedicǎ sau face posibil travaliul analitic pe marginea psihozei”92.

Pǎstrând în minte aceastǎ diferenţǎ, voi gândi totuşi termenii de mecanism şi proces ca
aparţinând aceluiaşi registru şi fiind opuse registrului fantasmei.

88 Ibid., p. 69.
89 H. Segal, „Contribution au symposium sur le fantasme”, în RFP 4/1964, p. 509.
90 A. Gibeault, op. cit., p. 733.
91 În opinia mea, această diferenţă vizează amploarea: mecanismul este localizat şi temporar, elementar, fiind utilizat ca

termen mai ales cu privire la apărarea faţă de conflictele intrapsihice; procesul este mai complex (de exemplu, visul, ce
presupune un process de elaborare) şi se poate derula pe termen lung (ceea ce ne permite să vorbim despre « proces de
dezvoltare », iar nu de « mecanism de dezvoltare »).
92 B. Brusset, „La projection comme processus et comme mécanisme’, în op. cit., p. 720.
 46

6. EVOLUŢIA CONCEPTULUI
DE IDENTIFICARE PROIECTIVĂ

Puţin după introducerea sa în 1946, conceptul kleinian de identificare proiectivă s-a

extins, legându-se, la început în mod implicit, de relaţia de obiect (în general) şi de relaţia
transfer – contratransfer (în particular).
În 1949, Paula Heimann îi oferă contratransferului semnifi-caţia unui instrument de
percepţie a anumitor aspecte din comuni-carea pacientului, într-o intervenţie la Congresul
internaţional de psihanaliză de la Zürich:

„Susţin teza că răspunsul emoţional al analistului la pacientul său, în cadrul situaţiei

analitice, constituie instrumentul său de lucru cel mai important. Contratransferul analistului
este un instrument de cercetare a inconştientului pacientului”93. Şi mai încolo, în acelaşi text:
“Din punctul de vedere pe care îl subliniez, contratransferul analistului nu este numai o parte
sau o parcelă din relaţia analitică, ci este «creaţia» pacientului, face parte din personalitatea
acestuia”94.

Această idee a fost respinsă de Melanie Klein, care păstra o atitudine de neîncredere
faţă de psihanaliştii ce îşi utilizau contratransferul. Spre sfârşitul anilor cincizeci, ea i-a
mărturisit unui coleg că o rugase pe Paula Heimann să nu prezinte lucrarea despre
contratransfer la Congresul de la Zürich95. Textul lui Heimann, care nu a fost prezentat
niciodată la Societatea Britanică de Psihanaliză şi care nu conţine nici o referinţă la Melanie
Klein, a fost acceptat ca o parte esenţială a şcolii kleiniene, dar reprezenta obiectul unui serios
dezacord între Klein şi Heimann, prima insistând asupra faptului că fenomenul de

93
P. Heimann, „A propos du contre-transfert”, în Le contre-transfert, Navarin, Paris, 1987, p. 24.
94
Ibid., p. 27.
95
Interlocutorul Melaniei Klein era Tom Hayley, un analizand al lui Roger Money-Kyrle. Cf. Phyllis
Grosskurth, Mélanie Klein, son monde et son oeuvre, op. cit., p. 488, şi R. D. Hinshelwood, Dicţionarul
psihanalizei kleiniene, op. cit., p. 291 (P. King, comunicare nepublicată către Hinshelwood).
 47

contratransfer interferează cu analiza. Dacă analistul are sentimente faţă de pacientul său,
spunea ea, el trebuie să înceapă imediat o scurtă autoanaliză – în vreme ce Heimann ridica
sentimentele subiective la nivelul unei virtuţi. Klein fusese impre-sionată de vederile lui Freud
despre pericolele contratransferului, aşa cum erau ele exprimate în Perspectivele terapiei
psihanalitice (1910), în timp ce Heimann susţinea că exigenţa lui Freud cum că analistul
trebuie să ajungă la recunoaşterea şi stăpânirea contratransferului nu conducea neapărat la
concluzia că el trebuie să devină impasibil şi detaşat, ci că trebuie să-şi utilizeze reacţia
emoţională ca pe o cheie spre inconştientul pacientului.
Înainte de acest text, considerat prima declaraţie explicită asupra valorii pozitive a
contratransferului, D. Winnicott prezentase în 1947, la Societatea Britanică, lucrarea Ura în
contratransfer. Discutând despre psihotici, el punea accentul pe faptul că nu trebuie să
ignorăm capacitatea de a urî a analistului:

„Oricât de mult şi-ar iubi pacienţii [psihotici], el nu poate evita faptul de a-i urî şi de a
se teme de ei şi, cu cât ştie mai bine acest lucru, cu atât mai puţin teama şi ura vor fi motive
determinante pentru ceea ce le face pacienţilor”96. El mai spune în lucrarea sa: “[...] în
anumite stadii ale unor analize, ura analistului este, de fapt, căutată de către pacient şi de
aceea ce este nevoie atunci este ura care este obiectivă. Dacă pacientul caută ura obiectivă sau
justificată, trebuie să poată să dea de ea, altfel el nu va putea nici să simtă că e în stare să dea
de iubirea obiectivă”97.

Concepţiile Paulei Heimann nu difereau cu mult de cele ale lui Winnicott. Analistul
trebuie să recunoască şi să suporte sentimentele provocate în el, „cu scopul de a le subordona
sarcinii analitice în care el funcţionează ca imaginea în oglindă a pacientului”. Există
momente în care pacientul vrea să-i impună un anumit rol analistului şi acesta din urmă poate
astfel să-i furnizeze o percepţie aprofundată asupra proceselor sale psihice inconştiente.
Această extindere a conceptului de contratransfer seamănă cu schimbarea punctului de vedere
al lui Freud despre funcţia transferului, pe care îl vedea la început ca pe un obstacol în terapie,
pentru a-l considera mai tîrziu un element util.
Pe de altă parte, se pare că Paula Heimann nu accepta noţiunea Melaniei Klein de
identificare proiectivă. În timp ce prima era, în anii '40, reprezentanta principală a teoriei
kleiniene asupra poziţiei depresive, ea nu a menţionat niciodată poziţia schizo-paranoidă sau

96
D. Winnicott (1947), „Ură în contratransfer”, în De la pediatrie la psihanaliză, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p.
257.
97
Ibid., p. 262.
 48

identificarea proiectivă, avansate ulterior de Klein (cu privire la această temă, Klein colabora
cu alţi autori, ca Herbert Rosenfeld, Hanna Segal şi Wifred Bion) 98. Deşi Paula Heimann a
declarat mai tîrziu că, din punct de vedere teoretic, s-a delimitat de Melanie Klein privind
subiectul invidiei de sân, ea nu şi-a formulat niciodată obiecţiile. Însă Betty Joseph, care
fusese în analiză la Heimann între 1951 şi 1954, consideră retrospectiv ca fiind straniu faptul
că aceasta nu i-a interpretat niciodată clivajul şi identificarea proiectivă, două concepte cheie
ale analizei kleiniene99.
Dacă teoria Melaniei Klein despre identificarea proiectivă şi teoria Paulei Heimann nu
s-au „înţeles” la nivelul creatoarelor lor – fapt însoţit de altfel de o ruptură în relaţia lor
personală -, aceste două teorii au fost corelate de alţi autori.
Astfel, ideea de contratransfer, ca răspuns specific faţă de pacient, care poate funcţiona
ca instrument de cercetare a psihismului său, l-a determinat pe R. Money-Kyrle să avanseze în
1956 opinia că analistul trebuie să primească identificările proiective ale pacientului său, să le
modifice prin propriul său travaliu psihic şi să le reproiecteze, prin interpretări, în pacient.
Acesta va reintroiecta nu numai acea parte din el însuşi, dar şi partea din analist care a dat
sens conţinutului psihic proiectat. În final, pacientul va introiecta o modalitate de funcţionare
a psihismului analistului, modalitate ce va deveni o capacitate internă de a se înţelege pe
sine100. Dacă analistul nu reuşeşte să conţină identificarea proiectivă a pacientului, este posibil
ca el să tindă să răspundă printr-o identificare proiectivă reactivă sau, după L.Grinberg, o
“contraidentificare proiectivă”.
Această idee a ciclului identificare proiectivă în analist – modificare de către analist –
reintroiecţie în pacient fusese propusă în 1953 de către Elliot Jaques, dar într-un context
diferit: pornind de la ideile lui Freud despre forţele de agregare dintre indivizi şi de la ideile
lui Klein despre mecanismele primitive de apărare, el a susţinut că unul din elementele de
coeziune din asociaţiile umane instituţionalizate este apărarea împotriva angoasei psihotice.
După Jaques, indivizii îşi pot plasa conflictele interne în persoane din lumea externă, pot
percepe cursul conflictului pe calea identificării proiective şi pot reinternaliza apoi evoluţia şi
rezultatul conflictului prin identificare introiectivă101.

98
R. D. Hinshelwood, op. cit., p. 291.
99
P. Grosskurth, op. cit., p. 541.
100
R. Money-Kyrle, „Normal countertransference and some of its deviations”, în Int.J. Psycho-Anal., 37, 1956,
p. 360-366.
101
E. Jaques (1956), „Social system as a defense against persecutory and depressive anxiety”, în New directions
in psychoanalysis, Tavistok, Londra, 1955.
 49

Pe de altă parte, H. Racker a făcut şi el legătura între răspunsul contratransferenţial al

analistului şi identificarea proiectivă a pacientului, într-o serie de articole scrise începînd cu
1948. În cursul unei relatări despre un caz, el afirmă:

„Identificarea proiectivă […] îşi atinge deseori scopul – în cazul de faţă, este vorba de
a acţiona în aşa fel încît analistul să se simtă vinovat, iar aceasta nu implică (aşa cum s-a
afirmat uneori) numai faptul că pacientul se aşteaptă ca analistul să se simtă vinovat sau că
“se presupune că analistul este trist şi deprimat”. Identificarea analistului cu obiectul cu care îl
identifică pacientul este, repet, procesul contratransferenţial normal”102.
Racker stabileşte o distincţie între identificarea concordantă şi identificarea
complementară a analistului. Contratransferul bazat pe identificarea concordantă se produce
atunci cînd analistul s-a identificat cu reprezentarea de sine fantasmatică a pacientului la un
moment dat. Contratransferul bazat pe identificarea complementară are loc atunci cînd
analistul s-a identificat cu reprezentarea de obiect din fantasma transferenţială a pacientului.
Extinderea noţiunii de identificare proiectivă, al cărei motor este Wilfred Bion, spre
sfîrşitul anilor '50, şi-a găsit expresia în conceptul acestuia de conţinut/ conţinător. El
completează descrierea Melaniei Klein, cu un fenomen care nu are loc doar în fantasmă (ca la
Klein), ci care reprezintă, dacă folosim cuvintele lui Sandler, o “plasare în interiorul
obiectului”103:

„Apare expulzarea „sânului rău” în sânul real extern, printr-o identificare proiectivă
realistă. Mama, datorită capacităţii sale de reverie, modifică senzaţiile neplăcute legate de
«sânul rău» şi încearcă să-şi aline bebeluşul. Acesta reintroiectează trăirea emoţională
transformată şi moderată, adică reintroiectează … un aspect nesenzorial din iubirea
maternă”104.

Bion îşi utilizează termenii bazându-se pe un model al sistemului digestiv. Conform

acestui model, personalitatea se „hrăneşte” din datele experienţei senzoriale şi emoţionale şi
„creşte” în măsura în care ajunge să „asimileze” aceste date, apoi în măsura în care reuşeşte să
stabilească „legături” psihice cu obiectele concrete ce o înconjoară, cu celelalte personalităţi
din jur şi cu ea însăşi. Aceste legături sunt în număr de trei: legăturile de iubire (I), de ură (U)

102
H. Racker, Transference and Countertransference, International Universities Press, New York, 1968, p. 66.
103
J. Sandler, „Le concept d’identification projective”, în op. cit., p. 34.
104
W. R. Bion (1963), Elements of Psycho-Analysis, Heinemann, Londra, citat de L. Grinberg, D. Sor şi E. T.
Bianchedi, Introduction to the Work of Bion, Aronson, New York, 1977, p. 56.
 50

şi de cunoaştere (C), ultima fiind implicată mai ales în activitatea şi aparatul de gîndire,
capabile să integreze şi să elaboreze datele experienţei în ansambluri tot mai coerente. Unul
dintre elementele esenţiale ale sistemului teoretic introdus de Bion este conceptul de funcţie-
alfa, funcţie rezultată din activitatea mai multor factori, printre care şi cei enunţaţi de Freud în
Formularea a două principii de funcţionare psihică: atenţia şi notarea. Funcţia-alfa le permite
datelor simţurilor să fie percepute ca atare (atenţia) şi să fie înregistrate (notarea), în principal
sub forma imaginilor vizuale. Ele transformă impresiile senzoriale în elemente mnezice,
elementele-alfa, susceptibile de a fi înmagazinate şi utilizate în gândurile visului şi în gândirea
vigilă inconştientă.
Pentru Bion, prototipul experienţei emotionale este relaţia cu sânul (ca şi la Melanie
Klein). Dar experienţa sânului ca sursă de iubire şi de confort este ocultată la început prin
experienţa frustrării, aşa încît experienţa emoţională a „sânului rău” trebuie să fie mai întîi
„visată” şi elaborată de către mamă, apoi convertită în elemente-alfa de către funcţia-alfa a
mamei. Iată ce scrie Bion despre reveria mamei în calitate de conţinător:

„Capacitatea de reverie a mamei este considerată aici ca inseparabilă de conţinut,

deoarece acesta depinde în mod evident de prima. Dacă mama care hrăneşte nu este capabilă
să-şi ofere reveria sau dacă reveria oferită nu este însoţită de iubirea pentru copil sau pentru
tată, acest fapt îi va fi comunicat sugarului, chiar dacă într-un mod ininteligibil. […] Termenul
de «reverie» poate fi aplicat oricărui conţinut. În acest caz, eu îl limitez la un conţinut
impregnat de iubire sau de ură. În acest sens restrâns, reveria este o stare de spirit receptivă la
orice obiect care provine de la obiectul iubit, o stare de spirit capabilă, altfel spus, să
primească identificările proiective ale sugarului, fie că ele sunt resimţite de el ca bune sau
rele. Pe scurt, reveria este un factor al funcţiei-alfa a mamei”105.

O asemenea relaţie, de comunicare preverbală între copilul mic şi mamă, este definită
ca o relaţie de identificare proiectivă. Experienţa emoţională dureroasă a copilului, precipitată
într-o „proto-gândire”, poate fi evacuată pe calea unei identificări proiective excesive, sau
poate fi implicată într-o identificare proiectivă realistă, destinată a-i suscita mamei sentimente
pe care sugarul nu doreşte să le aibă. Această proto-gîndire (element-beta106) este proiectată

105
W. R. Bion (1962), Aux sources de l’expérience, PUF, Paris, 2001, p. 53-54.
106
„Contrar elementelor -alfa, elementele-beta nu sunt resimţite ca fenomene, ci ca lucruri în sine […], ca fapte
nedigerate”. Şi Bion adaugă într-o notă de la sfârşitul cărţii: „Utilizez termenul de « fenomen » pentru a desemna
ceea ce Kant numeşte calităţile primare şi secundare [iar] termenul de « lucru în sine » desemnează, ca şi la
Kant, obiectele care nu pot fi cunoscute de om”. W. Bion, Aux sources de l’expérience, op. cit., p. 24-25 şi p.
124.
 51

sub forma unui conţinut în mamă (conţinător), pentru a fi transformată acolo, convertită în
elemente-alfa şi reintroiectată într-o formă tolerabilă, ce reprezintă în acelaşi timp un aparat
de gândire capabil să repete singur operaţia iniţială de identificare proiectivă. Astfel,
„identificarea proiectivă este o formă precoce a ceea ce se va numi ulterior capacitate de a
gândi”107. Eficacitatea identificării proiective, ca „măsură realistă” de a modera frustrarea,
este subordonată nu numai capacităţii de reverie a mamei, ci şi capacităţii copilului de a tolera
frustrarea:

„Un sugar dotat cu o bună capacitate de a tolera frustrarea poate să facă faţă unei
mame incapabile de reverie, deci incapabile să se ocupe de nevoile lui mintale. La extrema
cealaltă, un sugar incapabil să tolereze frustrarea nu poate supravieţui, fără riscul unei
prăbuşiri psihice, nici măcar experienţei de identificare proiectivă cu o mamă capabilă de
reverie”108.

În 1959, autorul vorbea de aceiaşi factori ce-i oferă copilului posibilitatea (sau
imposibilitatea) de a-şi „experimenta” sentimentele în sânul altei personalităţi, în Atac
împotriva legării, de această dată utilizând termenul kleinian de invidie:

„Datorită identificării proiective, pacientul are posibilitatea de a-şi studia propriile

sentimente în sânul unei personalităţi suficient de puternice ca să le conţină. Imposibilitatea
de a folosi acest mecanism, fie pentru că mama refuză să constituie receptorul sentimentelor
copilului mic, fie pentru că ura şi invidia pacientului îi interzic mamei să îndeplinească
această funcţie, antrenează distrugerea legăturii dintre copilul mic şi sân şi, în consecinţă, o
tulburare gravă a pulsiunii de curiozitate care stă la baza oricărei învăţări”109.

Ca şi Winnicott, Bion subliniază rolul obiectului extern în constituirea psihismului,

mai ales în comunicarea cu acesta printr-o identificare proiectivă „normală” sau „realistă”. Pe
de altă parte, ura împotriva obiectului extern poate antrena recursul la o identificare proiectivă
în forma sa patologică, „excesivă”, care conduce la expulzarea de fragmente clivate din eu,
din legături, din aparatul perceptiv – obiectele „bizare” din cîmpul schizofreniei. Dar Bion
atrage atenţia asupra a ceea ce numeşte Melanie Klein identificare proiectivă „excesivă” a
pacientului, remarcând faptul că ea poate să pară excesivă atunci cînd analistul este forţat să-

107
W. R. Bion, op. cit., p. 54.
108
Ibid., p. 54-55.
109
W. R. Bion, „Attaques contre la liaison”, în Réflexion faite, PUF, Paris, 1983, p. 120.
 52

şi dea seama de ea, în urma măsurilor luate de pacient pentru a-l determina să-i simtă emoţiile
nedorite.
Relaţia dintre conţinut şi conţinător – care, spune Bion, reprezintă „o funcţie a ambelor
obiecte” (o activitate realizată de ambii indivizi), dar poate fi considerată „ca funcţia unuia
singur”110 – este o relaţie numită „comensuală”, în care copilul mic şi mama sa depind unul de
celălalt în beneficiul amîndurora. Bion vorbeşte despre o identificare proiectivă „realistă”,
care nu reprezintă chiar o exteriorizare „direct în obiectul extern” sau o „plasare în interiorul
obiectului”111. Melanie Klein descrisese un aspect al identificării proiective legat de
modificarea angoaselor infantile: bebeluşul proiectează în sânul „bun” o parte din psihicul său
(clivată temporar), mai precis sentimentele sale rele, care vor fi mai apoi reintroiectate.
Discutînd despre teoria lui Klein asupra identificării proiective, Bion se exprimă astfel:

„În timpul staţionării în sânul bun, ele [sentimentele rele] sunt resimţite ca fiind
modificate astfel încât obiectul reintro-iectat îi apare tolerabil psihicului sugarului”112.

Ideea lui Bion este că pacientul e capabil de o manipulare a mediului său (diferită de
cea utilizată de nevrotic, sau mai degrabă de cea utilizată cu mijloacele unui nevrotic) legată
de ceea ce, în cadrul realităţii, echivalează cu fantasma omnipotentă despre care vorbeşte
Klein. Caracterul exclusiv fantasmatic al identificării proiective kleinienene rezultă din faptul
că subiectul „simte” că sentimentele sale proiectate au fost modificate de către psihicul
obiectului, dar nu există vreo transformare psihică a obiectului extern real. Practic, este ca şi
cum Bion ar fi modificat teoria Melaniei Klein doar „ştergând” cuvântul „simte” şi
transpunând fantasma în realitatea exterioară:

„Este la fel de posibil, chiar esenţial, să observăm fapte susceptibile a demonstra că un

pacient, la care recunoaştem funcţionarea acestei fantasme omnipotente, este capabil de un
comportament legat de ceea ce, în realitate, echivalează cu această fantasmă. Încă de la
începutul vieţii, pacientul are un contact cu realitatea suficient de bun pentru a putea acţiona
în aşa fel, încât să-i producă mamei sentimente pe care el nu le doreşte în el însuşi, sau pe care
vrea să le perceapă la ea. Pentru ca teoria să corespundă cu aceste fapte clinice, am propus o
versiune corectată a teoriei freudiene asupra principiului plăcerii, în care principiul realităţii
operează în acord cu principiul plăcerii. Găsim o ilustrare a acestei încercări, de a transforma

110
W. R. Bion, Aux sources de l’expérience, op. cit., p. 111.
111
Expresie utilizată de J. Sandler, în op. cit.
112
W. R. Bion, op. cit., p. 110, sublinierea mea.
 53

fantasma omnipotentă în realitate, la pacientul care resimte nevoia să le impună celorlalţi

sentimentul că el ar fi capabil să-şi ucidă părinţii sexuali, lucru care l-ar ajuta să aibă o relaţie
sexuală şi de iubire eliberată de teama că s-ar putea sinucide sau că şi-ar putea ucide partenera
în momentul în care ar observa, la el şi la partenera sa, semne ale unei pasiuni sexuale
reciproce. Am sugerat că, la extremă, aceasta ar putea conduce chiar la crimă – ca mijloc de a
îndeplini efectiv, în lumea realităţii, o fantasmă omnipotentă care altfel ar rămâne o simplă
fantasmă omnipotentă” 113.

Să remarcăm, în acest lung pasaj citat, două elemente particulare. Primul este explicit
şi scoate în evidenţă modul în care Bion îşi adaptează teoria psihanalitică la clinică: pentru a-
şi justifica ipoteza despre realizarea fantasmei de identificare proiectivă, el modifică viziunea
freudiană, în care principiul realităţii îi succede principiului plăcerii; prin această modificare,
autorul – chiar dacă nu o afirmă clar – modifică şi perspectiva kleiniană asupra „realităţii”
fantasmei inconştiente (fantasmă sinonimă cu mecanismul şi cu procesul), deoarece aportul
teoretic bionian opune lumea fantasmei şi lumea realităţii, opoziţie necesară dacă vrea să
introducă în teorie rolul obiectului extern în funcţionarea psihică a subiectului114. În cazul
mecanismului de identificare proiectivă „realistă”, realitatea la care se referă Bion constă în
realitatea psihică a mamei, subiecti-vitatea acesteia. Pe de altă parte, ideea că principiul
realităţii operează în acord cu principiul plăcerii seamănă oarecum cu ideea Melaniei Klein
despre temporalitatea narcisismului şi a relaţiei de obiect la sugar: există relaţii de obiect încă
de la începutul vieţii, relaţii ce coexistă cu narcisismul.
Cel de al doilea element pe care l-am remarcat în acest fragment este implicit şi
priveşte modalitatea prin care se reali-zează115 fantasma de identificare proiectivă, în
ilustrarea cu pacientul ce impune celorlalţi sentimentul că ar fi capabil să-şi ucidă părinţii.
Aici este vorba de două fantasme împletite: fantasma omnipotentă de identificare proiectivă
(a-şi plasa în ceilalţi propriul sentiment) „iese” în lumea exterioară prin intermediul altei
fantasme (a ucide) ca suport mai concret şi mai specific. Ca şi cum fantasma de identificare

113
Ibid., p. 47-48.
114
Bion explică opoziţia pe care o vede între fantasmă şi realitate, atunci când descrie funcţia înţelegerii: “Eu
tratez impresiile simţurilor, de plăcere şi de neplăcere, ca fiind la fel de reale; distincţia pe care o stabileşte Freud
între “lumea exterioară” şi plăcere-neplăcere nu mi se pare că are legătură cu tema înţelegerii. Totuşi, voi
examina incidenţa principiului plăcerii şi a principiului realităţii asupra alegerii făcute de un pacient între
modificarea frustrării şi fuga de aceasta”. W. R. Bion, Aux sources de l’expérience, op. cit., p. 22, sublinierea
mea.
115
Bion leagă termenul de realizare de structura tridimensională a spaţiului: « termenul de « realizare » este
utilizat în sensul în care spunem că geometria euclidiană tridimensională deţine, printre realizările ei, structura
spaţiului obişnuit ». W. R. Bion, op. cit., p. 123 în nota de subsol.
 54

proiectivă ar fi atât de „abstractă” încât ar avea nevoie de corpul celuilalt pentru a se exprima:
o fantasmă în altă fantasmă.
Propunând teoria sa despre conţinut /conţinător, Bion renunţă la solipsismul lui Freud
şi al Melaniei Klein, făcând loc în psihanaliză „dialogului cu obiectul”, ne spune André
Green116. În descrierile clinice ale lui Bion, avem încă de a face cu doi protagonişti, pacient şi
analist, care au identităţi distincte.
Cel care va merge şi mai departe cu conexiunea între identificare proiectivă şi
contratransfer este Michel De M'Uzan (1976, 1983). Fenomenul despre care vorbeşte De
M'Uzan nu constituie doar un dialog, ci un adevărat sistem, a cărui formă manifestă este
gândirea paradoxală: apariţia la analist a unor gânduri, reprezentări sau cuvinte fără nici o
legătură inteligibilă cu conţinutul şedinţei şi care par să corespundă cu „procese psihice care
se derulează la analizat”117. Reprezentarea pacientului “invadează” mintea analistului,
deoarece aparatul psihic al acestuia s-a transformat într-o anexă a aparatului psihic al
primului: „aparatul psihic al analistului a devenit literalmente al pacientului”118.
Autorul pomeneşte despre mecanismele de identificare proiectivă (de partea
pacientului) şi de identificare introiectivă (de partea analistului), dar el subliniază că
fenomenul pe care îl descrie nu este încărcat de agresivitate dinspre pacient, aşa cum apare el
în descrierile Melaniei Klein asupra intruziunii violente şi controlului ce însoţesc fantasma de
identificare proiectivă:

„Ne-am gândit, fără îndoială, la rolul jucat în sistemul paradoxal de proiecţie şi

introiecţie, în particular de mecanismele de identificare proiectivă şi, în ce-l priveşte pe
analist, de identifi-care introiectivă. Intervenţia acestor mecanisme în contratransfer a fost
expusă pe larg. Astfel, M. Neyraut nu ezită să recunoască faptul că transferul şi
contratransferul se află într-un anumit raport cu gândirea animistă, identificată cu o proiecţie a
inconşti-entului. De aici până la o concepţie oarecum paranoidă a activităţii analistului nu mai
e decât un pas. În ce mă priveşte, eu nu-l fac, deoarece experienţa m-a convins că însuşirea şi
invadarea aparatului psihic al analistului nu au deloc un scop distructiv. Nu este vorba, pentru
analizat, nici despre a leza analistul, nici despre a depune în el fragmente din sine clivate şi
rele. Este vorba, după mine, despre destinul libidoului narcisic al celor doi protagonişti”119.

116
A. Green (1971), “La projection: de l’identification projective au projet”, în op. cit.
117
M. De M’Uzan (1976), “Contre-transfert et système paradoxal”, în De l’art à la mort, Gallimard, Paris, 1977,
p. 166.
118
Ibid., p. 172.
119
Ibid., p. 173-174.
 55

M. De M'Uzan insistă asupra aspectului narcisic al sistemului paradoxal (a cărui

descriere ar fi asimilată, la kleinieni, cu o identificare proiectivă lipsită de agresivitate, iar
după Bion, cu o identificare proiectivă normală). El explică reticenţele psihanalistului cu
privire la acest fenomen prin ameninţarea adusă asupra narcisismului său şi asupra
sentimentului său de identitate, identitate înţeleasă de el aşa cum e definită de Ph. Greenacre
(1958), ca „unicitate resimţită de un organism integrat, care îl recunoaşte pe celălalt fără
ambiguitate”120. În timpul manifestării sistemului paradoxal, reprezentarea de obiect (care este
pacientul pentru analistul lui) se instalează cu atâta forţă „în gazda sa [în analist], încât ea
reţine o parte din libidoul narcisic al acesteia”121, conducând la o pierdere de libido narcisic de
către analist şi la o alterare a imaginii pe care el o are despre propria identitate. Sentimentul de
stranietate şi chiar de uşoară depersonalizare ce însoţesc aceste procese pot provoca la analist
o reacţie comparabilă cu apărările biologice imunitare. La extremă, spune De M'Uzan (şi aici
expresia kleiniană ar fi de identificare proiectivă excesivă),

„[…] cum nu poate fugi, analistul ajunge să se debaraseze de el însuşi sau, de exemplu, de
capacitatea sa de a înţelege şi de a interpreta”122.

O asemenea reacţie ar corespunde unei lecturi a termenului de „contratransfer” în sensul

de “opoziţie la transfer” din partea analistului, în scopul de a-şi păstra graniţele libidoului narcisisc
şi ale eului.
Cum se explică funcţionarea gândirii paradoxale? Autorul apelează la analogia cu
inhibiţia biologică a răspunsului autoimun cu privire la celulele maligne şi cu privire la fetus:
apărările imunitare încetează să mai funcţioneze în ambele cazuri, fiind înlocuite cu o tolerare
a acestor tipuri de intruziune. O altă explicaţie ar fi ancorarea sistemului paradoxal într-un
reziduu funcţional, legat de momentul dezvoltării psihice când copilul trebuie să-şi traseze
graniţele libidoului narcisic şi să-şi delimiteze eul; este un moment de „fractură” a libidoului
său narcisic, deoarece el este obligat să realizeze un doliu dublu: cel după fostul său sine
imens şi cel după obiectul narcisic care era mama. De M'Uzan ilustrează acest moment cu o
scenă relatată de o pacientă. Pe când aceasta avea doi ani şi jumătate, ea şi-a văzut în oglindă,
pentru prima oară, propria imagine alături de imaginea mamei sale. Ulterior, tot în copilărie,

120
Ibid., p. 177.
121
Ibid., p. 175.
122
M. De M’Uzan (1983), La bouche de l’inconscient, Gallimard, Paris, 1994, p. 81.
 56

gândindu-se la cele două imagini, ea a fost deodată cuprinsă de disperare şi a început să strige
către mamă: „De ce eu sunt eu, spune-mi, de ce eu sunt eu!”123.
Un alt aspect al sistemului paradoxal, menţionează autorul, constă în îndoielile
pacientului asupra prezenţei analistului, exact în momentul când acesta este invadat de
gânduri paradoxale; pacientul trăieşte un moment de doliu, având sentimentul că-şi pierde o
parte din pulsiuni, pentru că analistul i-a luat-o şi a dispărut cu ea.
Când vorbeşte despre conţinuturi psihice vehiculate prin identificare proiectivă, De
M'Uzan se referă mai ales la reprezentare. Alţi autori pun accentul pe afect. Iată ce afirmă
Masud Khan despre modurile în care anumiţi pacienţi, numiţi de el “personalităţi schizoide”,
provoacă un contratransfer greu de tolerat:
„Pentru o bună perioadă, ei îl determină pe analist să simtă iritarea, furia, nevoia,
disperarea, iubirea şi tandreţea, violenţa distructivă şi panica aflate în ei înşişi, înainte [de a le
putea experimenta] pentru ei, în ei”124.

