Introducere în psihanaliză

Conţinut curs

Lecţia 1
LECȚIA 1
Prefață – dr. Corneliu Irimia
Dezvoltarea psihanalizei românești este un proces de creștere a
rădăcinilor și a ramurilor sale. Ea este legată de dezvoltarea personală
a psihanaliștilor români, de publicarea cărților de psihanaliză, de
deschiderea față de psihanaliza din țările cu tradiție în acest domeniu,
de schimburile științifice constante între psihanaliști si terapeuți de
alte orientari, între psihanaliști și alți profesioniști și publicul larg.
Psihanaliza în general și psihanaliza românească în special răspunde
unei nevoi de a lua contact cu teorii și practici legate de
individualitate, de identitate, de căutarea unui sens interior, de
regăsirea de sine. Ea răspunde nevoii fiecăruia de a se înțelege pe
sine, de a-și cunoaște motivațiile autentice, de a ameliora capacitatea
de creare a relațiilor intime cu sine însuși și cu ceilalți, de a-și crea
libertatea interioară, de a-și găsi sinele autentic intr-o lume tulburată
și tulburătoare. Explorarea spațiului intern are nevoie, în mod obiectiv,
de timp, de o creștere naturală, adaptată ritmului fiecărui analizand.
Măsurarea eficienței ei trebuie să țină seama de aceste realități.
Metoda psihanalitică aduce în contact eul conștient, rațional al
persoanei cu părțile sale profunde, ne-conștiente. Revoluția freudiană
a fost o revoluție de talia celei a lui Copernic, ea i-a arătat omului că
dacă a trebuit să sufere -în Evul Mediu- rana narcisică de a constata,
ca locuitor al pământului, că nu se afla în centrul universului, el
trebuie să accepte, acum, o altă rană narcisică: ego-ul său nu se poate
impune ca stăpân în propria sa casă, ego-ul este controlat de forțe pe
care el însuși nu le cunoaște și nu le stăpânește.
Psihanaliza este o mișcare revoluționară care, prin definiție, se află în
acțiune, pe cale să cerceteze, să exploreze, pe cale să descopere, pe
cale să găsească moduri de a se transmite celorlalți oameni.
My Institution Courses DORINA ALEXUT
Ea își adapteze, in prezent, tehnica la realitatea unor noi moduri de
funcționare psihică a celor care cer vindecare: tulburări ale identității,
ale narcisismului, nevoia de a funcționa pe calea cea mai scurtă de
obținere a satisfacției, de a se afla întotdeauna la un click distanță de
îndeplinirea dorințelor proprii.
Psihanaliza contemporană este produsul a peste 120 de ani de istorie
și de evoluție. Ea cultivă căutarea adevărului despre sine și evită
superficialitatea, înstrăinarea de sine, reacțiile pur viscerale.
Tendințele actuale ale psihanalizei care mi se par cele mai
convingătoare sunt reprezentate de accentul pus pe relația prezentă
analizand – psihanalist, relația din cabinetul de terapie, pe analiza
acestei relații. Acesta este motorul terapeutic, cel care aduce noul,
schimbarea, ieșirea din necunoșterea de sine precum și capacitatea
de observare a relației care tocmai se petrece intre cei doi. Se crează
în acest fel un eu observator care crează o bună distanță și duce la o
atenuare a angoasei, vinovăției, rușinii, durerii psihice, auto-agresiunii,
auto-devalorizării, ascunderii de sine.
Construcția care apare în cabinetul psihanalistului este ridicată de cei
doi protagoniști, ea este unică, nu poate fi repetată in alta parte.
Analizandul chiar daca ar relata aceleași lucruri unei alte persoane o
va face cu alte cuvinte si cu alte intentii. Se creaza un terț rezultat din
punerea împreună a sentimentelor și gândurilor celor doi, subiectul
isi descopera o parte a fiintei sale pe care nici el nu stia ca o avea.
Psihanaliza ne arată că experiența de sine presupune, întotdeauna, și
o narare a propriei istorii : fără amintiri, fără istorie personală nu
există un self. În istoria personală este centrală relatarea relațiilor
semnificative, a succeselor și eșecurilor persoanei. Teoriile self-ului –
cele care încearcă să clarifice ce înseamnă pentru o persoana să fie
sau să aibă un self - consideră ca fiind centrală noțiunea de narațiune.
Noi suntem povestea noastră, expunerea noastră referitoare la ceea
ce ni s-a întamplat. Pentru a avea un sine este nevoie de un
protagonist, de cineva care face lucruri și deasemenea căruia i se fac
lucruri. Trecutul cere să fie reorganizat într-o naratiune, sau, eventual,
în mai multe narațiuni alternative. Dacă nu există o poveste despre
noi înșine, nu există un self.
Profesorul Matei Georgescu oferă o perspectivă asupra psihanalizei
care merită un studiu amanunțit. El a selectat teme care îi intereseaza
în cel mai inalt grad pe cei care intra în contact pentru întâia oară cu
psihanaliza. El împărtașește cu noi cunoștințele sale teoretice
extensive precum și bogata sa experiență clinică. Aceasta carte
importantă este de o mare valoare pentru studentii în psihologie,
pentru toți cei interesați de psihanaliza teoretică și practică.
Corneliu Irimia
Doctor în psihopatologie psihanalitică
Președintele Asociației de Consiliere
și Psihoterapie Psihanalitică
din București
Cuvânt înainte
Psihanaliza este un domeniu care suscită – indicator al faptului că ne
pune în dialog cu universul interior integral, atribuit proiectiv
exteriorului. Psihanaliza este un domeniu al cunoaşterii intergrative,
ab initio, întrucât este „o pledoarie” pentru recuperarea fiinţei umane
sub toate aspectele sale, începând din zonele „joase”, ale dorinţei
inaccepabile, până la cele înalte, ale excelenţei fiinţei, colecţie de
idealuri.
Se spune uneori cu voce tare (poate prea tare) că psihanliza este
depăşită de actualitate, în genere şi de unele metode
psihoterapeutice, în speţă şi aceasta în primul rând pentru că ar dura
prea mult şi nimeni nu mai este dispus să aştepte. Nu credem însă că
ciclurile naturii pot fi grăbite prin ştiinţa actuală, deşi ştim că o parte
dintre cetăţenii societăţii informatice şi-ar dori acest lucru, pentru că
nu mai au capacitatea de a aştepta, de a mai tolera frustrarea
aferentă oricărui proces de creștere, de a se înscrie în ciclurile
universale – nici măcar în cele circadiene, cât timp îşi încep somnul la
mijlocul nopţii. Este plictisitor să aştepţi primăvara, să aştepţi o plantă
să crească etc. Mai bine să ai de-a face cu o plantă virtuală pe care o
controlezi după bunul plac şi să găseşti câtă primăvară vrei, chiar în
toiul ierni, în cel mai verde complex acvatic sau mall.
Societatea actuală invită sistematic spre exterior şi nu mai lasă timp şi
spaţiu personal pentru contactul cu noi înşine, ca şi cum în noi înşine
nu am găsi mare lucru, cel mult destul „nimic”. De aceea, cu atât mai
mult este nevoie de ceea ce înseamnă fundamental psihanaliza – o
amenajare care permite reconectarea cu fundamentele fiinţei.
Prin urmare nu este vorba despre profunzime sau superficiu, ci
despre faptul că fără a ne conecta cu rădăcinile fiinţei orice construţie
personală este supusă vicisitudinilor vieţii şi se poate surpa – prin
derive relaţionale, profesionale, prin varii maladii (graţie unităţii
psihosomatice), prin lipsa de sens şi cel mai rău, prin proiectarea
agresivităţii distructive pe celălalt sau prin încercarea de recuperarea
narcisică prin dominare. În acest sens, după cum se ştia, graţie lui Lao
Tzi, în marea Chină antică – numai cel ce nu doreşte să conducă este
un conducător bun. Tot răul din lume este efectul pierderii contactului
cu noi înşine.
Privită de un practician, psihanaliza este „o metaperspectivă” asupra
comunicării, care este necesară, prin efectele sale, oricărei aşezări
relalionale. Analiza transfer-contra-trasfesferului, de pildă, este
denumirea tehnică dată capacităţii de a ieşi din bidimensionalitatea
unui „joc” pentru a ştii ce joc se joacă şi mai ales că există o
multitudine de posibilităţi şi alegeri. De aceea, a observa realitatea
internă, înseamnă a observa formele de ataşare-implicare relaţională
şi de a ştii ce anume se repetă compulsiv în cotidianul relaţional.
Dispozitivul psihanalitic oferă posibilitatea de creştere a capacităţii de
observare, specifică Eului, de „testare” a realităţii. Capacitatea de
observare, pentru că este rezultatul istoriei obiectuale, relaţionale nu
se poate modifica prin solitudine (auto-analiza sau alte tehnici care
nu-l presupun pe celălalt, menţin subiectul în propriile sale marje de
funcţionare). Realitatea se constituie relaţional şi, de aceea, numai pe
această cale se poate modifica.
Psihanaliza nu este revolută – nevoia noastră de omnipotenţă este
cea care nu tolerează realitatea psihică profundă şi faptul că nu putem
controla inconştientul, Se-ul, tocmai pentru că este „impersonal”,
adică nu ne aparţine ca fiinţe conştiente, ci numai ca „totalităţi”
psihice, or timpurile actuale ne invită la „partiţionare”, la „decupare” şi
nu la marea perspectivă integrativă asupra lumii. Psihanaliza este, sub
acest aspect, afiliată perspectivei inter-existenţei, interconexiunii,
universului holografic şi, implicit, valorilor perene propuse de toate
tradiţiile lumii. Cu ştiinţa experienţială a interconexiunii, nu am fi ajuns
în pragul dezastrului ecologic.
Textul introductiv de faţă este o încercare de prezentare succintă a
unor concepte fundamentale ale psihanalizei şi se sprijină pe structra
lucrărilor introductive semnate de Vera Şandor, Itinerar de psihanaliză
(Ed. Fundaţiei Generaţia), Vasile Dem Zamfirescu, Introducere în
psihanaliza freudiană şi post-freudiană (Ed. Trei) şi Eugen Papadina,
Psihanaliză şi psihoterapei psihanalitică (Ed. Juranlul Literar), cărora le
mulţumesc - în acest mod - pentru faptul că mi-au fost maeştri.
Pentru că nu este posibil să înţelegi psihanliza decât într-o manieră
experienţială, este necesar să ştim că orice formă de cunoaştere
cognitivă, conceptuală, precum aduce textul de faţă, este numai un
model al realităţii, o hartă a sa şi nu „teritoriul”. De aceea, înainte de a
accepta sau refuza, de a intra în jocul cognitiv al relaţiei cu psihanaliza
şi al partizanatelor cu nuanţe sectariene, este mult mai bine să
mergeţi în cabinetul unui psihanalist (recomandat ca atare de
Societatea Română de Psihanaliză sau de Asociația de Consiliere și
Psihoterapie Psihanalitică din București) şi să zăboviţi acolo un timp.
Atunci veți putea alege în experiență de cauză calea dumneavoastră în
psihoterapie.
prof. univ. dr. Matei Georgescu
Membru al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză - IPA
Formator şi supervizor al Asociaţiei de Consiliere şi Psihoterapie
Psihanalitică din Bucureşti
(Membră a Federaţiei Eurropene de Psihanaliză)
Preliminarii – Inconștient, Subiect, Cunoaștere
Psihologia inconştientului
Psihanaliza este o teorie generală a funcţionării psihismului întemeiată
pe existenţa fenomenelor inconştiente.
Freud a introdus fenomenologia inconștientului, în domeniul
psihologiei, într-o manieră inedită, chiar dacă acest concept se afla în
uz în filosofie. Remarcăm, în acest sens, lucrarea filosofului german
Eduard von Hartmann (1838-1917), Filozofia inconştientului (1869).
Influenţa lui von Hartman sub aspectul semnificaţiilor conceptuale ale
„inconştientului” este redusă întrucât propunerile teoretice ale lui
Freud sunt rezultatul cercetării clinice şi nu ale speculaţiunii. De aceea,
la von Hartmann, găsim un inconștient „generali zat”, principiu
metafizic ultim, care este atât Voință, cât și Rațiune şi nu un rezultat
empiric-clinic.
Psihologia întemeiată de Freud este expresia unei rupturi
epistemologice prin care o realitate psihică profundă (inconştientul şi
apoi Se-ul), devine dintr-una eludată şi inexistentă, una determinantă.
Freud recuperează şi lărgeşte considerabil extensiunea fenomenelor
psihice arătând (într-un anumit consens cu von Hartmann) că există
„forţe” psihice a căror dinamică, indiferent dacă este ignorată sau
(re)cunoscută, determină, într-o pondere considerabilă, viaţa psihică.
Cunoaştere și subiectivitate
Proba experienţială a acestor „forţe” psihice, proba personală a
existenţei inconştientului, unica ce poate genera empiric convingerea
existenţei şi a consistenţei lor, a antrenat dificultăţi în recunoaşterea
psihanalizei ca ştiinţă. Faptul că psihismul uman poate fi condus de
alte „forţe” decât cele conştient-voliţionale a adus reprezentării
moderne a fiinţei umane auto-determinate, produs al pozitivismului,
o sensibilă atingere.
De-centrarea ontologică a omului, „căderea” din zenitul omnipotenţei
conştiente a fost însă o mişcare înscrisă în evoluţia firească a
cunoaşterii, marcată, în acest sens, de figuri precum Copernic sau
Darvin. Inconştientul este, prin alcătuirea său, generatorul ultimei
reducţii narcisice, consecinţă a faptului că puterea voliţiei şi a raţiunii
este frecvent depăşită: pentru că ni se întâmplă lucruri incontrolabile;
das Es, Se-ul„ne trăieşte pe noi” şi nu invers, chiar dacă, prin raţiune şi
logosul teoric avem impresia unor forme de control.
Freud avea nevoie de un termen al cărui halou semnatic să indice
ceea ce este impersonal în fiinţa noastră. De aceea, a ales, pentru a
aproxima prin cuvântul potrivit (etiu al realităţii [1] ) calitatea de
esenţă a inconştientului, pronumele impersonal das Es. Termenul a
fost folosit şi de către Walter Georg Groddeck în Cartea Sinelui [2]
(1923), pentru a preciza statul ontologic uman în care expresia „noi
trăim” trebuie reformulată prin „noi suntem trăiţi”.
Demersul clinic al psihanalizei este sintetizat de Freud în „Wo Es war,
soll Ich werden” – Se-ul-analizant trebuie să devină Eu-analizat.
Psihanaliza este, ab initio, un instrument de explorare şi apropriere,
într-o anumită măsură a psihismului profund astfel încât prin
creşterea capacităţii de compromis a Eului, individul să fie mai puţin
„stăpânit” de forţa autonomă a refulatului.
Odată cu paradigma psihanalitică este (re)întrodusă în cunoaştere,
treptat, subiectivitatea, dimensiune care a fost programatic exclusă
din ştiinţa, mereu aflată într-o cursă asiptotică spre obiectivitatea
pură.
Ştiinţa dură, cea care a permis constituirea legică a cunoaşterii, a
presupus izolarea factorului subiectiv, or tocmai acesta este nucleul
ontic uman.
Izolarea factorului subiectiv din cunoaşterea modernă se întemeiază
pe perspectiva carteziană. Rene Descartes a căutat să-şi întemeieze
cunoaşterea pe un „adevăr” incontestabil, care să permită
reconstrucţia cunoaşterii pe fundamente de o absolută validitate.
În perspectivă carteziană, există o mare influenţă a observatorului
asupra a ceea ce se observă şi asupra concluziilor. De aceea, numai
un agent cunoscător care este izolat de obiectul cunoaşterii este şi
unul fiabil. Agentul cunoscător în varianta carteziană, întemeiat pe
îndoială metodică, este obiectiv-separat de obiectele cunoaşterii.
Ştiinţa, pentru a putea aplica modelele sale asupra omului a trebuit să
opereze acest clivaj metodologic. Menţinerea dozei metodologice de
obiectivitate, în special în domeniul cunoaşterii omului, a fost masivă,
mergând până la excluderea oricărui factor autonom, potenţial
inductor „de haos” în ordinea controlată a voinţei. În aceste sens, ca
precauţie antimetafizică, cunoaşterea modernă este corelativă
pozitivismului, verificării prin repetabilitate intersubiectivă.
Perspectiva carteziană este adânc intricată în gândirea şi limbajul
occidentului şi continuă să genereze efecte asupra raportului cu
domeniul psihanalizei şi a reprezentării colective a acesteia.
Faptulc că Freud a resubiectivizat cunoaşterea a atras psihanalizei
critica unei pseudoştiinţe. Cu toate acestea, teoria freudiană asupra
proceselor inconştiente reflectă stilul cartezian, obiectiv, prin însăşi
faptul că opera freudină este o încercare de a produce „idei clare şi
distincte” [3] .
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă prin demers experimental, obiectiv,
în timp ce mişcarea freudiană a apărut ca separată acestei direcţii şi
corpusul teoric al psihanalizei, anacronic în contextul paradigmatic al
timpului său. Poate că acuza de pansexualism va fi fost un recul al
acestui contratimp cu „main stream-ul” ştiinţei.
EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ
Epistemologia psihanalitică, după Jean Laplanche, se desfăsoară în
ordinea a patru „spaţii” aflate în interacţiune reciprocă, la care vom
mai adăugă, din raţiuni didactice, unul (psihopatologic, care este
reductibil la cel al teoriei):
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al
cunoașterii care evoluează în raport cu realitatea clinică și socială, pe
care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii
fundamentale: trecerea de la descriptiv la cauzal, continuitatea dintre
normalitate şi patologie, existența fenomenelor inconștiente,
continuitatea psyche-soma, explicația metapsihologică, principiile
funcționării psihice (al constanței, al plăcerii, al realității, al datoriei, al
vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o
tehnică de explorare a fenomenelor psihice profunde și de tratare a
tulburărilor psihice; presupune principii de amenajare a relației:
cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică: în care tulburarea psihică este
înțeleasă într-un complex ansamblu metapsihologic ceea ce conferă
psihanalizei unicitate pentru că a generat o psihopatologie etiologică
și nu una descriptivă, precum cea psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite
înțelegerea extensivă atât a fenomenelor psihice cât și a celor
culturale; este o antropologie întemeiată pe cunoașterea evoluției
fenomenelor psihice.
Istoria psihanalizei - repere elementare
Psihanaliza este o ştiinţă care s-a constituit şi dezvoltat prin recul
empiric, prin efortul de a elabora, de a conferi sens, fenomenelor
intrapsihice şi intersubiective ale clinicii. De aceea, din momentul
naşterii psihanalizei şi al contextului social-istoric de sfârşit de secol
19 şi până astăzi, psihanaliza a evoluat prin resursele clinice specifice
şi a dobândit o bună diversitate în interiorul graniţelor sale.
Întrucât corpusul teoretic construit de Freud a fost generat şi
remaniat în raport cu observaţia clinică, orice critică a psihanalizei
pentru a fi validă, trebuie să folosească aceleaşi metode de cercetare.
Freud şi-a întemeiat cunoaşterea pe fondul paradigmatic existent şi,
în acest sens, putem observa „urme”, uneori consistente, ale unor
autori sau domenii de cercetare, cum ar fi sugestiologia şi ştiinţa
hipnozei.
Influenţele gândirii freudiene din zona terapeuticii medicale au fost
multiple. Începând de la precursorul Franz (Friedrich) Anton Mesmer,
la James Braid, pionier al studiilor ştiinţifice asupra hipnozei, la
gânditori precum fondatorul „Şcolii Sugestiei” de la Nancy Ambroise-
Auguste Liebault sau Hippolyte Bernheim, părintele teoriei
sugestivităţii. Pornind de la experimentele de sugestie post-hipnotică
ale lui Hippolyte Bernheim (la care a participat în anul 1889) în care
subiectul executa, la ieșirea din starea hipnotică, comenzile
administrate în transă fără a putea spune motivul, Freud a explorat
motivele pentru care subiectul uită evenimentele traumatice.
Însă personalitatea care avea să îl influențeze în mod decisiv pe Freud
a fost neurologul și psihiatrul Jean Martin Charcot și a sa apetență
pentru realitatea clinică, mai mult decât pentru teorie: „la theorie,
c’est bien, mais ca n’empeche pas les faits d’exister” [4] . Timp de un
semestru, între 13 octombrie 1885 și 28 februarie 1886, Freud a
participat la celebrele lecții clinice de marți, ținute de Charcot în
Spitalul Universitar Salpetrière.
Chiar dacă Charcot a demontat prejudecata relaţiei necesare isteriefeminin,
a curentului uterin, Charcot și a fost primul care a remarcat
influența sexualității în problematica isteriei, a refuzat să îi confere un
loc de referință în etiologie. A rămas primul care a indicat, pentru
isterie, o altă etiologie psihogenă, decât cea organică.
Mergând pe calea deschisă de Charcot, Freud a continuat – cu mult
curaj pentru morala victoriană a epocii sale – direcţia etiologică
deschisă de Charcot.
Psihanaliza a pornit în perioada sa „preistorică”, pe care o putem
situa cu aproximaţie între 1882-1897; astfel a pornit din registrul
„biologic” al neurologiei, din care Freud a început să restituie treptat
psihismului locul principal, în special în ceea ce priveşte conţinuturile
aflate sub incidenţa „legii” sociale şi, de aceea, cenzurate.
Prin textul Studii asupra isteriei (1895), Freud propune în etiologia
maladiei isterice și a nevrozei, în genere, un „alt fel” de cauzalitate:
sexualitatea.
De aici, concluzia, de mare curaj: Nevroza are o etiologie traumatică
în care sexualitatea are rolul central. În această etapă a explorării,
Freud a considerat că realitatea psihică este determinată de realitatea
externă. De aceea, a înțeles etiologia sexuală a nevrozei ca rezultat al
unui context traumatic real, respectiv seducerea copilului de către
adult.
Teoria seducției infantile a fost expresia unui model al psihismului în
care realitatea psihică, internă se află într-o relație „directă” cu cea
externă. Freud a renunțat la această perspectivă, în anul 1997, pentru
că înțeles faptul că realitatea internă este constituită prin
prelucrarea, în diferite grade (uneori până la a eludare) a celei
externe. Realitatea internă este o construcţie (în care fantasma este
priritară) ale cărei legi de fundamentare Freud şi-a propus să le
înţeleagă.
Din acest punct, teoria traumei s-a dezvoltat în două direcţii:
1. teoria libidoului şi dinamica inconştientului, începând cu
fenomenele rezistenţei şi funcţionarea proceselor primare,
condensarea, deplasarea etc;
2. teoria transferului şi modalitatea de definire a relaţiei terapeutice.
Pentru că s-a considerat a fi un „hipnotizator mediocru” şi „nu a reuşit
niciodată să îi impună unui bolnav o scenă la care se aştepta” [5]
Freud a căutat o altă cale spre traumă. Aceasta cu atât mai mult cu
cât hipnoza, chiar dacă permitea accesarea contextului traumatic, era
o metodă care nu asigura rezultate profunde întrucât simptomele
reveneau în mod frecvent. Însă repere minuscule ale hipnozei se
regăsesc în amenajarea psihanalitică: prin divan şi prin regula liberei
asociari, cadrul analitic a păstrat condiţiile instaurării unei stări de
sorginte hipnoidă.
Din perspectivă clinică, psihanaliza este rezultatul remanierilor
tehnice, a capacităţii de a învăţa de la pacienţi.
După cum arătam, iniţial, Freud a încercat să înţeleagă psihismul
folosind modelele biologice ale neurologiei. De aceea, Freud a folosit
metoda catarctică, dezvoltată Joseph Breuer, care consta în
„interogarea” pacientului aflat sub hipnoză, pentru a căuta elementul
traumatic, pentru a facilita legătura cu afectul specific şi a provoca
abreacţia. Efectul terapeutic consta în descărcarea afectului generat
de traumă.
Catarsisul, descărcarea este expresia modelului neurologic al arcului
reflex, care arată faptul că o excitaţie externă, dacă este prelută printro
cale neuronală senzitivă, va genera în organism un cuantum de
energie care va fi descărcat motoriu. Pornind de la aceast model,
Freud a considerat în Proiect de psihologie (1895), că există tendinţa
implicită a reţelei neuronale de a evacua total energia (principiul
inerţiei).
Freud a putut observa din cazul Anna O., pe numele real, Bertha
Pappenheim, ceea ce Breuer nu a reuşit, în relaţia sa cu pacienta:
erotismul. În relaţia medic-pacient „infiltrarea” erotismului era un
fenomen cu totul reprobabil, de aceea, Breuer, aflat sub incidenţa
„legii” etice nu a putut să re-cunoască dorinţele pe care le avea
pacienta sa.
Fondul relaţiei şi trairile sale în raport cu ceea ce va urma să fie
conceptualizat ca transfer erotic, a fost ceea ce l-a determinat pe
Breuer să încheie tratamentul prin metoda catarctică [6] . Pentru
Freud acest indiciu a fost suficient pentru a-şi pune problema
importanţei sentimentelor pe care pacientul le are faţă de medic,
deschizând astfel calea teoretizării transferului.
Freud va renunţa la hipnoză pentru a folosi sugestia simplă, în
combinaţie cu presarea frunţii pacientului, în scopul de a susţine şi
stimula regăsirea amintirilor patogene ale pacientul. A aplicat această
tehnică, pe care o putem numi asociaţie impusă, pacientelor
cunoscute sub numele de Miss Lucy şi Elisabeth von R.
Prin tehnica asociaţiei impuse, Freud înţelege atât motivul pentru care
trauma nu poate fi rememorată (prin dificultatea de a elabora
evenimentului traumatic, ce este fie dureros, dezagreabil sau în
contradicţie cu morala), cât şi faptul că există o forţă care se opune
rememorării. Ca urmare, descoperă fenomenul rezistenţei, care are
aceeaşi sursă cu forţa care blochează rememorarea.
Din pricina fenomenului rezistenţei, asociaţia impusă şi orice formă de
impunere nu mai putea fi o tehnică utilă în reconstituirea traseului
spre traumă. Reacţia celebrei paciente Emmy von N., la tehnica sa („Nu
vă mişcaţi ! Nu mai vorbiţi ! Nu mă atingeţi !”) i-a permis lui Freud să se
situeaze într-o poziţie diferită în demersul terapeutic, prin care să
ofere pacientului „spaţiu”, să îi permită să vorbească liber.
Debutul acestei metode, care a devenit asociaţia liberă, este 1 mai
1889. Prin această remaniere tehnică, atingerea fizică a fost înlocuită
cu un alt ordin de „atingere”, cea mental-asociativă iar planul fizic a
fost înlocuit cu cel simbolic. Pentru a facilita „atingerea” mentală,
asocierea liberă, este necesar ca descărcarea prin comportament,
prin act, să fie limitată.
Graţie „curei prin vorbire”, ca etapă necesară în devenirea
psihanalizei, Freud a realizat valoarea terapeutică a cuvântului, ca
reprezentant criptat, derivat al inconştientului, ceea ce îl va orienta în
direcţia explorarii psihismului ca „arheologie a profunzimilor”.
Sub aspect tehnic, asocierea liberă se îndepărtează de metoda
catartică întemeiată pe modelul descărcării imediate. Asociaţia liberă
permite totodată, prin reculul elaborărilor teoretice, trecerea de la
modelele simpliste ale acumulării şi descărcării energiei, la dinamicile
complexe ale transformării sale, care presupum acumularea şi
procesarea energiei psihice.
Prin metoda asociaţiei libere, Freud descoperă rolul sexualităţii care
justifică abandonarea teoriei traumei: „nici un simptom isteric nu
porneşte doar dintr-o singură experienţă reală, ci de fiecare dată,
amintirea trezită prin asociaţie, acţionează împreună cu o experienţă
mai timpurie în calitate de cauză determinativă a simptomului”;
„indiferent de la ce caz sau de la ce simptom pornim, în final ajungem
pe tărâmul trăirii sexuale”. [7]
De aceea, conflictul se mai joacă între uitare şi rememorare, ci între
forţe represive şi forţe pulsionale.