Khan ne aminteşte că, pentru Fairbairn, procesul regresiv la aceşti pacienţi în situaţia
psihanalitică este cel de „depersonalizare a obiectului”, aspect confirmat de De M'Uzan cu
privire la trăirea analistului (obiect al pacientului) confruntat cu gândirea paradoxală.

123
M. De M’Uzan, “Contre-transfert et système paradoxal”, în op. cit., p. 178.
124
M. Khan, Le soi caché, Gallimard, Paris, 1976, p. 44.
 7. EXEMPLE CLINICE

7.1 HERBERT ROSENFELD

Herbert Rosenfeld a scris pe larg despre munca clinicǎ legatǎ de identificarea

proiectivǎ, pe care o considerǎ un concept fundamental pentru înţelegerea relaţiei de transfer
la pacienţii foarte perturbaţi (psihotici sau borderline). Urmându-l pe Bion, el remarcǎ faptul
cǎ, prin acest mecanism, pacienţii încearcǎ sǎ evacueze dar şi sǎ împǎrtǎşeascǎ sentimentele
şi experienţele. Voi prezenta pe scurt un exemplu pe care el îl dǎ referitor la dificultǎţile
întâlnite de analist în prezenţa acestui proces.
Este vorba de un caz tratat de „un analist foarte experimentat”, pe care Rosenfeld l-a
supervizat între anii 1966 şi 19671. Pacienta în cauzǎ se afla „într-o stare psihoticǎ […] şi îşi
pierduse capacitatea de înţelegere şi de comunicare verbalǎ”. Ea se simţea tot mai persecutatǎ
de analistul sǎu şi îi lansa acuzaţii constante. Când analistul îi interpretǎ faptul cǎ se simţea
vinovatǎ şi cǎ introducea în el propriile ei sentimente de vinovǎţie (interpretare a identificǎrii
proiective), starea ei se înrǎutǎţi, ea îl acuzǎ cǎ era responsabil de aceastǎ agravare şi îi spuse
cǎ nu va mai veni. Tocmai în acest moment fu consultat de urgenţǎ Rosenfeld, analistul cu
pricina simţindu-se într-un impas total. Supervizorul îi sugerǎ sǎ-i spunǎ pacientei cǎ:

„[…] tratând-o deja de câţiva ani, el a înţeles cǎ ea a putut sǎ foloseascǎ analiza în

mod pozitiv şi cǎ acum îi mergea mai bine. Dar, pentru moment, ea pǎrea sǎ fi pierdut partea
din ea care înţelegea, gândea şi asculta. Altfel spus, i-am sugerat sǎ-i aminteascǎ faptul cǎ ea
avea o parte sǎnǎtoasǎ, pierdutǎ pentru moment, şi cǎ sarcina lor era acum sǎ o regǎseascǎ”2.

Dupǎ ce analistul a fǎcut întocmai, pacienta se lungi pe podea şi se uitǎ sub divan.
Analistul interpretǎ cǎ îşi cǎuta partea din ea temporar pierdutǎ şi cǎ ar putea, împreunǎ, sǎ o
scoatǎ de sub divan. Aproape imediat dupǎ aceastǎ „experienţǎ”, pacienta putu comunica mult
mai bine şi impasul se opri aici, lucru care „i se pǎru miraculos analistului”.

1
H. Rosenfeld (1987), Impasse et interprétation, PUF, Paris, 1990, p. 196-198.
2
Ibid., p. 197.
 58

Rosenfeld nu comenteazǎ mai mult despre acest caz, dar consider cǎ anumite
observaţii din acelaşi text, referitoare la alte cazuri, sunt valabile şi pentru exemplul citat.
Astfel, el remarcǎ în mod general cǎ, uneori, interpretǎrile verbale sunt greşit interpretate de
pacient – ele sunt trǎite ca fiind critice şi înfricoşǎtoare (am vǎzut cum, în exemplul prezentat,
interpretarea analistului despre identifi-carea proiectivǎ a determinat agravarea stǎrii
paranoide a pacientei). Într-o asemenea situaţie, „imperativul tehnic constǎ în dezvǎluirea
proceselor proiective utilizate în comunicarea dintre pacient şi analist”3, ceea ce face din nou
posibile interpretǎrile verbale. Ce înseamnǎ oare „dezvǎluire”? Autorul nu ne explicǎ.
Mai încolo în cartea sa, autorul vorbeşte despre un moment dintr-o analizǎ, când îi
interpretase identificarea proiectivǎ pacientului sǎu („Sidney”): a se introduce cu forţa în
analist. Aceastǎ interpretare, ne spune Rosenfeld, pǎrea „sǎ-i reducǎ angoasa de a mă fi distrus
în totalitate [prin intruziune violentǎ], aşa încât eu puteam fi acum resimţit ca intact şi util”4.
(Lucru care ne aminteşte de viziunea lui Winnicott despre analistul care este distrus de
pacient, dar supravieţuieşte). Cum psihopatologia acestui pacient nu este mai puţin gravǎ
decât cea a primei paciente, nu mai înţelegem care sunt condiţiile în care interpretarea
identificǎrii proiective este utilǎ sau, dimpotrivǎ, periculoasǎ.
Aceste condiţii nu sunt prezentate explicit sau nu sunt verbalizate de autor. Ele par
implicite şi nonverbale, ţinând mai mult de modul în care analistul îi vorbeşte pacientului
decât de conţinutul interpretǎrii. Rosenfeld trateazǎ despre componenta contratransferen-ţialǎ
a identificǎrii proiective, de exemplu atunci când spune cǎ „procesele proiective puternice au
drept rezultat cǎ analistul, în situaţia respectivǎ, poate avea experienţa distinctǎ,
contratransferen-ţialǎ, cǎ nu este bun de nimic”5. Totuşi, el nu leagǎ trǎirea analis-tului de
modul în care interpretarea lui este interpretatǎ pozitiv de pacient. În acelaşi timp, el
realizeazǎ cǎ existǎ, la acest tip de pacient, o încercare:

„[…] de a se apǎra de sentimente intense de neputinţǎ […] într-o relaţie în care se

simte pasiv, imobilizat şi prins în capcana unui obiect […] care l-a sedus. Aspectul cel mai
perturbator al acestei stǎri constǎ în faptul cǎ pacientul se simte în întregime în stǎpânirea
obiectului […] şi nu are nici o posibilitate de a fi activ”6.

3
Ibid., p. 191.
4
Ibid., p. 216-217.
5
Ibid., p. 192.
6
Ibid., p. 199.
 59

Sǎ revenim la cazul supervizat de Rosenfeld, încercând sǎ ne imaginǎm ce s-a

întâmplat între pacientǎ şi analist, dincolo de interpretǎrile acestuia. Într-un prim moment,
analistul interpreteazǎ – în manierǎ kleinianǎ clasicǎ – identificarea proiectivǎ a pacientei,
interpretare pe care aceasta o ia drept o criticǎ venind din partea unui obiect extern
impenetrabil şi, spune ea, „responsabil”; altfel spus, interpretarea vine din partea unui adult
perceput în ceea ce are el mai rǎu. Apoi, tot ce se întâmplǎ într-un al doilea moment ar putea
fi vǎzut ca o schimbare a acestui adult: analistul se teme cǎ pacienta nu va mai veni (altfel
spus, apare la analist o angoasǎ de pierdere a iubirii din partea obiectului lui); el se simte
neputincios (gǎseşte cǎ impasul este „total”); el se aratǎ pasiv prin faptul cǎ reproduce, în
interpretarea din şedinţa urmǎtoare, cuvintele supervizorului, fǎrǎ sǎ le înţeleagǎ cu adevǎrat
rostul (ameliorarea în urma acelei interpretǎri i se pare „un miracol”)7; analistul se plaseazǎ în
poziţie de cerere în faţa pacientei sale (îi cere sǎ-l asculte şi sǎ-l înţeleagǎ). Atunci când
pacienta priveşte sub divan, poate cǎ ea cautǎ ceva în ea însǎşi, dar este posibil ca ea sǎ arate
şi cǎ tocmai a gǎsit ceva nou în analistul ei: constatarea cǎ acesta se aflǎ de aceastǎ datǎ într-o
poziţie de copil ce face apel la adultul din ea (la capacitatea ei de a înţelege). Printr-un
asemenea proces pe care Rosenfeld îl numeşte „punere în act a unor procese proiective”,
pacienta a devenit activǎ în raport cu analistul sǎu, plasându-l într-o situaţie de dependenţǎ
faţǎ de ea.
Pe de altǎ parte, se pare cǎ aceastǎ „plasare a analistului în poziţia infantilǎ” nu are
sens decât dacǎ este precedatǎ de o identificare proiectivǎ, adicǎ de un proces activ din partea
pacientului asupra analistului perceput îndeobşte ca „adult”: lucru ce presupune perceperea
unei schimbǎri în celǎlalt.

7.2 WILFRED R. BION

În cursul anilor 1950, mai mulţi analişti kleinieni începuserǎ sǎ descrie o formǎ de
identificare proiectivǎ care nu pǎrea legatǎ neapǎrat de agresivitate.
Bion considera cǎ un anumit grad normal de identificare proiectivǎ (ce nu este
excesivǎ, asemenea celei descrise de Melanie Klein), asociatǎ cu identificarea introiectivǎ,
furnizeazǎ bazele dezvoltǎrii psihice. Dacǎ pacientul recurge în mod constant, în timpul

7
În cursul experienţei mele de supervizat cât şi de supervizor, am constatat că interpretările care nu constituie
„invenţia” analistului, care sunt produse de către supervizor şi apoi „aplicate” automat de către analist
pacientului său, sunt percepute de cel din urmă ca venind din partea unui terţ (investit de analist ca având o mai
bună cunoaştere); se pare că, pe moment, acest element devine mai important pentru pacient decât interpretarea
propriu-zisă.
 60

analizei, la o identificare proiectivǎ „excesivǎ”, aceasta poate indica un „mecanism de care el

nu a putut profita niciodatǎ pe deplin”; atunci analistul îi oferǎ „posibilitatea de a pune în
funcţiune mecanismul de care fusese frustrat”. Bion subliniazǎ contribuţia acestui mecanism
la dezvoltare, în plus faţǎ de caracterul sǎu fantasmatic (de dorinţǎ) sau defensiv.
Pentru a ilustra acest lucru, autorul prezintǎ în rezumat un fragment de analizǎ:

„În vreme ce pacientul se strǎduia sǎ scape de o teamǎ de moarte pe care o simţea prea
intensǎ ca sǎ fie conţinutǎ de personalitatea sa, el îşi cliva sentimentul de teamǎ şi-l plasa în
mine, se pare cu ideea cǎ, dacǎ acest sentiment rǎmânea aici o vreme, putea fi modificat de
psihicul meu în aşa fel încât sǎ-l reintroiecteze în siguranţǎ. La un moment dat, pacientul a
avut sentimentul […] cǎ eu îi evacuam sentimentele prea repede ca sǎ poatǎ fi modificate,
ceea ce le fǎcea încǎ şi mai dureroase. […] Situaţia analiticǎ sfârşea prin a-mi da senzaţia cǎ
eram martorul unei scene foarte îndepǎrtate în timp. Aveam impresia cǎ paci-entul avusese, în
copilǎrie, o mamǎ care rǎspundea conştiincios la manifestǎrile emoţionale ale bebeluşului ei.
Acest rǎspuns conştiincios avea o notǎ de impacienţǎ, un „nu ştiu ce se întâmplǎ cu copilul”.
Am construit ipoteza cǎ […], din punctul de vedere al copilului, mama ar fi trebuit sǎ
primeascǎ în ea şi sǎ resimtǎ teama lui cǎ este pe cale sǎ moarǎ. […] O mamǎ capabilǎ de
înţelegere poate încerca un sentiment de teroare – pe care bebeluşul respectiv încerca sǎ-l
modifice prin identificare proiectivǎ, pǎstrând în acelaşi timp o atitudine echilibratǎ”8.

În acest pasaj, Bion ne spune mai multe lucruri. Pacientul cere ca identificarea sa
proiectivǎ sǎ nu fie doar o formǎ de expulzare, ci şi o formǎ de comunicare (el îi transmite
analistului o anumitǎ trǎire, iar acesta trebuie sǎ îndeplineascǎ o anumitǎ activitate asupra ei,
înainte de a o returna – îmbogǎţitǎ cu un anumit sens – pacientului).
Pe de altǎ parte, suntem îndemnaţi sǎ ne imaginǎm o mamǎ care nu reuşeşte sǎ
înţeleagǎ starea copilului ei, dar trebuie sǎ luǎm în considerare mai ales experienţa pe care o
are bebeluşul cu privire la mamǎ („punctul lui de vedere” asupra mamei). Bion este foarte
atent la acest aspect: peste tot în textele sale, el subliniazǎ din când în când cǎ este vorba mai
ales de percepţia subiectului asupra obiectului extern (iar interpretǎrile sale se referǎ numai la
ceea ce simte pacientul legat de obiectul extern); dar dacǎ el clarificǎ deseori acest lucru, este
pentru cǎ el însuşi se gǎseşte deseori în dificultatea de a separa realitatea internǎ şi realitatea
externǎ a subiectului (obiectul intern şi obiectul extern real). Iatǎ ce spune el mai încolo, într-
un mod mai general:

8
W. R. Bion, “Attaques contre la liaison”, în Réflexion faite, op. cit., p. 116-117.
 61

„Mecanismul de identificare proiectivǎ constituie astfel legǎtura care uneşte pacientul

şi analistul, sau copilul mic şi sânul. Atacurile distructive asupra acestei legǎturi îşi au
originea mai degrabǎ într-o sursǎ exterioarǎ pacientului sau copilului, adicǎ în analist sau în
sân”9.

Este oare vorba de o sursǎ exterioarǎ realǎ, obiectivǎ (şi acesta ar pǎrea sensul unei
fraze care trateazǎ lucrurile în ansamblu), sau de o exterioritate subiectivǎ, ea însǎşi rezultatul
proiecţiei (ceea ce lasǎ sǎ se înţeleagǎ interpretǎrile lui Bion sau alte pasaje ale sale)? Este
oare vorba de un analist identificat cu pacientul sǎu pânǎ la a nu mai avea grija obiectivitǎţii,
şi atunci exterioritatea se referǎ doar la ceea ce resimte subiectul ca fiind exterior? Sau este
vorba de un analist care, dupǎ şedinţa cu pacientul sǎu, capǎtǎ funcţia unui terţ ce priveşte
relaţia lor dualǎ şi constatǎ: cutare sursǎ îi este exterioarǎ pacientului, deci interioarǎ
analistului (care a fost în timpul şedinţei)? Aceastǎ ultimǎ variantǎ presupune un clivaj al
analistului.
Bion ne mai spune cǎ mama trebuie sǎ resimtǎ teroarea bebeluşului, „pǎstrând totodatǎ
o atitudine echilibratǎ”. Este oare posibil acest lucru? Din nou, avem de a face cu un clivaj al
mamei. El este oare un clivaj în spaţiul psihic, asemenea celui descris de Freud (cum ar fi:
„simt aceasta, dar în acelaşi timp nu simt”)? Sau mai degrabǎ este un clivaj în timp, asemenea
celui descris de W. Scott privind rupturile în continuitatea experienţei 10 (adicǎ: eu eram acela
care am simţit aceasta, dar acum nu mai sunt eu acela care a simţit aceasta)?
Un alt aspect ce reiese din exemplul arǎtat este cǎ, atunci când avem de a face cu
identificarea proiectivǎ, existǎ la pacient douǎ fantasme: una privitoare la teama de moarte,
cealaltǎ privitoare la actul şi funcţia însǎşi a identificǎrii proiective. Cea de a doua fantasmǎ o
„transportǎ” pe prima: subiectul are fantasma (1) cǎ el îşi plaseazǎ în analist fantasma (2)
legatǎ de teama de moarte. În fragmentul prezentat, este analizatǎ doar fantasma (1),
privitoare la actul identificǎrii proiective, ca şi cum fantasma (2) ar fi contingentǎ.
Aceastǎ contingenţǎ a conţinutului fantasmatic purtat de identificarea proiectivǎ apare
încǎ şi mai evident într-o altǎ ilustrare clinicǎ a lui Bion, pe care el o numeşte „exemplul
norilor de probabilitate”. Iatǎ un fragment din al doilea exemplu:

9
Ibid., p. 118, sublinierea mea.
10
El menţionează ca exemplu alternanţa dintre stările de somn şi veghe. Cf. M. Klein, « Notes sur quelques
mécanismes schizoïdes », în op. cit., p. 280, nota de subsol.
 62

„[Pacientul] declarǎ cǎ se teme de o depresie. Puţin mai târziu, el adǎugǎ cǎ eu nu-l

înţelegeam. Am interpretat cǎ avea sentimentul cǎ eram rǎu şi cǎ nu vroiam sǎ primesc ceea
ce el vroia sǎ depunǎ în mine. Am interpretat deliberat în aceşti termeni, pentru cǎ el îmi
arǎtase în şedinţa precedentǎ cǎ interpretǎrile mele îi apǎreau ca o tentativǎ de a arunca afarǎ
sentimentele pe care el vroia sǎ le depunǎ în mine. Ca rǎspuns la interpretarea mea, el spuse
cǎ are impresia cǎ în camerǎ existǎ doi nori de probabilitate. Am interpretat cǎ încerca sǎ
scape de sentimentul cǎ rǎutatea mea era o realitate. Aceasta însemna, am adǎugat, cǎ avea
nevoie sǎ ştie dacǎ eu eram realmente rǎu sau dacǎ eram doar ceva rǎu care provenea din
interiorul lui”11.

Avem aici de a face cu acelaşi sentiment la pacient, de refuz al analistului de a primi

identificarea lui proiectivǎ. Cu o subtilitate remarcabilǎ, Bion interpreteazǎ îndoiala
pacientului privind exterioritatea sau interioritatea obiectului care îi refuzǎ îndeplinirea
acestui act. În ce priveşte conţinutul pe care subiectul dorea sǎ-l plaseze în celǎlalt, el rǎmâne
necunoscut. Este oare depresia de care se temea pacientul la începutul şedinţei? Nu ştim.

7.3 OTTO KERNBERG

Pentru a ilustra utilizarea identificării proiective la un nivel cvasipsihotic şi

necesitatea, în ce îl priveşte pe analist, de a se retrage temporar din poziţia de neutralitate
tehnică, O. Kernberg descrie o şedinţă din cursul celui de al treilea an de terapie cu un pacient
care „prezenta o personalitate paranoidă, cu o organizare limită a personalităţii” (1988)12.
Iată, pe scurt, conţinutul şedinţei. Pacientul soseşte la şedinţă „livid de furie” şi-l acuză
pe terapeut că provocase, înafara terapiei, ruptura relaţiei dintre pacient şi o anumită doamnă
care recunoscuse că îl cunoştea pe Kernberg. La început, analistul încearcă să interpre-teze ca
de obicei, dar aceasta nu face decât să amplifice furia pacientului, care cerea o mărturisire
„onestă” despre „manipularea” respectivă. Temându-se de o pierdere a controlului din partea
pacien-tului, analistul îi cere să îl asigure că nu-l va ataca fizic. Pacientul se conformează,
adăugând că toată povestea i se pare deodată mai puţin importantă şi că îi face bine faptul că
terapeutului i s-a făcut teamă şi că i-a mărturisit asta.

11
W. R. Bion, “Attaques contre la liaison”, în op. cit., p. 109.
12
O. Kernberg (1988), “Projection et identification projective: aspects développementaux et aspects cliniques”,
în Projection, identification, identification projective, op. cit., p. 159-165.
 63

Autorul ne arată că este vorba de o punere în act a relaţiei dintre tatăl pacientului şi
pacientul aflat în ipostaza de copil îngrozit, paralizat, scenă în care analistul joacă rolul
copilului, iar pacientul, rolul tatălui său coleric. Faptul că analistul îşi recunoaşte teama
diminuează sentimentul de umilire şi de ruşine al pacientului, în a fi terorizat de către tată.
Posibilitatea pentru pacient de a-şi exprima furia contra celuilalt, fără pericolul de a-l distruge,
îi permite să tolereze propria sa identificare cu tatăl crud. Pacientul regresează de la proiecţie
la identificare proiectivă, activând relaţia cu tatăl şi inversând rolurile.
După Kernberg, identificarea proiectivă este un mecanism major, implicat în activarea
relaţiilor de obiect primitive şi a apără-rilor împotriva acestora, în timpul transferului regresiv
al pacienţilor cu o organizare limită a personalităţii. În comentariul său despre un alt caz, dar
care rămâne valabil şi pentru cel tocmai relatat, el explică modul în care au decurs lucrurile
între pacient şi el:

„Acest caz ilustrează o activare tipică a identificării proiective, cuprinzând proiecţia

unui aspect intolerabil [din sine], inducerea comportamentală în mine a atitudinii interioare
corespondente, controlul subtil exercitat asupra mea […], control care m-a menţinut temporar
prizonier al acestui aspect proiectat […], şi aptitudinea sa potenţială de a fi în empatie cu ceea
ce proiectase în mine, deoarece corespundea cu reprezentarea sa [de sine]. Acest exemplu mai
arată cum ceea ce a fost proiectat constituie o reprezentare de sine, chiar dacă la un nivel
diferit”13.

Utilizez acest exemplu – foarte schematic din pricină că este prezentat la un nivel mai
degrabă comportamental – pentru a da cont de un fenomen a cărui existenţă o presupun în
condiţii asemănătoare, dar care are loc, deseori, într-un mod mai subtil. Este vorba de un
moment, în cursul identificării proiective, când nu există încă o reprezentare internă a sinelui-
având-o-anumită-trăire, moment fertil tocmai pentru figurarea, în faţa subiectului însuşi, a
acestei reprezentări interne ce lipsea. Dar fiindcă pacientul nu are încă posibilitatea psihică de
a se recunoaşte în analistul care tocmai resimte acel afect particular (nu posedă reprezentarea
internă de sine pe care să o compare cu cea externă), el nu se poate „vedea” decât din
perspectiva analistului. Odată ce a fost atins acest punct, subiectul îşi poate crea în interior
reprezentarea de sine-îngrozit (în exemplul lui Kernberg). Astfel, putem schimba afirmaţia lui
Kernberg în următorul mod: în timpul identificării proiective, pacientul nu proiectează o
reprezentare de sine, ci proiectează o trăire în căutare de reprezentare.

13
O. Kernberg, op. cit., p. 159.
 64

7.4 ANDRÉ GREEN

Descriind dificultăţile tehnice din analiza pacienţilor „limită”, A. Green relatează cum,
la sfârşitul unei şedinţe, o pacientă l-a înfuriat. La începutul şedinţei următoare, pacienta i-a
spus: „Am fost uşurată să constat că pot să-mi exprim furia”14.
Green arată că, la aceşti pacienţi, identificarea devine confuzie identitară. El vorbeşte
de fenomenul clinic al „halucinaţiei negative în oglindă”: dacă pacientul priveşte în oglindă,
nu vede nimic; dacă oglinda se reflectă într-o altă oglindă, atunci el vede ceva în cea de a doua
oglindă15. Autorul înţelege prin „limită” anumite zone de elaborare, intrapsihică dar şi între aparatul
psihic şi obiect (intersubiectivă). El mai remarcă faptul că, în analiza pacienţilor borderline,
analistul trebuie să le ofere acestora reprezentările care le lipsesc.

7.5 DISPOZITIVUL DE AUTOPERCEPŢIE

Pacienta lui A. Green avea un afect (furie) pe care nu putea să îl exprime (să îl
reprezinte). Ea face în aşa fel încât celălalt să aibă acest afect faţă de ea şi să şi-l exprime. Ea
îl percepe pe analistul înfuriat ca fiind ea însăşi înfuriată pe el. Este aceasta o oglindă? Nu
tocmai, fiindcă este ca şi cum ea-însăşi-înfuriată-pe-el ar fi văzută (dacă folosim, pentru
simplificare, modalitatea vizuală) nu de către ea, ci de către el: ea se vede cu „ochii”
analistului său. Există aici un schimb de identitate tocmai cu scopul de a-şi găsi identitatea.
Subiectul şi obiectul sunt separaţi, dar sunt modificate două lucruri:
a) afectul „inexprimabil” se găseşte în celălalt, care poate să-l exprime ca fiind al său;

14
A. Green, Etats limites: un nouveau paradigme pour la psychanalyse?, Seminar organizat de J. Andre la Spit.
St. Anne, noiembrie 1996. Comunicare nepublicată.
15
Acest fenomen straniu aminteşte de stadiul oglinzii şi efectul său specular, descrise de Lacan. Aşa cum arată
Pierra Aulagnier, o asemenea experienţă comportă trei aspecte: - apariţia unei imagini în oglindă; - întoarcerea
privirii spre privirea mamei care priveşte şi ea imaginea din oglindă; - reîntoarcerea privirii spre imaginea din
oglindă, care va fi de acum înainte joncţiunea dintre imagine şi privirea mamei asupra imaginii. Este vorba deci
de două repere şi două imagini: cea văzută în oglindă de privirea subiectului şi cea care apare pe retina celorlalţi.
Această însumare va induce o „reorganizare a problematicii identificării, care îşi va deplasa centrul de greutate
de la suportul specular la ceea ce am numit cunoaşterea identificatorie”. Cf. P. Aulagnier, La violence de
l’interprétation, PUF, Paris, 1975, p. 208-210.
 65

b) „dispozitivul de percepţie” al analistului se găseşte în pacient (care are, pentru un

moment, identitatea celuilalt) şi acesta poate să-şi vadă sinele-având-o-anumită-trăire, pentru
a deveni ulerior capabil să se conceapă, să se reprezinte în situaţia respectivă.
Dar de ce pacientul nu alege o cale mai simplă, mai directă, de exemplu o identificare
cu analistul care poate tolera prezenţa pacientului îngrozit (sau înfuriat, în exemplul lui
Green) şi se poate tolera pe sine îngrozit, care are o reprezentare de sine-îngrozit sau de
celălalt-îngrozit? Pacientul nu face acest lucru deoarece el are nevoie să creeze el însuşi
această reprezentare de sine capabilă să conţină, să-i limiteze afectul. Dacă parafrazăm
afirmaţia lui Winnicott: „subiectul creează obiectul, dar obiectul era deja acolo”, am putea
spune: „subiectul se creează pe sine, dar sinele său era deja acolo, în exterior”. El nu doreşte o
reprezentare „de gata”.
Prin termenul de borderline (sau stare limită), Winnicott desemnează pacienţii la care
angoasa este de natură psihotică (fărâmiţare, anihilare, cădere, prăbuşire – primitive agonies),
în vreme ce o construcţie psihonevrotică suficient de elaborată le permite să facă faţă
constrângerilor realităţii. (Să ne amintim că mecanismul de identificare proiectivă era descris
de Melanie Klein ca fiind de natură psihotică şi cu rol de apărare tocmai împotriva angoasei
de anihilare). Ideea lui Winnicott privind aceşti pacienţi este că, în trecutul lor, s-a produs
ceva care nu a fost trăit, afectul corespunzător nu a fost resimţit. (Să ne mai amintim că, în
clinica lui Klein, „părţile din sine” proiectate în obiect sunt şi ele „transportori” de afecte).
Experienţa afectului devine atunci echivalentul a ceea ce este rememorarea, întoarcerea
refulatului din cura clasică. Aici ne putem întreba, odată cu J. André:

„Analiza registrului borderline ] ar fi oare marcată în special de …să spunem,

apariţia unor afecte până atunci inconştiente, sau producerea de afecte care nu au fost simţite
niciodată?”16.

André arată că aporia transferului sau a repetiţiei a ceva ce nu a mai fost resimţit
exercită o fascinaţie din care nu putem ieşi decât printr-o deplasare minimă: ceea ce nu a avut
loc, nu a avut loc în istorie, deci s-a produs înafara categoriei istoricităţii17. Ceva s-a
întâmplat, ceva s-a înscris psihic, dar într-un mod diferit de cel al temporalităţii făţişe a
istoriei. În comentariul sǎu asupra viziunii lui Winnicott, J. André subliniazǎ douǎ aspecte
care sunt importante, dupǎ mine, pentru clinica identificǎrii proiective.

16
J. André, “Entre angoisse et détresse”, în Etats de détresse, op. cit., p. 11.
17
Ibid., p. 12.
 66

Un prim aspect priveşte registrul lui „a fi” care predominǎ în descrierile winnicottiene:
aria autonomǎ a nevoii, a faptului de a exista, a lui being, spaţiu psihic ce nu se defineşte ca
pulsional, sexual. Winnicott este clar în acest punct:

„[…] în primele stadii ale dezvoltǎrii copilului […], dacǎ existǎ o viaţǎ instinctualǎ
înafara funcţionǎrii eului, putem sǎ nu ţinem cont de ea, deoarece sugarul nu este încǎ o
entitate care are experienţe. Se-ul nu existǎ înaintea eului”. Şi mai încolo: „Trebuie sǎ insist
asupra faptului cǎ, în ceea ce priveşte instaurarea unei relaţii de obiect, nu vreau sǎ vorbesc
despre satisfacere sau despre frustrare instinctualǎ. Vreau sǎ vorbesc despre condiţii
prealabile, interne sau externe copilului, care fac dintr-o alǎptare satisfǎcǎtoare (sau dintr-o
reacţie la frustrare) o experienţǎ a eului”18.