Remarcabila lucrare dedicată visului [8] (1900) deschide următoarea
etapă a teoretizării freudiene, în care psihismul profund, conţinutul
latent, (tran)scris într-un cod diferit, este diferit de psihismul
superficial, de conţinutul manifest. Astfel, apare prima topică
tripartită care reuneşte conştientul, preconştientul şi inconştientul.
Apariţia, în anul 1905, a celor Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii
poate fi considerat punctul din care teoria libidoului şi a sexualităţii
devine axul de studiu predilect. Concepte fundamentale ale
psihanalizei precum pricipiile plăcerii şi ale realităţii, se conturează,
deschizând porţile spre teoretizarea refulării, a triangulării timpurii
etc.
Etiologia patologiei psihice este înţeleasă în perspectiva stadială a
dezvoltării, pe ale cărei puncte de discontinuitate Freud le va
conceptualizate prin traumatism, fixaţie etc. Sensul curei
psihanalitice constă, astfel, în remanierea punctelor de
discontinuitate ale dezvoltării, care devin accesibile numai prin
„regresie”.
Pe măsură ce cadrul analitic este stabilit şi importanţa fenomenului
transferului devine cardinală, interpretarea este instrumentul tehnic
fundamental, care nu a fost necesar în metoda catarctică sau
asociaţia impusă: interpretarea este mijlocul de reconstituire a istoria
infantile a pacientului.
Teoria transferului permite reorganizarea relaţiei terapeutice, a
cadrului. Transferul se poate manifesta cu claritate dacă anumite
condiiţie de cadru sunt respectate; amenajările tehnice permit
dezvoltarea transferului şi numai în anumite condiţii, analiza
transferului. De aceea, Freud şi-a dat seamă că pacientul nu poate fi
invitat la masă şi că nu este recomandată nici o altă interacţiune cu
pacientul în afara cadrului [9] .
Teoria psihanalitică
Principii fundamentale
1. Trecerea de la descriptiv la cauzal
Perspectiva psihanalitică se caracterizeză prin faptul că trece dincolo
de descrierea fenomenelor psihice, graţie unei abordări dinamice: „o
dată cu admiterea sistemelor psihice [Ics, Pcs, Cs], psihanaliza a făcut
un pas mai departe faţă de psihologia descriptivă a conştiinţei […]. Ea
se deosebeşte de psihologie în principal printr-o concepţie dinamică
a proceselor psihice; la aceasta se adaugă faptul că ea ia în
consideraţie şi topica psihică [10] ”.
2. Principiul continuităţii
A. Între normalitate şi patologie. Continuitatea palierului
normalității cu cel al patologiei, sub aspectul calității proceselor
psihice, a fost expresia gândirii integrative freudiene.
Teoria psihanalitică are ca fundament continuitatea dintre procesele
psihice aflate în zona normalității în raport cu cele din zona patologiei,
pentru că între cele două categorii de fenomene există exlusiv o
diferență de grad și nu una de natură. De exemplu, atât un psihopat
antisocial cât și un cetățean onorabil pot să resimtă, intern,
agresivitate, însă numai primul le va trece, fără să ţină cont de
contextul social, în act. Sursa comportamentului agresiv este unitară,
ţine de mişcările pulsionale iar diferenţele rezultă din modul în care
expresia pulsionale este amenajată psihic.
B Între somatic şi psihic. Psihanaliza nu separă corpul de psihic,
înţelegând atât faptul că metabolismul biologic este întotdeauna
însoţit de unul psihic, cât şi continuitatea psyche-soma sub aspectul
energetic. Perspectiva psihosomatică presupune această
continuitatea, care se reflectă atât în simptomul conversiei, cât şi în
somatizare. În cazul somatizării energia se descarcă direct în corp
întrucât există un deficit de procesare psihică, Sub acest aspect, J.
Cain arată în Psihanaliză şi psihosomatică faptul că boala
psihosomatică pare „să scape” domeniului simbolic.
3. Principiul constanței/homeostazia/Nirvana
Freud a preluat şi modelele fizicii care reprezentau expresia rigorii
ştiinţifice. Unul dintre principiile termodinamice surprinde maniera în
care, într-un sistem închis, orice diferenţe de nivel energetic se
egalizează, pentru a echilibra sistemul. Acest principiu poate fi aplicat
şi psihismului cu amendamentul că în domeniul „viului” nu există
sisteme închise: oricare ar fi forţele psihice aflate în interacţine,
acestea tind spre momente de echilibru dinamic. Momentele de
echilibru dinamic sunt expresia unui „nivel” al energiei psihice pe care
sistemul încearcă să îl menţină constant. Nivelul energiei psihice
reprezintă un „palier” constituit din excitaţie, pe care, în consecinţă,
sistemul va încerca să îl menţină cât mai scăzut.
Principiul constanţeienergetice a unui sistem a fost formulat de
către medicul, fizicianul, psihologul, întemeietor al psihologiei
experimentale și al psihofizicii Gustav Theodor Fechner, în lucrarea
Idei ale istoriei creării și dezvoltării organismului [11] (1873). Fechener,
ca și Freud a fost influențat de perspectiva lui Ch. Darwin. Fechner a
elaborat cinci principii emergente organizării și dezvoltării materiei
organice şi anorganice, stadii ale stabilităţii şi instabilităţii dinamice
necesare în procesul (auto)organizării sistemelor.
Ideea a fost preluată de fiziologul Walter Bradford Cannon sub forma
conceptului de homeostazie. În lucrarea Înţelepciunea corpului [12]
(1932) Cannon descrie homeostazia prin patru principii, pe care le
redăm intergral avînd în vedere importanţa lor:
1. sunt necesare diferite mecanisme pentru ca un sistem deschis să
îşi menţină constanţa;
2. constanţa presupune ca orice tendinţă la schimbare să fie
contracarată de rezistenţa sistemului;
3. reglarea sistemică a homeostaziei presupune mecanisme complexe
care operează simultam şi/sau succesiv;
4. homeostazia nu este efectul hazardului, ci al organizării.
Echilibrul energetic a fost pentru Freud un pricipiu cardinal de
organizare a sistemului psihic. Dezvoltarea psihică presupune
constituirea structurilor necesare pentru ca energia psihică să nu de
descarce i-mediat, ci să permită prin acumulare, existenţa
fenomenelor psihice complexe.
Principiul subiacent consta în faptul că starea organică, procesele
vieţii reprezintă „o derogare” de la starea anorganică, ne-vie, în sensul
în care, în lipsa structurilor necesare, energia nu poate fi acumulată şi
se descarcă direct şi total. Starea anorganică presupune, deci, că
echilibrul energetic este realizat prin descărcarea totală a energiei.
Starea de zero energetic este cel mai stabil palier, în timp ce orice stare
energetică este supusă dinamicii şi instabilităţii, necesitând
importante resurse reglatorii.
Întrucât descărcarea totală a energiei este cel mai stabil palier, Freud
a considerat în Dincolo de principiul plăcerii că scopul oricărei
organizări vitale este starea anorganică, spre care tinde.
Ideea stării anorganice ca scop a reluat-o în 1912 celebra pacientă a
lui Jung, Sabina Spielrein și a publicat-o, în Distrugerea drept cauză a
deveniri: „Nu din întâmplare, anumiţi filosofi greci, cum a fost
Anaxagora, au căutat în procesul diferenţierii fiinţei, plecând de la
elementele originare, sursa răului universal. Acest rău constă în faptul
că fiecare particulă a fiinţei noastre tinde să revină la originea sa” [13] .
Chiar dacă lui Freud nu i-a părut consistență la vremea apariției sale
teoria distrugerii propusă de Spielrein [14] , motivul distrugerii îl va
însoți în opera sa. Regăsim această idee în Disconfort în cultură (1932),
atunci când îl citează pe Goethe: „... tot ce se naşte şi devine, e vrednic
să se prăpădească. Astfel cum tot ce voi numiţi păcat, distrugere şi
rău, e însuşi elementul bun.” [15] În Problema economică a
masochismului (1924), Freud a preluat „principiul Nirvanei” al
Barbarei Low care postula tendinţa psihismului spre suprimarea
excitaţiei interne: „orice neplăcere trebuie să coincidă cu o creştere,
fiecare plăcere cu o descreştere a tensiunii excitative existente în
psihic, principiul Nirvana ar sta pe de-a-ntregul în slujba pulsiunii de
moarte […]” [16] .
Astfel. pulsiunea de moarte, exprimă principiul suprimării tensiunii
excitative ca formă de excelenţă a echilibrului şi constanţei. Pulsiunea de
moarte este orientată spre reducerea totală a tensiunii excitative, şi
spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică [17] , întrucât, aşa
cum arată Freud, „scopul vieţii este moartea […] şi starea inanimată
exista înaintea celei animate” [18] .
Pulsiunile de viaţă au scopul de a amâna efectele pulsiunii de moarte
prin deflectarea acesteia spre spre exterior.
Sub aspect clinic Freud a observat fenomenele pulsiunii de moarte, în
interiorul psihismului, prin manifestarea masochismului originar şi sub
forma deflectată, orientată spre exterior, pe care a denumit-o pulsiune
de distrugere, respectiv, agresivitatea distructivă umană, în genere [19]
.
Existenţa unei „mişcări interne orientate spre distrugere”, a unei
pulsiuni de moarte situată în intimitatea fiinţei umane nu a fost uşor
acceptată de către comunitatea ştiinţifică. În cadrul schimbului
epistolar ocazionat de activitatea Institutul pentru colaborare spirituală,
pe fondul ameninţării războiului, Freud îi scria lui savantului Albert
Einstein, în anul 1933, despre imposibilitatea de a evita tendinţa
internă spre distrugere: „Poate aveţi impresia că teoriile noastre ar fi
un fel de mitologie, care nu mai este una fericită în cazul nostru. Dar,
în fond, nu provine oare orice ştiinţă a naturii dintr-o astfel de
mitologie ? În fizica de astăzi se întâmplă oare altfel ?” [20] .
4.Principiul fenomenologic al inconştientului
Psihanaliza este o psihologie a inconştientul, mai precis, în ordinea
evoluției conceptuale a acestei științe, este o psihologie a Se-lui.
Definiţie: Se-ul reprezintă instanţa personalităţii care are drept
conţinuturi expresia psihică inconştientă, înnăscută sau / şi dobândită
prin refulare, a pulsiunii.
Prime caracteristici: În textul din 1915, care se situează în prima
perioadă evoluţiei teoretice, Inconştientul, Freud rezumă
caracteristicile proceselor inconştiente [21] :
•&νβσπ; sunt atemporare – nu au nici o relaţie cu timpul. Relaţia
temporară este legată de activitatea sistemului preconştient.
•&νβσπ; substituie realitatea exterioară prin cea psihică, sunt supuse
principiului plăcerii;
Din perspectivă gnoseologică, o ştiinţă a inconştientului reprezintă o
întreprindere dificilă întrucât obiectul cunoaşterii este şi parte a
subiectului cunoaşterii.
„Ceea ce numim inconştient, cele mai adânci mişcări pulsionale, nu
cunoaşte nimic negativ, nici o negaţie – contrariile se unesc în el – şi
astfel nu cunoaşte nici propria moarte, căruia nu îi putem da decât un
conţinut negativ.” [22] – în faţa unei astfel de constatări empirice,
logica raţiunii, specifică ştiinţei, în genere, este pusă în dificultate şi
aceasta cu atât mai mult cu cât, per se, „procesele inconştiente” sunt
de necunoscut, „acoperite” fiind, timpuriu de alte procese psihice. De
aceea, fenomenele inconştiente nu pot fi cunoscute decât prin
intermedii, fenomene de interferenţă, precum actul ratat, visul sau
prin simptomul nevrotic.
Precizări terminologice
Trecerea de la prima topică la cea de a doua (1920), corelativă trecerii
de la „inconştientul” substantival la o instanţa complexă, impersonală,
das Es şi la folosirea advectivală a termenului „inconştient” este
efectul remanierii întregului sistem teoretic psihanalitic.
În limba română, în traducerea termenului Id, au existat două
propuneri: „Sine” şi „Se”. Criteriul electiv a fost exprimarea
caracterului impersonal, în consecinţă, autonom de personalitate, al
acestei instanţe.
Prima, prin alegerea termenului „Sine”, a fost efectul traducerii
Vocabularului Psihanalizei (1994), a cărui menire a fost şi aceea de a
statua în limba română terminologia psihanalitică.
Cea de a doua, corespunde traducerii primului volumul al Tratatul
ui de Psihanaliză Contemporană al reputaţilor cercetători ai Universităţii
din Ulm, Helmut Thomä, Horst Kächele (1999) care propune, prin
aportului lui Vasile Dem. Zamfirescu, o echivalenţă prolifică semnatic
a termenului „das Es”, prin forma substantivată a pronumelui
impersonal „Se”.
Tablouri semantice produse prin această alegere se situează aproape
de realitatea clinică pe care Freud a dorit să o reflecte: dorinţa Se
trăieşte, durerea Se suferă (= Se-ul mă suferă pe mine). Termenul „Se” a
fost preluat şi în traducerea lucrării Dicţionarul Psihanalizei [23] .
De aceea, pentru a ne situa lingvistic în proximitatea pronumelui
impersonal german das Es sau de omologul francez Ça, optăm pentru
termenul „Se”.
Coordonate ale Se-ului
Coordonate metapsihologice ale Se-ului [24]
- Psihogenetic este cea mai importantă şi veche instanţă a
personalităţii.
- Topic reprezintă fundamentul celorlalte instanţe, faţă de care
păstrează zone de intersecţie.
- Dinamic seaflă în conflict cu celelalte două instanţe ale personalităţii,
Eul şi Supraeul.
- Economic ste principalul rezervor energetic-libidinal al personalităţii.
Coordonate psihologice ale Se-ului
- Funcţionează în ordinea proceselor primare, în care energia psihică
circulă liber, fără constrângeri între reprezentări, după principiul
„mecanismelor” deplasării şi al condensării, ceea ce permite
reinvestirea energiei în reprezentările halucinatorii primitive, în scopul
satisfacerii substitutive a dorinţei.
- Funcţionează conform principiul plăcerii, respectiv al evitării
neplăcerii (înţeleasă drept creştere a cantităţii de excitaţie) şi al
căutării plăcerii (respectiv de reducere a cantităţii de excitaţie).
- Funcţionează dincolo de principiul plăcerii, conform fenomenului
clinic de compulsiune la repetiţie, conţinutul pulsional al Se-ului,
reflectând caracterul conservator al pulsiunii. Conservatorismul
pulsional este nuanţat exprimat de F. Nietzsche prin eterna
reîntoarcere [25] .
- Este organizat prin complexe [26] , ansambluri de reprezentări şi
amintiri intens investite afectiv.
- Este spaţiul de confruntare a celor două categorii ultime pulsionale,
ale vieţii şi ale morţii.
Coordonate logice ale Se-ului
Întrucât conţinuturile Se-ului se situează dincolo de spaţiul-timp prin
faptul că energia psihică se deplasează şi condensează liber, fără a se
fixa de o reprezentare şi a genera, implicit o structură, nu se supune
principiilor logicii clasice-aristoteliene ale identităţii, non-contradicţiei,
terţului exclus.
Identitatea (principiul identităţii) este efectul „secundarizării” psihice, a
investirii unei reprezentări şi a legării energiei psihice de aceea
reprezentare.
Identitatea este, în perspectiva lui Freud, corelativă trecerii de la
reprezentarea lucrurilor la cea a cuvintelor. Imaginea mnezică, pentru a
fi conştientă trebuie să fie asociată cu o imagine verbală şi aceasta
este esenţa procesualităţii secundare.
Metapsihologia
Metapsihologia reprezintă zona cu cea mai mare elevaţie a teoriei
psihanalitice. Este constituită dintr-un ansamblu de modele care
reflectă triaxial realitatea clinică, sub forma dinamicii procesuale şi
structurilor psihice. Înţelegerea metapsihologică a unui fenomen clinic
presupune precizarea aspectelor sale dinamice, economice şi topicstructurale.
Principalele scrieri cu caracter metapsihologic sunt Formulări asupra
celor două principii ale funcţionării psihice (1911), Dincolo de principiul
plăcerii (1920), Eul şi Se-ul (1923).
După cum am văzut, Freud a conferit psihanalizei un caracter ştiinţific
prin faptul că a făcut apel la paradigmele „tari” ale timpului său,
importând modele ale fizicii (cu precădere termodinamicii) şi
biologiei.
A abordat realitatea clinică într-o manieră raţională şi reducţionistă, în
sensul de „reduce”, de a „decupa” fenomenele complexe în părţi mai
simple. Prin elaborarea metapsihologică Freud a dorit să confere
psihanalizei, fără exhivoc, un caracter ştiinţific, respectiv să definească
precis entităţile studiate, relaţiile dintre aceastea şi, drept consecinţă,
să permită predicţii care să poate fi probate experimental.
Conflict şi pulsiune
Viaţa psihică presupune o continuă dialectică (etimologic – a fi în
contră) a forţelor psihice care sunt întemeiate în registrul biologic. De
aceea, nu există viaţă psihică în afara conflictului, înţeles în sensul
dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune, dorinţă şi „Lege”, mecanisme de
apărare. Orice fenomen psihic, un act ratat, un simptom sau
fenomenele conştiinţei sunt expresia conflictului şi reprezintă
echilibrul dinamic al unor forţelor psihice. Vom reveni asupra acestei
teme fundamentale.
Psihanaliza s-a întemeiat pe o dimensiune biologică şi, de aceea a
preluat şi modele ale biologiei. Psihanaliza este o psihologie a
pulsiunii şi nu a instinctului, întrucât se referă la reprezentarea psihică
a funcţiilor somatice şi la modul în care acestea sunt elaborate psihic.
Pulsiunea este reprezentantul psihic al instinctului şi, prin faptul că
este un concept liant între psihic şi somatic, este expresia principiului
continuităţii. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud definişte acest
concept: „Pulsiunea este un concept limită între psihic şi somatic, ca
reprezentant psihic al stimulilor care izvorăsc din interiorul corpului şi
ajung în suflet, ca o măsură a cererii de travaliu care este impusă
psihicului, ca urmare a legăturii sale cu ceea ce este corporal.” [27]
Pulsiunea se diferenţiază de stimul (care este provocat din exterior şi
se descarcă printr-o acţiune în spre afară.) prin faptul că nu provine
din lumea exterioară, ci din interiorul organismului şi prin faptul că nu
acţionează niciodată ca o forţă momentană, ci este mereu constantă
[28] .
Explicația metapsihologică este completă dacă fenomenul psihic este
analizat sub aspectdinamic, ecomonic și topic-structural.
A. Perspectiva dinamică
Dinamica psihică înseamnă mişcarea pulsională permisă în diferitele
secvenţe ale evoluţiei psihismului. Această perspectivă presupune o
axa longitudinală, explicaţie diacronică, a originii şi evoluţiei forţelor şi
contraforţelor psihice, a manierei acestora de interacţiune care au ca
efect descărcarea, inhibiţia sau retenţia energiei pulsionale. De aceea,
fenomenele psihice sunt studiate în contexul interacţiunii dialectice
dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie.
Perspectiva psiho-dimanică este cu necesitate una geneticevoluţionistă,
care a fost proprie biologiei. Psihanaliza propune un
model a dezvoltării psihice în care progresia este posibilă în anumite
condiţii. În cazurile de disontinuitate ale progresiei, etapa respectivă
din dezvoltare este „marcată” prin puncte de fixaţie care vor
determina modul de funcţionare după ce se produce regresia.
Retenţia pulsională.
Ovidiu, în Mertamorfoze, relatează povestea miticei păsări Phoenix a
autoregenerării şi auto-reînnoirii – metaforă a pulsiunii. Pasărea
Phoenix trăieşte pe tămâie și fructe, pe scorțișoară și smirnă pentru a
se incinera, după o jumătate de mileniu de inspirație și generativitate.
Din cenușa pasării mamă, o pasăre tânără apare, destinată să trăiască
pentru încă o jumătate de mileniu.
Procesele pulsionale nu sunt segmentare, întrerupte, de aceea mitul
păsării Phoenix trimite spre sexualitatea umană, spre dorinţa care se
autoregenerează în permanenţă. Sexualitatea umană diferă de ceea a
altor specii prin faptul că nu este sezonieră, încadrată în perioade de
eostrus (rut), ci continuă şi de aceea este forţă care s-a cerut continuu
amenajată.
Pe de altă parte, dscărcarea directă a pulsiunii este incompatibilă cu
rigorile culturale. De aceea, procesul de umanizare a însemnat
amorsarea și dezvoltarea mecanismelor de retenţie pulsională, în
special în faţa sexualităţii şi agresivităţii.
Relația socială este întemeiată pe procese sublimatorii, efect al
retenției pulsionale. Retenția este efectul constituirii Supraeului care
se realizează pe fond grupal, în comunitate [29] . Pricipiul datoriei,
norma internă, care se opune descărcării directe şi principiului
plăcerii, se instituie prin identificări actuale dar şi prin influenţa
genealogiei individului, prin care preia idealurile generaţiilor
precedente.
Cultura poate fi definită ca ansamblu al proceselor prin care un
individ preia de la generaţia anterioră mecanismele de retenţie
pulsională, care generează implicit şi căile de descărcare şi de
inhibiţie. Vom reveni şi asupra acestui aspect.
Perspectiva dinamică exprimă nuanţat modul în care omul s-a instalat
în Cultură; de aceea, atributul de psiho-dinamic exprimă necesitatea
de a explora istoria modalităţilor în care un individ a negociat între
principiul plăcerii, al descărcării directe, principiul datoriei, al
interdicţiei pentru a avea acces la realitate, prin compromisul realizat
de către Eul.
B. Perspectiva economică
Are ca element central de studiu energia psihică în contextul
modalitălilor în care este gestionată, căile de retenție, de descărcare
etc.
Psihogeneza aparatului psihic este cosubstanțială dezvoltării şi
evoluţiei mecanismelor de prelucrare a energiei psihice. În perioade
ale evoluţiei, precum pubertatea sau menopauza, se poate observa
comparativ, modul în care se realizează economia psihică, respectiv
vicisitudinile sale. Dezvoltarea explozivă din perioada pubertăţii indică
dificultăţile şi efortul necesar pentru drenarea, elaborarea energiei
psihice.
Comportamentul, expresia motrică, „actul” sunt indicatorii ai
descărcării energiei psihice, cu un ambitus important de manifestări,
începând de la forme de „inerţie” până la cele de descărcare imediată,
în care retenţia este imposibilă.
Descărcarea energiei este condiţionată de gradul în care este instalat
principiul realităţii, funcţiile Eului şi „testarea” realităţii în relaţie cu
principiul plăcerii şi cu cel al datoriei.
Eul cu o bună priză a realităţii descarcă energia numai în condiţiile
externe favorabile comportamentului, în timp ce un Eu slab, nu va
putea reţine energia şi o va descărca direct, indiferent de condiţiile
realităţii obiective.
Principiul realităţii impune forme de retenţie pulsională şi, sub acest
aspect, este un factor al privaţiunii, însă există modalităţii prin care se
pot obţine forme de plăcere („funcţională”), consecutive controlului
exercitat asupra condiţiilor externe. Plăcerea funcţională este efectul
economic al faptului că Eul nu mai risipeşte energie prin angoasă
întrucât (auto)controlul este eficient.
Pentru inhibarea energiei psihice, oprirea acesteia, sub aspect
economic, sunt necesare forţe egale care să acţioneze în sens opus.
Energia se poate însă manifesta pe căi alternative, prin deplasarea
şi condensarea sa.
Modalitatea în care energia psihică poate fi „procesată”, respectiv
elaborată sau/și legată sunt indicative pentru capacitatea Eului. Eul
are limite în elaborarea energiei, dincolo de care, energia este
descărcată direct, în maniere „primitive”.
Debordarea Eului prin afluxuri de energie incontrolabilă produc
alterarea sau chiar suspendarea capacităţii de testarea a realităţii şi a
stării de conştiinţă.
De aceea, starea de conştiinţă poate fi suspendată atunci când
energia psihică nu mai poate fi procesată în maniera abituală, întrucât
există într-un cunatum mult prea mare. De aceea, capacitatea de
testare a realităţii, capacitatea de observare şi conştiinţa sunt posibile
ca efect al evoluţiei capacităţilor de retenţie şi elaborare pulsională.
Eul şi conştiinţa nu sunt posibile dacă se menţin căile „primare” ale
descărcării energetice directe. Capacitatea de (auto)observare este un
indicator al dezvoltării psihice iar în patologiile severe aceasta dispare
(episoade delirante, halucinatorii).
Prin urmare, energia psihică se poate:
1. descărca în modalităţi cursive;
2. descărca în modalităţi discontinui, pusee, raptus;
3. bloca, inhiba şi menţine în stare latentă în Se; caz în care se
constituie procese de contra-investire prin forţe egale, cu costuri
energetice mari.
C. Perspectiv structurală
Constă în descrierea structurii sistemului psihic, a ansamblurilor
componente şi a relaţiilor dintre acestea.
Geneza instanțelor
Se-ul este instanţa din care, Eul şi Supraeul, emerg prin detașare sub
acțiunea condițiilor externe.
Starea narcisică primară, prin timp al existenței, metaforă a stării aduale,
a-relaționale este ipotetică, întrucât ar presupune un sistem
închis.
Pulsiunile de viață, care „deschid” sistemul psihic de la început,
constituie lumea, „obiectul” şi transformă energia libidinală narcisică,
intoarsă spre sine, într-una relațională, obiectuală.
Cerinţele libidinale ale Se-ului nu pot fi satisfăcute în relaţia cu
obiectul, întrucât obiectul este variabil, poate lipsi iar pulsiunea se
cere permanent satisfăcută, indiferent de realitatea extern-variabilă a
obiectului. Soluţia rezidă în introiecţia obiectului ca parte a Eului, În
acest mod, obiectul extern, devine obiect intern, aflat la dispoziţia Seului.
Constituirea obiectelor interne, iniţial prin încorporare, apoi prin
introiecţie, reprezintă unica manieră de renunţare la cele externe,
renunţarea la obiect. Eului devine obiectul predilect de investiţia a Seului
prin faptul că acesta condensează caracteristicile obiectelor
externe.
Sublimarea
Obiectul extern investit prin libido obiectul, devine obiect intern,
investit cu libido narcisic. Astfel se formează relaţia libidinală narcisică
(secundară). Prin aducerea în Eu a obiectului extern, libidoul obiectual
este transformat în libido narcisic sublimat (desexualizat).
De aceea, procesul sublimativ se realizează prin intermediul Eului [30]
. Freud precizează procesul sublimativ în Declinul Complexului Oedip:
„înclinaţiile libidinale ce aparţin complexului Oedip vor fi în parte
desexualizate şi sublimate, ceea ce se întâmplă la fiecare transpunere
în identificare, în parte inhibate în raport cu scopul şi transformate în
impulsuri tandre” [31] .
Supraeul se formează prin identificare: într-un prim timp al teoriei
freudiene, cu tatăl şi apoi, prin nuanţarea teoriei, direct cu Supraeul
patern.
Obiectul intern rezultat din identificarea cu părintele de sex opus, prin
caracteristicile sale diferite, nu poate face parte din Eul. Prin
conţinutul său reacţional, efect al mişcării pulsionale agresive a
copilului proiectată asupra părintelui, obiectul intern constituit se
detaşează ca formaţiune aparte, care va păstra caracteristicile
obiectului originar, interdicţia.