Întrebarea pe care o ridicǎ J. André este aşadar: putem oare sǎ izolǎm o arie a nevoii
înafara pulsiunii, a sexualului? „A fi este oare altceva decât a fi iubit?”19. El remarcǎ, pe drept
cuvânt, cǎ poziţia de „eu sunt” din perioada de pre-limbaj presupune un proces de introiecţie /
identificare cu obiectul primar, iar „eu sunt” trebuie atunci înţeles ca o abreviere constitutivǎ a
narcisismului, a unui „eu sunt sânul”. A fi are drept condiţie un „eu sunt sânul (deci) eu sunt”,
formulǎ infraverbalǎ ce ar reprezenta fantasma fondatoare a narcisismului20.
Fiinţa umanǎ intrǎ în existenţǎ într-o stare de inferioritate, de imaturitate, de separare,
de neajutorare, iar aceastǎ deznǎdejde asociazǎ, la Freud, angoasa cu existenţa. Freud
postuleazǎ cǎ micul om reacţioneazǎ la aceastǎ stare spunând „eu sunt sânul”. Pierre Sullivan
observǎ cǎ, într-adevǎr, sugarul „spune” aceasta trǎind şi inventând relaţia complexǎ şi chiar
contradictorie care este identificarea narcisicǎ. Astfel, autorul respectiv este de acord cu
André când susţine cǎ o asemenea identificare stǎ la baza tuturor poziţiilor narcisice21.
Într-un fel, însuşi Winnicott considera identificarea cu obiectul primar ca stând la baza
lui „eu sunt”. Iatǎ ce spune el într-un text din 1963:

„Foarte devreme, un sugar se poate arăta capabil sǎ se identifice cu mama sa. Existǎ
reflexe primitive, deci putem spune cǎ ele formeazǎ baza acestei evoluţii, ca atunci când un
bebeluş rǎspunde la un zâmbet printr-un zâmbet. Rapid, el devine capabil de expresii mai
complexe de identificare, implicând existenţa imaginaţiei. Gǎsim un exemplu la sugarul care

18
D. W. Winnicott (1962), “Intégration du moi au cours du développement de l’enfant”, în Processus de
maturation chez l’enfant, op. cit., p. 9 şi p. 17, sublinierea mea.
19
J. André, op. cit., p. 15.
20
Ibid., p. 26.
21
P. Sullivan, “Par-delà l’angoisse?”, în Etats de détresse, op. cit., p. 83.
 67

cautǎ sǎ gǎseascǎ gura mamei şi sǎ o hrǎneascǎ folosindu-şi degetul, în timp ce suge. […]
starea de dependenţă se moderează odată cu dezvol-tarea, la sugar, a capacitǎţii de a lua
locul mamei. Pornind de aici are loc dezvoltarea completǎ a înţelegerii unei existenţe
personale şi separate de mamǎ”22.

Să remarcǎm faptul cǎ, atunci când Winnicott afirmǎ cǎ „se-ul nu existǎ înaintea
eului”, el o face din poziţia subiectivǎ a copilului (sau a pacientului) şi vorbeşte în registrul
fantasmei subiectului. În vreme ce pasajul pe care tocmai l-am citat se referǎ la mecanismul
de identificare cu obiectul primar, care stǎ la baza lui „eu sunt” şi care precede, pe de o parte,
sentimentul propriei existenţe şi, pe de altǎ parte, identificǎrile „mai complexe” ce presupun
„imaginaţia”.
Al doilea aspect subliniat de André în comentariul său despre problematica stărilor
limită se leagă de activitatea reprezentativă a subiectului. Autorul arată că în momentul în
care, în cursul şedinţei, actul devine predominant în raport cu fantasma, este pusă sub semnul
întrebării, la subiect, însăşi posibilitatea re-prezentării (în cuvânt compus). Această
posibilitate este legată de tolerarea de către psihism a caracterului fundamental pierdut al
obiectului: în jocul cu mosorul, descris de Freud, copilul poate gândi „mama este/absentǎ”,
prin simbolizarea alternanţei fort/da, fǎrǎ sǎ se simtǎ distrus23.
Prin cea de a doua topică introdusă de Freud în 1920, modelul său nu se mai referă la
dorinţa inconştientă, ci la mişcarea pulsională, iar în clinică, rememorarea lasă locul
actualizării. A. Green observă că, astfel, conceptul de reprezentare este înlocuit cu cel de
mişcare pulsională: la pacienţii aflaţi în stări limită (stări pe care consider că le putem întâlni
nu numai la categoria nosografică de organizare borderline, descrisă de O. Kernberg, ci şi la
nevrotici sau la psihotici), domină tendinţa de a excita pulsiunea spre descărcare şi repetiţie,
procese care scurtcircuitează elaborarea psihică, exprimată în sistemul freudian prin
reprezentări şi dorinţe. Green adaugă:

„Ca să completăm teoria lui Freud, putem spune că dilema se petrece între mişcarea
pulsională ce caută descărcarea şi/sau reprezentarea-lucru, ceea ce ar conduce din nou spre
inconştient. În acest context, vedem că reprezentarea […] nu mai este dată, ci este rezultatul
unui travaliu”24.

22
D. W. Winnicott (1963), “Le passage de la dépendence a l’indépendence dans le développement de
l’individu”, în Processus de maturation chez l’enfant, op. cit., p. 52, sublinierea mea.
23
J. André, “L’unique objet”, în op. cit., p. 18
24
A. Green “Genèse et situation des états limites”, în Les états limites, op. cit., p. 52.
 68

De aceea consider că, în clinica identificării proiective, termenii de „rol” sau

„reprezentare proiectată în analist” (utilizaţi de autori precum Kernberg sau Sandler) sunt prea
optimişti sau prea evoluaţi pentru pacienţii borderline şi că este potrivit să utilizăm o expresie
referitoare la un mecanism mai primitiv, cum ar fi expresia „inversare de poziţie”, care are de
a face cu afecte puse în act, dar încă nu „jucate”. De ce utilizez cuvântul „inversare” şi nu pe
cel de „întoarcere”, prezent deseori în literatura psihanalitică? Pentru că termenul de inversare
mi s-a părut semnificativ atunci când l-am întâlnit sub pana lui Freud, în textul său despre
Leonardo da Vinci. Scriind despre fantezia homosexuală a acestuia, Freud completează:

„[…] nu fapta în sine, ci implicarea afectului ne determină să decidem dacă

recunoaştem la cineva particularitatea inversiunii”25.

(Acest cuvânt apare în ediţia din 1919, în timp ce ediţia din 1910 foloseşte termenul de
„homosexualitate”). Un motiv pentru a alege termenul de „poziţie” este maniera în care Freud
a descris clivajul eului, „fisurile” din eu ce „corespund bizareriilor şi nebuniei oamenilor”,
mecanisme ce afectează unitatea eului, constituind echivalentul pentru eu a ceea ce constituie
perversiunile pentru sexualitate. După A. Green, tocmai aici se află ideea pe care trebuie să o
reţinem din cea de a doua jumătate a operei lui Freud (pentru care modelul perversiunii a fost
punctul de plecare în teorie), idee ce ar schimba chiar paradigma psihanalizei: căutarea, la
nivelul eului, a ceea ce sunt perversiunile pentru sexualitate26.
În ilustrarea clinicǎ a lui Kernberg (poate cǎ şi în cea a lui Green), avem de a face cu o
inversare în transfer, pe care René Roussillon o numeşte „transfer prin întoarcere” 27. În cazul
acestuia, psihanalistul este determinat sǎ trǎiascǎ în locul pacientului ceea ce nu a fost integrat
sau reprezentat din experienţa şi istoria celui din urmǎ. Sprijinindu-se pe lucrǎrile lui J.-L.
Donnet şi ale lui G. Bateson, Roussillon aratǎ în cartea sa Paradoxuri şi situaţii limitǎ în
psihanalizǎ cǎ, în timpul unei asemenea situaţii clinice, esenţialǎ este referinţa la joc: spaţiul
analitic devine adecvat apariţiei anumitor experienţe tranziţionale care oferǎ consistenţǎ
întâlnirii cu reprezentarea-lucru a reprezentării28. În acest câmp de joc, opoziţia dintre act şi
reprezentare este suspendatǎ; jocul trebuie efectiv pus în act pentru a cǎpǎta valoare de
experienţǎ, dar este în acelaşi timp un travaliu de punere în reprezentare, în calitatea sa de

25
S. Freud, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”, în op. cit., p. 121, sublinierea mea.
26
A. Green, op. cit., p. 29.
27
R. Roussillon, Paradoxes et situations limites de la psychanalyse, PUF, Paris, 1991.
28
Ibid., p. 13.
 69

„acţiune ce simbolizeazǎ acţiunea”. Autorul îşi ilustreazǎ ideile cu o clinicǎ de „cazuri limitǎ”
(pacienţi pentru care „ regula jocului este de a nu juca”) ce prezentau „situaţii limitǎ” –
situaţii ce survin şi în timpul analizelor de nevroze sau psihoze - când apare „un tip de travaliu
care se deruleazǎ asupra propriilor sale urme”. Este vorba, deasemeni, de un transfer
„pasional”:

„Transferul pasional […] este unul dintre modurile prin care se reactualizează, în
analiză, condiţiile istorice […] „traumatice”, al cǎror rezultat a fost un clivaj al eului”29.

Acest tip de transfer se caracterizeazǎ prin manifestarea sa la nivelul

comportamentului (aşa ca la pacienta numitǎ de autor Blanche şi care povestea vis dupǎ vis,
fǎrǎ nici o asociaţie30) şi al scenei infraverbale: „Ceva se comunica între ea [pacienta] şi mine
„pe dedesubt” „ - astfel descrie Roussillon maniera paradoxalǎ în care se reintroduce, la aceşti
pacienţi, o parte din viaţa lor psihicǎ ce se clivase de-a lungul istoriei lor. Transferul pasional
se dezvoltǎ:

„[…] nu prin modalitatea deplasǎrii, clasicǎ în cura analizandului „suficient de bun”,

nevrotic, ci prin modalitatea inversǎrii […]. Sebastien [un alt pacient] mǎ fǎcea sǎ trǎiesc
ceea ce trebuise el însuşi sǎ trǎiascǎ în trecut, în mod pasiv, [utilizând] un mijloc de a învia o
zonǎ traumaticǎ închistatǎ în narcisismul primar”31.

Autorul remarcǎ faptul cǎ aceste stǎri pasionale au o valoare antidepresivǎ, ba chiar

anti-doliu, fiind deci mai curând defensive, dar au în acelaşi timp o „valoare reintegratoare a
unor pǎrţi din sine lǎsate pânǎ atunci „deoparte”; adicǎ ele reprezintǎ pe de o parte o
ameninţare distructivǎ, iar pe de altǎ parte un potenţial integrativ în serviciul pulsiunilor de
viaţǎ. Astfel, criza depresivǎ ce apare deseori în prelungirea stǎrii pasionale poate fi abordatǎ
în condiţii mai bune.
Ca şi Winnicott, în timpul acestui transfer prin inversare, Roussillon nu face apel la
interpretarea sistematicǎ a identificǎrii proiective dupǎ modelul kleinian clasic, ci la
intensificarea poziţiei subiective de pasivitate receptivǎ a analistului faţǎ de trǎire. Aceastǎ
atitudine ar fi conformǎ cu ceea ce Winnicott înţelegea prin „fractura atitudinii profesionale”,

29
Ibid., p. 220.
30
Ibid., p. 221.
31
Ibid., p. 226.
 70

trimiţând la „feminitatea primarǎ ca un mod de a fi”, conformǎ deasemeni cu „reveria

maternǎ” despre care vorbeşte Bion:

„[…] a fi capabil sǎ „supravieţuiascǎ” transferului pasional, fǎrǎ retragere sau trecere

la act prin respingere sau prin realizare, reprezintǎ pentru analist modul în care trebuie sǎ
supravieţuiascǎ distructivitǎţii, permiţându-i astfel analizandului sǎ descopere sau sǎ
aprofundeze exterioritatea obiectului. Obiectul este distrus-sedus, dar supravieţuieşte –
rǎmâne analist”32.

Sǎ ne oprim un moment asupra relaţiei dintre „pasiunea” pacientului şi

„receptivitatea” analistului. Trebuie sǎ remarcǎm cǎ Roussillon adaugǎ la viziunea
winnicottianǎ, cea a obiectului care supravieţuieşte distrugerii, ideea de seducţie. Pe de altǎ
parte, sǎ ne amintim afirmaţia lui Freud asupra raportului, la copil, între pasivitate şi activitate
privitor la obiect:

„Este uşor de observat cǎ, în toate domeniile vieţii men-tale, nu numai în domeniul
sexual, o impresie pe care o trăieşte copilul în mod pasiv îi produce acestuia tendinţa la o
reacţie activă. El cautǎ sǎ facǎ el însuşi ceea ce i s-a fǎcut anterior. Avem de a face aici cu o
parte din travaliul de stǎpânire a lumii exterioare […]”. Şi Freud completeazǎ mai încolo:
„Primele trăiri sexuale şi nuanţate sexual ale copilului faţă de mamă sunt, desigur, de natură
pasivă”33.

Faptul cǎ Freud scrie aceste fraze într-o lucrare despre sexualitatea femininǎ este
semnificativ. Pasivitatea sugarului expri-mǎ deasemeni starea lui de Hilflosigkeit34, datoratǎ
prematuraţiei (fizice şi psihice) şi dependenţei în raport cu adultul (mama), situaţie sexualǎ ce
pune în prim-plan inconştientul adultului, cum ne spune Jean Laplanche35. Acelaşi autor a

32
Ibid., p. 223.
33
S. Freud (1931), “Despre sexualitatea feminină”, în O 6, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 248.
34
Acest cuvânt german, tradus în Vocabularul scris de J. Laplanche şi J.-B. Pontalis prin „état de détresse”, are
un sens specific la Freud: desemnarea stării sugarului neputincios în a realiza, prin propriile sale mijloace,
acţiunea specifică susceptibilă să pună capăt tensiunii interne a nevoii. Subliniind dificultatea traducerii lui
Hilflosigkeit în franceză (în timp ce în engleză el este traductibil: helplessness, ca şi în română, neajutorare), J.
André arată cu precizie cum abordarea acestui cuvânt, fie prin perifrază – „a fi lipsit de ajutor” -, fie prin
neologism – „désaide”, ca în traducerea franceză a Operelor Complete freudiene de la PUF -, are
„inconvenientul de a pierde afectul conţinut în cuvânt, în vreme ce problema afectului apare chiar în inima
reflecţiei lui Freud atunci când este vorba de Hilflosigkeit”. Iar importanţa afectului din neajutorarea psihică ţine
de însăşi experienţa acesteia în situaţia analitică, atunci când „nu este posibilă diferenţierea între pericol şi
afectul specific ce îi corespunde. Neajutorarea este atât pericolul cât şi impactul psihic al acestuia”. Cf. J. André,
“Entre angoisse et détresse”, în op. cit., p. 19 şi p. 23.
35
J. Laplanche, Nouveaux fondements pour la psychanalyse, op. cit.
 71

legat ideea freudianǎ despre masochismul originar şi teoria seducţiei, într-o viziune în care
intervenţia adultului presupune şi un element de efracţie caracteristic durerii 36. Pasivitǎţii
noului nǎscut în raport cu adultul i se adaugǎ pasivitatea internǎ a eului în raport cu exigenţele
pulsionale.
Într-un text din Noi conferinţe de introducere în psihanalizǎ, Freud face o altǎ
conexiune înre feminitate şi starea noului nǎscut:

„Locul ei [a angoasei de castrare] este luat la celǎlalt sex [la femei] de angoasa de
pierdere a iubirii, evident o dezvoltare a angoasei sugarului, atunci când simte lipsa mamei”37.

Freud nu explicǎ modul în care ajunge sǎ lege feminitatea şi angoasa de pierdere a

iubirii, sǎ lege deci angoasa femeii şi cea a sugarului. Ipoteza lui J. André privind aceastǎ
înrudire utilizeazǎ noţiunile de „pasivitate” şi de „intersubiectivitate”: cum scopul genital
feminin de a fi penetratǎ (sau versiunea sa atenuatǎ, a fi „activatǎ”, a primi) continuǎ primele
modalitǎţi de satisfacere libidinalǎ, feminitatea se gǎseşte într-un raport de suprapunere cu
„fiinţa-efractatǎ” ce defineşte deschidera sugarului spre viaţa psihosexualǎ38.
Toate conexiunile din teoria psihanalitică între: receptivitate, pasivitate, feminitate,
angoasă de pierdere a iubirii din partea obiectului, situaţie de intruziune din partea celuilalt –
par să conducă, în cazul utilizării de către pacient a mecanismului de identificare proiectivă,
spre imaginea unui analist ce se găseşte el însuşi în poziţia de copil. Harold Searles descrie, în
mod sugestiv, o asemenea poziţie în care el se lasă „plasat” de către pacienţii săi, trăind în
contratransfer ceea ce a trăit pacientul, copil fiind, cu părinţii săi:

„În anumite cazuri […], aud în el [în pacient] pe părintele cel mai puternic dintre noi
doi, spunându-mi mie, care sunt copilul, cel mai slab, că nu sunt şi că nu am fost vreodată
iubit sau dorit”39.

Desigur, pacientul va realiza o identificare cu analistul care simte în locul său. Însă
consider că această „identificare” constă într-un proces mai complex: dacă subiectul utilizează
inversarea identitară prin identificare proiectivă cu scopul de a-l plasa pe celălalt în poziţia de

36
J. Laplanche, “Masochisme et théorie de la séduction généralisée”, în La révolution copernicienne inachevée,
Aubier, Paris, 1992.
37
S. Freud 91933), „Angoasă şi viaţă pulsională”, în Prelegeri de introducere în psihanaliză serie nouă, O 10,
Ed. Trei, Bucureşti, 2004, p. 535.
38
J. André, La sexualité féminine, PUF, Paris, 1994.
39
H. Searles (1979), “Le contre-transfert: un instrument pour comprendre et aider le patient”, în Mon expérience
des états limites, Gallimard, Paris, 1994, p. 151.
 72

copil, el utilizează această inversare şi pentru a se percepe literalmente din perspectiva

celuilalt. Între declanşarea mecanismului de identificare proiectivă şi interpretarea analistului –
sau, uneori, chiar în timpul interpretării – există un timp în care subiectul „contemplă”
imaginea celuilalt-copil, din perspectiva adultului-analist cu care tocmai s-a identificat, apoi
„recuperează” imaginea de sine-copil îmbogăţită cu reprezentarea care îi lipsea pentru a
elabora afectul respectiv şi a-l înscrie în istoria sa personală.
Criticându-l pe O. Kernberg pentru că nu a arătat, în scrierile sale, „suspansul” ce
caracterizează sentimentele analistului fată de pacientul borderline, Searles atrage atenţia
asupra erorii de a întoarce identificarea proiectivă a pacientului printr-o interpretare
prematură, care implică denegarea oricărei baze reale din percepţia transferenţială a
pacientului asupra analistului:

„Atunci când încercăm să ne debarasăm prea repede de o povară printr-o interpretare

[…], o facem în general pentru că, implicit, denegăm orice fundament real al percepţiei
transferen-ţiale pe care o are pacientul asupra noastră”40.

C. Bollas remarcă fenomenul regresiei analistului în locul pacientului, primul operând

apoi o „autovindecare”, înainte ca al doilea să poată face acelaşi lucru41.
D. Carpy explică faptul că, în aceste cazuri, pacientul este capabil să utilizeze
interpretarea numai dacă recunoaşte, în analist, aspecte din el însuşi42.
Înafară de inversarea din transfer (copil/părinte), există aşadar o inversare în raportul
pacient/analist: analistul este cel care resimte, pacientul este cel care „vede”. Primul este cel
care regresează, al doilea este cel care rămâne lucid. Lucid faţă de celălalt, pentru a-l percepe
ca reprezentare-lucru de sine.
Într-un text din 1973 asupra procesului analitic, A. Green43 arată că limbajul nu poate
folosi decât un material deja elaborat, că reprezentarea şi afectul ar fi mediatorii necesari ai
acestei elaborări: reprezentarea de partea gândirii, iar afectul de partea corpului. În cadrul
reprezentării, trebuie să facem distincţia între reprezentările-lucru şi reprezentările-cuvânt,
primele aparţinând propriu-zis inconştientului, prin însăşi structura lor. Între reprezentarea-
cuvânt şi afect, reprezentările-lucru „formează un pod ce uneşte intelectul cu sensibilitatea”.

40
H. Searles (1986), “Le développement, chez le patient borderline, d’une image intériorisée du thérapeute”, în
op. cit., p. 181.
41
C. Bollas “Regression in the countertransference”, în Master Clinicians on Treating the Regressed Patient, ed.
de L. B. Boyer şi P. Giovacchini, Jason Aronson, Northvale, New York, 1990.
42
D. Carpy, “Tolerating the countertransference: a mutative process”, în Int. J. Psycho-Anal., 70, 1989, p. 287-
294.
43
A. Green, “Le procès psychanalytique”, în Le discours vivant, PUF, Paris, 1973, p. 204-205.
 73

Sfera vizuală are o mai mare rezonanţă afectivă decât sfera auditivă, ne spune Green, şi
vizualul este cel care realizează prima punere în formă a reacţiei afective. De aceea folosesc
verbul „a vedea” (mai degrabă ca metaforă) atunci când vorbesc despre percepţia subiectului
– chiar în sfera auditivă – asupra afectului celuilalt ca bază de construcţie pentru reprezentarea
de sine.
În cursul procesului despre care discutăm, nu este vorba de a „recunoaşte” o
reprezentare de sine în cea a celuilalt, nici de a „modifica” o reprezentare de sine după
modelul reprezentării celuilalt, termeni întâlniţi uneori în descrierile identificării proiective.
„A modifica” înseamnă că o reprezentare „rea” devine o reprezentare „bună”, perspectivă care
ar ţine mai degrabă de supraeu decât de eu. Dacă un pacient ajunge să mentalizeze un afect
până atunci ireprezentabil, „estetica” reprezentării obţinute ar fi o problemă de „gust”, iar nu
de scop al dezvoltării. Or, cum remarcă Giovacchini, atunci când este vorba de fragmentarea
experienţei de sine, există şi o incapacitate de a resimţi pentru că subiectul nu ştie „cine” este
(reprezentare), deci nici ceea ce resimte (afect)44.
„Ochiul aude”, spunea Masud Khan în legătură cu privirea analistului asupra
pacientului său, percepţia vizuală permiţându-i să „asculte” trăirea celui din urmă45. Putem
spune la fel de bine: „urechea vede”, referindu-ne de această dată la urechea pacientului şi la
modul ei de a utiliza analistul pentru a se „vedea”.
Freud remarcase acest aspect, în textul său despre Leonardo da Vinci. Devenit propria
sa mamă, homosexualul caută în băiat ima-ginea a ceea ce fusese el însuşi. Dar aici există o
inversare pietrifi-cată, ca o fotografie a procesului pe care tocmai l-am descris, în care
pacientul, „devenit” analist, caută în acesta imaginea a ceea ce va fi el însuşi. Ursul de pluş
din braţele copilului, despre care vorbeşte Winnicott, este totodată un copil în braţele unei
mame, adică un sine tranziţional.

44
L. P. Boyer şi P. Giovacchini, Psycho-analytic treatement of Characterologic and Schizophrenic Disorders,
Science House, New York, 1967.
45
M. Khan (1974), Le soi caché, op. cit.
 74

8. PLURALISM ŞI TEREN CLINIC COMUN

8.1 INTRODUCERE

Pentru a aborda o temǎ ca pluralismul în psihanalizǎ, ar fi nevoie de o privire

cuprinzǎtoare asupra domeniului. Lucrul acesta presupune familiarizarea cu diverse teorii
psihanalitice şi cu diverse variante tehnice, fapt posibil la un numǎr limitat de psihanalişti,
care s-ar afla realmente în contact cu diferitele şcoli psihanalitice.
Pe de altǎ parte, ideea pluralismului, pentru a fi abordatǎ cu folos, are evident nevoie
de raportarea la tema “terenului comun”. Asupra existenţei diversitǎţii, cel puţin a celei
teoretice, s-a cǎzut uşor de acord, fie pe un ton dezaprobator (Green, 2005), fie pe un ton
optimist (Schafer, 1990). Celebrarea sau, dimpotrivǎ, criticarea pluralismului sunt legate, se
pare, de opinia cǎ existǎ un teren comun şi, respectiv, cǎ acest teren comun nu a fost pus în
evidenţǎ suficient de convingǎtor.
Implicit sau explicit, indiferent de opinia adoptatǎ relativ la pluralismul din
psihanalizǎ, autorii pleacǎ de la premiza cǎ metoda psihanaliticǎ este comunǎ, fie cǎ aceasta
apare formulatǎ ca “disciplinǎ psihanaliticǎ împǎrtǎşitǎ” (Wallerstein, 2005, p. 623) sau ca un
element caracteristic al metodei psihanalitice, cel de “a face, a desface şi a reface contexte”
relativ la un conţinut clinic manifest în “timpul / spaţiul fluid al relatǎrilor noastre despre
funcţionarea mentalǎ inconştientǎ” (Schafer, 1990, p. 50). Cu tot scepticismul sǎu cu privire la
terenul comun, A. Green afirma, ce e drept cu câţiva ani în urmǎ: “…în pofida numeroaselor
divergenţe teoretice, psihanaliştii postfreudieni nu au pus în cauzǎ nici cadrul şi nici metoda,
ci numai tehnica. E de reflectat aici, de ce s-a pǎstrat consensul când divergenţele s-ar fi putut
manifesta şi printr-o dorinţǎ de a institui practici diferite, bazate pe principii diferite. Nu a fost
cazul…înafara lacanismului, invenţia cadrului de cǎtre Freud nu a fost contestatǎ” (Green,
citat în Froté, 1998, p. 101, trad. mea). Poate cǎ terenul comun al psihanalizei s-ar contura mai
clar dacǎ s-ar porni de la studiul metodei înseşi, incluzând cadrul analitic, care acţioneazǎ în
tǎcere şi despre care s-a scris atât de puţin215. Este oare posibilǎ abordarea psihanaliticǎ a
cadrului înǎuntrul cǎruia prinde viaţǎ însǎşi psihanaliza?

215
Gǎsesc remarcabile abordǎrile lui J. Bleger(1966) şi R. Roussillon (1995) pe aceastǎ temǎ.
 75

Presupun cǎ, atunci când cadrul şi metoda psihanalitice au fost totuşi puse în cauzǎ, s-
au înfiinţat alte metode de psihoterapie. Altfel nu-mi explic existenţa atâtor abordǎri
terapeutice care par a fi preluat, fiecare, anumite elemente din psihanalizǎ, elemente pe care
le-au dezvoltat preferenţial.
În continuare, voi încerca o conturare a raportului dintre pluralismul teoretic, pe de o
parte, şi existenţa terenului comun în clinicǎ, pe de altǎ parte, în jurul unui concept care îmi
este familiar şi pe care l-am detectat în diferite contexte, fie ele din literatura psihanaliticǎ sau
din schimburi profesionale cu colegi de orientǎri diferite: identificarea proiectivǎ.

8.2 PORNIND DE LA UN FRAGMENT CLINIC

Relatez pe scurt o vignetǎ clinicǎ publicatǎ într-un numǎr al Revistei Franceze de

Psihanalizǎ (Revue Française de Psychanalyse) dedicat unui alt concept, cel de identificare
cu agresorul. Este vorba despre un pacient aflat în analizǎ de doi ani, prezentând „o inhibiţie
importantǎ ce-i împiedica orice fel de creaţie intelectualǎ în viaţa profesionalǎ” (Pariset, 2009,
p. 110). Analistul este atent la vocea pacientului şi la vocea sa. Apare tema furiei pacientului
faţǎ de pǎrinţi. Ulterior în analizǎ, analistul se decide sǎ-şi punǎ pe birou, din raţiuni de
„esteticǎ personalǎ”, un ceas care ticǎie în mod plǎcut, „ca pe timpuri”. La auzul noului decor
sonor, pacientul se înfurie îngrozitor. „Opriţi asta, altfel vǎ trag una peste bot”, se exprimǎ el.
Analistul e perplex, asemeni unui copil acuzat pe nedrept de agresiune, din partea unui adult.
Analistul îşi menţine cu dificultate funcţia de analist, simţind o violenţǎ care-l face sǎ
vorbeascǎ mult şi care „ar putea sǎ-l împingǎ sǎ-i imite violenţa [pacientului] într-o inversare
defensivǎ a rolurilor” (Pariset, p. 111).
Reacţia la zgomotul intempestiv e raportatǎ la istoria traumaticǎ a pacientului (violenţe
fizice din partea mamei). Autorul scrie: „In acest moment intens, el îl citeazǎ pe agresorul
care am devenit, fiind în acelaşi timp el însuşi acest agresor...Dificultatea mea
contratransferenţialǎ este de a „recunoaşte” cǎ am instalat acest dispozitiv pentru a-l re-arunca
într-o stare...asemǎnǎtoare celei din timpul maltratǎrilor” (p. 114, trad. mea). In après-coup,
analistului i se pare cǎ i-a vorbit pacientului cu o voce stranie, ca într-un vis, ceea ce l-a dus
cu gândul la relatǎrile pacientului despre tonul particular al vocii mamei sale, ton ce anunţa
bǎtaia. El face legǎtura cu şedinţa evocatǎ la început, înainte de instalarea ceasului, şedinţǎ în
care îl întrebase pe pacient, cu acea voce stranie, despre ce anume vroia oare sǎ spunǎ agitaţia
lui corporalǎ de pe divan.
 76

Apare ideea cǎ analistul i-a „întors” pacientului o situaţie de pasivitate infantilǎ prin
identificare cu agresorul; pacientul a utilizat, „într-un mod repetitiv, o modalitate patologicǎ
de idsentificare cu agresorul. Obiectul se implanteazǎ, se încorporeazǎ şi îşi exercitǎ toatǎ
puterea din interior” (p. 123). „In aceste condiţii, travaliul de contratransfer este deosebit de
dificil: trebuie sǎ-ţi asumi riscul de a te identifica cu pacientul în identificarea lui cu agresorul,
adicǎ de a te situa la un nivel pre-obiectal şi, în acelaşi timp, de a te desprinde de acesta” (p.
123).

8.3 EXPRESII COMUNE CU CELE FOLOSITE ÎN DESCRIEREA IDENTIFICǍRII

PROIECTIVE

Cum spuneam, articolul respectiv, dealtfel foarte interesant, face parte din numǎrul
RFP destinat identificǎrii cu agresorul. Ca şi celelalte articole din acest numǎr, se fac referiri,
într-un fel sau altul, la „scene inter-psihice care nu pot încǎ sǎ se interiorizeze ca un conflict
intrapsihic”, la copilul „rupt de experienţa sa afectivǎ”, la „repetiţia traumatismului, de
aceastǎ datǎ în poziţia activǎ”, la un fel de „putere hipnoticǎ” a agresorului, la „transferul prin
întoarcere” descris de R. Roussillon, repetiţie actualǎ a unui traumatism încercat fǎrǎ a fi trǎit,
la utilizarea fǎrǎ milǎ a obiectului descrisǎ de Winnicott, la cea paradoxalǎ descrisǎ de Anzieu
(Bertrand, Bourdellon, 2009).
Se mai fac referiri la: abolirea diferenţei dintre subiect şi obiect, la conţinuturi de tip
„corp strǎin intern-extern” (Bertrand, 2009), la „inversare de roluri”, la „respiraţia proiecţie /
introiecţie” - termen utilizat de F. Guignard în scrierile ei despre identificarea proiectivǎ
(Guignard, 1997, p. 89) - , la identificarea narcisicǎ (Bourdellon, 2009); deasemenea, la
„apǎrǎri legate de relaţia de obiect, implicând o inversare de roluri şi o combinare de
identificare şi proiecţie...în care e implicat nu doar subiectul, ci şi obiectul”, la „o formǎ de
legǎturǎ cu obiectul”, la modul în care pacientul „se ascunde” în contratransfer „pentru a-l
întâlni pe analist în aspectele sale intime”, la absenţa terţului şi inevitabil la anularea celuilalt
(Ferruta, 2009). Mai întâlnim expresia lui J. McDougall „un corp pentru doi” (McDougall,
1982), afirmaţia „sarcina contratransferenţialǎ...de a lua act [de aceste conţinuturi] şi de a le
reintegra în transfer de unde sunt forcluse prin natura lor [ca şi sarcina de] reabilitare
metaforicǎ a limbajului” (Denis, 2009).
 77

Se mai utilizeazǎ, în acelaşi numǎr al RFP, expresiile „a atinge obiectul şi a se opri

acolo”, ca şi „dilatarea narcisicǎ” despre care scrisese M. de M’Uzan legat de sistemul
paradoxal (Jouvenot, 2009).
Referinţele bibliografice ale articolelor îi cuprind în principal pe A. Freud (1936) şi pe
S. Ferenczi(1932). Cele referitoare la M. Klein. Bion, Money-Kyrle sau Racker sunt cvasi
inexistente, ca şi cum dezvoltǎrile ulterioare despre identificarea proiectivǎ n-ar avea o
legǎturǎ consistentǎ cu conceptul de identificare cu agresorul, mai precis, ca şi cum nu ar
trimite la un teren comun celor douǎ. Pe de altǎ parte, apar în texte, în treacǎt, câteva trimiteri
la termenul de identificare proiectivǎ atât de discrete, încât doar sǎ aflǎm cǎ autorii sunt totuşi
la curent cu acest concept psihanalitic. E suficient pentru a rezulta cǎ nu ar fi vorba de un
refuz conceptual, ci doar de o lipsǎ de importanţǎ ce i se acordǎ în contextul temei pomenite.
Am gǎsit, în aceleaşi articole, o singurǎ referire la transferul prin întoarcere (transfert
par retournement) avansat de R. Roussillon şi, tot stingherǎ, o referire la scrierile lui M. de
M’Uzan. Cu toate acestea, cei doi autori francezi au semnalat fenomene similare cu cele
descrise în clinica identificǎrii proiective, fenomene decelate prin intermediul
contratransferului. Aşa cum am mai arǎtat, gândirea paradoxalǎ sau sistemul paradoxal
descrise de M. de M’Uzan, adicǎ apariţia la analist a unor gânduri, reprezentǎri sau cuvinte ce
par sǎ corespundǎ cu procese psihice care se deruleazǎ la analizat şi care invadeazǎ mintea
analistului, este definitǎ în termeni clinici comuni cu ilustrǎrile autorilor ce trateazǎ despre
identificarea proiectivǎ (Orǎşanu, 2002). Diferenţa apare în explicarea fenomenului din
perspectiva „destinului libidoului narcisisc” al protagoniştilor şedinţei analitice (M. de
M’Uzan, 1976). La rândul sǎu, R. Roussillon a descris modul „pasional” în care pacientul îl
poate face pe analist sǎ trǎiascǎ „ceea ce trebuise el însuşi sǎ trǎiascǎ în trecut, în mod pasiv
[utilizând] un mijloc de a învia o zonǎ traumaticǎ închistatǎ în narcisismul primar”
(Roussillon, 1991, p. 226). El se referǎ la o comunicare infraverbalǎ care necesitǎ apelul la
experienţa tranziţionalǎ în care se suspendǎ opoziţia dintre act şi reprezentare.
Este de remarcat cǎ ambii autori folosesc termenul de „paradoxal”, ca şi D. Anzieu în
articolul sǎu despre transferul paradoxal, unde este vorba de un „ansamblu transfer-
contratransfer” ce reconstituie o situaţie infantilǎ în care pacientul acţioneazǎ, „administând
altuia” ceea ce el suportase în mod pasiv. „Paradoxal” implicǎ deci întoarcere sau inversare,
între pasiv şi activ, între subiect şi obiect, ca în ambele tipuri de identificǎri, proiectivǎ şi cu
agresorul, dar şi ca în identificarea narcisicǎ descrisǎ de Freud la Leonardo da Vinci (Freud,
1910).
 78

Termenul de identificare proiectivǎ conţine el însuşi paradoxul de a alǎtura o mişcare

centripetǎ, identificarea, şi o mişcare centrifugǎ, de evacuare, proiecţia. Paradoxul se rezolvǎ
în teoria psihanaliticǎ doar în momentul când ceea ce era o fantasmǎ inconştientǎ, ca în teoria
lui Klein (1946), este vǎzut ca un mecanism ce se desfǎşoarǎ între pacient şi analist (Money-
Kyrle, 1956; Racker, 1968; Bion, 1962): analistul se identificǎ cu conţinutul proiectat de
pacient, ca şi cum pacientul îl identificǎ realmente cu proiecţia sa, ca pe un personaj din vis.
Acest termen curios, am arǎtat, se explicǎ doar prin ideea cǎ Klein a putut deduce un
asemenea gen de fantasmǎ inconştientǎ numai şi numai prin intermediul contratransferului,
fǎrǎ însǎ a introduce acest element în discursul sǎu teoretic (Orǎşanu, 2002). Ideea destinului
contratransferenţial al identificǎrii proiective în teoria psihanaliticǎ este confirmatǎ de
evoluţia conceptului la autorii de limbǎ englezǎ, astfel încât el ajunge, la extremǎ, sǎ devinǎ
sinonim cu contratransferul în accepţiunea restrânsǎ a acestuia (Alvarez, 1983).
În Franţa, confirmarea acestei ipoteze apare, dupǎ mine, şi în afirmaţii mai recente
cum ar fi urmǎtoarea: „Cred cǎ, dacǎ în psihanaliza francezǎ conceptul de identificare
proiectivǎ este puţin utilizat, este pentru cǎ el e deseori inclus în concepţiile noastre despre
contratransfer” (Aisenstein, p. 83). Aisenstein mǎreşte astfel lista clinicienilor francezi care s-
au ocupat de identificarea proiectivǎ numind-o contratransfer (tot aşa cum Klein se ocupa
indirect de contratransfer numindu-l identificare proiectivǎ), deoarece ea presupune cǎ J.
Lacan, A. Green şi P. Marty includeau acest fenomen în reflecţiile lor (p. 84).

8.4 O A DOUA ILUSTRARE CLINICǍ, CONTEMPORANǍ

Intr-un numǎr anterior al aceleiaşi reviste, RFP, din 2005, T. Ogden îşi ilustreazǎ
conceptul de terţ analitic corelându-l cu cel de identificare proiectivǎ. Referinţele
bibliografice îi conţin pe M. Klein, Bion, Racker, Rosenfeld, Joseph, ca şi pe Winnicott.
Ogden descrie o şedinţǎ cu un pacient, M. L., aflat în analizǎ de trei ani. În cursul
şedinţei, analistul are o experienţǎ prin intermediul cǎreia participǎ la ceea ce „trǎia”
pacientul, în condiţiile în care acesta se arǎtase incapabil de a discerne şi a simţi o viaţǎ
interioarǎ proprie, care pǎrea pânǎ atunci de neatins, rezultând o „extremǎ detaşare emoţionalǎ
faţǎ de el însuşi şi faţǎ de ceilalţi” (Ogden, 2004, p. 754). În timpul şedinţei, analistul întrǎ
într-o stare de reverie amorsatǎ de vederea unui plic personal aflat pe mǎsuţa de lângǎ fotoliu.
Asociaţiile sale în jurul unor aspecte cotidiene personale, caracterizate ca având „o importanţǎ
narcisicǎ” pentru el (p. 765), îl conduc la afecte şi senzaţii (dezamǎgire, neputinţǎ, furie,
 79

dezolare, anxietate, senzaţie de sufocare) care îi aparţin dar care, în acelaşi timp, îl fac sǎ intre
în contact cu starea emoţionalǎ ce nu reuşea M. L. sǎ o resimtǎ: o sufocare psihicǎ a propriilor
sentimente de disperare, tristeţe şi solitudine. La fel se întâmplǎ cu anumite expresii care îi vin
analistului în minte (a fi înşelat) şi pe care, ulterior în şedinţǎ, şi le aminteşte ca aparţinând
discursului trecut al pacientului (faptul ca analistul sǎ se înşele) (p. 754, p. 761). Ca şi
analistul din prima ilustrare, şi acesta remarcǎ diferitele tonalitǎţi ale vocii pacientului în
diferite contexte presupus „afective” din şedinţǎ.
Plicul (mai târziu în asociaţiile analistului, şi maşina sa) se dovedeşte în suportul
manifest a ceea ce autorul, continuând reflecţiile lui A. Green despre obiectul analitic (Green,
1974), a numit terţul analitic. Introdusǎ în 1994, noţiunea desemneazǎ „un al treilea subiect,
co-creat în mod inconştient de analist şi analizand” (Ogden, 1994). Autorul leagǎ acest tip de
„terţ inconştient” de identificarea proiectivǎ, explicând cǎ, în timp ce analistul primeşte
identificarea proiectivǎ a pacientului, primul îşi neagǎ oarecum propria subiectivitate ”cedând
(fǎcând loc) aspectului negat de cel ce proiecteazǎ din subiectivitatea lui” (p. 768). Aceste
douǎ tipuri de negare a subiectivitǎţii justificǎ termenul de terţ subjugant, care, în cursul
procesului analitic, va fi depǎşit prin re-preluarea celor douǎ subiectivitǎţi individuale.
Deşi scrise în stiluri diferite, în termeni teoretici diferiţi şi plecând de la lecturi diferite
(doi autori sunt citaţi în ambele texte, Racker şi Winnicott), cele douǎ ilustrǎri clinice cu
comentariile lor conţin travalii analitice axate pe un element comun: analistul descoperǎ în
contratransfer un anumit conţinut psihic ce îi pare personal şi strǎin în acelaşi timp, de unde şi
calificarea de „stare oniricǎ” sau reverie. În acest prim moment, contratransferul se aratǎ în
accepţiunea lui largǎ, totalizantǎ, încǎ nu se ştie dacǎ el îşi are sau nu originea în transferul
pacientului. Tot acest moment se caracterizeazǎ prin aşa-numitele „dificultǎţi
contratransferenţiale”. Un al doilea pas constǎ în mişcarea psihicǎ a analistului înspre
psihismul pacientului, spaţiu în care analistul întâlneşte un corespondent al conţinututlui
psihic problematic din contratransfer, care îi permite realocarea acestui conţinut transferului
pacientului. Acest al doilea moment îi permite, deasemenea, travaliul après-coup asupra
„evenimentului” psihic care produsese contratransferul punctual şi angajarea pacientului în
acest travaliu, într-o „arie a jocului” (Pariset, 2009, p. 117) sau în spaţiul „terţului analitic”
(Ogden).
Este posibil ca motivul pentru care am alǎturat aceste douǎ ilustrǎri clinice sǎ fi fost
semnificaţia comunǎ a celor douǎ obiecte concrete ce constituie punctul de plecare în şedinţǎ:
ceasul şi respectiv plicul, iniţial cu conotaţie exclusiv personalǎ pentru analist, ulterior
dovedite în après-coup ca fiind obiecte analitice, de naturǎ tranziţionalǎ, co-create de cei doi
 80

protagonişti în spaţiul dintre ei şi în timpul dintre trecut şi prezent (Ogden, 2005, p. 760),
obiecte analitice care sunt utilizabile ca „vehicole” pentru înţelegerea experienţei conştiente şi
inconştiente a analizandului” (p. 760). Aici meritǎ arǎtat şi caracterul de vehicol afectiv
inconştient al contratransferului, ce precede în şedinţǎ apelul la un obiect terţ. Acest lucru
reiese mai clar din prima ilustrare, unde ceasul este instalat pe birou de cǎtre analist, fǎrǎ vreo
motivare explicitǎ alta decât estetica personalǎ, rezultând doar ulterior o semnificaţie
suplimentarǎ de co-creaţie transfero-contratransferenţialǎ.
Prima ilustrare este dedicatǎ conceptului de identificare cu agresorul, fǎrǎ a se pomeni
mǎcar de identificarea proiectivǎ. Presupun cǎ autorul cunoştea termenul, de vreme ce îl
utilizeazǎ pe cel de „identificare introiectivǎ”. Apar, cu toate acestea, descrieri de tip
„implantare traumaticǎ” – desigur, cu referire la S. Ferenczi – sau „identificare cu agresorul în
sensul unei identificǎri cu obiectele interne pe care pacientul le-a plasat în analist (Pariset,
2009, p. 114).
Cea de a doua ilustrare este dedicatǎ conceptului de terţ analitic şi face referiri ample
la identificarea proiectivǎ vǎzutǎ ca „formǎ (fenomen) a terţului inconştient’ (Ogden, 2005, p.
767), fǎrǎ a-l lega de identificarea cu agresorul, însǎ subliniind elementul de negare a propriei
subiectivitǎţi de cǎtre analistul „invadat” de proiecţia celuilalt (p.768). Este tocmai elementul
central vǎzut în conceptul de identificare cu agresorul din teoria lui Ferenczi, în care „aspectul
relaţional este pus în evidenţǎ: identificarea cu agresorul este mecanismul psihic prin care
victima îşi anuleazǎ propria subiectivitate pentru a deveni ceea ce are nevoie agresorul”
(Ferruta, 2009, p. 57).
Desigur, putem spune cǎ, spre deosebire de identificarea cu agresorul din prima
ilustrare, identificarea proiectivǎ din cea de a doua nu se referǎ la o agresiune, deşi apare
ideea de „ocupaţie” a minţii analistului cu conţinuturi psihice provenind de la pacient. Sǎ nu
uitǎm însǎ cǎ, la momentul introducerii conceptului de identificare proiectivǎ, M. Klein o
vedea ca pe o fantasmǎ inconştientǎ cu scop agresiv, ba chiar „prototip al unei relaţii de obiect
agresive” (Klein, 1946, p. 282). Aceasta l-a fǎcut pe M. de M’Uzan sǎ-şi delimiteze propriul
concept de gândire paradoxalǎ de cel de identificare proiectivǎ, prin aceea cǎ, spre deosebire
de conceptul kleinian, în gândirea paradoxalǎ „preluarea şi invadarea aparatului psihic al
analistului nu corespund unor scopuri distructive” (1976, p. 174).
Ar trebui poate amintit cǎ M. Klein, înainte de analiza ei cu Abraham, urmase una cu
Ferenczi...cǎ, în 1949, apǎrea teoria P. Heimann despre contratransfer, cu a cǎrei publicare
Klein nu era de acord...
 81

S-ar putea afirma cǎ identificarea cu agresorul, deşi comportǎ acelaşi mecanism, are o
sferǎ mai restrânsǎ, iar identificarea proiectivǎ a ajuns un concept mult prea larg. Cu toate
acestea, întâlnim şi opinia cǎ identificarea cu agresorul, ca şi renunţarea altruistǎ, a fost
conceptualizatǎ de A. Freud suficient de bine încât sǎ exprime mecanismele de proiecţie şi
identificare implicate în transformarea din activ în pasiv descrisǎ iniţial de Freud, astfel încât
identificarea proiectivǎ, deşi mult mai utilizatǎ, nu ar fi adus realmente ceva nou faţǎ de
conceptul A. Freud (De la Sierra, 2011). Implicaţia teoreticǎ este una de sinonimie între
conceptele pomenite.

Am comparat douǎ ilustrǎri clinice aparţinând a doi autori, dintre care unul, mai
cunoscut, aparţine aşa-numitei „psihanalize de limbǎ englezǎ” iar celǎlalt, mai puţin cunoscut,
aparţine aşa-numitei „psihanalize de limbǎ francezǎ”. Utilizez aceastǎ clasificare lingvisticǎ
fiindcǎ, pe de o parte, ea este deja utilizatǎ în literaturǎ cu privire la orientǎrile teoretice şi
tehnice (Kernberg, 2001; Green, 2005), iar pe de altǎ parte, ştiu din experienţa întâlnirilor cu
analişti din cele mai diverse orientǎri cǎ faptul de a comunica sau nu într-o anumitǎ limbǎ nu
este neglijabil, în ce priveşte schimbul de idei, fie el vorbit sau scris.
Este posibil sǎ fi ales ilustrǎrile în funcţie de existenţa unui element comun ce s-a vǎdit
în ambele un obiect analitic. O ilustrare era dedicatǎ conceptului de identificare cu agresorul,
cealaltǎ, celui de identificare proiectivǎ. Am studiat întreg numǎrul din RFP dedicat
conceptului A. Freud şi am remarcat o „puternicǎ” absenţǎ a referirilor la literatura despre
identificarea proiectivǎ. În ce priveşte literatura despre identificarea proiectivǎ, de la invenţia
acestei noţiuni şi pânǎ în prezent, vedem o „puternicǎ” absenţǎ a referirilor la autori francezi
care au scris despre fenomene similare numindu-le în moduri diferite.
În Interpretarea viselor, Freud scrie despre trǎsǎturile comune ale personajelor
condensate în figura R.-unchi din visul cu unchiul cu barba galbenǎ, comparându-le cu
asemǎnǎrile de familie detectate prin fotografia mixtǎ a lui Galton: acesta fotografia pe
aceeaşi placǎ mai multe chipuri, pentru a ieşi în relief ceea ce aveau în comun (Freud, 1900,
pp. 146-147, p. 282). Din punctul de vedere al identitǎţii fiecǎrei orientǎri psihanalitice, sau
chiar a identitǎţii fiecǎrui analist în parte, o astfel de metaforǎ poate apǎrea ca neliniştitoare.
Din punctul de vedere însǎ al identitǎţii familiei pe care o constituie psihanaliza, ideea
terenului comun nu este doar una de comunitate afectivǎ sau politicǎ, ci şi o premisǎ logicǎ
într-o disciplinǎ care foloseşte aceeaşi metodǎ terapeuticǎ.
Este ilogic sǎ vorbim despre pluralism în psihanalizǎ şi sǎ uitǎm cǎ aceasta presupune
un teren comun, cum aratǎ A. Green, deşi o afirmǎ într-un context pesimist relativ la subiect
 82

(Green, 2005). Aş compara aceastǎ uitare a noastrǎ cu situaţia din cercetǎrile fizicienilor
contemporani: explorând matematic dimensiunea fizicǎ a timpului, anumite calcule au condus
la un rezultat tradus în ideea cǎ doar spaţiul existǎ, nu şi timpul. Aceastǎ idee a sunat suficient
de straniu încât nimeni sǎ nu încerce sǎ probeze matematic contrariul, adicǎ sǎ probeze
existenţa timpului într-o lume unde oamenii se nasc, trǎiesc şi mor.
Încercând, în timp, o „suprapunere galtonianǎ” a diferitelor comunicǎri psihanalitice
purtând nume diferite, în forme şi limbi diferite, am cǎpǎtat tot mai mult impresia cǎ, dincolo
de termenii diferiţi utilizaţi, existǎ un teren comun care nu este întotdeauna pus în valoare. Mǎ
refer la clinica bazatǎ pe o metodǎ comunǎ. Faptul cǎ sunt utilizate concepte diferite pentru
fenomene clinice similare evidenţiazǎ diversitate teoreticǎ şi, în acelaşi timp, comunitate
clinicǎ, de vreme ce analişti de diferite orientǎri descoperǎ şi exploreazǎ, în mod independent
unii de alţii, mecanisme asemǎnǎtoare. De aceea, e surprinzǎtor, de exemplu, faptul cǎ
dialogul dintre R. Wallerstein şi A. Green pe aceastǎ temǎ (Wallerstein, Green, 2005) a luat
forma unei polemici, cu toate cǎ primul vorbeşte despre un teren comun la nivelul experienţei
clinice, iar cel de al doilea vorbise deja despre un teren comun la nivelul metodei şi cadrului
psihanalitic (Green, 1998), douǎ elemente care sunt, dupǎ mine, în mod necesar
complementare.
Un argument al existenţei terenului comun clinic ar consta, aşadar, în detectarea,
descrierea şi utilizarea în gândirea psihanaliticǎ, în mod independent, a unor fenomene
similare apǎrute sub denumiri diferite şi având suport teoretic diferit.
Uneori, acest presupus teren comun clinic pare sǎ fie supus unui fel de halucinaţie
negativǎ în planul teoriei psihanalitice. Mǎ gândesc, de pildǎ, la discuţia despre teoria
pulsionalǎ versus teoria relaţiilor de obiect. Conceptul de halucinaţie negativǎ se referǎ la
percepţie, fiind contrariul celui de halucinaţie pozitivǎ, însemnând deci non-percepţia
obiectului sau a fenomenului psihic (Green, 2002, p. 293). Una dintre aplicaţiile acestui
concept la cazul funcţionǎrii normale este, pornind de la situaţia de holding descrisǎ de
Winnicott, considerarea ei ca structurǎ încadrantǎ atunci când nu mai existǎ percepţia mamei
(absente) (Green, 1967, citat în Green, 2002, p. 293). Dacǎ aplicǎm aceastǎ perspectivǎ în
teroria psihanaliticǎ, vedem faptul cǎ teoria pulsionalǎ nu se poate exprima decât în cadrul
implicit al teoriei relaţiei de obiect şi invers, teoria relaţiilor de obiect nu se poate exprima
decât în cadrul imperceptibil, structurant, al teoriei pulsionale.
Ce dorim mai întâi? Obiectul este un mijloc de satisfacere a pulsiunii (Freud, care
pune astfel accent pe elementele de sursǎ şi forţǎ ale pulsiunii), sau satisfacerea pulsiunii este
un mijloc de a obţine obiectul (Fairbairn, care pare sǎ punǎ accent astfel pe elementele de
 83

scop şi obiect)? Fiind o discuţie despre origini, ne putem aştepta ca şi aceasta sǎ rǎmânǎ
nesfârşitǎ în psihanalizǎ, poate pentru a exprima sfâşierea sau oscilaţia internǎ a subiectului
însuşi aflat în analizǎ... Situaţia se complicǎ prin aceea cǎ, în clinicǎ, analizandul îşi are de
descoperit dorinţele sale, autonome faţǎ de dorinţele obiectului în ce-l priveşte. Aici aş vedea
un punct care semnaleazǎ nevoia, în clinicǎ, de a avea alternativ perspectiva ambelor teorii
semnalate, fie cu accent pe forţa şi sursa pulsiunii (cine e deţinǎtorul dorinţei, subiectul sau
obiectul sǎu?) fie cu accent pe importanţa obiectului ca destinaţie, în funcţie de ce anume
apare în situaţia analiticǎ mai pregnant: prezenţa obiectului vine sǎ punǎ limitǎ şi sǎ
organizeze dorinţa narcisicǎ omnipotentǎ, sau afirmarea self-ului vine sǎ punǎ limitǎ la ceea
ce aş numi „pierderea în obiect” generatoare de false-self (Winnicott). Aceasta însǎ meritǎ o
discuţie separatǎ şi mai amplǎ.
 84

9. SIMPTOMUL PSIHOSOMATIC, VISUL ŞI ACTUL.

RELAŢIA LOR CU SPAŢIUL PSIHIC ŞI CU REALITATEA
EXTERNĂ216

9.1 INTRODUCERE

Dificultatea abordării polului psihosomatic în psihanaliză se datorează, fără îndoială,

condiţiei de a trasa un raport teoretic coerent între psihic şi somatic, drept pentru care nu toţi
psihanaliştii se aventurează pe un asemenea teren, „alunecos” din punctul de vedere al rigorii
analitice. Atunci când o fac însă, au drept punct de plecare supoziţia că la originea afecţiunii
organice sau la originea blocării mecanismului de vindecare somatică se află o tulburare de
natură psihică. Din punct de vedere clinic, pacienţii asociaţi cu psihosomatica prezintă, în
principiu, atât un simptom somatic – funcţional sau tisular - cât şi un simptom psihic. Deşi
nu s-a preocupat în mod special de această problematică, Freud a avut o concepţie despre
psihic şi corp ca reprezentând o unitate. El însă şi-a stabilit în mod clar limitele domeniului
său de explorare, ca fiind strict domeniul psihologic, în vreme ce domeniul organic nu putea
sau nu se dorea a fi explorat. Contradicţia principală şi constantă rămâne aceea dintre, pe de o
parte, unitatea ontologică a fiinţei, iar pe de altă parte, dualitatea fenomenologică a
funcţionării sale.
Utilizând noţiunile de stază libidinală şi regresie narcisică, Sandor Ferenczi (1927-
1933) a scris despre „stări traumatice” induse fie de o boală organică, fie de răni în contextul
nevrozelor de război. Apare ideea unei regresii narcisice creatoare de nevroză secundară sau
de ceea ce el a numit „patonevroză”. Astfel, ar exista un fel de comunicare sensibilă între
procese organice şi inconştient. De aici, rezultă că boala ar putea fi chiar o măsură de apărare
împotriva unor procese psihice inconştiente. Ferenczi chiar a presupus că o patologie
psihotică, de pildă melancolia, s-ar putea vindeca în urma unei boli organice. Prin viziunea sa,
Ferenczi a conturat problematica (actuală!) a raportului posibil între psihoză şi psihosomatică.

216
O parte din acest articol a fost publicată în limba engleză, cu titlul „Psychic movements between internal and
external reality”, în Procedia – Social and Behavioral Sciences, vol. 33, Ed. Elsevier, 2012, p. 388-392.
 85

Ideea unor corelaţii între modificările corporale şi un anumit profil de personalitate

care ar prepara terenul pentru somatizare nu mai este astăzi de actualitate, deoarece s-a
constatat că orice subiect are o potenţialitate psihosomatică, putându-i-se declanşa acest tip de
tulburare. F. Alexander (1950) scrisese despre ceea ce el a numit „constelaţii psihodinamice
specifice”, care se bazează pe reacţii bazale, descrise din punct de vedere umoral,
neurovegetativ şi subcortical. Actualmente, viziunea sa pare o exagerare a descoperirilor
freudiene.
Melanie Klein a pus bazele unui sistem teoretic care se pretează în mod particular
ipotezelor din psihosomatică. Acest fapt se datorează modului în care ea a imaginat
începuturile vieţii psihice, ca bazate pe mecanisme primitive de proiecţie, în special pe cel al
identificării proiective. De exemplu, sadismul poate fi proiectat asupra obiectelor externe,
apoi reintroiectat sub forma unor atacatori interni. Ipoteza psihogenetică ar fi că un asemenea
mecanism poate conduce la o boală organică (ulcer gastric, rectocolită hemoragică etc.), boală
care ar diminua suferinţa psihică. Astfel imaginată sursa bolii organice, ea este prezentată ca o
punere în act şi o dramatizare a unor fantasme arhaice. Deasemenea, boala ar fi şi o
modalitate defensivă împotriva psihozei. Cum psihoza este evitată în principal prin
construcţia unei funcţionări nevrotice, putem deduce că somatizarea conflictului psihic apare
şi datorită imposibilităţii utilizării mecanismelor defensive nevrotice. Alţi autori kleinieni au
presupus că anumite boli somatice conţin un nucleu psihotic asociat cu un anumit organ.
Această asociere ar proveni din stări confuzionale precoce, care au fost clivate şi apoi
evacuate în corp, ca apărare împotriva angoasei legate de pulsiunile distructive. Ipotezele
autorilor kleinieni, care privesc somatizarea şi hipocondria, gravitează în jurul perturbării
aparatului de gândire şi de legare. Perturbările de acest gen survin în urma gestionării
defensive a frustrăii intolerabile, a invidiei distructive, a angoasei de prăbuşire, a confuziei
între afecte paranoide şi depresive.
J.-P. Valabrega (1980) reia gândirea freudiană despre conversia isterică şi
complezenţa somatică, inclusiv parcursul simbolizant al manifestărilor somatice neorganice.
El încearcă însă să desprindă fenomenul de nevroza isterică şi să vadă o „conversie
psihosomatică”, incluzând simbolizări manifest viscerale de origine conversivă, dar ne-
nevrotice. Spre deosebire de şcoala psihosomatică din Paris, ipoteza include fantasma în acest
tip de conversie. Fantasma face parte din simptom şi formularea ei îi conferă simptomului un
sens. Joyce McDougall (1989) se axează pe ideea de carenţă, ca şi pe cea de „depresie
esenţială”. Ea emite ipoteza existenţei unui „nucleu isteric arhaic” şi a unor fantasme specifice
acestei patologii, fără însă a manifesta optimismul lui Valabrega referitor la posibilitatea
 86

semnificării simptomului. C. Dejours (2001) propune perspectiva unor „somatizări

simbolizante” care ar apărea în cursul travaliului psihanalitic, cu al său parcurs transfero-
contratransferenţial. Astfel, simptomul somatic ar fi şi el o formaţiune a inconştientului, având
un sens istorico-hermeneutic. Autorul continuă linia gândirii lui Valabrega: avem de a face cu
un sens decelabil care se înscrie în istoria subiectului şi care se conturează în transfer. Este
lăsată deoparte enigma cauzalităţii psihice a bolii organice.
În anii 1960, a apărut o concepţie care s-a transformat într-o adevărată paradigmă, în
special în Franţa, şi care a rămas cunoscută sub numele de „Şcoala psihosomatică din Paris”.
Ideea centrală este aceea a tulburărilor somatice datorate unei deficienţe de mentalizare, legate
de o disfuncţie psihică de ordin economic. Reprezentanţii acestei teorii sunt Pierre Marty,
Michel De M’Uzan, C. David (1963). Noţiunea lor de bază, cea de „carenţă” sau „deficit
psihic”, constituie un fel de negativ al funcţionării nevrotice, negativ distorsionant, care nu
beneficiază de defensele mentale nevrotice capabile, ele, să regleze energetica psihică. Nu
avem de a face aici cu vreun sens al maladiei, ci cu o dezinvestire sau contrainvestire de
natură economică. Este descrisă „gândirea operatorie”, ca fiind specifică acestei funcţionări
numite „lineare”, deoarece ea este lipsită de afect, centrată pe factual, pe descriptiv, pe
concret şi săracă în asociaţii care să trimită la o viaţă fantasmatică sau onirică. Relaţia cu
celălalt este descrisă ca „albă”, fără implicare afectivă, iar gradul de intelectualizare a
comunicării are o natură stereotipă, cu capacitate slabă de simbolizare. Travaliul la nivel
preconştient pare cvasi absent. Subiectul pare să se ţină la distanţă de orice formă de conflict
psihic.
Gândirii operatorii i se asociază conceptul de depresie esenţială sau „depresie fără
obiect”, care însă este greu de diagnosticat, deoarece lipseşte afectul depresiv. Acest lucru
dovedeşte că economia psihică implicată atinge nu numai gândirea, ci şi sfera afectivă. O
asemenea „dezafectivare”, numită de McDougall „pulverizare a afectelor” (1989), a fost
văzută ca o adevărată „tehnică de supravieţuire” a subiectului confruntat cu perspectiva
intolerabilă a suferinţei. Atingerea sferei afective l-a determinat pe Marty (1980) să modifice
termenul de „gândire operatorie” în cel de „viaţă operatorie”. Marty descrie o adevărată
ierarhizare a funcţiilor psihice, plecând de la cele mai sofisticate funcţii mentale şi ajungând la
funcţiile somatice. Condiţiile patologiei operatorii determină un proces de dez-ierarhizare: de
la nivelul mental, mecanismele de apărare operatorii şi depresia esenţială conduc, printr-o
dezorganizare psihică, la somatizare. Există totuşi o continuitate cu noţiunea freudiană de
nevroză actuală – unde simptomele conduceau direct la tulburări psihosomatice -, chiar dacă
această noţiune dispare din nosografia psihanalitică: este vorba de o insuficienţă în elaborarea
 87

psihică, drept pentru care excitaţiile nu ajung să se conflictualizeze psihic şi antrenează o

anumită distructivitate.