Întrucât Supraeul s-a constituit prin identificare cu prototipul
(Supraeul) parental şi pentru că identificarea presupune
desexualizare, sublimare, se produce o polarizare pulsională. Prin
sublimare, componenta erotică nu mai poate contracara, „lega”
tendinţele distructive ale Supraeului, care devine expresia pulsiunilor
de moarte. Prin procesul sublimativ constitutiv, Supraeul devine
dominat de „cultura pură a instinctului morţii” [32] .
Sublimarea pulsiunii, presupune desexualizarea care este forţa
esenţială a legării pulsionale; de aceea, prin sublimarea este asociată
funcţiei de-legatorii a pulsiunii de moarte.
Fără transformarea pulsiunii prin sublimare, existenţa în Cultură a
omului ar fi fost imposibilă. Sublimarea înseamnă devierea scopului
sexual al pulsiunii într-unul non-sexual care vizează obiecte
socialmente valorizate.
Procesul sublimator presupune efortul Eului de a-şi atinge idealul [33]
. De-sexualizarea inerentă procesului sublimativ implică de-legarea în
timp ce socius-ul, relaţia socială, este rezultatul legării. De aceea,
procesul sublimativ presupune înţelegerea raporturilor complexe
complexe dintre investirea narcisică şi cea obiectuală [34] .
Capacitatea sublimativă este o consecinţă a capacităţii Eului şi, de
aceea, pentru nevrotic, refularea şi nu sublimarea este predominantă.
Procesul sublimator presupune dialectica şi intricarea dintre narcisic
şi obiectual în scopul constiturii capacităţii de a accede la Alteritate.
De la inconştient la Se
Prima structură, denumită „topică”, ca şi orice alt model psihanalitic, a
fost treptat contituită începând din anii 1895 şi este prezentă în
lucrarea anului 1900, Interpretarea viselor.
Începând cu anul 1910, este pregătită remanierea primei topici, a
cărei primă modificare, intermediară, este pregătită în anul 1914 prin
textul Pentru a introduce narcisismul.
În 1915, prin Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud schiţează
dualismul agresivitate-sexualitate pe care îl va preciza în 1920, în
Dincolo de principiul plăcerii, prin conceptul clinic de compulsiune la
repetiţie şi îl va articula, în 1924, cu problematica masochismului.
Conflictul, elementul de esenţă al vieţii psihice se produce între
pulsiunile narcisice (autoconservative) şi cele obiectale, alo-erotice,
care ţin de pulsiunea sexuală.
În noua topică, dualismul pulsional, ca expresie a structurii dialectice
a teoriei analitice, este reformulat. Noul model este integrat unui
context teoretic amplu în care găsim aspiraţia de a dezluşi „misterul
biosferei”. Summum al generalizării dialectice, sunt pulsiunile de viaţă
(denumite, graţie simpatiei lui Freud pentru mitologia greacă, Eros) şi
pulsiunea de moarte [35] .
Până în anul 1920, pulsiunea sexuală, direcţionată spre obiect, se
opunea celei narcisice, auto-conservative, direcţionată spre subiect,
spre Eu. Din 1920 pulsiunea sexuală şi cea auto-conservativă, nu mai
sunt nucleul dialecticii psihice şi al conflictului şi sunt integrate în
sistemul pulsiunilor vieţii, denumite Eros, care sunt opuse pulsiunii de
moarte.
Toate diferenţierile dintre conştiinţă, preconştient şi inconştient sunt
integrate instanţelor noi topici. Caracteristicile inconştientului sunt
remaniate şi parţial transferate Se-ului, care nu îi este moştenitor
exclusiv, întrucât atât Eul cât şi Supra-eul deţin paliere inconştiente.
Se-ului preia unele caracteristicile specifice ale funcţionării
inconştiente prin faptul că are drept element constitutiv pulsiunea,
reprezentant psihic al instinctului şi funcţionează prin condensarea şi
deplasarea energiei psihice de la o reprezentare la alta.
Dacă inconştientul primei topici corespunde în totalitate cu refulatul,
în noua topică, atât o parte a Eului, cât şi a Supraeu l, se înscriu în Se.
Inconştientul devine un atribut care se distribuie tuturor instanţelor
psihice.
Unul dintre efectele remanierii teoretice este cel al raportului
discontinuu dintre natură şi cultură, dintre Dorinţă şi Lege.
Relaţia natură-cultură are o expresie simetrică în cea dintre culturănatură,
întrucât există paliere ale instanţelor personalităţii
determinate socio-cultural, care înglobează structural natura umană,
Se-ul. De aceea:
1. Omul este mult mai imoral decât crede întrucât are ca fundament
fiinţial pulsiunea şi instinctul, chiar dacă acest palier a fost supus
filtrajului interdictiv al Supraeului.
2. Omul este mult mai defensiv decât ar dori să fie, prin mecanismele de
apărare ale Eu-lui.
3. Omul este mult mai moral decât ştie prin caracterul nuclear
inconştient al Supraeul care funcţionează conform principiul datoriei şi
al moralei heteronome a Eu-ului.
Începând cu textul Eul şi Se-ul (1923) Freud va contura perspectiva
asupra Se-ului, pe care o va menţine în opera sa, atât în cea de a treia
prelegere din Noi conferinţe de psihanaliză (1932), intitulată Diferitele
instanţe ale personalităţii psihice, cât şi în lucrarea rezumativă
Compendiu de psihanaliză (1938).
În 1923, Freud explică procesul de formare al Eu-lui, considerat ca o
parte a Se-ului, modificată de lumea exterioară, prin intermediul
„sistemului percepţie-conştiinţă” (P – C). Supraeul este considerat ca
un nivel de diferenţiere în cadrul Eu-lui, realizată în perioada
oedipiană. Refulatul este separat de Eu prin rezistenţe (indicate prin
cele două linii) şi există o zonă co-substanţială a Se-ului cu Eul, implicit
a Supraeului.
Conţinuturile Se-ului sunt formate din reprezentanţi psihici ai
instinctelor şi din refulat, din tendinţe pulsionale respinse de
instanţele socializate. Se-ul este fundamentul personalităţi şi este
unica instanţă la ale cărei conţinuturi înnăscute, constituite dintr-un
fond pulsional, se adăugă, prin ontogeneză, conţinuturi dobândite
prin refulare.
Eul
Personalitatea se constituie prin dialectica celor două categorii
pulsionale, ale vieții și ale morții. Prin pulsiunile de viață, se constituie
obiectul și lumea, grație investirilor libidinale. Eu-l se formează din
emergenţa sa din Se; este inițial insular, fragil, și se consolidează odată
cu istoria obiectelor investite şi introiectate, față de care se apără, prin
refulare.
Eul susține satisfacerea necesităţilor libidinale ale Se-ului, grație
permanenţei interioare a obiectelor introiectate și se impune drept
obiect privilegiat, monopolizând investiţiile; astfel, lucrează în sensul
întreruperii investiţiilor exterioare, al de-legării. În acest sens, Eul
reprezintă „un precipitat” al investițiilor libidinale ale Se-ului, „o
cronică” a alegerilor obiectale, pe care Eul le-a abandonat.
Dacă pulsiunile de viaţă permit investirea, cele de moarte, de-legarea,
dez-investirea obiectuală, implicit formarea şi întărirea Eu-lui, prin
abandonarea obiectelor externe.
Pulsiunile de viață sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului,
declanşează psihogeneza, prin investiri libidinale exterioare, în timp
ce pulsiunea de moarte, acționând contrariu, conduce la constituirea
Eu-lui prin emergența sa din Se și la transformarea libidoului obiectal
în libido narcisic.
Eul este o instanţa de esenţă a personalităţii prin faptul că reflectă
capacitatea de compromis, de a „lega” tendinţe contrarii: Ego est
pontifex oppositorum.
Eul realizează relaţie dintre pulsiune, realitate şi datorie, respectiv
între Se şi Supraeu. Centrul Eului este conştiinţa însă conţine procese
preconştiente cât şi inconştiente (mecanismele de apărare). Eul are
următoarele funcţii autoconservative:
1. control pulsional;
2. percepţie;
2. control motric;
3. secundarizarea proceselor mentale: ordonare diacronică,
anticipare;
3. testarea realităţii, diferenţierea realităţii interne de cea externă;
4. modificarea realităţii.
Supraeul
În viziunea lui Freud, Supraeul este o parte a Eu-lui, ale cărei
conținuturi sunt primele fixaţii oedipiene, ceea ce îi determină
caracteristici normativ-interdictive. Geneza Supraeului este mediată de
Eul deja constituit (dar încă slab) şi are la origine activitatea Se-ului.
Supraeul pătrunde adânc în Se şi, de aceea, este mai îndepărtat de
conştiinţă decât Eul. În acest fel, sentimentul de vinovăţie,
comandamentul moral a priori, acţionează inconştient și supune Eul
„principiului datoriei”. Pulsiunea de moarte este predominantă în
Supraeu, întrucât prin sublimare Supraeul devine dominat de „cultura
pură a instinctului morţii” [36] .
Supraeul este caracterizat prin forţa cu care limitează dorinţa şi
constrânge Eul. Forţa Supraeului este explicabilă ca efect al
identificarii, intoiecţiei şi desexualizării. Prin investirea specifică
triangulării oedipiene şi a travaliului de sublimare (desexualizare),
consecutiv introiecţiei şi transformării libidoului obiectual într-unul
narcisic, pulsiunile de viaţă sunt epuizate. Desexualizarea presupune
„desfacerea” (opusă intricării pulsionale) pulsiunilor de viaţă de cele
de moarte şi prin urmare eliberarea acţiunii distructive şi mortifere a
pulsiunii de moarte. Formele de agresivitate ale Supraeului reprezintă
translatarea internă a agresivităţii (faţă de obiecte externe). Prin
procesul sublimării, libidoul obiectual devine libido narcisic, ceea ce
permite intricarea dintre narcisic şi obiectual care permite existenţa
alterităţii. Prin sublimare, Supraeul interiorizează comandamente
specifice, idealul populaţiei de apartenenţă.
Funcţiile Supraeul sunt [37] :
1. ideal (din limba greacă, idea = aparență, formă expresie);
2. conştiinţă morală;
3. autoobservare.
Dacă Eul îşi realizează idealul, Supraeul conferă Eului protecţie.
Freud nu împărţit Supraeul în sub-instanţe, chiar dacă a schiţat acestă
posibilitate prin folosirea temenilor de Eu ideal sau Ideal al eului.
În Descompunerea personalităţii psihice (1931), Freud foloseşte, exclusiv
într-o manieră funcţională, termenul de Idealul al eului, care exercită
funcţia de „ideal” a Supraeului. După Freud, diferiţi autori au nuanţat
structura Supraeului, divizânud-l în Eul ideal şi Idealul eului. Cele două
formaţiuni ale Supraeului generează câmpul narcisic [38] :
1. Eul ideal este centrat spre lumea interioară, refuză alteritatea şi,
dea ceea, este atotputernic şi magic; este asemănător cu eul-plăcerepurificat
[39] din textul din 1911, Formulări despre cele două principii
ale funcţionării psihice.
2. Idealul eului este deschis spre lumea exterioară, spre obiect.
Aşa cum am arătat, Supraeul este corelat părinților și presupune
identificarea cu aceștia, mai precis Supraeul are origini paterne,
existând o „transmisie a Supraeului”. Centrul Supraeului se formează
nu prin identificare cu părintele, ci prin identificarea cu Supraeul
acestuia.
Există în individ o formă de „conştiinţă vinovată”, care trimite spre
ideea de păcăt [40] . Supraeul, legea, principiul datoriei reprezintă
formațiunea culturală esențială. De aceea regăsim paralelismul dintre
individ și grup uman, în ceea ce privește efectele Supraeului pentru că
„în ideologiile Supraeului, trecutul continuă să trăiască, tradiţia rasei şi
a poporului nu cedează decât treptat locul influenţelor prezentului,
noilor modificări [41] . Societatea evoluează similar individului.
Grupul uman este posibil datorită existenţei idealului comun; funcţia
de ideal a Supraeului este fundamentală în dimensiunea culturală şi
socială a individului pentru că idealul eului are „pe lângă partea sa
individuală, şi una socială, el fiind de asemenea idealul comun al unei
familii, al unei categorii sociale, al unei naţiuni” [42] . Astfel că
enculturaţia presupune o formă de transmitere a idealului „nu printrun
Supraeu cultural, ci prin cultură, prin obiectele culturale” [43] .
Obiectele culturale ideale introiectate produc alcătuirea Supraeului şi
îi dau dimeansiunea colectivă, socială şi culturală.
În introiecţia obiectelor ideale se porneşte de la obiectele
semnificative originare (familie) şi se continuă treptat şi extensiv cu
cele oferite de societate, respctiv, „se depărtează din ce în ce mai mult
de părinţi şi devine impersonal” [44] . Mama rămâne unul dintre
obiectele fundamentale transmiţătoare ale Supraeului „cultural” şi ale
idealurilor grupului. Virulența Supraeului nu se află în relație explicită
cu mediul afectiv de dezvoltare al copilului [45] .
Clinica/tehnica psihanalitică : psihanaliza este o formă de
psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor psihice profunde
și de tratare a tulburărilor psihice. De aceea, presupune un ansamblu
de principii de amenajare a relației precum cadrul analitic,
neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
Tehnica psihanalitică reprezintă efectul unui demers de cercetare pe
care l-a întreprins cu deosebire Freud prin faptul că a considerat
psihanaliza un demers dinamic sub toate aspectele. Astfel a adaptat
şi reaadaptat modul în care s-a comportat în relaţia cu pacientul, ceea
ce a generat dezvoltarea teoriei. Cadrul analitic şi tehnica sunt
fundamental intricate teoriei şi sursei acesteia – realitatea psihică,
atât cât poate fi acesta cunoscută în mod „asimptotic” obiectiv.
Cadrul analitic
Este constituit dintr-un ansamblu complex de factori interni care se
obiectivează extern în forme de stabilitate spaţială şi temporală care
permit susţinerea continuă a unui mediu securizant, propice explorării
elaborarăii şi dezvoltării. Cu cât cadrul este menţinut cu atât celelalte
elemente de esenţă ale travaliului pot fi susţinute.