9.2 EXPRESIILE SOMATICE ALE PULSIUNII, ÎNTRE SPAŢIUL PSIHIC ŞI

REALITATEA EXTERNĂ

Mai recent, Marilia Aisenstein arată că apariţia unei boli somatice este rezultatul a
numeroşi factori, printre care se poate afla şi factorul psihic. Ea aminteşte ca probă a
intervenţiei aspectului economic (energetic) în psihosomatică, următorul fapt : tulburări
psihice grave, cum este melancolia, dispar temporar în cursul unei boli organice intercurente
(Aisenstein, 2010, p. 1367). Aceeaşi autoare pleacă de la definiţia freudiană a plulsiunii ca
« exigenţă de travaliu psihic » şi formulează un pas mai departe : pulsiunea ca exigenţă de
reprezentare.
Aşadar, legătura psihismului cu soma presupune din partea primului necesitatea de a-
şi reprezenta ceea ce-i parvine sub forma stimulilor corporali. O precizare se impune aici. În
psihanaliză, corpul, spre deosebire de soma, este deja « locuit » de către psihic, adică
înseamnă deja o reprezentare. Cu alte cuvinte, teoria lui Aisenstein presupune un corp
(capabil de a fi imaginat) care se interpune între soma şi psihic. Astfel, travaliul de
reprezentare ar începe cu un travaliu prin care corpul apare acolo unde era soma (Aisenstein,
2010, p. 1369).
În 1920, Freud îşi modifica prima teorie asupra aparatului psihic (prima topică :
inconştient, preconştient, conştient), elaborând cea de a doua teorie, în care instanţele psihice
sunt se-ul, (rezervor pulsional neorganizat, al pulsiunilor de viaţă şi distructive), eul şi
suprareul. Dacă prima teorie explica satisfăcător funcţionarea nevrotică (cu paradigma
isteriei), a doua teorie a constituit o adaptare la clinica patologiilor non-nevrotice. Astăzi,
putem spune că funcţionarea non-nevrotică include atât patologia « borderline » cât şi adicţiile
şi manifestările psihosomatice.
Tot în prezent însă, psihanaliza afirmă că funcţionarea nevrotică este cea mai apropiată
de funcţionarea psihică sănătoasă, sau o condiţie a acesteia. În tratamentul psihanalitic, un
indiciu de progres este transformarea psihică în sensul « nevrotizării » sau al « isterizării ». De
aici, rezultă că primul model freudian nu numai că nu poate fi abandonat în teoria
psihanalitică, ci (re)devine o alternativă actuală pentru cercetarea oricărei funcţionări
patologice, inclusiv a celei psihosomatice. În primul model, accentul este pus pe
 88

reprezentarea inconştientă, în vreme ce, în cel de al doilea model, capătă importanţă aspectul
economic, cantitativ, al forţei mişcării pulsionale şi al actului. Acesta este şi un model potrivit
studiului afectului, deoarece afectul se defineşte tot ca o mişcare pulsională. El ar fi elementul
psihic cel mai apropiat de soma.
Aşadar, psihosomatica s-ar confrunta cu o organizare psihică în care forţa pulsională
devine mai importantă decât sensul (Aisenstein, 2010, p. 1373). Sensul implică o capacitate
de reprezentare care, la rândul ei, presupune o integrare a poziţiei pasive a subiectului, opuse
tendinţei la « acting ». Reprezentarea este o transformare internă, pe când actul tinde să
transforme realitatea externă. Astfel, cura psihanalitică a pacienţilor cu o organizare limită şi
somatică ar putea avea ca scop trecerea de la un proces îndreptat spre act, la un proces capabil
să producă reprezentări. În teoria Şcolii psihosomatice din Paris, soma este un teren al dez-
psihizării pulsiunii. Cu alte cuvinte, somatizarea constituie o « recădere » a mişcării
pulsionale din psihic în sursa ei somatică, o regresie a pulsiunii spre originea ei.
Dacă nevroza (cu a sa paradigmă a isteriei) se bazează pe funcţionarea halucinatorie
exemplificată de travaliul visului, organizarea « borderline » şi psihosomatică se originează
într-o problematică a traumei şi a distructivităţii. Atât despre act cât şi despre simptomul
psihosomatic s-a spus că sunt vise care nu pot fi realizate, un fel de „vise ratate” (Grinberg,
1968, McDougall, 1989). Prin funcţia transformatoare a limbajului, în cura psihanalitică,
tendinţa la « acting » se poate transforma în vis sau în capacitatea de a visa.
Benno Rosenberg (1991) a subliniat rolul funcţiei de aşteptare în capacitatea de
metabolizare şi mentalizare, aşteptare ce presupune mobilizarea unui masochism primar
erogen, necesar pentru tolerarea tensiunii sau a durerii. Această aşteptare face posibil travaliul
psihic, deci travaliul reprezentativ. Pe de altă parte, nu a fost oare visul numit « gardianul
somnului », adică un element ce face posibilă « aşteptarea » somatică până ce poate avea loc
trezirea la timpul potrivit ? Visul pune soma în aşteptare, amână actul trezirii. Visul necesită
pasivitate, iar organizarea psihosomatică are la bază un traumatism precoce care a compromis
deja poziţia pasivă (Savvopoulos, 2010, p. 1404). La pacienţii psihosomatici, deficienţa
masochismului primar conduce la fuga de conflictualitatea psihică internă, lăsând cale liberă
dezorganizării. De aceea, « soluţia somatică » a fost calificată ca fiind « o soluţie economică
de urgenţă » (Potamianou, 2010, p. 1361).
 89

9.3 VIS ŞI ACT CA EXPRESII ALE PULSIUNII

S. Freud vorbeşte despre “limită” în 1915, cu prilejul definirii conceptului de pulsiune:
“[…] pulsiunea ne apare aşadar ca un concept limită între psihic şi somatic, ca reprezentantul
psihic al stimulilor ce izvorăsc din interiorul corpului şi ajung în suflet, ca o măsură a cererii
de travaliu ce e impusă psihicului ca urmare a legăturii sale cu ceea ce e corporal” (Freud,
1915, p. 64). Înafară de sensul de “limită a conceptualizabilului” (Green, 1997, p. 48), avem
de a face aici şi cu ideea de limită între psihic şi somatic privind dinspre interiorul aparatului
psihic al subiectului spre exteriorul lui. Considerăm că pulsiunea este deja un reprezentant
psihic, deci că ea se află „dincoace” de limita respectivă.
În Interpretarea viselor (Freud, 1900) aparatul psihic ne apare reprezentat ca avînd
două căi de contact cu realitatea externă, două “ferestre”: percepţia şi motricitatea. Excitaţia –
deci şi pulsiunea – se “mişcă”, fie înăuntrul spaţiului circumscris de ele, fie de la una spre
cealaltă. Plecînd de la aceste considerente ce ar decurge din prima topică freudiană, combinată
cu ideea de “mişcare pulsională” caracteristică celei de a doua topici, mi-am propus să tratez
tema din titlu luînd drept repere două aspecte, care sunt la cele două extremităţi ale aparatului
psihic.

9.3.1. VISUL
Primul aspect este fenomenul visului. Acesta se bazează un proces regresiv spre polul
perceptiv, însoţit de halucinarea percepţiei: reprezentarea redevine senzorialitate şi, ne spune
Freud, “conţinutul reprezentativ nu este gîndit ci este transformat în imagini senzoriale care
apoi capătă credit şi ni se pare că le trăim” (Freud, 1900, p. 490-498, sublinierea mea).

Visul – mai corect spus, interpretarea visului - era pentru el „calea regală spre
Inconştient”. Şi Melanie Klein a utilizat mult visele, chiar pentru a ilustra mecanismul de
identificare proiectivă, mecanism care, ulterior, a fost considerat la extremă sub o lumină
interpersonală şi a condus spre un model de funcţionare duală în cură. Mai trebuie subliniat
faptul că, atunci când întâlnim în textele psihanalitice termenul de „vis”, se subînţelege că
avem de a face nu cu visul în sine, ci cu relatarea visului din partea subiectului. Noi nu avem
niciodată acces direct la vis, aşa cum nu avem acces direct la Inconştient, ci doar la derivate
ale acestora, care au fost deja supuse unor modificări defensive, dar care încă mai păstrează
indicii ale proceselor primare.

Visul are o ambiguitate extrem de utilă pentru studiul Inconştientului, ambiguitate care
constă în următorul lucru: pe de o parte, visul este trăit de către subiect ca fiind o realitate
exterioară (este o halucinaţie benignă), iar pe de altă parte, la trezire şi în momentul cînd este
 90

rememorat, nu există nici o îndoială asupra naturii lui subiective (asupra identităţii autorului şi
caracterului intern al sursei visului). Visul este recunoscut ca realitate internă, deşi este
resimţit ulterior ca fiind “străin”, aşa cum este resimţit orice simptom psihic. La relatarea
visului, subiectul rememorează caracterul de realitate perceptivă a visului, caracterul de
realitate internă a acestuia şi, în acelaşi timp, nu-l recunoaşte afectiv ca fiind producţia sa,
datorită defenselor.

9.3.2. ACTUL
Cealaltă extremitate considerată pentru aparatul psihic în prima topică freudiană,
extremitatea motricităţii, constituie o limită către registrul actului. Actul a fost descris ca
element esenţial pentru problematica stărilor limită, spre deosebire de problematica
nevrozelor, care se “descurcă” mai bine cu reprezentările. Deşi, aşa cum arată A. Green,
importanţa actului a ieşit în evidenţă odata cu propunerea celei de a doua topici freudiene (se,
eu, supraeu), voi folosi aici conceptul de act aplicat, ca şi cel de vis, tot la prima topică
freudiană.
Ca ilustrări, am în minte două “cazuri”. Unul dintre ele este personajul principal din
romanul Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi. Cartea, înafara unei părţi filozofico-ideologice
pentru care a şi fost imediat cenzurată de către autorităţi, conţine o parte psihologică
importantă, excepţional prezentată, revelatoare pentru mecanismul geloziei paranoide.
Pozdnîşev, eroul romanului, descrie în detaliu evenimentele şi stările afective care l-au
determinat să-şi omoare în cele din urmă soţia. Ilustrarea se referă la secvenţa care conţine
crima şi momentul ulterior, când autorul crimei îşi modifică percepţia asupra propriului act.
Initial, actul crimei lui Pozdnîşev, deşi un act real, exterior, este perceput de el, în mod
inconştient, ca şi cum ar fi fost visat, intern, reversibil; doar privindu-şi soţia moartă, în sicriu,
la trei zile după crimă, el are revelaţia naturii exterioare şi ireversibile a actului său, revelaţia
timpului obiectiv ireversibil, care curge vectorizat, de la viaţă spre moarte. El relatează:
“ Abia cînd i-am văzut faţa moartă, am înţeles tot ce făcusem. Am înţeles că eu, eu am
ucis-o […] şi că, din pricina mea […], asta nu se mai poate îndrepta niciodată, nicăieri, nici
într-un fel” (Tolstoi, 1889, p. 103).
Personajul mai pare să aibă revelaţia Eului său clar discernabil. Deasemenea, el
încearcă să echivaleze “niciodată” cu “nicăieri” şi cu “nici într-un fel”, tot într-o tentativă
eşuată de a evita revelaţia traumatică a limitelor sale şi a limitelor realităţii externe.
 91

Cea de adoua ilustrare legată de reperul „act” este cazul exemplar pentru patologia
limită, descris deasemenea la persoana întâi, de către Margaret Little. În relatarea analizei sale
cu Winnicott, ea povesteşte un fragment petrecut într-una din primele şedinţe avute cu el:
Copleşită de sentimentul că nu va reuşi niciodată să comunice cu acest analist, ea a
început să cerceteze cabinetul cu privirea, apoi a gîndit: “Mi-a trecut prin minte să mă arunc
pe fereastră, dar am simţit că el m-ar fi împiedicat [?]. Apoi m-am gîndit să-i arunc toate
cărţile, însă, în cele din urmă, m-am repezit la o vază mare cu flori de liliac alb, pe care am
spart-o şi am călcat-o în picioare. El a ieşit ca săgeata din încăpere […] A doua zi, vaza şi
liliacul erau înlocuite cu unele identice […] Nici unul dintre noi nu am mai pomenit apoi
despre asta, lucru care acum îmi pare bizar” (Little, 1985, p. 122, sublinierea mea).
Este demn de remarcat că, din toată scena descrisă, singura variantă care s-a
transformat în act a fost cea care nu a fost gîndită conştient. Dacă privim dintr-o perspectivă
bioniană sau lacaniană, analogia vis-act ar fi aceea că, aşa cum în vis “imaginile parcă
gândesc singure”, în asemenea stări limită, “actul parcă gândeşte singur”, fără să existe un
subiect al gîndirii.

9.4 CONFUZIE ÎNTRE CORP ŞI SOMA

Mişcările psihice (iar pulsiunea, ca reprezentant psihic al stimulilor somatici, este deja
o mişcare psihică) se îndreaptă ca expresie spre trei registre : soma, comportament şi psihism
(Potamianou, 2010, p. 1360). Voi relua ultimele repere enunţate în cursul acestei lucrări,
anume visul şi actul.
Visul are de a face cu reprezentarea, care regresează, în timpul visului, de la gândire la
senzorialitate şi la halucinarea percepţiei. Aici, mişcarea pulsională se rezumă la spaţiul
psihic, la realitatea internă, la timpul subiectiv reversibil. Spre deosebire de vis, somatizarea
arată o imposibilitate a pulsiunii de a « rămâne » în spaţiul psihic reprezentativ şi conflictual.
Tensiunea psihică este evacuată la marginea psihismului, dar înafara lui, în soma, teritoriul
său de origine. Tensiunea internă nu este însă evacuată prin act, în realitatea externă, a
timpului ireversibil. Aceasta înseamnă că « soma » constituie, privind dinspre interiorul
spaţiului psihic, un spaţiu situat totuşi între realitatea internă şi realitatea externă a
comportamentului.
Asemeni visului, Eul-corp exprimă şi el activitatea eului de « spaţializare » a
pulsiunilor, ca o punere a lor în formă (Savvopoulos, 2010, p. 1394), condiţie a reprezentării.
Astfel, somatizarea ar putea fi văzută, continuând ideea lui Grinberg, ca o mişcare pulsională
 92

care nu s-a putut nici « visa » şi nici transforma în act, drept urmare a imposibilităţii ei de a
trece prin corp. Definim corpul (care este imaginar, spre deosebire de soma) ca o reprezentare
de sine proiectată la frontiera eului, ca protecţie psihică analogă pielii ce protejează corpul
fizic (soma).
Astfel, discuţia comparativă despre procesul de somatizare în raport cu visul şi actul
scoate în evidenţă o altă diferenţă, cea dintre corp şi soma. După Freud, ele erau sinonime,
era vorba despre un singur corp, cu valenţe atât psihice cât şi somatice, chiar în cazul
nevrozelor actuale. După Marty, în vreme ce corpul este investit cu libido (şi aparţine deci
teritoriului psihic, fiind apt pentru elaborare, fie că reprezintă pentru subiect pe sine însuşi sau
pe obiectul său), soma se află pe teritoriul dez-psihizării pulsiunii (Savvopoulos, 2010, p.
1397).
Se profilează întrebarea dacă, într-o asemenea mişcare de dez-psihizare, avem de a
face cu o evacuare în sens bionian. Dacă da, apare ipoteza următoare. Încercând să evacueze
tensiunea psihică înspre exterior, sub forma unui act, nu cumva subiectul se găseşte într-o
anumită formă de confuzie între imaginea corpului şi soma? Putem bănui o asemenea
confuzie la cei doi protagonişti luaţi drept reper în cursul lucrării, personajul din Sonata
Kreutzer (care a luat actul drept vis) şi M. Little (care, poate, a luat actul drept gând). Corpul
se află înăuntrul spaţiului psihic, soma, înafara lui. Atunci, confuzia pe care o presupun ar
constitui o modalitate particulară a confuziei patologice, generice, dintre realitatea internă şi
realitatea externă.

Problematica psihosomatică poate fi plasată între funcţionarea nevrotică, cea mai

apropiată de normal, şi funcţionarea psihotică, pe o axă comună cu patologia limită şi cu
patologia narcisic-identitară. Este vorba despre o axă a simptomatologiei polimorfe. Am putea
considera că această problematică rezultă dintr-o apărare împotriva psihozei, combinată cu
incapacitatea menţinerii defenselor nevrotice necesare sănătăţii psihice. Spre deosebire de
defensele nevrotice, mecanismele de apărare primitive se bazează, în principal, pe
mecanismul de clivaj.
În aceste condiţii, procesul terapeutic aduce cu sine reducerea clivajelor, altfel spus,
creşterea gradului de integrare psihică. Procesul presupune, în paralel, creşterea toleranţei la
frustrare (capacitatea de aşteptare) şi creşterea toleranţei la suferinţă, ca şi creşterea toleranţei
la tensiunea rezultată din perceperea conflictualităţii interne. Drept urmare, se va ameliora
capacitatea de reprezentare, inclusiv cea de reprezentare a corpului.
 93

Integrarea conţinuturilor psihice înseamnă, deasemenea, o mai bună conservare internă

şi o scădere a tendinţei de evacuare masivă prin act sau somatizare. Ea presupune conţinerea
conflictualităţii psihice, al cărei prototip îl putem găsi în ambivalenţa nevrotică.
O asemenea procesualitate presupune, în acelaşi timp, elaborarea transferului,
esenţială în cura psihanalitică. Acolo unde era implicată soma, apare reprezentarea ei, corpul
imaginar, un fel de „soma mentalizată”.
Deoarece integrarea psihică reduce tendinţa la evacuare, la proiecţie masivă sau la
deviere spre exterior, un alt efect al integrării este reducerea confuziei între realitatea internă
şi realitatea externă. Diferenţierea intern-extern constituie un criteriu de creştere psihică, aşa
cum sugerează Susan Isaacs într-un comentariu asupra mecanismului introiecţiei şi al formării
obiectului intern: „Cum ajungem - că suntem psihologi sau nu - să aflăm această distincţie,
adică faptul că lucrul „preluat în interiorul nostru”, obiectul intern, este o imagine şi nu un
obiect corporal concret? Printr-un proces de creştere lent şi complex [prin care] devine tot mai
clară distincţia între lumea interioară şi lumea exterioară [şi prin care] elementele vizuale,
raportate la exterior, ale fantasmei, devin [...] obiecte exterioare, recunoscute ca atare. Ne
„dăm seama” că obiectele se află la exteriorul psihismului, dar că imaginile lor se află „în
psihism””(Isaacs, 1952, p. 100-101).
Aşadar, din punctul de vedere al existenţei elementului de confuzie între spaţiul
intern şi spaţiul extern, simptomul psihosomatic (sau derivatul său, blocarea mecanismelor de
vindecare somatică în cazul bolii deja instalate), pe de o parete, şi patologia limită (cu
preponderenţa spre act, cu devierea forţei pulsionale spre exterior), pe de altă parte, pot fi
privite ca făcând parte dintr-o aceeaşi categorie psihopatologică. Abordarea lor terapeutică are
drept reper creşterea capacităţii de diferenţiere între lumea internă şi lumea externă, deci şi a
capacităţii de diferenţiere între corp şi soma, printr-un proces nespecific de reducere a
clivajelor psihice.
 94

10. Travaliul psihanalistului

10.1 Contratransferul în concepţia lui Freud

În calitate de concept metapsihologic, contratransferul a fost subiectul multor discuţii.

Freud însuşi l-a introdus în teoria psihanalitică, dar a scris puţin despre el. El s-a mulţumit cu
scurte observaţii, care au suscitat numeroase interpretări. Existǎ douǎ mari probleme cu
privire la contratransfer: definirea sa şi utilizarea sa tehnicǎ. Vom urmǎri pe scurt cronologia
apariţiei şi dezvoltǎrii acestei noţiuni, în raport cu ambele aspecte.
Freud a introdus acest concept la Congresul internaţional de psihanalizǎ de la
Nurenberg, în 1910, printr-o scurtǎ remarcǎ:

„Am devenit atenţi la „contratransfer” care se instalează la medic datorită

influenţei pacientului asupra afectivităţii inconşti-ente a medicului şi nu sunt foarte
departe de a cere ca medicul să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl
stăpânească”217.

O asemenea definiţie ridicǎ întrebǎrile: despre ce influenţǎ este vorba şi care îi sunt
resorturile? Apoi: ce anume înţelege el prin „sentimente inconştiente”? În 1915, el se arǎta
încurcat cu privire la ipoteza afectelor inconştiente: dupǎ el, nu existǎ afecte propriu-zise în
inconştient, existǎ reprezentǎri; nu pot exista decât afecte desprinse de reprezentǎrile lor de
origine sau de organizǎri a cǎror dezvoltare şi conştientizare sunt însoţite de un afect 218. O a
treia întrebare este urmǎtoarea: ce înseamnǎ oare „a-şi stǎpâni contratransferul”?
În Observaţii asupra iubirii de transfer (1915), Freud ne spune:

„Pentru medic, [repetiţia iubirii de transfer] înseamnă o explicaţie preţioasă şi un

bun avertisment în faţa unui contratransfer care poate că deja există la el. El trebuie să
ştie faptul că îndrăgostirea pacientei este determinată de situaţia analitică şi nu trebuie

217 S. Freud (1910), “Şansele viitoare ale terapiei psihanalitice”, în Tehnica psihanalizei, O 11, Ed. Trei, Bucureşti, 2004, p.
60.
218 S. Freud (1915), “Inconştientul”, în O 3, op. cit.
 95

atribuită meritelor propriei sale persoane, că în felul acesta el nu are nici un motiv să
fie mândru de o astfel de „cucerire”, aşa cum s-ar numi înafara analizei”219.

Cu această frază, Freud pare să se refere atât la sensul contratransferului ca instrument

de cercetare asupra transferului pacientului, cât şi la o concepţie defensivă despre
contratransfer (un acelaşi „fapt” constituie o „informaţie preţioasă” şi un „avertis-ment”). El
mai atrage atenţia asupra contratransferului în aspectul său narcisic: dat fiind că iubirea de
transfer apare prin repetiţie – pacienta despre care vorbeşte s-ar îndrăgosti de orice alt medic -
, analistul trebuie să realizeze că situaţia analitică este cea care o provoacă, iar nu propria sa
persoană, adică trebuie să se considere drept contingent ca obiect al iubirii pacientei. Avem
aici o impor-tantă informaţie despre viziunea freudiană privind raportul dintre narcisismul
analistului şi teoria sa asupra pacientului său.
Freud evocă mai pe larg opinia sa despre contratransfer în 1913, într-o scrisoare către
Binswanger:

„[Contratranferul] se numără printre cele mai complicate probleme tehnice ale

psihanalizei. Cred că, teoretic, nu este aşa greu de rezolvat. Ceea ce îi oferim
pacientului nu trebuie să fie niciodată un afect imediat, ci un afect acordat în mod
conştient, iar aceasta într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de necesităţile
momentului. În anumite circumstanţe putem să oferim mult, dar niciodată din propriul
său inconştient. Pentru mine, aceasta ar fi formula. Aşadar, trebuie ca de fiecare dată să-ţi
recunoşti contratransferul şi să-l depăşeşti, numai atunci eşti tu însuţi liber. A oferi
cuiva prea puţin pentru că-l iubeşti prea mult, reprezintă o nedreptate împotriva
pacientului, dar şi o eroare tehnică. Toate aceste lucruri sunt dificile şi poate că trebuie
să fii mai în vârstă ca să te descurci cu ele”220.

Freud dă de înţeles că, dacă este posibil ca analistul să-şi utilizeze propriile afecte
pentru munca sa de interpretare, asta nu presupune o mărturisire faţă de pacient a
sentimentelor sale imediate, ci o elaborare a acestora. În comentariul lor asupra acestui pasaj,
Florence Guignard şi Didier Houzel afirmǎ cǎ ideea „putem sǎ oferim mult, dar niciodatǎ din
propriul inconştient” constituie o indicaţie despre necesitatea, pentru analistul ce-şi utilizeazǎ
contratransferul, de a face o triere între un afect reactivat în el prin materialul pacientului, dar
care aparţine propriilor sale conflicte nevrotice, şi un afect liber de orice adaos nevrotic.

219 S. Freud (1915), “Remarce despre iubirea de transfer”, în Tehnica psihanalizei, O11, op. cit., p. 152, sublinierea mea.
220 L. Binswanger (1947), Discours, parcours et Freud, Gallimard, Paris, 1970, scrisoare din 20 februarie 1913.
 96

Aceastǎ triere ar fi desemnatǎ prin formula „a-şi recunoaşte contratransferul şi a-l depǎşi”221.
Dupǎ mine, sensul recomandǎrilor lui Freud presupune o triere între contratransferul ce
“aparţine” transferului pacientului, pe de o parte, şi contratransferul ca transfer al analistului
asupra pacientului său.
„A oferi cuiva prea puţin, pentru cǎ-l iubeşti prea mult, este o nedreptate împotriva
pacientului şi o eroare tehnicǎ” semnificǎ, pentru aceiaşi autori citaţi, cǎ dacǎ analistul nu-şi
elaboreazǎ sentimentele contratransferenţiale, el nu-i poate oferi pacientului travaliul de
elaborare a transferului. Ei se întreabǎ dacǎ în iubirea contratransferenţialǎ nu este vorba mai
curând de dorinţǎ şi de componenta ei narcisicǎ, de posesie a obiectului.
Dacă ţinem cont de viziunea lui Freud asupra raportului dintre narcisism şi relaţia de
obiect, l-am putea parafraza astfel: A-i oferi pacientului prea puţin pentru că îl iubeşti prea
mult, înseamnă a-i oferi prea mult din analistul său (contratransfer ca transfer al analistului) şi
prea puţin din el însuşi (transfer al pacientului).
Se pare cǎ, în aceste scurte comentarii ale lui Freud, apare deja germenele
dezvoltǎrilor teoretice şi tehnice asupra contratransferului, de mai târziu. Aşa cum transferul
apǎruse mai întâi ca un obstacol la asociaţiile pacientului, înainte de a fi recunoscut ca
principal motor al curei, tot aşa, contratransferul a fost perceput iniţial ca o piedicǎ în
capacitatea analistului de a asculta, înainte de a se dovedi o componentǎ esenţialǎ a
receptivitǎţii sale psihice.
În fond, Freud este cel care scria, în 1913:

„[…] fiecare dintre noi are în propriul inconştient instrumentul prin care este
capabil să interpreteze manifestările inconştientului celuilalt”222.

Este o afirmaţie interesantǎ nu numai pentru cǎ trimite la inconştientul analistului ca

instrument de analizǎ, ci şi pentru cǎ ea deschide, prin referinţa ei generalǎ („fiecare dintre
noi”), o aceeaşi posibilitate la pacient: şi el are un instrument cu care poate interpreta
manifestǎrile analistului.
Freud a oferit aşadar câteva indicaţii asupra mânuirii contratransferului, dar nu şi
asupra teoriei contratransferului. Pe de altǎ parte, aşa cum obserrvǎ J.-M. Porte şi V. Souffir,
pentru Freud, situaţia analiticǎ nu este niciodatǎ raportatǎ la proiecţie. Proiecţia nu

221 F. Guignard şi D. Houzel, “Technique et contre-transfert en psychanalyse d’enfants”, în Le contre-transfert, Editions du

Centurion, Paris, 1989, p. 22.
222 S. Freud (1913), “Predispoziţia la nevroza obsesională. O contribuţie la problema alegerii nevrozei », în O 7, Ed. Trei,

Bucureşti, 2002, p. 98.

 97

desemneazǎ niciodatǎ transferul, cu excepţia unui comentariu din 1910 despre transferul
negativ:

„Neurologul nu numai că devine, la orice fel de tratament, obiectul la care

ţintesc cele mai diverse porniri ostile ale pacien-tului, adesea el trebuie să preia, printr-
un fel de proiecţie, răspun-derea pentru dorinţele ascunse, refulate ale nevroticilor”223.
Porte şi Souffir se întreabǎ dacǎ faptul cǎ Freud nu invocǎ proiecţia în legǎturǎ cu
transferul nu este cumva un mod de a-şi exprima neâncrederea constantǎ faţǎ de o relaţie
transfero-contratransferenţialǎ, ce riscǎ permanent sǎ nu mai fie stǎpânitǎ şi sǎ debordeze
cadrul analitic224.
Ipoteza mea este că neîncrederea lui Freud faţă de contratransfer (neîncredere care l-a
împiedicat, poate, să scrie articolul despre proiecţie pe care îl promisese) avea şi motive
privind teoria psihanalitică. El intuia deja că noţiunea de contratransfer este „complicată” prin
faptul că implică nu numai „necesităţile” pacien-tului, dar şi inconştientul analistului cu
propriile sale „necesităţi”, nu numai transferul pacientului, dar şi transferul analistului asupra
pacientului său. Am văzut că, pentru Freud, există o anumită opoziţie cantitativă (exprimată
prin conceptul de „investiţie”) între narcisism şi relaţia de obiect. Pe de altă parte, am văzut
că, de exemplu, atunci când Freud vorbeşte despre mecanismul proiecţiei la gelos, el
subliniază că nu realitatea percepţiei gelosului creează probleme, ci gradul de atenţie,
investirea exagerată a semnelor de infidelitate fantasmatică a obiectului ( încă o dată, un
factor cantitativ: o prea mare importanţă acordată inconştientului soţiei sale, „o atenţie
extraordinară” şi „observarea cu ascuţime” a acestuia225). În acest context teoretic, o
dezvoltare a noţiunii de contratransfer l-ar fi condus pe Freud spre funcţionarea psihică a
analistului, cu pericolul nu doar de ieşi din obiectivitatea analistului, dar şi de a „transfera”
investiţia teoretică asupra persoanei analistului, în dezavantajul investiţiei asupra pacientului
său. A oferi „mai mult” analistului în teoria psihanalitică ar fi însemnat pentru Freud a oferi
„mai puţin” pacientului ca obiect de studiu, ar fi însemnat o „nedreptate” făcută pacientului
şi o „eroare” teoretică.

10.2 Remarcile Melaniei Klein despre contratransfer

223 S. Freud (1910), “Despre psihanaliza “sălbatică”, în O 11, op. cit., p. 69-70, sublinierea mea.
224 J. M. Porte şi V. Souffir, “Argument”, în RFP 3/2000, p. 685-691.
225 S. Freud, “Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în op. cit., p. 189.
 98

Melanie Klein a utilizat foarte puţin, în opera sa, termenul de contratransfer: îl gǎsim
de douǎ ori în comentariile sale despre cazul Richard şi o datǎ în Invidie şi recunoştinţǎ. Cum
îl privea ea şi care îi era atitudinea?
În 1932, ea observǎ în legǎturǎ cu analiza lui Richard:

„Aveam impesia, lucru confirmat de mai multe ori în analizǎ, cǎ Richard ştia cǎ
eu acordam o anumitǎ valoare desenelor sale şi cǎ, într-un fel, el mi le fǎcea cadou. A-şi
vedea „cadourile” acceptate şi apreciate îl liniştea. Analiza scoase la ivealǎ cǎ el simţea
cǎ era un mijloc de reparaţie. […] Pacienţii adulţi doresc deseori sǎ îi fie utili
analistului, înafara analizei: putem compara aceastǎ atitudine cu cea a copilului care
vrea sǎ-i facǎ un cadou analistului; şi singurul lucru de fǎcut în faţa acestei atitudini este
sǎ o analizǎm”226.

Avem aici mai multe informaţii despre abordarea teoreticǎ şi tehnicǎ a lui Klein. Ea ne
spune cǎ pacientul percepe elemente din contratransferul analistului sǎu (Richard „ştie”), dar
cǎ, înafara valorii lui de informare asupra transferului pacientului, acest contratransfer trebuie
sǎ rǎmânǎ „înafara analizei”. În faţa contratransferului şi a perceperii lui de cǎtre pacient,
analistul trebuie sǎ facǎ un singur lucru: sǎ le trateze în termeni fantasmatici (Richard „ştie”
cǎ îi face un cadou analistei sale, dar ea interpreteazǎ cǎ Richard „simte” cǎ îi face un cadou).
Aceastǎ abordare tehnicǎ aratǎ viziunea teoreticǎ kleinianǎ de a lǎsa „înafarǎ” realitatea
subiecti-vitǎţii analistului, de a nu o introduce în teorie.
Melanie Klein abordeazǎ în acelaşi mod subiectivitatea mamei reale. Iatǎ ce
recomandǎ ea în aceastǎ privinţǎ, luând exemplul situaţiei în care ea a întâlnit-o pe mama lui
Richard:

„Mama lui îmi spusese cǎ el [Richard] devenea neliniştit ori de câte ori ea nu se
simţea bine. Trebuie sǎ evitǎm a utiliza informaţii de acest gen şi ale integra în
interpretǎri, cu excepţia cazului când au un raport direct cu materialul. Este mai bine sǎ
ne legǎm exclusiv de materialul furnizat de pacient, altfel riscǎm sǎ-i provocǎm acestuia
bǎnuiala cǎ analistul are o relaţie directǎ cu pǎrinţii sǎi”227.

226 M. Klein (1932), “Psychanalyse d’un enfant”, în La cure psychanalytique, ed. de B. Grunberger şi J. Chasseguet-Smirgel,
Tchou, Paris, 1992, p. 86-87.
227 Ibid., p. 88.
 99

Încǎ o datǎ, Klein nu neagǎ realitatea mamei (în realitate, analista chiar are o relaţie
directǎ cu mama), ci o pune în parantezǎ în raport cu şedinţa, cât şi în raport cu teoria.
Tot legat de cura lui Richard, ea face remarca urmǎtoare asupra contratransferului
pozitiv:

„Eram conştientǎ de contratransferul pozitiv care opera în mine; totuşi,

rǎmânând prudentǎ, am putut pǎstra principiul fundamental de a analiza atât transferul
pozitiv cât şi transferul negativ, dimpreunǎ cu angoasele profunde ale copilului. Aveam
convingerea fermǎ cǎ, în pofida dificultǎţii situaţiei, singura modalitate de a ajuta
copilul eficient era analiza angoasei provo-cate de teama de rǎzboi. Cred cǎ am reuşit sǎ
evit capcanele care pot apǎrea dintr-o prea mare milǎ faţǎ de suferinţa copilului şi dintr-
un contratransfer pozitiv”228.

Care sunt „capcanele” contratransferului pozitiv? Se pare cǎ acest cuvânt are acelaşi
sens cu avertismentul lui Freud: a-l iubi prea mult pe copil nu-l ajutǎ pe termen lung (prin
aceea cǎ împiedicǎ analiza). Aici, cum abordarea kleinianǎ pune accent pe analiza angoaselor,
contratransferul pozitiv ar presupune liniştirea pacien-tului, deci împiedicarea exprimǎrii
angoaselor legate atât de transferul pozitiv cât şi de transferul negativ al copilului.
În sfârşit, o a treia menţionare a contratransferului la Melanie Klein, fǎcutǎ în 1957, se
gǎseşte în Invidie şi recunoştinţǎ:
„Analiza proceselor de clivaj şi a urii sau invidiei care le stau la bazǎ […] supun
analiza şi pe analist la grea încercare. Tocmai de aceea, anumiţi analişti au tendinţa de a
accentua transferul pozitiv şi a evita transferul negativ. Ei încercǎ totodatǎ sǎ întǎreascǎ
sentimentele de iubire, asumându-şi rolul obiectului bun pe care pacientul nu a putut sǎ
şi-l contureze în trecut. […] experienţa mi-a arǎtat cǎ tehnicile vizând liniştirea
pacientului au rareori succes, iar rezultatele lor nu sunt deloc durabile. Nevoia de a se
simţi asigurat, nevoie ce provine din relaţia timpurie cu mama, are rǎdǎcini profunde în
fiecare din noi. […] Chiar cooperarea pacientului, care face posibilǎ analiza […], poate
sǎ fie, pânǎ la un punct, influenţatǎ de nevoia imperioasǎ de a-i da satisfacţie analistului
şi de a fi iubit de el. Analistul care este conştient de acest lucru va analiza rǎdǎcinile
infantile a unor asemenea dorinţe; altfel, prin identificare cu pacientul, contratransferul
va fi puternic influenţat de nevoia arhaicǎ de a fi liniştit şi va împovǎra astfel tehnica.

228 Ibid., p. 87.

 100

Din pricina acestei identi-ficǎri, analistul poate fi tentat sǎ ia locul mamei şi sǎ cedeze
nevoii imperioase de a uşura imediat angoasele copilului, adicǎ ale pacientului”229.

Dupǎ mine, iatǎ ce pune în evidenţǎ Melanie Klein în acest fragment. „Greaua
încercare” pentru analist înseamnǎ angoasa sa într-un contratransfer apǎrut ca reacţie la
transferul negativ al pacientului (urǎ şi invidie faţǎ de analist). Cu scopul de a evita acest
contratransfer, analistul poate încerca sǎ evite dezvoltarea transfe-rului negativ, „asumându-şi
rolul de obiect bun”. Este vorba de o apǎrare a analistului care conduce la „liniştirea”
pacientului, dar şi la propria sa liniştire, deoarece, ne spune Klein, „nevoia de a fi asigurat
[…] are rǎdǎcini profunde în fiecare din noi”. Ea ne spune prin aceasta cǎ este vorba atât de
un contratransfer ca rǎspuns la transfer, cât şi de o componentǎ a contratransferului ce ţine de
transferul analistului asupra pacientului (analistul încearcǎ sǎ-l facǎ pe pacient sǎ-l linişteascǎ
favorizându-i pacientului un transfer pozitiv). Nevoia pacientului de „a-i da satisfacţie
analistului şi a fi iubit de el” are şi ea o componentǎ legatǎ de transferul analistului (de propria
sa dorinţǎ cu privire la pacient), deoarece, dupǎ Klein, aceastǎ nevoie nu ţine de „cooperarea
pacientului care face posibilǎ analiza”. Sfârşitul pasajului aduce o remarcǎ esenţialǎ: prin
identificare cu pacientul (deci printr-un contratransfer ca rǎspuns la transfer), analistul poate fi
tentat sǎ ia locul mamei şi sǎ împiedice astfel, încǎ o datǎ, analiza angoaselor subiectului.
Afirmaţiile Melaniei Klein despre contratransfer, mai specifice decât cele ale lui
Freud, arată că „a-l iubi prea mult” pe pacient poate ţine, pe de o parte, de o apărare a
analistului faţă de un contratransfer angoasat sau negativ şi, pe de altă parte, de o coluziune
analist-mamă. Este vorba de o mamă care are „nevoia imperioasă de a potoli imediat
angoasele copilului său”: dacă ne gândim la teoria lui Klein, dar şi la ceea ce ştim despre
relaţia mamă-copil, este clar că este vorba de un răspuns matern automat faţă de angoasa
bebeluşului. Cum pacientul Melaniei Klein nu este niciodată, în realitate, un bebeluş, această
remarcă presupune şi o coluziune trecut-prezent în cadrul analizei.
Pericolele subliniate astfel în legătură cu contratransferul sunt considerate ca venind
din două direcţii: dinspre dorinţa analistului şi angoasa acestuia (mai puţin dinspre
narcisismul lui, ca la Freud), iar pe de altă parte, dinspre coluziunea analist-obiect aparţinând
trecutului.
Cât priveşte partea utilǎ a contratransferului, am vǎzut cǎ ea a determinat-o pe Klein sǎ
inventeze noţiunea de identificare proiec-tivǎ, care reprezintǎ un fel de „act ratat teoretic”, a
cǎrui semnificaţie conştientǎ era cea a unei fantasme, semnificaţia inconştientǎ fiind cea a

229 M. Klein (1957), Envie et gratitude, op. cit., p. 79-80.

 101

unui contratransfer „periculos”. Pericolul consta în posibilitatea teoreticǎ, de „alunecare” a

contratransferului spre sensul de transfer al analistului asupra pacientului sǎu, deci înafara
domeniului controlat de teoria psihanaliticǎ.
Atitudinea circumspectǎ a Melaniei Klein faţǎ de contratrans-fer, ca şi importanţa
redusǎ pe care ea a dat-o mediului (mamei reale) în etiologie, au fǎcut-o sǎ ocupe o poziţie
teoreticǎ opusǎ faţǎ de primul sǎu analist, Sandor Ferenczi. Totuşi, noţiunea ei enigmaticǎ de
identificare proiectivǎ a pǎstrat o continuitate secretǎ cu viziunea lui Ferenczi, continuitate
doveditǎ de evoluţia acestei noţiuni.

10.3 Evoluţia conceptului de contratransfer

Ferenczi a pus accent pe elementele de „malignitate”, de „presiune” şi de

„perversitate” din „tratamentul” la care îl supune pe copil anturajul acestuia, cu efecte
traumatice care tind sǎ fie retrǎite în timpul curei analitice. Realitatea exterioarǎ a trecutului
merge mânǎ în mânǎ cu realitatea prezentǎ a analistului aflat în rolul impus de pacient (şi
asumat în mod activ de analist), rol care repetǎ experienţa traumaticǎ înainte ca aceasta sǎ
poatǎ fi depǎşitǎ de subiect230. De aceastǎ datǎ, subiectul este protejat şi nu va primi un
rǎspuns similar cu cel din trecut. O asemenea ultimǎ reproducere realǎ a proceselor
traumatice, dimpreunǎ cu „lupta primitivǎ împotriva realitǎţii”, vor fi transformate, în urma
curei analitice, în amintiri231.
Ferenczi criticǎ opinia lui Freud cǎ narcisismul ar constitui o limitǎ pentru progresul
analizei. El vorbeşte de o tendinţǎ „pseudonarcisicǎ”, ce exprimǎ de fapt relaţia din trecut cu
pǎrinţii. Percepţia eronatǎ a analistului asupra narcisismului pacientului sǎu provine dintr-un
contratransfer narcisic al analistului însuşi, a cǎrui altǎ eroare constǎ în a nu fi suficient de
„uman” (noi am spune: suficient de real) cu pacientul.
La rândul sǎu, Freud criticǎ, într-o scrisoare din 1931 cǎtre Ferenczi, atitudinea
acestuia în curǎ, bazatǎ pe o psihologie a pǎrinţilor. Aşa cum aratǎ Ilse Barande,

230 S. Frenczi şi O. Rank (1924), “The development of psychoanalysis: a historical critical retrospect”, în Essential papers on
countertransference, ed. de B. Wolstein, New York University Press, New York şi Londra, 1988, p. 25-35.
231 Ilse Barande, Sandor Ferenczi, Payot şi Rivage, Paris, 1996.
 102

„Freud nu evocǎ motivul pentru care el însuşi s-a îndepǎr-tat de ipoteza

seducţiei”. Dupǎ Barande, „un asemenea parti-pris în favoarea copiilor şi condamnarea
implicitǎ a pǎrinţilor provin dintr-o ranǎ narcisicǎ”232.

Insist asupra opiniei exprimate în cartea de faţă cum că, dacă Freud a evitat să
introducă în teoria psihanalitică realitatea trecutului subiectului (adică realitatea psihică a
părinţilor), a avut pentru aceasta raţiuni legate esenţialmente de teoria sa asupra pulsiunilor
(în care obiectul este contingent) şi de teoria sa centrată pe tehnica analitică (al cărei ideal
de neutralitate îi cere să fie centrată mai mult pe cercetare decât pe vindecare, aceasta din
urmă decurgând în mod indirect, din libera alegere a pacientului în urma analizei
conflictelor sale).
Prin conceptele sale de supraeu şi narcisism, Freud face totuşi referire la
subiectivitatea (inconştientă) a obiectului extern (părinţii): supraeul provine din interiorizarea
propriului supraeu al părinţilor, iar narcisismul copilului provine dintr-o proiecţie a părinţilor
conţinând propriul lor narcisism. De ce Freud a „acceptat” să vorbească, legat de realitatea
psihică a subiectului, despre aceste două „oglinzi” ale subiectivităţii inconştiente a celuilalt
(părintele)? O ipoteză ar fi următoarea: cum metoda analitică presupune ca regulă
fundamentală asociaţia liberă din partea pacientului, atitudinea esenţială a analistului este de
aşteptat să se opună supraeului subiectului şi, în acelaşi timp, să se opună narcisismului
analistului (deoarece pacientul este obiectul său de studiu, iar după Freud, cu cât investeşti în
obiectul tău, cu atât mai puţin investeşti în propriul tău eu). În aceste condiţii teoretice, a vorbi
de acest tip de subiectivitate a obiectului nu aduce nici un pericol pentru teoria freudiană, în
măsura în care analistul este, prin înseşi fundamentele metodei sale, pus în gardă împotriva
unei coluziuni cu supraeul şi cu narcisismul părinţilor.
Sǎ revenim la contratransfer. Fairbairn (continuator al lui Ferenczi) a încercat sǎ dea
cont de experienţa analiticǎ a cazurilor numite astǎzi „stǎri limitǎ”, care se caracterizeazǎ,
printre altele, şi prin dependenţa de obiectul extern şi printr-un „raport subiect-obiect ce face
ca diferenţierea sǎ fie incertǎ sau modificatǎ prin fenomene de identificare proiectivǎ”233.
Descrierea sa asupra dificultǎţilor din analiza acestor pacienţi nu se bazeazǎ pe planul
interpretǎrii sau al funcţionǎrii mentale, ci pe însǎşi stabilirea relaţiei cu analistul, pe
atitudinea subiectului faţǎ de lumea exterioarǎ234. Accentul pe care îl pune Fairbairn pe

232 Ibid., p. 182.

233 B. Brusset, Psychanalyse du lien, op. cit., p. 103.
234 Idem.
 103

celǎlalt din analist, ca şi pe frustrarea acestuia în raport cu pacientul, exprimǎ desigur teoria
lui despre subiectul aflat în cǎutarea obiectului.
În 1949, Paula Heimann prezintǎ la Zürich o lucrare despre contratransfer, pe care ea
îl considerǎ „totalitatea sentimentelor pe care le încearcǎ analistul faţǎ de pacientul sǎu” (şi nu
numai ca transfer al analistului):

„Voi susţine ideea cǎ rǎspunsul emoţional al analistului la pacientul sǎu, în

interiorul situaţiei analitice, constituie unealta sa de lucru cea mai importantǎ.
Contratransferul analistului este un instrument de cercetare a inconştientului
pacientului”235.

În acea perioadǎ, Margaret Little lucra deja asupra aceluiaşi concept, aproape cu
aceleaşi concluzii. În 1950, ea va merge şi mai departe decât Heimann, cu „Contratransferul
şi cum reacţioneazǎ pacientul la acesta”, unde aratǎ cǎ ea vede în contratransfer mai mult
decât un simplu semnal. Pacienţii simt deseori, inconştient, contratransferul analistului, şi
pânǎ când existenţa lui nu este recu-noscutǎ de analist, pacientul nu va putea crede în
realitatea transfe-rului. În 1956, ea dezvoltǎ aceastǎ tezǎ în textul „R – rǎspunsul total al
analistului la nevoile pacientului sǎu”236, iar materialul sǎu clinic aratǎ un analist care îi
mǎrturiseşte pacientului sentimentele sale faţǎ de el, pentru ca acesta sǎ poatǎ „obţine
capacitatea de a dezvolta un simţ al realitǎţii”.
În 1966, în „Empatie şi contratransfer”, Annie Reich237 aminteşte despre câteva poziţii
teoretice asupra contratransferului. Freud subliniase în 1912 condiţiile prealabile pentru
înţelegerea analiticǎ: analistul trebuie sǎ asculte asociaţiile libere cu o aceeaşi „atenţie liber
flotantǎ”, sǎ „[ţină] toate influenţele conştiente departe de capacitatea [sa] de observaţie” şi să
se lase „total în voia memoriei inconştiente”238. El utilizeazǎ metafora „receptorului
telefonic”:

„Aşa cum receptorul transformǎ la loc în unde sonore oscilaţiile curentului

electric produse de undele sonore, la fel şi inconştientul medicului are funcţia de a
restabili acel inconştient care a determinat asociaţiile bolnavului, din derivatele
inconştien-tului comunicate lui”239.

235 P. Heimann (1949), “A propos du contre-transfert”, în Le contre-transfert, Navarin, Paris, 1987, p. 24.
236 M. Little (1956), “R – la réponse totale de l’analyste aux besoins de son patient”, în Le contre-transfert, op. cit., p. 48-76.
237 A. Reich (1966), “Empathie et contre-transfert”, în Le contre-transfert, op. cit., p. 99-110.
238 S. Freud (1912), „Sfaturi pentru medic, în ceea ce priveşte tratamentul psihanalitic”, în O 11, op. cit., p. 104.
239 Ibid., p. 107-108.
 104

H. Deutsch (1926) declara cǎ, analizând transferul pacientului, analistul se identificǎ

în acelaşi timp cu pacientul şi cu obiectele sale, dar cǎ aceste identificǎri (pe care Fliess le
numea în 1942 „tranzitorii”) trebuie abandonate rapid şi supuse unei evaluǎri intelectuale.
Kohut (1959, 1966) considerǎ empatia ca o formǎ de comunicare primitivǎ, provenitǎ dintr-o
senzaţie de fuziune a copilului mic cu mama sa, senzaţie la care oricine regreseazǎ dacǎ se
aflǎ într-o situaţie specificǎ. Schafer (1959) crede cǎ empatia se bazeazǎ pe faptul cǎ analistul
a trǎit, într-un moment sau altul, ceea ce trǎieşte pacientul.
(Trebuie remarcat cǎ, chiar dacǎ empatia este oferitǎ deseori ca exemplu de
identificare proiectivǎ „normalǎ”, între cele douǎ existǎ o diferenţǎ esenţialǎ: în vreme ce
empatia se referǎ la ceea ce trǎieşte pacientul, identificarea proiectivǎ se referǎ la ceea ce nu
trǎieşte pacientul – deoarece scopul acestui mecanism este tocmai evacuarea unei trǎiri lipsite
de reprezentare; astfel, dacǎ empatia funcţioneazǎ pe un principiu de similitudine a
conţinuturilor şi a nivelurilor la care se manifestǎ acestea, identificarea proiectivǎ
funcţioneazǎ pe principiul vaselor comunicante).
Începând cu 1939, Reik subliniazǎ cǎ posibilitatea analistului de a „deveni” pacientul
sǎu nu se bazeazǎ doar pe comunicǎri verbale, ci şi pe mişcǎri expresive, alterǎri ale vocii
sale, schimbǎri de ton, deci pe expresii nonverbale. Fenichel aratǎ că observarea mişcǎrilor
expresive ale pacientului îl ajutǎ pe analist sǎ aibǎ aceleaşi emoţii (sau, sǎ remarcǎm, în cazul
identificǎrii proiective, sǎ aibǎ emoţii pe care le-ar avea pacientul dacǎ le-ar putea tolera).
Isakower subliniazǎ cǎ, pentru analistul „profund imersat în procesul analitic”, cuvintele
pacientului conduc deseori la imagini vizuale. El îl citeazǎ pe Freud care, în Interpretarea
viselor, aratǎ cum gândurile ce apar într-o stare apropiatǎ de inconştient, aşa ca starea de
adormire, tind sǎ se prefacǎ în imagini vizuale, ca în vis. Imaginile despre care vorbeşte
Isakower ar fi produse de un sector al inconştientului analistului ce corespunde cu conflictele
specifice ale pacientului240.
Annie Reich îşi va rezuma astfel gândirea: existǎ o diferenţǎ între folosirea empaticǎ a
propriului sǎu inconştient şi un acting-out în contratransfer; prima reprezintǎ o activitate a
eului – şi presupune o „identificare cu o investire minimalǎ de energie” din partea analistului -
, pe când al doilea se bazeazǎ pe presiunea impulsurilor se-ului.
Aşa cum arată Nancy Katan-Beaufils, comună pentru toţi aceşti autori este problema
actului şi a coordonatelor după care îl apreciem. Toţi găsesc un criteriu de adevăr în act şi în
efectele subiective suscitate de pacient. Opiniile sunt divergente cu privire la maniera de a

240 A. Reich, op. cit.

 105

trata aceste efecte: fie a le da o valoare de adevăr imediat şi ale restitui sub forma unei
mărturisiri (M. Little; O. Kernberg, în ilustrarea clinică relatată în capitolul anterior), fie a se
detaşa şi ale interpreta (H. Rosenfeld, W. Bion, care descrie analistul ca fiind dator să se
străduiască să nu aibă amintiri sau dorinţe). Am vǎzut cǎ identificarea proiectivǎ poate da
ocazia unui alt tip de travaliu sau, cum ne spune R. Roussillon, anumite experienţe
tranziţionale pot fi „trǎite sau recalificate, dând astfel corp sau realitate unor experienţe de
întâlnire cu reprezentarea-lucru a reprezentǎrii”241; în aceste momente, travaliul analistului se
exercitǎ pe fondul unei poziţii de pasivitate, de supunere, de mobilizare a propriei feminitǎţi
primare şi a componentei masochiste care o însoţeşte, poziţie numitǎ de autor, dupǎ M.
Milner, „medium maleabil”242.
Heinrich Racker243 a oferit repere preţioase pentru munca de elaborare a
contratransferului. El subliniază importanţa fantasmelor pacientului asupra contratransferului
analistului, analiza acestora constituind o parte importantă a analizei transferului.
Obiectivitatea analistului se bazează pe un fel de „diviziune internă” care îi permite să
analizeze atât propria sa subiectivitate din contratransfer, cât şi subiectivitatea pacientului;
aceasta ne poate duce cu gândul la rolul „terţului simbolic” pe care îl are analistul, după
Lacan.
Racker scoate în evidenţă un aspect interesant, anume prezenţa, la analist, a „unei
predispoziţii ce corespunde cu funcţia sa de a fi analist”244; această tendinţă face diferenţa
între relaţia analitică şi o relaţie interpersonală, ea constând în intenţia analistului de
identificare cu pacientul său (identificare concordantă, bază a înţelegerii). Această idee a lui
Racker – ce trimite şi ea la viziunea lui Lacan asupra funcţiei analistului, reluată de Haydée
Faimberg în conceptul ei de „poziţie contratransferenţială” conţinând o parte din transfer încă
neanalizată245 – ridică problema, după noi, a investiţiei analistului asupra pacientului său ca
obiect de cercetare analitică, aşadar ridică o problemă de ordin economic.
Identificarea concordantă şi identificarea complementară (cu obiectele interne
ale pacientului – termen introdus de Helene Deutsch) sunt invers proporţionale, cu alte
cuvinte, atunci când una se intensifică, cealaltă scade. Putem deduce de aici: cu cât creşte
identificarea complementară, cu atât scade înţelegerea; sau, cu cât se pune analistul în locul
obiectului pacientului, cu atât el îl înţelege mai puţin pe pacient. Această comparaţie, între

241 R. Roussillon, op. cit., p. 246.

242 Idem.
243 H. Racker, “The meaning and uses of countertransference”, în Essential papers on countertransference, op. cit., p. 158-

199.
244 Ibid., p. 164.
245 Haydée Faimberg, “The countertransference position and the countertransference”, în Int. J. Psycho-Anal. 73/1992, p.

541-547.
 106

cele două tipuri de identificări ale analistului, nu seamănă oare cu fraza lui Freud din
scrisoarea către Binswanger, „ A oferi cuiva prea puţin pentru că îl iubeşti prea mult,
înseamnă o nedreptate făcută pacientului”? În perspectiva lui Freud, „a iubi prea mult”
înseamnă a se plasa în poziţia de obiect real al pacientului (aflat într-o relaţie interperso-nală)
şi a adopta o poziţie narcisică (conform căreia analistul este iubit pentru ceea ce este el, iar nu
din raţiuni transferenţiale, care fac din obiectul iubirii un obiect contingent). Probabil că, dacă
Freud sfătuieşte psihanaliştii să nu interpreteze transferul decât atunci când acesta devine o
rezistenţă246, el o face tot din această perspectivă economică, a investiţiei analistului asupra
psihismului pacientului, împotriva alunecării spre psihismul analistului. Interpretarea
sistematică a transferului în cursul analizei (în maniera kleiniană) ar fi considerată de Freud,
ne putem imagina, ca o cerere de iubire din partea analistului, printr-o autoinvestire narcisică
a propriei sale persoane. De asemenea, a accentua în mod sistematic partea de hic et nunc a
şedinţei psihanalitice şi a nu o lega cu trecutul pacientului, ar fi interpretat de Freud ca o
tendinţă globală de a atrage investiţia travaliului analitic spre persoana analistului.
Să revenim la Racker. Identificarea concordantă a analistului (înţelegerea sau empatia)
este un fel de reproducere sau re-experienţă a propriilor procese infantile ale analistului, dar
ca răspuns la stimuli ce vin din partea pacientului. Putem spune că pacientul exercită o
influenţă specifică asupra psihismului analistului (chiar dacă răspunsul acestuia are drept
sursă propriul inconştient) şi că această specificitate ţine de ceea ce autorul numeşte
„predispoziţia spre identificarea cu pacientul” şi „funcţia analitică”.
În acelaşi sens, el distinge două tipuri de contratransfer:

„Pe de o parte, avem analistul ca subiect şi pacientul ca obiect de cunoaştere,

ceea ce anulează „relaţia de obiect” propriu-zisă; în locul ei, apare o aproximativă
uniune sau identitate între părţile (experienţele, pulsiunile sau apărările) subiectului şi
obiectului. Ansamblul proceselor ce corespund acestei uniuni ar putea fi numit
„contratransfer concordant”. Pe de altă parte, avem o relaţie de obiect oarecare [pentru
analist], un transfer „real” în care analistul „repetă” experienţe anterioare, pacientul
reprezentând obiecte interne ale analistului. Ansamblul acestor experienţe, care există şi
ele în mod permanent şi continuu, ar putea fi numit „contratransfer complementar”247.