Stabilirea programului săptămânal al şedinţelor (minumum trei
şedinţe a 45 de minute), a modului în care acestea sunt onorate
(înclusiv în cazul absenţei), modul în care este întâmpinat pacientul şi
este încheiată fiecare şedinţă, a modului în care sunt stabilite
vacanţele etc. sunt elemente oncstitutive ale cadrului analitic.
Cadrul este, deasemenea, expresia Eului analistului întrucât
presupune externalizarea unor limite-reguli.
Orice raport cu limita generează frustrare şi, de aceea, tehnica
analitică presupune abilitatea de a „lucra” cu afectele negative şi cu
frustrarea în condiţiile în care remanierea echilibrului şi dinamicii
psihice se face prin dialectica dintre absernţă-prezenţă, permisiuneinterdicţie,
respectiv prin indicii de realitate care să genereze
posibilitatea de discriminare internă. De aici rezultă faptul că o relaţie
terapeutică desfăşurată în condiţiile preponderente ale trăirile
pozitive nu poate antrena efecte profunde la nivelul Eului şi al
personalităţii.
Neutralitatea
Este în esenţă efectul unei „funcţionări” fluide a psihanalitsului care se
obiectivează într-o bună capacitate de testare şi observare a realităţii
care presupune raportarea echilibrată la realitatea pacientului.
Neutralitatea presupune capacitatea de „a răspunde” fără a bascula în
comportamente verbale care au potenţial excitativ sau intruziv, nonempatic.
Libera asociere
Este expresia funcţionării psihice prin „lanţuri” şi „arborescenţe”
asociative în care fiecare reprezentare antrenează în funcţie de un
ansamblu complex de factori alte reprezentări. Libera asociere
presupune exerciţiul urmăriri suitei de reprezentări care apar în
câmpul intern şi punerea lor în cuvânte.
Libera asociere presupune transpunerea în cuvinte a activităţii interne
aşa cum este, prin urmare fără a angaja forme de prelucrare, filtrare
ale acesteia, ceea ce se produce în mod firesc în comunicarea
abituală, socială. Libera asociere se află în relaţie cu capacitatea de
obervare a Eului şi de aceea, pe parcursul analizei, calitatea aceateia
se modifică.
Abstinenţa
Este o consecinţă a modelului dezvoltării psihice pe care Freud l-a
realizat de-a lungul clinicii sale. Sanogeneza presupune trecerea
gradată de o funcţionare de tipul descărcării imediate şi a arcului
reflex la posilibitatea, treptat mai adapatată, de a amâna descărcarea
şi obţinerea plăcerii, de a tolera frustrarea. De altfel, funcţiile Eului,
care culminează cu cele ale conştiinţei, sunt efectul acumulărilor
„energetice” consecutive amânării descărcării.
Psihopatologie psihanalitică
Direcţia preponderent descriptivă a psihopatologiei clinico-nosografice
a întemeiat și a consolidat câmpul psihiatriei și criterii taxomonice
precum:
1. Predominanţă etiologică:
o exogenă - nevrozele ;
o endogenă – psihozele;
2. Modalitate de raportare la trairile psihopatologice:
o critică - nevrozele;
o necritică - psihopatiile, psihozele;
3. Gradul de inserţie familială, socială, profesională, ca indice al
necesităţii de instituţionalizare:
o nespitalizabile – psihopatiile;
o spitalizabile – psihozele, nevrozele.
Criteriile care au permis constituirea taxonomiei psihanalitice au fost
etiologice. În cadrul direcţiei etiologice s-a încercat înţelegerea
fenomenelor psihopatologice pornind de la trăirile individului purtător
de simptom şi ale cercetătorului în relația sa cu subiectul aceste
fenomene (dorinţă, transfer, contratransfer etc.).
Direcţia etiologică, care reprezintă, prin urmare, încercarea de a
explica realitatea psihică și nu de a o descrie, fie aceasta situată în
contextual normalității sau al patologiei. De aceea, reprezintă o reacţie
în faţa „nihilismului” terapeutic, a tratamentului centrat preponderent
pe simptom şi nu pe cauză.
Tocmai pentru că nu este o domeniu al cunoaşterii descriptive, teoria
psihanalitică nu a cumulat o nosografie de mare ambitus per se, ci o
clafisicare a maladiilor din ordinea intrumentelor sale clinice specifice,
precum dinamică psihică, perspectiva genetică, fenomene
transferențiale. Criterii:
1. raportul dintre actual şi infantil este un criteriul cu o putere
separativă nuanţată întrucât separarea perspectivei sincronice de cea
diacronică nu se poate face radical:
a. tulburări în care constelaţia psihopatologică este
legată de imposibilitatea actuală de descărcare a
tensiunii sexuale – nevroze actuale;
b. tulburări în care există o problematică de dinamică
psihică dobândită în perioada infantilă. Aceste tulburări
sunt specifice tratamentului analitic, întrucât permit
deconstrucţia şi reconstrucţia simptomului în cadrul
transferului – nevroze de transfer.
2. stadiul de dezvoltare la care se produce regresia şi consecinţele
asupra capacităţii de investire a obiectului:
a. nevroze narcisice;
b. nevroze de transfer.
3. specific dinamic - dialectica se produce între:
a. două instanţe psihice - nevrozele;
b. o instanţă psihică şi lumea externă -
psihozele ;
c. conflictul conştient este absent -
perversiunile;
4. formaţiunea rezultată în urma conflictului:
d. trăsătură de caracter (psihopatii) –
nevroze asimptomatice;
e. simptom nevrotic – nevrozele
simptomatice;
Nosografie
psihanalitică
Nevroza
de
caracter
Nevroză
de eşec,
nevroză
de
destin
nevroza
de război
Nevroze
actuale
(neurastenia,
nevroza de
angoasă,
ipohondria)
asimptomatice traumatice simptomatice
Nevroze
Nosografie
psihiatrică
excitabili sau
explozivi
instabili; astenici;
psihastenici; isterici;
timopaţi; paranoizi
Reacţii la
stress
Reacţii
patologice
Neurastenia
Psihastenia
Isteria
Psihopatii Stări
reactive
Nevroze
Nevroze asimptomatice
Nevroza de caracter
Freud propune conceptul de nevroza de caracter [46] care este o
tulburare în care conflictul defensiv nu produce simptome izolabile, ci
trăsături de caracter, tipuri de comportament sau o organizare
patologică a personalităţii în ansamblu. Apărarea de tip caracterial se
deosebeşte de cea prin simptom prin integrarea sa parţială în cadrul
Eului. Aceasta conduce la nerecunoaşterea aspectului patologic al
trăsăturii de caracter, întrucât discriminarea (funcție de aobservare)
este o funcției a Eului.
Nevroză obsesională poate fi considerată o nevroză de caracter
întrucât formaţiunea reacţională este predominantă, în timp ce
simptomele obsesive sau compulsive sunt sporadice. În acest cadru
se pot include şi „răufăcătorii din sentiment de vinovăţie” [47] .
Nevroza de eşec
Desemnează categoria de subiecţi cu structură psihopatologică ce par
a fi responsabili de propria lor „nenorocire” sau nu pot suporta să
dobândească ceea ce îşi doresc intens [48] . Este un termen introdus
de psihiatrul Réne Laforgue și se află, din punct de vedere cliniconosografic,
la limita dintre psihopatie şi psihogenie-nevroză.
Pentru Freud nevroza de eșec nu constituie o formă de nevroză, ci
modalitatea de declanşarea a acesteia. În nevroza de eşec, eşecul nu
este produsul supraadăugat al simtomului, ci constituie simptomul.
Subiectul nu suportă satisfacţia într-un domeniu precis, întrucât se
află în conflict cu o dorinţă inconştientă. Posibilitatea oferită de
realitate pentru satisfacerea dorinţei este intolerabilă şi declanşează o
„frustrare internă” din cauza căreia subiectul îşi refuză satisfacţia.
Nevroza de destin poate fi considerată o specie a nevrozei de eşec şi
desemnează o formă de existenţă caracterizată prin revenirea unor
înlănţuiri identice de evenimente cu efecte negative. Evenimente care
se repetă apar ca o fatalitate exterioară, căreia subiectul îi este
victimă.
Nevroze traumatice
Nevroza de război este o stare psihopatologică determinată de reacția
la o situaţie de pericol real. Consecutiv şocului apare un puseu de
angoasă paroxistică, însoţită de stări de agitaţie, stupoare sau
confuzie mentală. Traumatismul este legat de constelaţia
simptomatică: evenimentul traumatizant este retrăit prin coşmar
repetitiv, tulburări ale funcţiei somnului. Prin compulsia la repetiție se
încearcă legarea, elaborarea traumei. Freud foloseşte o formă de stare
reactivă, nevroza traumatică, în explicarea metapsihologică a
transgresării principiului plăcerii [49] .
Traumatismul se amorsează pe structura nevrotică preexistentă.
Există cazuri în care evenimentul exterior conduce la realizarea unei
dorinţe refulate. De pildă, subiecţi care caută inconştient situaţia
traumatizantă şi periculoasă pentru a repeta un traumatism infantil şi
a încerca să lege trauma. Însă aflat în faţa afluxului de excitaţie,
subiectul nu poate răspunde printr-o elaborare psihică sau
descărcare adecvată.
Nevroze simptomatice
Pentru Freud nevrozele se prezintă foarte rar în stare pură: în orice
psihonevroză există un nucleu actual (în orice nevroză obsesională
există o componentă isterică).
Nevroze actuale
Neurastenia
Pentru Freud sindromul neurastenic este heterogen și a preferat să îl
decupeaze în sindroame mai bine conturate. De aceea, neurastenia
nu se mai află în cadrul nevrozelor simptomatice, ci în cel al
nevrozelor actuale [50] .
Etiologia neurasteniei se referă la imposibilitatea descărcării adecvate
a tensiunii sexuale. Neurastenia este determinată de acumularea unei
excitaţii sexuale care se transformă direct în simptom, fără mediere
psihică - sub acest aspect este o nevroză a-simptomatică.
Simptomul central este angoasa, fie aşteptarea anxioasă cronică (care
se pot lega de orice conţinut reprezentativ), acces de angoasă pură
(pavor nocturn) însoţit sau înlocuit cu echivalenţe somatice (ameţeală,
dispnee, tulburări cardiace, transpiraţie), simptome fobice în care
angoasa este legată de o reprezentare care nu substituie o altă
reprezentare refulată.
Nevroze de transfer
Nu există cură psihanalitică în afara fenomenului transferului. Nu există
posibilitatea de schimbare fără existența unui cuantum de investiţie
obiectuală. De aceea, grupul nevrozelor de transfer constituie obiectul
privilegiat al curei psihanalitice.
Acestea sunt nevroze caracterizate prin faptul că libidoul este
deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare. Sunt accesibile
tratamentului psihanalitic pentru că se pretează la instituirea nevrozei
de transfer. Nevroza de transfer este o nevroză „artificială” prin care se
reeditează, în cadrul tratamentului psihanalitic, nevroza clinică.
Nevrozele de transfer sunt nevroza obsesională, isteria de angosă și
isteria de conversie.
Nevroze nascisice
Astăzi diferenţierea nevrozelor de transfer de cele narcisice nu se mai
face exclusiv după prezenţa sau absenţa transferului. În nevrozele
narcisice poate exista transfer dar este deosebit de intens.
Caracterul narcisic presupune ca investiția obiectuală să fie retrasă
masiv însă, în funcție de forma patologică să existe reziduri de
investiție. Astfel, Freud va diferenția melancolia, de schizofrenie și de
paranoia. Vom reveni asupra acestei categorii psihopatologice.
Perversiunea
Perversiunea este deviaţia de la scopul sexual realizat prin penetrare
genitală cu persoana de sex opus. Categoria perversiunilor se opune
celor de nevroză şi psihoză sau după expresia lui Freud, perversiunea
este „negativul nevrozei” [51] .Aceasta înseamnă că în perversiune
sexualitatea infantilă se manifestă într-o manieră nerefulată întrucât
refularea este absentă.
Sexualitatea infantilă este constituită din pulsiuni parţiale şi, de aceea,
copilul are o dispoziţie perversă polimorfă. Perversiunea constituie
persistenţa sau reapariţia unor componente parţiale ale sexualităţii
consecutiv cu regresia la un stadiu în care există o fixaţie libidinală.
Psihanaliza aplicată .
Psihanaliza în genere nu este un domeniu speculativ, ci unul empiric
ce s-a întemeiat și dezvoltat prin reflectarea gradată şi evolutivă a
realităţii intra şi inter-psihice.
Psihanaliza oferă un cadru conceptual care acoperă un larg ambitus
al fenomenlor psihice, între patologie și normaliate, într-o dimensiune
filo și onto-genetică. Psihanaliza a permis înțelegerea valenșelor
dinamicii psihice și a produselor acesteia, în primul rând a manierei în
care omul s-a constituit ca ființă culturală. Cultura este efectul
raportului dintre dorința, ca fenomen primar și legea, ca amenajare a
pulsiunii. Cultura este, prin umrare, corelativă dinamicii psihice și de
aceea, psihanaliza poate explica procesele psihice aflate în spatele
fenomenelor culturale.
Psihanaliza aplicată este însă un exerciţiu extra muros, având în vedere
faptul că domeniul de referinţă empiric este exclusiv clinica
psihanalitică.
Orice fenomen cultural şi începând cu momentul originar al Culturii
au fost în oepra lui Freud obiecte privilegiate de cercetare: religia,
literatura, arta, ştiinţa etc.
Bibliografie:
Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
Cazenave, M., coord., La syncronicité, l’âme et la science, Albin Michel,
Paris, 1995.
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), în Freud, Opere III,
Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul” (1923), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inconştientul” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III,
Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Refularea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., Abrégé de psychanalyse (1938), P.U.F., Paris, 1967.
Freud, S., Au-delà du principe du plaisir (1920), în Essais de
psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Freud, S., Le Moi et le Ça (1923), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris,
1981.