246 “Atâta timp cât comunicările şi asociaţiile pacientului decurg fără blocaje, trebuie să lăsăm, neatinsă tema transferului”.
S. Freud (1913), “Începutul tratamentului psihanalitic”, în O 11, op. cit., p. 131.
247 H. Racker, op. cit., p. 166, sublinierea mea.
 107

Este important să remarcăm că, pentru Racker, dimensiunea din contratransfer care
poate fi un obstacol în analiză (contratransfer complementar sau transfer al analistului asupra
pacientului său) vine din măsura în care analistul funcţionează într-o relaţie de obiect. Altfel
spus, analistul este împiedicat să fie analist de către aspectul de reciprocitate prezent în toate
relaţiile interpersonale sau, cum i se spune astăzi, prin tentaţia de simetrie în raportul său cu
pacientul (în vreme ce funcţia analitică se bazează pe disimetria poziţiilor analistului şi
pacientului).
O altă diferenţă între poziţia analistului şi cea a pacientului său constă în faptul că
analistul nu-i comunică verbal gândurile sale „spontane”. El îi transmite totuşi informaţii
despre sine însuşi, la un nivel nonverbal. Racker relatează exemplul unei paciente care, în
timpul şedinţei, îşi critică mama pentru obiceiul ei de a nu asculta. Atunci, analistul o
întreabă: „De ce credeţi că eu nu vă ascult?”, cu intenţia de a oferi o interpretare de transfer.
Pacienta răspunse că este sigură că analistul o ascultă. Racker arată că răspunsul pacientei nu
se adresează interpretării, ci sugestiei subînţelese („Eu, spre deose-bire de mama
dumneavoastră, vă ascult”), dovadă că inconştientul pacientei percepuse dorinţa inconştientă a
analistului. Prin aceasta, pacienta „întâlneşte încă o dată un obiect care [...] caută să-şi
satisfacă propriile lui dorinţe”, în loc să o înţeleagă pe ea248.
În ce priveşte întrebarea dacă analistul trebuie sau nu să-i comunice pacientului
aspecte din contratransferul său, Racker afirmă că, spre deosebire de Alice Balint sau de
Winnicott, el găseşte că modul cel mai bun de a îndeplini scopul acestor comunicări – a-i
arăta pacientului „realitatea contratransferului obiectelor sale interne şi externe” – este analiza
fantasmelor pacientului asupra contratrans-ferului analistului. Aceasta este şi alegerea lui
Bion, care nu susţine că analistul nu are memorie şi dorinţă, ci că el trebuie „să renunţe [ca
scop ideal] la memorie şi la dorinţă” în timpul şedinţei psihanalitice; adică trebuie să renunţe
la „zelul” terapeutic (înţelegere, interpretare şi efectul lor imediat) şi să se arate deschis la
identificarea proiectivă a pacientului.
Aceasta este şi alegerea lui Money-Kyrle, care descrie în felul următor munca sa în
„situaţiile ce ne afectează pe amândoi” (analist şi pacient): el analizează şi îşi interpretează în
minte propriile afecte (propria contribuţie), apoi analizează şi interpretează pentru pacient
contribuţia psihică a acestuia; este vorba, ne spune autorul, de a face o „discriminare” între
„două lucruri ce pot fi resimţite ca similare” (adică, contratransferul ca transfer al analistului
şi contratransferul ca transfer al pacientului), pentru a „restabili astfel situaţia analitică
normală”; el remarcă faptul că metoda lui M. Little de a-i comunica verbal pacientului

248 Ibid., p. 181-182.

 108

contratransferul poate produce, pe de o parte, o coluziune cu proiecţiile pacientului şi, pe de

altă parte, îi poate arăta pacientului o altă „realitate” decât cea pe care crede analistul că o
arată249. Money-Kyrle dă exemplul unui pacient care a reacţionat la lipsa de înţelegere a
analistului ca şi cum el, pacientul, era cel ce avea puterea înţelegerii (intelectul agresiv al
tatălui său), cu care îşi ataca propriul său sine neputincios, plasat în analist. O mărturisire a
analistului despre lipsa sa de înţelegere putea fi luată de pacient drept o confirmare a propriei
lui neputinţe, proiectate. Înainte de a inter-preta contribuţia pacientului la această situaţie,
analistul a decis să facă diferenţa, în minte, dintre propriul său sentiment de neputinţă şi
dispreţul pacientului faţă de sinele lui perceput ca existând în analist.
Oricare ar fi teoriile autorilor asupra naturii contratransferului şi asupra utilităţii sale,
se pare că toţi acceptă existenţa unui moment caracterizat prin:

„[...] o intensificare a investirii contratransferenţiale, fără de care analistul nu

poate fi suficient de aproape de nevoile psihice ale eului pacientului său. Această
suprainvestire contratransferenţială este deseori indusă de analizand, care bântuie mai
mult sau mai puţin prin ungherele psihice ale analistului său”250.

Harold Searles este un autor care a descris pe larg problemele contratransferenţiale şi

de tehnică în cazul stărilor limită (la pacienţii borderline sau psihotici). El arată că, deseori,
interpretările analis-tului contează pentru aceşti pacienţi mai puţin decât participarea lui
nonverbală, din cauza a doi factori: o funcţionare a pacientului ce corespunde cu o etapă care
precede achiziţia limbajului, pe de o parte, şi participarea nonverbală a membrilor familiei
faţă de pacient, în cursul copilăriei, pe de altă parte. Faptul că diferenţierea eului pacientului
este incompletă „diminuează posibilităţile sale de a utiliza interpretările verbale”, deoarece „el
nu funcţionează ca o persoană care ştie că analistul său şi ea însăşi au fiecare individua-litatea
sa şi realitatea sa subiectivă proprie”251. Cum subiectul manifestă „o lipsă a sensului realităţii
exterioare, dar şi interioare”, „analistul se vede determinat să îi impună pacientului propria sa
realitate, în loc să lupte cu el pentru a-l ajuta să dobândească un sens al realităţii care să fie
valabil pentru el şi numai pentru el”252; autorul o citează pe H. Deutsch, care arată cum
pacientul, dacă îşi „adaptează” sensul realităţii la cel al analistului, nu face decât să repete
adaptarea „as if” pe care a realizat-o după modelul figurilor parentale. (Din acest punct de
vedere, am putea considera că, arătându-i în mod explicit pacientului contratransferul său,

249 R. Money-Kyrle (1956), “Normal countertransference and some of its deviations”, în op. cit.
250 R. Roussillon, op. cit., p. 247.
251 H. Searles (1958), “Techniques thérapeutiques”, în Mon expérience des états limites, Gallimard, Paris, 1996, p. 15-34.
252 Ibid., p. 18, sublinierea mea.
 109

analistul îşi impune propria realitate psihică sub forma unei „realităţi exterioare” care nu este
achiziţia pacientului). Această situaţie repetă şi situaţia din copilărie când sugarul reprezintă
un instrument prin care mama îşi satisface nevoile inconştiente. Searles descrie maniera în
care se folosesc aceşti pacienţi de visele sau asociaţiile lor pentru a-l face pe analist sǎ simtǎ
aspectele disociate din propriul lor eu, ca şi maniera în care ei nu-l pot lǎsa sǎ le defineascǎ
realitatea pânǎ nu-şi defineşte el însuşi propria lui realitate:

„Odatǎ ce a devenit capabil sǎ resimtǎ impactul acestei realitǎţi transferenţiale a

pacientului şi s-a obişnuit suficient cu ea ca sǎ o poatǎ suporta, analistul nu mai este
copleşit de panicǎ şi nu mai are nevoie sǎ evite rolul transferenţial impus, încercând sǎ
interpreteze prematur conţinuturile eului pe care pacientul le proiecteazǎ asupra lui”253.

Interpretarea ce vine în urma unor asemenea momente trebuie sǎ pǎstreze registrul

afectiv care caracterizeazǎ modul de exprimare al pacientului. Motivul constǎ în faptul cǎ, în
starea respectivǎ, pacientul este atât de „autist” încât el nu poate „acorda atenţie unei
interpretǎri scurte decât dacǎ simte cǎ ea vine de la un geamǎn de-al sǎu”.
Dupǎ Searles, travaliul analistului asupra propriei sale funcţio-nǎri psihice, chiar dacǎ
este realizat în tǎcere, este perceput (inconştient sau preconştient) de către pacient: la un nivel
nonverbal, analistul îi transmite modificǎrile afective ce au loc în el însuşi, cu privire la
pacient. Existǎ momente în care analistul „joacǎ un rol transferenţial straniu, ce-i contrazice
simţul realitǎţii şi sentimentul propriei identitǎţi”254. (Bion subliniazǎ „straniul sentiment de
realitate” al analistului în urma identificǎrii proiective a pacientului; M. de M’Uzan pune
accentul pe „ameninţarea privind sentimentul de identitate al analistului”). Aceastǎ
ameninţare resimţitǎ de analist cu privire la sentimentul propriei identitǎţi corespunde, la
pacient, cu o dificultate în a face diferenţa între analistul reprezentând mama sa şi mama
realǎ din trecut. Searles chiar vorbeşte de o „psihozǎ limitǎ contratransferenţialǎ” la analist,
care ar face parte din travaliul sǎu asupra psihozei limitǎ transferenţiale a pacientului. El îl
criticǎ pe O. Kernberg (care recomandǎ, în timpul episoadelor psihotice ale pacienţilor limitǎ,
„o abordare terapeuticǎ scurtǎ şi bine structuratǎ”), pentru cǎ nu spune nimic despre suspansul
ce caracterizeazǎ contratransferul cu pacienţii limitǎ. El leagǎ acest suspans de ambi-guitatea
privitoare la ceea ce eu aş numi „identitatea proprietarului dorinţei”. Iatǎ ce descrie Searles
despre munca sa cu un pacient („Cooper”) având o funcţionare a eului „cu dominantǎ
narcisicǎ”:

253 Ibid., p. 23.

254 H. Searles (1979), “Le contre-transfert: un instrument pour comprendre et aider le patient”, în op. cit., p. 131-166.
 110

„În legǎturǎ cu incertitudinea şi suspansul […], îmi vine în minte cǎ, drept
reacţie la proiecţia asupra eului meu a insensibilitǎţii lui sadice […], am impresia
neplǎcutǎ cǎ eu sunt sadic, insensibil, antipatic şi prea puţin demn de admiraţie”255.

Discutând despre etiologia acestor stǎri limitǎ, autorul gǎseşte cǎ, „cu cât este mai
bolnav pacientul, cu atât reacţiile transferenţiale ale pǎrintelui au fost mai puternice şi au avut
loc într-un stadiu mai precoce”256. Aceşti pǎrinţi, care şi-au utilizat copilul mai ales ca pe un
obiect transferenţial şi de satisfacere pentru doriţele lor, sunt descrişi ca fiind narcisici.
O viziune radicală asupra contratransferului este cea a lui Jacques Lacan, care îi oferă
o conotaţie negativă, punând un accent pozitiv numai pe ceea ce Racker numea „predispoziţia
la funcţia analitică”. După Lacan, analistul nu operează prin efectul inconşti-entului său, ci
din poziţia sa în analiză, poziţie ce nu este cea a subiectivităţii (chiar suscitată de transfer), ci
cea a obiectivităţii funcţiei sale (de subiect ce se presupune că ştie). Teoria lui Lacan vizează
o critică generalizată a relaţiei analitice concepută ca situaţie interumană implicând persoane
şi comportamentele lor reciproce. Analistul nu este iubit pentru el însuşi, ci pentru că este un
Altul (destinatar căruia îi vorbeşte subiectul). Interpretând, analistul operează din poziţia
Celuilalt care nu este nici analistul, nici pacientul, ci un terţ simbolic. Astfel, dispozitivul
analitic se oferă ca un artefact şi nu ca întâlnirea dintre două inconştiente, iar acest artefact
presupune punerea în paranteză a analistului ca subiect. Analistul nu operează ca efect al
inconştientului său, ci ca efect al analizei. Nu este greu să detectăm, în aceste afirmaţii,
viziunea lui Freud asupra curei psihanalitice. În ultimă instanţă, remarcă Colette Garrigues
urmându-l pe Lacan, dacă transferul inconştientului pacientului se poate manifesta asupra
analistului, de ce să numim aceasta contratransfer? Este vorba de un singur concept,
transferul, care-şi poate găsi locul şi în persoana analistului; a izola termenul de contratransfer
revine la a plasa procesul analitic într-o confuzie a intersubiectivităţii257.
Dacǎ Lacan, în teoria sa, pune în paranteză analistul ca subiect, Searles şi alţi autori
care lucreazǎ cu noţiunea de identificare proiectivǎ pun în paranteză, dimpotrivǎ, poziţia
analiticǎ obiectivǎ a analistului în timpul momentelor de „suspans’ contratransferenţial.
Searles considerǎ cǎ „sentimentul de identitate al analistului” nu trebuie sǎ fie în serviciul
refulǎrii sentimentelor contratransferenţiale, ci dimpotrivǎ, el trebuie sǎ favorizeze
conştientizarea afectelor şi fantasmelor, „pacientul având nevoie ca analistul sǎu sǎ aibǎ

255 Ibid., p. 160.

256 Ibid., p. 152.
257 C. Garrigues, “Le “piège” du contre-transfert”, în Le contre-transfert, op. cit., p. 2-16, p. 8.
 111

experienţa acestora, înainte ca el însuşi […] sǎ le poatǎ integra în funcţionarea eului sǎu”. O
asemenea perspectivǎ a condus în cele din urmǎ la urmǎtoarea definiţie a contratransferului:
contratransferul comportǎ atât transferul analistului asupra pacientului sǎu, cât şi
sentimentele proiectate în el de către pacient, prin mecanismul de identificare proiectivǎ”
(Anne Alvarez)

10.4 Acţiunea specifică a pacientului asupra analistului

Să schiţǎm o discuţie mai generalǎ asupra mecanismului de identificare proiectivǎ.

Subiectul face în aşa fel încât obiectul sǎ simtǎ în locul sǎu ceea ce nu poate fi acceptat,
reprezentat, legat în sine însuşi. Aceastǎ idee ridicǎ douǎ probleme.
Prima priveşte expresia „afect inconştient”, care pare mai greu de explicat decât
conceptele înrudite, de „fantasmǎ inconştientǎ” sau „reprezentare inconştientǎ”. Dacǎ ultimele
pot fi gândite plecând de la discursul subiectului şi rǎmânând liniştit „pe cealaltǎ scenǎ”,
travaliul asupra afectului inconştient al pacientului cere o identificare cu el-aflat-în-cutare-
context (dacǎ ar fi fost în locul lui, analistul ar fi simţit cutare lucru) sau, formulare extremǎ, o
identificare proiectivǎ (analistul este temporar în locul lui sau mai degrabǎ se lasǎ în mod
pasiv plasat în locul pacientului) ce opereazǎ fuzionarea celor douǎ scene. Totul se petrece ca
şi cum afectul ar aparţine scenei subiectului, iar nu subiectului însuşi. Afectul inconştient ar fi
astfel lipsa unui afect particular care „ar trebui” sǎ fie trǎit pe o scenǎ anumitǎ.
(Aceasta îmi aminteşte de un pacient care îmi spunea, în legǎturǎ cu mine şi cu un alt
analist pe care îl frecventase: „Sunteţi cobaii mei”. Cobai înseamnǎ „experiment” dar şi
„experienţǎ”, cuvânt mai general, care nu ne spune nimic despre identitatea celui care o
trǎieşte. În cazul identificǎrii proiective, ar fi vorba de o experienţǎ trǎitǎ prin procurǎ).
Cea de a doua problemǎ priveşte acţiunea pe care o iniţiazǎ pacientul în mod
inconştient, în scopul de a scǎpa de un anumit afect (nu existǎ nici o îndoialǎ asupra acestui
scop) şi de a-l regǎsi în analist (am o oarecare îndoialǎ asupra acestui scop). Dacǎ subiectul
procedeazǎ astfel, este pentru cǎ deţine un procedeu prin care el activeazǎ obiectul în acel
punct precis pe care îl evitǎ. Dacǎ existǎ precizie, atunci existǎ şi o acţiune specificǎ, termen
folosit de Freud în Proiect…, unde el vorbeşte despre incapacitatea noului nǎscut de a provoca
acţiunea specificǎ de care are nevoie pentru descǎrcarea excitaţiei interne, şi care nu poate fi
realizatǎ decât cu ajutorul unei persoane exterioare:
 112

„[Pentru a scǎdea tensiunea internǎ] prima cale de urmat este cea care conduce
la o modificare internǎ (manifestǎri emotive, ţipǎt, inervaţie muscularǎ). Dar, cum am
mai spus, nici o descăr-care de acest gen nu scade tensiunea, deoarece apar noi excitaţii
endogene şi tensiunea […] reapare. Excitaţia nu poate fi supri-matǎ decât printr-o
inervaţie capabilǎ sǎ opreascǎ momentan eliberarea de cantitǎţi [neuronice] în interiorul
corpului. Acest tip de inervaţie cere sǎ se producǎ în exterior o anumitǎ modificare (de
exemplu, aport de hranǎ, proximitatea obiectului sexual), modificare care, în calitate de
„acţiune specificǎ”, nu se poate efectua decât prin mijloace determinate. În stadiile sale
precoce, organismul uman este incapabil sǎ provoace aceastǎ acţiune specificǎ, care nu
poate fi realizatǎ decât cu un ajutor exterior şi în momentul în care atenţia unei persoane
apropiate se îndreaptǎ asupra copilului. Acesta din urmǎ o alerteazǎ, datoritǎ descǎrcǎrii
ce se produce pe calea modificǎrilor interne (prin ţipǎtul copilului, de pildǎ). Calea de
descǎrcare capǎtǎ astfel o funcţie secundarǎ de o extremǎ importanţǎ: cea a înţelegerii
mutuale. Neputinţa originarǎ a fiinţei umane devine astfel prima sursǎ a tuturor
motivelor morale”258.

În acest fragment, Freud indicǎ importanţa relaţiei obiectale (relaţia cu celǎlalt, cu

obiectul extern) în trecerea de la principiul plǎcerii la principiul realitǎţii şi în însăşi
constituirea psihismului. Ceea ce el numeşte Verstandigung (comunicare) va fi numit
„anturaj” de Ferenczi şi „mediu” de Winnicott. Freud mai spune cǎ „alertarea” adultului de
cǎtre copil constituie o a doua cale de descǎrcare a tensiunii, în urma eşecului primei cǎi
(modificare exclusiv internǎ). Ţipǎtul copilului (însoţit de „manifestǎri emotive” şi „inervaţii
musculare”) produce la adult o suprainvestire a stǎrii copilului („atenţia unei persoane
apropiate se îndreaptǎ asupra copilului”). Investirea copilului asupra adultului („investire
corespunzǎtoare perceperii unui obiect”) are loc doar în urma „faptului satisfacerii” prin
acţiunea specificǎ şi datoritǎ neputinţei copilului. Prin aceastǎ idee, Freud se aflǎ în viziunea
sa asupra pulsiunii, conform cǎreia, la origine, obiectul este investit datoritǎ eficacitǎţii sale
utilitare (copilul nu are intenţia de a-l apela pe adult, dar primul scop al ţipǎtului sǎu este de a
suprima tensiunea internǎ). Altfel spus, adultul trebuie sǎ „câştige” iubirea copilului
dovedindu-şi utilitatea. (În vreme ce, din punctul de vedere al lui Fairbairn, primul ţipǎt al
sugarului ar constitui deja un apel adresat obiectului extern).

258S. Freud (1895), « Esquisse d’une psychologie scientifique », în La naissance de la psychanalyse, op. cit., p. 307-396, p.
336.
 113

Pacientul care utilizeazǎ identificarea proiectivǎ se aflǎ într-o situaţie asemǎnǎtoare

(imposibilitate de descǎrcare a tensiunii prin modificǎri interne), dar el este capabil, de aceastǎ
datǎ, de un fel de acţiune specificǎ: cea care creeazǎ condiţiile producerii afectului la analist.
De unde vine aceastǎ „competenţǎ” a subiectului cu privire la celǎlalt? Este oare vorba
de capacitatea precoce a sugarului de a manipula realitatea externǎ – adicǎ realitatea internǎ a
celuilalt, subiectivitatea mamei -, conform principiului realitǎţii funcţionând concomitent cu
principiul plǎcerii, aşa cum afirmǎ Bion? Din perspectiva acestuia, remarcǎ Hinshelwood,
exemplul prezentat de Freud pare sǎ descrie:

„[…] o metodǎ primitivǎ [folositǎ de bebeluş] pentru a genera un sens, sau cel
puţin pentru a cere ajutor unui psihism matern în încercarea de a genera un sens. Ea
implicǎ un potenţial de a gândi şi de a genera aceastǎ capacitate. O psihanalizǎ implicǎ
restaurarea acestei capacitǎţi de a comunica şi ridicarea ei la nivelul simbolic”259.

Când bebeluşul plânge, mama se confruntǎ cu un sentiment de panicǎ şi „nu exagerǎm

dacǎ spunem cǎ mama simte deseori cǎ este vorba de un sentiment de panicǎ la bebeluşul
ei”260. Autorul se întreabǎ cum pot fi mamele într-un asemenea acord cu bebeluşul lor şi
avanseazǎ ipoteza cǎ rǎspunsul faţǎ de plânsetul sugarului are o componentǎ înnǎscutǎ261.
Brenman Pick aratǎ, în descrierile sale, modul în care unii pacienţi sunt sensibili nu la
cuvintele analistului şi la sensul lor conştient, ci la dispoziţia analistului şi la felul în care
funcţioneazǎ psihismul lui. Acuitatea acestor pacienţi în percepţia lor asupra psihismului
analistului l-a fǎcut sǎ conchidǎ astfel asupra situaţiei psihanalitice: dacǎ existǎ un potenţial
înnǎscut pentru ca gura sugarului sǎ caute un sân, este posibil sǎ existe şi un echivalent
psihologic – o stare mentalǎ în cǎutarea unei alte stǎri mentale262. Acest punct de vedere l-a
condus pe T. Ogden sǎ-l parafrazeze astfel pe Winnicott: „analizandul nu existǎ înafara
relaţiei cu analistul, iar analistul nu existǎ înafara relaţiei cu analizandul”263. Ei formeazǎ o
unitate (a two-persons unit).
„Competenţa” pacientului în percepţia şi în acţiunea asupra psihismului analistului
este descrisǎ în termeni de identificare proiectivǎ (procesul intrapsihic din pacient provoacǎ

259 R. D. Hinshelwood, Le génie clinique de Mélanie Klein, op. cit., p. 206.

260 Ibid., p. 205.
261 Boris Cyrulnik ne previne împotriva « adultomorfismului » care ne împiedică să înţelegem lumea bebeluşilor, o lume fără

cuvinte. De exemplu, afirmaţia că un nou-născut este « anxios » constituie mai degrabă un indiciu pe care noi credem că-l
citim pe corpul său şi pe care îl raportăm la propria noastră experienţă despre anxietate şi despre modul cum dispune ea de
corpul nostru. Cât despre anxietatea resimţită de mamă ca reacţie la plânsetul sugarului, autorul arată că înregistrarea ţipetelor
bebeluşilor (bogate în frecvenţe înalte) provoacă « somatizări anxioase » nu numai la orice adult, ci şi la animale. Cf. B.
Cyrulnik, La naissance du sens, Hachette Livre, 1995, p. 61-63.
262 I. Brenman Pick (1985), “Working through in the countertransference”, în Int. J. Psycho-Anal., 66, 157-166, p. 157.
263 T. Ogden, “The analytic third: working with the intersubjective clinical facts”, în Int. J. Psycho-Anal., 75, 1994, p. 4.
 114

activarea unei modificǎri specifice în psihismul analistului), dar şi în termeni de enactement

(care presupune mai mult registrul comportamental decât cel afectiv). Ştergerea distincţiei
dintre nivelul stǎrilor emoţionale şi nivelul comportamentului se bazeazǎ, la aceşti autori (G.
Gabbard, 1995; I. Z. Hoffman, 1983; M. Feldman, 1993 etc.), pe mijloacele cu care opereazǎ
identificarea proiectivǎ: modificarea vocii, tǎcerile, maniera de exprimare verbalǎ, stilul
narativ şi tipurile de cuvinte utilizate, ritmul prozodic etc. – aspecte ale discursului subtile,
implicite, instrumentale, pragmatice264, la care se adaugǎ (în poziţia faţǎ în faţǎ) expresia
facialǎ şi mişcǎrile corporale.
Trebuie remarcat cǎ aceste cercetǎri, de altfel extrem de interesante, asupra acţiunii pe
care o reprezintǎ vorbirea, aduc cu ele o anumitǎ ştergere a distincţiei subiect-obiect (şi
pacient-analist), ştergere exprimatǎ atât prin afirmaţiile lor teoretice cât şi prin termenii
utilizaţi: intersubiectivitate, interacţiune, interpersonal, ba chiar prin termenul de „analizand”.
Am spune cǎ aceastǎ indistincţie subiect-obiect, aceastǎ simetrie de la nivelul teoriei
psihanalitice (nu cred cǎ ea apare şi în practicǎ) este sesizabilǎ mai degrabǎ la nivelul
„pragmatic” al textelor decât la nivelul „semantic”. Aşa cum aratǎ E. Schwaber, conceptul de
interacţiune ridicǎ o problemǎ epistemolo-gicǎ esenţialǎ: cum natura psihanalizei este de a se
centra pe funcţionarea intrapsihicǎ, utilizarea acestei noţiuni trebuie sǎ fie însoţitǎ de
întrebarea „interacţiune – din punctul cui de vedere?”265.
Consider cǎ, dacǎ teoria vrea sǎ-şi pǎstreze specificitatea psihanaliticǎ, descoperirile
asupra registrului actului şi a identificǎrii proiective ca mod de comunicare trebuie
reformulate în termenii funcţionǎrii intrapsihice a subiectului. Acest lucru are loc în clinicǎ,
aşa cum a arǎtat Racker, printr-un clivaj al analistului („diviziune internǎ”) care îi permite
acestuia sǎ fie atât pe „scena” pacientului cât şi pe „cealaltǎ scenǎ”266. Sǎ observǎm cǎ un
asemenea clivaj din partea analistului este deseori descris ca având loc în spaţiul psihic,
similar cu cel descris de Freud în 1938:

264 Citând autori ca Austin, Levinson, Schiffrin şi alţii, Maria Ponsi ne aminteşte că « pragmatica » discursului s-a dezvoltat
ca reacţie la o teorie semantică, care nu era capabilă să lege sensul semantic (ceea ce se spune literalmente) de intenţia (şi
acţiunea) comunicării. Pragmatica studiază limbajul aflat în contextul utilizării sale. Cf. Maria Ponsi, “Interaction and
transference”, în Int. J. Psycho-Anal., 78, 1997, p. 243-263.
265 E. A. Schwaber, “Toward a definition of the term and concept of interaction”, în Int. J. Psycho-Anal., 77, 1995, p. 557-

564.
266 H. Rosenfeld dă exemplul unei paciente care manifesta ea însăşi nevoia ca analistul să opereze un asemenea clivaj.

Această pacientă ţinea să împărtăşească cu el o anumită stare de confuzie, dar, în acelaşi timp, ea era « disperată de a nu
putea ieşi din încâlceala în care se afla dimpreună cu analistul », dintr-o coluziune care-i mărea propria confuzie iniţială.
Altfel spus, « el trebuia să aibă acces la periculoasa [ei] problemă internă dar, în acelaşi timp […], trebuia să existe în el o
parte a personalităţii care deţinea înţelegere, nu nebunie ». Cf. H. Rosenfeld, Impasse et interprétation, op. cit., p. 306-307.
 115

„[Când apare] un conflict între exigenţa pulsiunii şi obiecţia realitǎţii, [subiectul]

le face în acelaşi timp pe ambele[…], rǎspunde la conflict cu douǎ reacţii contrare,
amândouă valabile şi eficiente”267.
Aceastǎ „divizare” a analistului, numitǎ de Money-Kyrle „identificare parţialǎ”268,
pare sǎ aibǎ loc, de fapt, printr-un clivaj al analistului în timp, o oscilare sistematicǎ între cele
douǎ „scene”. Dar un asemenea clivaj (între contratransferul ca element al transferului
pacientului, pe de o parte, şi contratransferul ca transfer al analistului, pe de altǎ parte) nu se
regǎseşte în teoria interacţiunilor pacient-analist, de exemplu în ceea ce priveşte sensul precis
şi statutul teoretic al termenului de „comunicare”. Dupǎ Betty Joseph, sensul de comunicare al
identificǎrii proiective reiese doar din receptarea sa de cǎtre analist:

„[…] cum identificarea proiectivǎ constǎ, prin însǎşi natura ei, în a plasa pǎrţi
din sine în obiect, noi ne aflǎm în mod necesar la extremitatea receptoare a proiecţiilor;
cu condiţia sǎ ne putem potrivi la lungimea ei de undǎ, avem deci ocazia „prin
excelenţǎ” de a înţelege ce se întâmplǎ. În acest sens, identifi-carea proiectivǎ
acţioneazǎ ca o comunicare, indiferent de motivaţia ei, stând la baza utilizǎrii pozitive a
contratransferului”269.

Aşadar, comunicarea prin identificare proiectivǎ nu este neapǎrat legatǎ de motivaţia

sa din partea subiectului, ea poate sǎ nu facǎ parte din intenţia subiectului, ea este mai degrabǎ
instauratǎ prin contratransferul analistului şi în mǎsura în care acesta reprezintǎ o „prelungire”
a transferului pacientului.
Sǎ revenim la problema competenţei pacientului în utilizarea identificǎrii proiective. O
primǎ ipotezǎ (dezvoltatǎ mai ales de Bion) era cǎ ea este înnǎscutǎ. O altǎ ipotezǎ ar fi: este
ea oare obţinutǎ prin identificarea cu pǎrintele funcţionând la acelaşi nivel faţǎ de copilul sǎu?
În 1971, J. Weiss propunea o teorie a identificǎrii proiective bazatǎ pe „stǎpânire” ca scop
al acestui mecanism. Dupǎ acest autor, pacientul testeazǎ inconştient, cu analistul sǎu, situaţii care
îl pun pe acesta din urmǎ în aceleaşi coordonate traumatice ca acelea pe care pacientul încearcǎ sǎ
le stǎpâneascǎ. Astfel, pacientul opereazǎ o transformare din pasivitate în activitate, adicǎ

267 S. Freud, “Clivajul Eului în procesul de apărare », în op. cit., p. 305.

268Termenul de identificare parţială trimite la un clivaj spaţial, dar descrierea lui ţine în mod clar de o diviziune temporală:
« Tocmai pentru că analistul poate recunoaşte în pacient o stare pe care el însuşi a avut-o înainte şi pe care deja a analizat-o,
el poate acum analiza pacientul ». Cf. Money-Kyrle, « Normal countertransference and some of its deviations », în op. cit., p.
360-366, sublinierea mea.
269 B. Joseph, „Identification projective: aspects cliniques”, în Projection, identification, identification projective, op. cit., p.

108.
 116

recreeazǎ în mod activ situaţia traumaticǎ din trecut270. Conform acestei viziuni (a unui meca-
nism descris de S. Freud şi de A. Freud), „ştiinţa” pacientului în timpul identificǎrii proiective
pare a se datora unei identificǎri cu obiectul real din trecut (care crease situaţia traumaticǎ
suportatǎ pasiv de subiect).
Identificarea proiectivǎ a mamei – cu care s-ar putea identifica pacientul în pragmatica
sa actualǎ – este descrisǎ de Ogden ca o apǎrare utilizatǎ de un anume tip de organizare
patologicǎ: este vorba de o mamǎ care e „profund implicatǎ în propriile ei probleme”, care
„doreşte sǎ facǎ din copilul ei o reprezentare de sine”271 etc., deci de o mamǎ a cǎrei patologie
se înscrie în registrul narcisic.

10.5 Psihanalistul şi narcisismul său

H. Searles face legǎtura între patologia limitǎ şi patologia narcisicǎ, pe de o parte, şi

patologia mamei, pe de altǎ parte, cu utilizarea identificǎrii proiective în varianta ei de
inversare identitarǎ pacient-analist:

„Fiind date identificǎrile pacientului cu aspectele figurilor parentale faţǎ de care

s-a simţit respins, apare un moment în care terapeutul se teme cǎ îi va oferi pacientului
introiectele sau componentele identitare pe care acesta le reclamǎ, cǎ pacientul ca mamǎ
narcisicǎ sau limitǎ, de exemplu, îl va abandona pe copilul reprezentat de el [de
analist]”272.
Searles vorbeşte aici despre pacientul-mamǎ care-l ameninţǎ cu abandonul pe
analistul-copil. Înţelegem cǎ este vorba deasemeni de pacienţi identificaţi cu mama narcisicǎ
„ameninţându-i cu respingerea sau cu abandonul”273. Acest tip de pacient, adaugǎ autorul, s-a
identificat astfel cu figurile parentale

„[…] nu numai pentru cǎ s-a identificat inconştient cu ei ca agresori, dar şi

pentru cǎ, în copilǎrie, a trebuit sǎ joace deseori rolul unui terapeut a cǎrui misiune pe
viaţǎ era de a-şi vindeca pǎrinţii bolnavi”274.