Freud, S., Nouvelles conférences sur la psychanalyse (1932), Gallimard,
Paris, 1978.
Freud, S., Pour introduire le narcissisme (1914), în La vie sexuelle, P.U.F.,
Paris, 1969.
Freud, S., Pulsion et destins des pulsions (1915), în Métapsychologie,
Galimard, Paris, 1968.
Groddeck, G., Le livre du ça, Gallimard, Paris, 1973.
Hermann, I., Psychanalyse et logique, Denoël, Paris, 1978.
Jones, E.,La vie et l’oeuvre de Sigmund Freud, III, Les dernières années
1919-1939, P.U.F., Paris, 1969.
Laplanche, J., Pontalis, J.,-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas,
Bucureşti, 1994.
Laplanche, J., Problématiques I, l’Angoisse, P.U.F., Paris, 1981.
Laplanche, J., Vie et mort en psychanalyse, Flammarion, 1989.
Thomä, H., Kächele, H., Tratat de psihanaliză contemporană, I,
Fundamente, Trei, Bucureşti, 1999.
[12] Walter B. Cannon, The Wisdom Of The Body, W. W. Norton and Company, Inc.
[1] Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
[2] Georg Groddeck, The Book of the It, Vision Press (1979 ed).
[3] R., Stolorow, G. Atwood, D. Orange, Worlds of Experience, Basic Books, N.Y, 2002, pp. 1-
38.
[4] Teoria este bună însă nu împiedică faptele să existe.
[5] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001, p. 62.
[6] Spre deosebire de varianta lui Ernst Jones, care arăta în lucrarea dedicată vieţii lui Freud,
Viaţa şi opera lui Sigmund Freud (La vie et l'oeuvre de Sigmund Freud (trois tomes) PUF-Quadridge
rééd. 2006), faptul că Breuer nu ar mai fi văzut-o pe Bertha, Albrecht Hirschmüller arată că
Breuer ar fi continuat să îţi vadă pacienta (Albrecht Hirschmüller: Physiologie und Psychoanalyse
im Leben und Werk Josef Breuers. Bern, 1978).
[7] S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001, p. 56-57.
[8] Interpretarea viselor.
[9] După cum a procedat cu pacientul său celebru Ernst Lanzer, denumit „Omul cu şobolani”.
[10] S. Freud, „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, p. 99.
[11] Ideas in the History of Organism Creation and Development.
[13] A. Carotenuto, Sabina Spielrein, Entre Freud et Jung, Aubier Montaigne, 1981, p. 218.
[14] S. Freud, C. G. Jung, Corespondance, vol. 2 (1910-1914), Gallimard, Paris, 1975, p. 262.
[15] S. Freud, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000,
p. 205.
[16] S. Freud, „Problema economică a masochismului”, în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 265.
[17] J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[18] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[19] Idem ,S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op cit., p. 138.
[20] S. Freud, „De ce război ?”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 216.
[21] Freud, Opere III, Inconştientul, pp. 95-129.
[22] S. Freud, „Consideraţii actuale despre război şi moarte”, în Freud, Opere IV, Studii despre
societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 44.
[23] Roudinesco, E., Plon, M., Dicţionarul Psihanalizei, trad. (în colaborare) Matei Georgescu, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001, nominalizat de către Asociaţia Editorilor din România la secţiunea „Cele mai
bune traduceri ştiinţifice ale anului 2002”.
[24] Georgescu, M., „Sinele de la Freud la Freud”, în Psihologia Sinelui, Ed. Eminescu, Bucureşti,
2000.
[25] „Lanțul cauzelor se-ntoarce iarăși, în care sunt încopciat, iar el mă va crea din nou ! […] Voi
reveni, cu soarele acesta, cu pământu-acesta, cu vulturul acesta […] – nu: nicidecum pentru o
nouă viață sau mai bună sau asemenea cu aceasta, ci chiar pentru această unică și aceeași
viață, cu tot ce am măreț sau mic în mine”, F. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas,
București, 1997, p. 296.
[26] Freud a fost reticent în privinţa utilizări conceptului de „complex”, în genere, preferând să îl
aloce contextelor cheie precum cele are triangulării (Oedip) sau ale „castrării”.
[27] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 68.
[28] S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 62.
[29] Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
197.
[30] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000,
p. 233.
[31] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001, p. 215.
[32] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
[33] J.-L. Donnet, „Processus culturel et sublimation”, în Revue Française de psychanalyse, tome
LXII, 1998, P.U.F., Paris, pp. 1057-1058.
[34] C. Janin, „Les sublimations et leur destins”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXII, nr.
4, P.U.F. Paris, 1998, p. 1077.
[35] Deoarece ne aflăm într-un context ortodox freudian, păstrăm noţiunea de pulsiune de
moarte şi nu ne referim la Thanatos, ca termen consacrat de post-freudieni.
[36] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
[37] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences
d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 93.
[38] D. Scarfone, „Formation d’ideal et Surmoi culturel”, în Revue Française de psychanalyse, tome
LXIV, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, pp. 1591-1592.
[39] „Eul plăcere nu poate face altceva decât să dorească să lucreze pentru obţinerea plăcerii şi
să evite neplăcerea” S. Freud, „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice”, în
Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 19.
[40] S. Freud, „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pp. 17-18.
[41] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences
d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 94.
[42] Idem, „Pentru a introduce narcisismul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, pp. 55-56.
[43] P. Denis, „Idéal et objets culturels”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXVI, nr. 5,
P.U.F., Paris, 2000, p. 1608.
[44] S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences
d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995, p. 90.
[45] Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
190.
[46] Vezi S. Freud, „Psihopaţii pe scenă”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, pp. 10-15.
[47] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de
psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 239-240.
[48] S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de
psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 223-239.
[49] Vezi S. Freud, „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000, pp. 169-170.
[50] Vezi articolul „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui
complex de simptome sub numele de „nevroză de angoasă”, 1895.
[51] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate,
Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
Lecţia 2
LECȚIA 2 - CONFLICTUL PSIHIC
Conflictul constituie esenţa dinamicii psihice şi se constituie ca efect al
„diferenței de potențial energetic” care se produce între coordonate
polare. Lipsa diferenţei de potenţial ar însemna abolirea oricărei
tensiuni, ceea ce ar însemna absenţa oricăror fenomene psihice,
regrasia din spațiul dual, polar, specific dialecticii psihice, în cel a-dual,
nediferențait și indiferențiabil.
Metafora lipsei oricîrei tensiunii, a existenței unui „zero tensional” este
principiul Nirvana, în care lipseşte orice translatare psihică a incitaţiilor
biologice, ceea ce este imposibil având în vedere unitatea
psihosomatică.
Tipuri fundamentale de conflict:
1. Conflictul nevrotic este cea mai elaborată formă de conflict psihic,
care presupune o relativ mai mare structurare psihică faţă de
organizarea psihotică.
Conflictul nevrotic presupune confruntarea dintre exigenţe interne
ireconciliabile şi se poate desfăşura între o tendinţă de descărcare
pulsională, a Se-ului (care are ca efect reducerea tensiunii
determinate de presiunea pulsională) şi reprimarea decărcării,
operată de Eu sub influenţa Supraeului.
Este un conflict structural-topic cu incidenţă dinamică şi economică.
Eul preia conflictul şi are ca „adversar” Se-ul, de aceea,. Este
importantă alcătuirea și acțiune Supraeului în evoluţia terapiei
analitice. Dacă Supraeul este dur, virulent, Eul nu poate negocia cu
pulsiunea în mod corespunzător și conflictul psihic este violent.
Raportul cu realitatea este important în diferențierea tipului de
conflict: nevroticul neagă pulsiunea (incitaţiile Se-ului) şi sprijină
realitatea.
Conflictul poate avea loc între două pulsiuni a căror comportamente
de descărcare se află în contradicţie. La nivelul Se-ului, unde sunt
încălcate pricipiile logicii clasice, nici o pulsiune nu se află în
contradicţie cu alta şi de aceea toate tind spre descărcare directă,
imediată. La nivelul Eului, se va opera autorizarea unei pulsiuni şi
refularea reprezentanţilor celeilalte. Putem lua ca exemplu, conflictul
dintre erotismul hetero şi homosexual:
- Exacerbarea virilităţii, a erotismului heterosexual, poate fi o
formaţiunea reacţională în raport cu feminizarea şi reprimarea
erotismului homosexual.
- Exacerbarea tendinţelor homosexuale, căutarea companiei
persoanelor de acelaşi sex, în scopul represiei celor heterosexuale şi
evitarea excitaţiei debordante faţă de persoanele de sex opus.
2. Conflictul psihotic se desfăşoară între realitatea exterioară şi Eu.
Spre deosebire de nevrotic, psihoticul neagă realitatea şi sprijină
pulsiunea.
Stimulii din realitatea externă pot provoca un aflux de excitaţie
imposibil de controlat. Eul se poate apăra în aceste cazuri prin refuzul
şi falsi ficarea realităţii. Negarea realităţii este posibilă prin operarea
unui clivaj în Eu.
Regresia
Capacitatea de regresie, de revenire la un stadiu evolutiv anterior,
este o necesitate funcţională, atât în registrul normalităţii cât şi în cel
al patologiei. Prin preluarea de către Freud a legii biogenetice, în
metapsihologie întâlnim modelul dialectic al progresiei şi regresiei,
inerent în dezvoltarea mentală.
Atât pshismul individual cât şi produsele sale culturale sunt supuse
unei mişcări „oscilatori” de avans şi recul pe coordonata evoluţiei.
Freud conturează trei tipuri de regresie, care nu pot fi decât explicativ
delimitate după criteriul topic, temporal şi formal al dezvoltării :
1. regresie topică, la nivelul unei instanţe psihice, de exemplu la nivelul
proceselor primare ale Se-ului, care se produce în vis sau în patologie
(halucinaţia);
2. regresie temporală, la o anumită etapă de timp a dezvoltării, fie la o
relaţie de obiect (o anumită persoană semnificativă), fie la un stadiului
psihosexual (oral, anal, falic) sau la un stadiul de dezvoltare al Eului
(de exemplu stadiul animist sau religios);
3. regresie formală (cea mai rar întâlnită în textele lui Freud), prin faptul
că modurile de expresie actuale sunt înlocuite prin cele primitive sub
aspectul complexităţii, al diferenţierii, cum ar fi revenirea de la
funcţionarea secundarizată la cea a proceselor primare.
Principiul dezvoltării optime presupune continuitate evolutivă prin
includerea echilibrată a achiziţiilor stadiale în structurile dobândită.
Orice formă de oprire a dezvoltării, chiar dacă sistemul va încerca să o
compenseze, va produce abateri de la traseul dezvoltării optime.
Abaterile pot avea grade diferite, de la caractreristici normale de
personalitate, la patologia severă.
Prin oprirea temporară a dezvoltării într-un anumit stadiu, specificul
acelei perioade va fi marcant în structura şi dinamica psihică, respectiv
în relaţii de obiect, mod de satisfacere, specific pulsional sau
mecanisme de apărare.
Fixaţia
Discontinutatea psihogenezei se produce la incidenţa a numeroşi
factori şi presupune oprirea temporară a dezvoltării. Oprirea
temporară a dezvoltării se numeşte fixaţie şi se produce într-o
perioadă din psihogeneză în care:
1. psihismul a fost suspus unui aflux excitativ debordant care nu a
putut fi elaborat de către Eu iar unica soluţie este refularea. Excesul
excitativ este refulat şi se constituie o barieră contrainvestiţioanală
permanentă necesară blocării accesului spre Eu a reprezentanţilor
pulsionali.
2. condiţiile de dezvoltare au fost mult prea bune. Datorită pricipiului
constanţei, determinată de nevoia sa de echilibru, poziţia economică
(libidinală) care conferă satisfacţie maximală este păstrată. Condiţiile
care să permită satisfacţie excesivă nu sunt frecvente în arealul
dezvoltării. De aceeea, conservarea poziţiei libidinale de maximă
satisfacţie se impune în contextul dificultăţii de a se regăsi acelaşi
nivel de satisfacţie şi într-o organizare ulterioară. De aici derivă atât
metafora „căderii” din paradisul originar şi cea a „nostalgiei originii”.
Dacă într-un stadiu ulterior de dezvoltare se întâmpină condiţii
traumatice, psihismul caută să elaboreze excitaţia debordantă printr-o
mişcare regresivă, de revenire în etapa în care tensiunea psihică a
putut fi „drenată” corespunzător. Prin această „regrupare” regresivă
excitaţia va fi elaborată conform căilor disponibile în perioada la care
s-a regresat.
Factorii care determină fixaţia sunt fie dobândiţi, prin specificul
relaţiilor de obiect şi al traumei, fie înnăscuţi, prin structura şi fondul
pulsional.
3. există fluctuaţii extreme între frustrare şi satisfacţie excesivă (frecvent
din registrul autoconservativ), întrucât pentru a susţine satisfacţia
pulsională, ca formă a echilibrului economic, se pot refula anumiţi
reprezentanţi pulsionali. Un exemplu prototip este situaţia în care
mama linişteşte angoasa sugarul hrănindu-l.
Apărarea eului
Întrucât Se-ul reprezintă sursa energetică, descărcarea pulsională este
o condiţie a vieţii psihice. Aceasta face să existe o permanentă nevoie
de reglare a fluxului excitativ. De aceea, s-au format „mecanisme”,
sisteme de apărare ale Eului atât în raport cu realitatea internă, cu
exigenţele pulsionale, cât şi cu cea externă, după ce aceasta s-a
constituit.
Eul se apără în domeniul realităţii externe de pericole reale care îi
periclitează integritatea dar şi de afluxul excitativ (intern) provocat de
obiecte şi de specificul comportamental al acestora.
Având în vedere ordinea naşterii, adultul va influenţa decisiv nevoia
de apărare a sugarului. Prin reacţiile sale, acesta va transmite copilului
date despre mediul natural, social, cultural şi îi va permite să înveţe
apărările specifice.