270 J. Weiss, “The emergence of new themes: a contribution to the psychoanalytic theory of therapy”, în Int. J. Psycho-Anal.,
52, 1971, p. 459-467.
271 T. Ogden, Projective identification and psychotherapeutic technique, op. cit., p. 89-90.
272 H. Searles (1984), “Les réactions transférentielles”, în Mon expérience des états limites, op. cit., p. 58.
273 Ibid., p. 43.
274 Ibid., p. 37.
 117

Putem deduce din aceastǎ frazǎ îndrǎzneaţǎ cǎ, dacǎ pacientul ar renunţa la acest gen
de identificare proiectivǎ, analistul s-ar gǎsi în poziţia obiectului de transfer corespunzând
repetiţiei trecutului pacientului, adicǎ în poziţia pǎrintelui narcisic. În timpul identificǎrii
proiective, analistul este cel care trebuie sǎ tolereze frustrarea copilului ce nu primeşte, în
mod sistematic, hrana narcisicǎ de care are nevoie.
În sfârşit, Winnicott utilizează expresia “mamă suficient de bună”, o mamă care arată
solicitudine faţă de copilul ei. Iată ce spune el în legătură cu această noţiune:

„[…] mama suficient de bună răspunde omnipotenţei sugarului şi, într-o anumită
măsură, îi oferă o semnificaţie, iar aceasta în repetate rânduri. Prin forţa pe care o
capătă eul slab al sugarului din împlinirea expresiilor lui de omnipotenţă, începe să
prindă viaţă un “sine” adevărat”275.

Ni se pare că Winnicott exprimă astfel un fel de exigenţă din partea eului slab al
copilului: mama trebuie să poată opera o investire sistematică (“în repetate rânduri”) asupra
narcisismului copilului, investire pe care eul copilului o primeşte ca “forţă” a sa proprie.
Dacă, dimpotrivă, mama nu este suficient de bună, atunci:

„[…] ea nu este capabilă să realizeze efectiv omnipotenţa sugarului şi, astfel, nu

încetează să-l lipsească de răspunsul care-i trebuie. Ea substituie gestul lui cu propriul
ei gest, care nu capătă sens decât prin supunerea sugarului”276.

Altfel spus: dacă mama nu este suficient de bună, nu e pentru că ar fi “rea” (ceea ce ar fi
dovada unor tendinţe distructive din partea ei), ci pentru că nu îi oferă sugarului o parte din
autoinvestirea ei narcisică, “dăruire” care corespunde cu o eclipsare a “propriului ei gest”.
Această autoeclipsare a mamei în raport cu copilul ei apare chiar în termenul de “mamă-
mediu”277, despre care Winnicott subliniază că nu este sinonim cu cel de “mamă-obiect”, şi
despre care înţelegem că se opune într-o anumită măsură poziţiei de mamă-subiect.
Dacă privim acest aspect din perspectiva narcisismului celor doi protagonişti, dispare
contradicţia winnicottiană dintre viziunea genetică a “defectului” sau a “lipsei” şi viziunea
“împiedicării” care pare la extrema opusă, prin sensul său de “prea mult”. Prea multă

275 D. Winnicott (1960), “Distorsion du moi en function du vrai et du faux “self” “, în Processus de maturation chez
l’enfant », op. cit., p. 122, sublinierea mea.
276 Idem, sublinierea mea.
277 D. Winnicott, op. cit., p. 34.
 118

autoinvestire narcisică din partea mamei înseamnă, la Winnicott, carenţă în investirea eului
copilului.
În descrierile sale despre mama-mediu ce împlineşte expresiile de omnipotenţă ale
sugarului, Winnicott nu foloseşte termenul de “narcisism”, dar găsim acest termen la Freud,
într-un context similar. În Pentru a introduce narcisismul, el observă în legătură cu sursele
sentimentului de stimă de sine, surse care “depind în mod intim de libidoul narcisic”:

„O parte a sentimentului de stimă de sine este primară, rămăşiţă a narcisismului

din copilărie, o altă parte izvorăşte din omnipotenţa confirmată prin experienţă (a
împlinirii Idealului Eului), o a treia parte din satisfacţia libidoului obiectal”278.
Aşadar, ceea ce Winnicott numeşte “mamă suficient de bună” şi “mamă-mediu”,
Freud numeşte “una dintre originile libidoului narcisic”, cei doi termeni fiind legaţi de o
experienţă ce confirmă atotputernicia subiectului.
Tocmai am discutat despre problematica distribuţiei investirii libidinale din partea
mamei, între ea însăşi şi copilul ei, adică am abordat narcisismul în cadrul relaţiei de obiect.
Aceasta înseamnă că am urmat punctul de vedere al lui Freud, asupra caracterului invers
proporţional ar raportului cantitativ între libidoul narcisic şi libidoul de obiect. Dar cum este
posibilă aprecierea unui asemenea raport cantitativ? Iată ce ne spune Freud, în diferite pasaje
din textul său, despre dificultatea abordării înseşi a problemei narcisismului:

„Un studiu direct al narcisismului îmi pare că e împiedicat de dificultăţi

deosebite”. Şi în altă parte: „Această parte a alocării libidoului narcisismului a trebuit să
rămână ascunsă în primă instanţă. [...] Ne-au devenit evidente emanaţiile acestui libido,
investiţiile obiectale, ce pot fi trimise şi din nou retrase”. Şi mai încolo, cu privire la
homosexuali: „[...] ei manifestă tipul de alegere de obiect pe care trebuie să-l numim tip
narcisic. Trebuie recu-noscut în această observaţie motivul cel mai puternic care ne-a
determinat să admitem narcisismul”. În sfârşit, într-un fragment legat de munca
analitică: „[...Avem] motive să presupunem că o localizare a libidoului ce trebuie
desemnată ca narcisism ar trebui luată în considerare într-o măsură mult mai mare, ea
putând pretinde un loc în dezvoltarea sexuală normală a omului. La aceeaşi presupunere
se ajungea pornind de la dificultăţile practicii psihanalitice cu nevroticii, căci apărea ca

278 S. Freud, “Pentru a introduce narcisismul”, în op. cit., p. 54-55, sublinierea mea.
 119

şi cum un asemenea comportament narcisic al acestora stabilea una dintre limitele

capacităţii lor de a fi influenţaţi “279.

Ce am putea deduce din aceste remarci? Să încercăm să legăm fragmentele subliniate.

În primul rând, după Freud, studiul narcisismului este posibil printr-un studiu indirect. În al
doilea rând, ipoteza narcisismului i s-a impus printr-o „constrângere” (am spune: prin
constrângerea clinicii, iar nu printr-o speculaţie). În al treilea rând, această ipoteză, când
survine în contextul clinicii, o face cu ocazia „dificultăţilor din munca analitică” legate de
„limitele influenţei” analistului asupra pacientului său. (Această formulare ne este familiară, o
regăsim actualmente în descrierile din clinica stărilor limită, despre dificultatea pacientului de
a utiliza interpretă-rile pe care le primeşte). Atunci putem presupune că, la Freud, una din
sursele ipotezei narcisismului era legată de contratransferul analistului în faţa influenţei prea
reduse asupra pacientului său; cu alte cuvinte, pe calea indirectă a propriului său narcisism
pus la încercare de pacient, analistul inferează slaba investire din partea pacientului asupra
relaţiei analitice şi, în consecinţă, cantitatea ridicată de libido pe care pacientul o investeşte în
propriul său eu. Astfel, păstrând punctul de vedere economic, narcisismul pacientului şi
raportul lui cu libidoul de obiect pot fi evaluate “cantitativ” prin intermediul narcisismului
analistului (sau mai degrabă prin interme-diul părţii din narcisismul său care se găseşte în
raport cu poziţia sa analitică). Poate de aceea a înfăţişat Freud libidoul narcisic ca fiind în
esenţă opus libidoului de obiect: narcisismul nu ar putea fi “vizualizat” decât prin intermediul
relaţiei cu celălalt (cu un obiect extern care are propriul lui narcisism). Din acelaşi motiv,
poate, Freud nu şi-a dezvoltat cercetarea asupra narcisismului: tema respectivă atingea prea
mult contratransferul analistului, altă temă pe care Freud a preferat să o lase înafara teoriei
psihanalitice – văzut ca transfer al analistului asupra pacientului său, contratransferul trebuia
să rămână o problemă personală a primului).
Acest aspect al narcisismului analistului în contratransferul lui va fi schiţat de Jean
Bergeret într-o discuţie despre ceea ce el numeşte „jena” psihanaliştilor în faţa stărilor-limită,
stări ce prezintă „un registru esenţialmente narcisic, punând în evidenţă Idealul eului”:

„Atunci, în demersul nostru de cercetare şi de ascultare psihanalitică, în faţa

oricărei situaţii relaţionale neclare, ne vedem obligaţi să ne îndreptăm interogaţia asupra
contratransferului. […] Stările-limită reprezintă pacienţi care ne pun în dificultate
pentru că ne simţim fără ieşire faţă de ei: […] nu ne putem plasa cu ei, în transfer, ca un

279 S. Freud, op. cit., p. 41-37-45-35, sublinierile mele.

 120

substitut de părinte genitalizat, ceea ce ne reconfortează narcisic (şi ne excită

deopotrivă) în timpul curei nevroticilor”280.

Pe de altă parte, Jean-Luc Donnet, tot în legătură cu clinica stărilor limită, face o
conexiune implicită între teoria contratransfe-rului, problematica narcisismului şi mecanismul
de identificare proiectivă:

„Este clar că pacienţii limită au fost cei care au determinat lărgirea conceptului
de contratransfer (uneori, până la a-i afecta consistenţa şi limitele) şi au permis lărgirea
poziţiei contratransfe-renţiale “tehnice” şi tipice (în faţa transferurilor narcisice, a celor
prin inversare, a celor cu identificare proiectivă etc.)”281.

În sfârşit, o conexiune mai strânsă între narcisism şi identifi-care proiectivă apare la

Pierre Sullivan, sub forma unei critici cu privire la sistemul teoretic kleinian, prea sistematic
pentru a putea da cont de problematica trăirii în clinică:

„Melanie Klein […] se lipseşte de conceptul cel mai dificil, dar şi cel mai
fecund, din gândirea lui Freud: narcisismul. La ea nu există o gândire veritabilă asupra
narcisismului, înafara celei care îl neagă chiar, sub forma identificării proiective”282.

Să revenim la punctul nostru de plecare, conceptul de identificare proiectivă. O vedere

de ansamblu asupra identificǎrii proiective în coordonatele ei transferenţiale,
contratransferenţiale şi istorice ar pune în evidenţǎ un fir roşu legat de narcisism, pe care
diferiţi autori l-au subliniat la diferite niveluri: ruptura narcisicǎ suferitǎ de analist în urma
identificǎrii proiective a pacientului (ce-i ameninţǎ sentimentul de identitate), patologia
narcisicǎ a subiectului ce utilizeazǎ ceea ce a mai fost numit „identificare narcisicǎ”, patologia
narcisicǎ a obiectului extern real din trecut, presupus a-şi fi perceput copilul ca pe o
prelungire narcisicǎ de sine (sau a fi avut o asemenea exigenţǎ din partea lui).
Dacă ne plasăm la nivelul clinicii şi al raportului ei cu teoria psihanalitică, acest fir
roşu conturează ipoteza următoare: patologia nenevroticǎ induce un disconfort narcisic în
contratransfer, exprimat prin utilizarea conceptului de identificare proiectivǎ, mecanism
calificat prin expresii ca „anti-preocupare pentru obiect” sau „lipsǎ de grijǎ pentru preţul plǎtit

280 J. Bergeret, “Limites des états analysables et états-limites analysables”, în NRP 10, 1974, Gallimard, Paris, p. 107-112, p.
118-119.
281 J.-L. Donnet, “Patients limites, situations limites”, în Les états limites, op. cit., p. 145.
282 P. Sullivan, op. cit., p. 82.
 121

de obiect”283. Acest disconfort narcisic contratransferenţial spune ceva despre psihismul

pacientului, dar în calitatea sa de componentă a transferului analistului, induce o acţiune
compensatorie prin însăşi teoria relaţiei de obiect (cu poziţia radicală a lui Fairbairn, conform
căreia căutarea de obiect substituie căutarea satisfacţiei): obiectul devine tot mai prezent,
important, real, determinant; la extremă, el devine la fel de “subiect” ca subiectul însuşi. De
unde şi efectul a ceea ce s-a numit “tehnologizarea” cli-nicii, sau a formei în care apare în
texte această clinică: pacientul nu mai este “special”, plătind astfel preţul pentru a sa
“antipreocupare” faţă de obiect.
O asemenea restaurare narcisică a obiectului în contratrans-ferul lui îi atribuie implicit
relaţiei analitice o simetrie care cere judecata unui terţ asupra locului conţinutului psihic sau
asupra emiţătorului proiecţiei. Cum „subiectivarea” analistului în cadrul teoriei conduce la o
imposibilitate de a separa contratransferul ca transfer al pacientului, pe de o parte, şi
contratransferul ca transfer al analistului, pe de altǎ parte, singura soluţie epistemologicǎ este
introducerea acestui terţ, fie el în mod virtual cititorul teoriei interpersonale, camera video
(Toma şi Holder), analiza în trei invocatǎ de Lacan la Micul Hans sau supervizorul
analistului.
Dacǎ inflaţia obiectului în teorie exprimǎ grija faţǎ de patologia obiectului prezentat
de pacientul limitǎ, abordarea interper-sonalǎ dǎ cont, în negativ, de problematica oedipianǎ a
aceluiaşi pacient; de unde şi necesitatea ca aceastǎ problematicǎ sǎ fie reintrodusǎ în discuţie
în teoria psihanaliticǎ.
O altǎ problemǎ ar fi mǎsura în care discursul psihanalitic devine lipit de diversele
puncte din psihopatologia pacientului. De exemplu, „realismul” pacientului limitǎ – el atrage
atenţia, în timpul şedinţei, asupra subiectivitǎţii analistului, interpretând interpretǎrile
acestuia284 – corespunde cu realismul viziunii interpersonale. Dacǎ pacientul repetǎ în loc sǎ-
şi aminteascǎ, cum spunea Freud în 1914, oare teoria este antrenatǎ în repetiţia lui?
Un alt exemplu ar fi faptul cǎ problemei castrǎrii/penetrǎrii prezente la nevrotic îi
corespunde şedinţa de tip one-body psychology (Rickman), în care contratransferul aparţine

283Betty Joseph, “Identification projective: aspects cliniques”, în op. cit., p. 101.

284 Un interesant exemplu de „interpretare” din partea pacientului este oferit de Peter Blos Jr. în legătură cu psihoterapia
analitică a adolescenţilor. El arată că invitaţia de a se întinde pe divan poate fi interpretată de aceştia, inconştient, ca o
seducţie sexuală. Dacă analistul pune în cuvinte excitaţia pacientului cu privire la fantasma sa, interpretarea analistului este
luată drept o confirmare a proiecţiei pacientului (am spune, ca o punere în act din partea analistului, a fantasmei pacientului).
Cf. P. Blos Jr, « Creating and maintaining a therapeutic environment for the treatement of adolescents », Şcoala de vară a
Federaţiei Europene de Psihanaliză, Lublijana, 1996, comunicare nepublicată.
Aici, nu este vorba despre a avea sau nu dreptate în propriile percepţii « interpsihice ». Este vorba mai degrabă de problema:
despre cine vorbim în timpul şedinţei ? Sau: despre ce din cine ? În ultimă instanţă, ne punem problema scopului şi
mijloacelor psihanalizei clinice. Se acceptă în general faptul că psihanalistul este subiectiv în interpretările sale. Însă această
realitate, odată inclusă în mod brut în teoria practicii, serveşte oare scopului terapeutic al analizei ?
 122

transferului vǎzut ca un corp unic de investigare, în vreme ce angoasei de separare/intruziune

prezente la pacientul limitǎ îi corespunde şedinţa de tip two-bodies psychology.
În teoria freudianǎ „mono-subiectivǎ”, existǎ un monopol al pacientului cu privire la
fantasmǎ. Analiza vizeazǎ istoria lui, transferul lui. Odatǎ cu sosirea contratransferului în
teoria şedinţei, pe de o parte, şi a mamei reale în istorie, pe de altǎ parte, spaţiul teoretic al
şedinţei pare sǎ se curbeze, iar paralelele care erau prezentul şi trecutul se pot întâlni: acest
spaţiu le permite analistului şi mamei reale sǎ se suprapunǎ. Ca şi cum-ul poate sǎ disparǎ, iar
analistul poate fi mama. O asemenea implicaţie teoreticǎ ar corespunde chiar tipului de
transfer de care se loveşte clinica patologiei limitǎ: pentru subiect, analistul este mama sa.
Pacientul atrage teoria spre propria sa teorie. Ei, şi?
Winnicott vorbeşte despre „a fi”. „A fi reprezintǎ o abreviere a lui a fi iubit”, considerǎ
J. André. A fi iubit înseamnǎ a fi investit ca obiect distinct. Sǎ spunem cǎ, din raţiuni
terapeutice, o ecuaţie simbolicǎ (în sensul dat de Segal) analist-mamǎ ar permite modificarea
trecutului pacientului, cu condiţia ca acesta sǎ fie investit, de data asta, ca obiect distinct. La
nivel teoretic, este vorba de a fi investit ca obiect distinct de investigare. Tendinţa teoreticǎ
spre interpersonal pare sǎ aibǎ direcţia contrarǎ şi, la nivelul şedinţei, sǎ repete trecutul non-
distincţiei subiect-obiect. Existǎ aici, credem, o contradicţie între teoria clinicii şi teoria
dezvoltǎrii (cu accentele sale pe lipsurile datorate mediului).

„Freud se temea cǎ, dacǎ ar fi depins prea mult de ideea relaţiei de obiect, s-ar fi
pierdut caracterul ştiinţific al psihanalizei”, remarcǎ, pe drept cuvânt, A. Green,
adǎugând:

„Freud nu iubea prea mult clinica şi practica psihanaliticǎ. Or teoria relaţiilor de

obiect s-a construit pe baza condiţiilor practicii psihanalitice şi pe analiza
transferului”285.

Dacǎ existǎ totuşi o contradicţie între clinicǎ şi teoria intersubiectivitǎţii, cel de al

doilea pasaj devine temǎ de reflecţie.
Desigur, teoria trebuie sǎ exprime şi teoria pacientului. Dar cum sǎ gândim lucrurile,
pentru ca ultimul sǎ poatǎ utiliza aceastǎ înţelegere pentru sine însuşi? Oare vertexul
intersubiectiv reprezintǎ o cale bunǎ spre înţelegerea stǎrilor limitǎ? Pentru gândirea
kleinianǎ, soluţia este simplǎ: coluziunea dintre cele douǎ discursuri ar fi inevitabilǎ, ca şi

285 A. Green (1999), “Genèse et situation des états limites”, în Les états limites, op. cit., p. 35.
 123

aceea dintre fantasmǎ şi proces din sânul aceluiaşi psihism. Din acest punct de vedere,
fantasma este atotputernicǎ.
Teoria kleinianǎ mai avea încǎ drept limitǎ corpul biologic, soma, limitǎ impusǎ de
Freud şi de care s-a ocupat Bion, cu a sa teorie despre jocul dintre elementele alfa şi beta.
Care este limita teoriei interpersonale? Este oare grupul şi, în cele din urmǎ, registrul social?
Este adevǎrat cǎ autori ai teorie relaţiei de obiect, ca Kernberg sau Rycroft, resping teoria
interpersonalǎ, cu argumentul cǎ ei studiazǎ relaţia subiectului cu obiectul sǎu, iar nu relaţia
dintre subiect şi obiect. Însă referirea la nivelul interpersonal este utilizatǎ, în aceastǎ carte, ca
ultimǎ consecinţǎ posibilǎ a renunţǎrii la conceptul-limitǎ de pulsiune.

BIBLIOGRAFIE

1.ABRAHAM, N. şi TOROK, M. „Introjecter- incorporer”, în NRP 6, Gallimard, Paris,

1972.
2. AISENSTEIN, M. (2011). À propos du contre-transfert chez Lacan. Guyomard, P. et al.,
Lacan et le contre-transfert, PUF, Paris, 2011, p. 77-91.
AISENSTEIN, M. (2010). Les exigences de la représentation, Revue Française de
Psychanalyse, 5, 2010, p. 1367-1392.
3. ALEXANDER, F. (1950). Médecine psychosomatique, Paris, Payot, 1970.
4. ALVAREZ, A. (1983). Problems in the use of the countertransference getting across. J.
Child Psychotherapy, nr. 9, 1983, p. 7-23.
5. ANDRÉ, J. La révolution fratricide, PUF, Paris, 1993.
6.ASSOUN, P. J. Psychanalyse, PUF, Paris, 1997.
7. BION, W. R. (1962). Aux sources de l’expérience, PUF, Paris, 2001.
8. BLEGER, J. (1966). Psychanalyse du cadre psychanalytique. In Kaës, R., Anzieu, D. (ed.),
Crise, rupture et dépassement, Ed. Dunod, Paris, 1997, p. 257-276.
9. BERTRAND, M. (2009). L’identification à l’agresseur chez Ferenczi: masochisme,
narcissisme. Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T LXXIII, 2009, p. 11-20.
10. BERTRAND, M., BOURDELLON, G. (2009). L’identification à l’agresseur: argument.
Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T LXXIII, 2009, p. 5-10.
 124

11. BOURDELLON, G. (2009). Violence du déni et l’identification à l’qagresseur chez

l’enfant. Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T LXXIII, 2009, p. 21-35.
12. BOYER, L. P. şi GIOVACCHINI, P. Psycho-analytic treatement of Characterologic and
Schizophrenic Disorders, Science House, New York, 1967.
13. BRUSSET, B. Psychanalyse du lien, le Centurion, Paris, 1988, p. 168.
14. CARPY, D. “Tolerating the countertransference: a mutative process”, în Int. J. Psycho-
Anal., 70, 1989, p. 287-294.
15. DAVID, C., MARTY, P., DE M’UZAN, M. (1963), L’investigation psychosomatique,
Paris, PUF, 1994.
16. DEJOURS, C. (2001), Le Corps, d’abord, Paris, Payot, 2001.
17. DE M’UZAN, M. (1976). Contre-transfert et système paradoxal. De l’art à la mort, Ed.
Gallimard, Paris, 1977, p. 164-181.
18. DE M’UZAN, M. (1994), La bouche de l’inconscient, Ed. Gallimard, Paris, 1994.
19. DENIS, A. (2009). La relation de masse. Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T LXXIII, 2009, p.
81-96.
20. FERENCZI, S. (1927-1933), Psychanalyse, IV, Paris, Payot, 1982.
21.FEDERN, P. L’hygiène mentale du moi dans la schizophrénie, în La psychologie du moi
et les psychoses, PUF, Paris, 1979.
22. FERRUTA, A. (2009). Tensions entre théorie et technique dans l’utilisation clinique du
concept d’ „identification à l’agresseur”. Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T LXXIII, 2009, p. 57-
67.
23. FREUD, A. (1936). The ego and the mechanisms of defence, International University
Press, New York, 1936.
24. FREUD, S. (1895), Studii despre isterie, în O 12, Ed. Trei, Bucureşti, 2005.
25.FREUD, S. (1921), „Psihologia maselor şi analiza Eului”, în O 4, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
26. FREUD, S. (1900). Interpretarea viselor, Opere 9, Ed. Trei, Bucureşti, 2003.
27. FREUD, S. (1910). Un souvenir d’enfance de Léonard de Vinci, Quadrige / PUF, Paris,
2012.
28. FREUD, S. (1915), Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Opere 3, Bucureşti, Ed. Trei,
2000, p. 59-77.
29. FROTÉ, P. (1998). Cents ans après. Entretiens avec A. Green et al., Ed. Gallimard, Paris,
1998, p. 96-167.
 125

30. GREEN, A. (1974). L’analyste, la symbolisation et l’absence dans le cadre analytique. La

folie privée, Ed. Gallimard, Paris, 1990, p. 73-119.
31. GREEN, A. (2002). Idées directrices pour une psychanalyse contemporaine, PUF, Paris,
2002.
32. GREEN, A. (2005). The illusion of common ground and mythical pluralism. Int. J.
Psychoanal., nr. 86, 2005, p. 627-632.
33. GREEN, A. (1997), Concept(s) limites: singulier ou pluriel?, Concepts limites en
Psychanalyse, Lausanne, Paris, Delachaux & Niestlé SA, 1997.
34. GRINBERG, L. (1968), On Acting Out and its Role in the Psychoanalytic Process , Int.
Journal Psycho-Anal., 49, 1968.
35. GRUNBERGER, B. (1957). Le narcissisme, Payot, Paris, 1975.
36. GUIGNARD, F. (1997). Épître à l’objet, PUF, Paris, 1997.
37. HEIMANN, P. „A propos du contre-transfert”, în Le contre-transfert, Navarin, Paris,
1987.
38. HINSHELWOOD, R. D. (1989), Dicţionarul psihanalizei kleiniene, ed. Sigmund Freud,
Binghamton – Cluj, 1995.
39. HOUZEL, D. „L’évolution du concept d’espace psychique dans l’oeuvre de Melanie
Klein et de ses successeurs”, în Melanie Klein aujourd’hui, Cesura Edition, Lyon, 1985.
40. ISAACS, S. (1952), Nature et fonction du phantasme, în RIVIÈRE, J. (Coord.),
Développements de la psychanalyse, Paris, PUF, 1980.
41. JAQUES, E. (1956), „Social system as a defense against persecutory and depressive
anxiety”, în New directions in psychoanalysis, Tavistok, Londra, 1955.
42. JOUVENOT, C. (2009). La violence de l’identification. Rev. Fr. Psychanal., nr. 1, T
LXXIII, 2009, p. 135-152.
43. KAFKA, J. S. Realităţi multiple în psihanaliză, Ed. Trei, Bucureşti, 1999.
44. KERNBERG, O. (2001). Recent developements in the technical approaches of English-
language psychoanalytic schools. Psychoanalytic Quaterly, nr. 70, 2001, p. 519-547.
45. KHAN, M. Le soi caché, Gallimard, Paris, 1976, p. 44.
46. KLEIN, M. (1946). Notes sur quelques mécanismes schizoïdes. Riviere, J. (ed.),
Développements de la psychanalyse, PUF, Paris, 1980, p. 274-300.
47. KOHUT, H. (1971). Le Soi, PUF, Paris, 1974.
48. LAPLANCHE, J. şi PONTALIS, J. B. (1967). Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994.
 126

49. LITTLE, M. (1985). Lorsque Winnicott travaille dans des zones où dominent les
angoisses psychotiques – un compte rendu personnel, în ANDRE, J., THOMPSON, C.
(Coord.), Transfert et etats limites, Paris, PUF, 2002.
50. MARTY, P. (1980). L’ordre psychosomatique, Paris, Payot, 1980.
51. MCDOUGALL, J. (1982). Théâtre du Je, Ed. Gallimard, Paris.
52. MC DOUGALL, J. (1989). Théâtres du corps, Paris, Gallimard, 1989.
53. MELTZER, D. Le développement kleinien de la psychanalyse, Edouard Privat, Toulouse,
1984.
54. MONEY-KYRLE, R. (1956). Normal countertransference and some of its deviations. Int.
J. Psychoanal., nr. 37, 1956.
55. OGDEN, T.H. (1994). The analytic third: working with intersubjectives clinical facts. Int.
J. Psychoanal., nr. 75, 1994, p. 3-20.
56. OGDEN, T. H. (2004). Le tiers analytique: les implications pour la théorie et la technique
psychanalytique. Rev. Fr. Psychanal., nr. 3, 2005, p. 751-776.
57. ORĂŞANU, B. (2002). Biografia unui concept psihanalitic : identificarea proiectivă, Ed.
Titu Maiorescu & Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.
58. ORĂŞANU, B. (2013). “Do you speak French? – Non, je ne parle que l’Anglais. On
pluralism and common ground”, în Revue Roumaine de Psychanalyse, nr. 2, 2013, p. 41-56.
59. ORĂŞANU, B. (2012). „Psychic movements between internal and external reality”, în
Procedia – Social and Behavioral Sciences, vol. 33, Ed. Elsevier, 2012, p. 388-392.
60. PARISET, O. (2009). Identification à l’agresseur et travail de contre-transfert. Rev. Fr.
Psychanal., nr. 1, T LXXIII, p. 109-124.
61. PONTALIS, J. B. (1968). După Freud, Ed. Trei, Bucureşti, 1997.
62. POTAMIANOU, A. (2010). De flux et de reflux, Revue Française de Psychanalyse, 5,
2010, p. 1357-1366.
63. RODRÍGUEZ DE LA SIERRA, L. (2011). Nil novi sub sole (Rien de nouveau sous le
soleil). Revue Roumaine de Psychanalyse, nr. 2, T IV, 2011, p. 83-88.
64. ROSENBERG, B. (1991). Masochisme mortifère et masochisme gardien de la vie ,
Monographies de la Revue Française de psychanalyse, Paris, PUF, 1991.
65. ROSENFELD, H. Primitive object relation and mechanism, în Int. J. Psycho-Anal., 64,
1983, p. 261-267.
66. ROUSSILLON, R. et al., (2007). Manuel de psychologie et psychopathologie clinique
générale, Issy-les-Moulineaux, Elsevier-Masson, 2007.
 127

67. ROUSSILLON, R. (1991). Paradoxes et situations limites de la psychanalyse, PUF,

Paris, 1991.
68. ROUSSILLON, R. (1995). Logiques et archéologiques du cadre psychanalytique, PUF,
Paris, 1995.
69. SANDLER, J. (1988). Le concept d’identification projective, în Projection,
identification, identification projective, ed. de J. Sandler, PUF, Paris, 1991.
70. SAVVOPOULOS, S. (2010). De l’antihysterérie á l’hystérie á travers, Revue Française
de Psychanalyse, 5, 2010, p. 1393-1421.
71. SCHAFER, R. (1990). The search of common ground. Int. J. Psychoanal., nr. 71, p. 49-
52.
72. TOLSTOI, L. N. (1889). Sonata Kreutzer, Craiova, Ed. Literatorul, 1991, trad. din lb.
rusă Cezar Petrescu şi S. Recevski.
73. VALABREGA, J.-P. (1980), Phantasmes, mythes, corps et sens. Une théorie
psychanalytique de la connaisssance, Paris, Payot, 1980.
74. WALLERSTEIN, R. (2005). Will psychoanalytic pluralism be an enduring state of our
discipline? Int. J. Psychoanal., nr. 86, p. 623-626.
75. WINNICOTT, D. (1947), „Ură în contratransfer”, în De la pediatrie la psihanaliză, Ed.
Trei, Bucureşti, 2003.