Tipurile de apărări angajate sunt corelative etapei evolutivă în care se
află subiectul. De pildă, presiunea pulsională specifică ontogenezei
timpurii în care factorul represiv (educativ) este anturajul sau alte
perioadele evolutive precum adolescenţa şi climacteriu în care
intensitatea pulsională este maximă, iar factorul represiv este
Supraeul.
Apărarea Eului, chiar dacă are valențe pozitiv-reglatorii, angajează și
consecințe precum restrângea testării realității, ca funcție nucleară a
Eului sau chiar falsificarea realității, toate acestea arătând un deficit al
Eului.
Reuşita procesului de apărare a Eului are ca efect:
•&νβσπ; menţinerea în afara conştiinţei a reprezentanţilor pulsiunii
interzise;
•&νβσπ; evitarea neplăcerii;
•&νβσπ; stingerea angoasei.
Angoasa
Angoasa este consecutivă stării de neajutorare. De aceea angoasa
prototip este cea a sugarului, în care travaliul de „procesare” al
stimulilor este de o intensitate excepţională.
Mediul, în genere, prin multiplele sale incitaţii, este debordant.
Dezvoltarea Eului reprezintă un continuu travaliul prin care se
încearcă elaborarea afluxul de excitaţie şi a conflictul psihic.
Freud indică următoarele situaţii de dificultate elaborativă:
- trauma indiferent dacă este de origine internă sau externă, produce
un răspuns spontan sub forma angoasei automate (care este iniţial
concomitentă stării de neajutorare);
- pericolul, care este extern, „se transferă” în interior şi se asociază
pulsiuni, ceea ce produce angoasa-semnal. Angoasa semnal
reproduce angoasa automată şi permite declanşarea mecanismelor
de apărare;
- panica este indicatorul epuizării ultimelor resurse defensive ale Eului
şi anunţă debutul simptomului nevrotic.
Descritiv-psihiatric angoasa presupune şi echivalenţe somatic
(precum constricţie laringiană, toracică, algii precordiale) în timp ce
anxietatea are conţinut exclusiv psihic.
Sentimentul de culpabilitate
Reprezintă efectul relaţiei dintre Eu şi Supraeu. Întrucât Supraeul are
origine parentală, culpabilitatea se constituie pe fondul retragerii
iubirii (simbolic parentale), care are efecte negative asupra câmpului
narcisic. De aceea, sen timentul de culpabilitate trimite spre iminenţei
unui pericol intern (catastorfă) şi mai ales spre pierderea
sentimentului de protecţie. Vidul depresivului este expresia încetării
susţinerii narcisice determinate de pierderea protecţiei prin iubire a
Supraeului.
Prototipul şi originea apariţiei pericolului interior sunt legate de
tensiunea (traumatică) autoconservativă legată de foame, specifică
stadiului oral. Clinica depresiei probează acest lucru prin lipsa
apetitului pacientului depresiv. Re-muşcările depresivului indică
specificul sadismul oral distructiv.
Melancolia este consecinţa atacului virulent al Supraeului asupra Eului
întrucât Eul a introiectat obiectul căruia Supraeul îi aduce acuze.
Etape ale constituirii simptomului melancolic.
1. Privarea de hrană şi de afecţiune (ca suport narcisic)
produce sentimentul de pericol şi anihilare. Pedeapsa
consecutivă unui comportament considerat negativ (de către
anturaj) este pierderea afecţiunii, cu consecinţe negative
asupra narcisismului.
2. Pe măsura dezvoltării Eului, sentimentul de anihilare devine
semnal (intern) al pericolului extern, Acest semnal declanşează
travaliul elaborativ al Eului prin care sunt conciliate cerinţele
Se-ului (dorinţa), cu cele ale Supraeului (principiul moral).
3. Apariţia simptomului melancolic presupune că sentimentul
de anihilare (ca semnal) nu a fost suficient pentru a mobiliza
Eul în elaborarea cerinţelor pulsionale conform
comandamentului Supraeului.
Capacitatea de externalizare a conflictului dintre Eu şi Supraeu este
un indicator pozitiv. Comandamentul Supraeului este proiectat pe
diferite autorităţi, iar Eul îşi poate apăra poziţia: proiecţia conflictului
este sursa conflictului social în care Celălalt este exlusiv responsabil
(oaia neagră, ţapul ispăşitor etc).
Dezgustul
Dezgustul este consecința refulării plăcerii generate de mirosuri
produse de substanţe organice, precum fecalele. Senzaţia de dezgust
are ca prototip o apărare fiziologică automată, respectiv reflexul de
vomă.
Eul foloseşte senzaţiile de vomă în sens anticipativ ca semnal
împotriva tendinţelor coprofile refulate. Crizele de vomă isterică
indică faptul că Eul este depăşit de excitaţii şi că semnalul anticipativ
nu a fost suficient pentru a mobiliza contrainvestiţia necesară
menținerii refulatului.
Sexualitatea adultă o integrează pe cea infantilă şi majoritatea
pulsiunilor parţiale sunt subordonate sexualităţii genitale. Există însă
reprezentanţi ai pulsiuni parţiale supuşi refulării, concomintent cu
refularea pulsiunilor sexuale.
Prin urmare, procesul socializării şi accesul la cultură, realizat prin
represie pulsională are ca obiect reprezentanţii pulsiunii parţiale
coprofile. Freud observă: „Cultura în ascensiune a omului aduce o
refulare a vieţii sexuale şi ştim, de mult timp, cât de legat este, în
organizarea animală, instinctul sexual de miros” [1] .
Refularea reprezentanţilor pulsiunii parţiale coprofile este efectul
proximităţii modalității senzotiale olfactive faţă de pulsiunea sexuală.
De aceea, momentul apariţiei dezgustului (ca efect al mirosului
resimțiti ca neplăcut) este o etapă importantă în procesul umanizării.
Istoria umană începe când hominidul s-a ridicat în poziţia bipedă iar
organul olfactiv a căpătat o poziţie diferită în raport cu corpul şi cu
pământul [2] .
Ruşinea
Ruşinea, reprezintă o apărare contra cuplului exhibiţionism-voaiorism
ca urmare a refulării reprezentanţilor acestor pulsiuni parţiale
consecutivă acoperirii corpului cu veşminte.
După Freud, acoperirea progresivă a corpului este rezultatul
contribuţiei culturale a femeii, respectiv a ţesutului [3] . Însă scopul
secundar al acoperirii corpului feminin este cel al mascării „lipsei”
anatomice a femeii, pentru că nu este posesoarea unui penis.
„Lipsa » devine, cu ajutorul ţesăturii, o „comoară ascunsă”. Ţesătura
are menirea de a acoperi corpul sexuat şi a menţine curiozitatea
sexuală [4] .
Penelopa este prototipul eroinei care ţese pentru a ascunde. Conform
legendei, timp de trei ani, până când va fi trădată de o servitoare,
ţesea ziua şi destrama noaptea linţoliul pentru Laerte, tatăl lui Ulise.
Mecanisme de apărare
Mecanismele de apărare se referă la reprezintă ansamblul „operaţiilor”
inconştiente care au drept scop reducerea sau anularea efectelor
pericolului extern sau pulsional.
Întrucât fac parte din sistemului Eului eficienţa acestora se află în
relaţie cu nivelul de dezvoltare al Eului. De aceea, evoluţia Eului este
coliniară cu cea a posibilităţilor sale de apărare.
Clasificarea mecanismelor de apărarea se poate face în ordinea:
! simptomului determinat;
! stadiului de dezvoltare;
! tipului de conflict psihic.
Refularea
În cadrul curei psihanalitice refularea se manifestă printr-o
întrerupere bruscă a asocierii.
Înisteria de angoasă (fobia) mişcarea pulsională refulată este o poziţie
libidinală faţă de tată, combinată cu angoasă în faţa acestuia. După
refulare, tatăl nu mai este obiect de investiţie iar ca substitut al tatălui
„se alege” un animal; acesta devine obiect al angoasei. Formaţiunea
substitutivă a reprezentării inițiale (un animal în locul tatălui) s-a
format prin deplasare, de-a lungul uui lanț asociativ. Cuntumul de
afect (investiția tandră față de tată) s-a transformat în angoasă faţă de
animal.
În fobie, refularea eşuează pentru că înlătură şi substituie
reprezentarea dar nu înlătură cuantumul de afect care se transformă în
angoasă. De aceea, travaliul nevrozei continuă printr-o a doua
secvenţă în care sunt elaborate strategiile de evitare fobice, fobia
propriu-zisă. Vom reveni asupra acestei teme prin cazul Micului Hans.
Comporativ cu isteria de angoasă, în isteria de conversie cuantumul
de afect este înlăturat şi de aceea Charcot a observat „la belle
indifférence des hystériques” [5] .
Simptomul presupune o puternică inervare somatică a unui segment
corporal (de pildă, laringe) asociat reprezentantului pulsiunii refulate
(dorinţă erotică) care atrage prin condensare întreaga energie de
investiţie.
Refularea este reuşită din perspectiva descărcării (corporale a)
cuantumului de afect. De aceea, procesul de refulare este încheiat
prin formarea de simptom şi nu mai este necesară o altă secvenţă.
Vom reveni ilustrativ prin cazul Dora.
Nevroza obsesională presupune un proces regresiv prin care o
tendinţă sadică (timpurie în raport cu cea tandră) înlocuieşte o
tendință tandră, iar tendinţa sadică este supusă refulării.
Într-un prim timp refularea are succes, conţinutul reprezentării este
eliminat iar afectul menţinut inconştient. Eul este alterat prin faptul că
se constituie o formaţiune reacţională contra revenirii refulatului
(respectiv a tendinţei sadice) [6] . Astfel, în loc de a fi sadic, subiectul
devine deosebit de conştiincios.
Refularea, iniţial reuşită, nu poate fi menţinută pentru că tendinţa
revine sadică permanent spre conştiinţă sub forma angoasei sociale
sau a reproşurilor (prin care reprezentarea respinsă este substituită,
prin deplasare pe elemente minore).
Nereuşita refulării factorului afectiv produce, ca şi în fobie,
mecanismul de fugă.
Formaţiunea reacţională
Formaţiunea reacţională reprezintă o atitudine, comportament sau
trăsătură de caracter opusă dorinţei refulate şi constituită ca reacţie
împotriva acesteia.
Mecanismul formaţiunii reacţionale utilizează, în efortul de menţinere
a refulatului, scopurile pulsionale originare.
Pentru a se putea opune dorinţei refulate, formaţiunea reacţională –
sub forma unui contra-simptom – trebuie să beneficieze de un curent
de investiţie de forţă egală cu cel al dorinţei refulate. De aceea,
formaţiunea reacţională completează travaliul refulării şi îl întăreşte
sub forma unor trăsături definitive, a unei contrainvestiţii
permanente.
Formaţiunea reacţională este fundamentul majorităţii trăsăturilor de
caracter (precum şi în cele histrionice) însă este specific caracterului
obsesional.
În caracterul obsesional agresivitatea este reprimată faţă de toate
obiectele în timp ce în caracterul histrionic este reprimată selectiv.
Ilustrări:
•&νβσπ; Mama histrionică ce îşi va iubi exagerat copilul, ca reacţie,
contra agresivităţii pe care o resimte faţă de acesta; Spre deosebire
de reprimarea generală din structurile obsesionale, în acest caz
mama histrionică va putea fi agresivă cu persoane, reprimarea
agresivităţii fiind selectivă.
•&νβσπ; Pudoarea exagerată este o formaţiune reacţională faţă de
tendinţe exhibiţioniste refulate iar comportamentul compulsiv de
curăţenie o reacţie faţă de dorinţa de murdărie.
•&νβσπ; Comportamentul homosexual este o formaţiune reacţională
faţă de cel heterosexual, precum şi invers, comportamentul
heterosexual poate servi menţinerii refulate a homo sexuali tăţii.
•&νβσπ; Comportamentul pasiv-agresiv poate avea drept scop
menţinerea refulată a agresivităţii, în timp ce poate exista un
comportament reacţional agresiv care să aibă scopul de a menţine
refulate tendinţe pasiv-agresive.
Izolarea
Mecanism prin care reprezentări, cuvinte sau comportamente sunt
izolate de lanţurile lor asociative.
Izolarea este o apărare arhaică împotriva pulsiunii care are ca prototip
interdicţia atingerii corporale.
Interdicţia atingerii corporale devine o interdicţie a atingerii
„mentale”, a reprezentărilor pentru că „nu le este permis” anumitor
gânduri să intre în contact asociativ cu altele. Prin izolare un subiect
îşi poate aminti o situaţie traumatică fără trăirea asociată, ca şi cum ar
relata o istorie care nu îi aparţine. Aceasta de întâmplă pentru că
afectul este izolat de reprezentare şi orice încercare de recorelare
între reprezentare şi afect este oprită prin contrainvestire.
Izolarea este un mecanism specific nevrozei obsesionale.
În cura psihanalitică obsesionalul poate izola analiza de restul
existenţei, întrucât tehnica liberei asocieri se opune izolării prin faptul
că presupune oprirea contrainvestirii care susţine izolarea.
De aceea, libera asociere este dificil de realizat de către obsesionali
care menţin un discurs logic şi raţional. Sub acest aspect, prototipul
normal al izolări îl constituie gândire logică şi raţională. Universul
logicilor simbolice sau matematice, de exemplu, este izolat de orice
formă de afect.
Obsesionalul separă eveniment de afect, pentru că amintireareprezentarea
evenimentului rămâne în conştiinţă (iar afectul este
refulat). Histrionicul nu are amintirea-reprezentarea (evenimentele
traumatice) dar afectul se manifestă deplasat pe alte reprezentări.
Izolarea poate fi fundamentul procedeelor meditative de concentrare
prin care se „opreşte” fluxul mental. Sub acest aspect zazenul
(mediaţia specifică buddhismului Zen) este greşit înţeleasă în context
european. Zazenul nu presupune încercarea de oprire a fluxului
asociativ de reprezentării, ci observarea câmpului intern, implicit a
reprezentărilor şi afectelor. Cu toatea acestea izolarea poate susţine
tehnicile meditative, ca apărare inconştientă, dincolo de tehnica
adoptată în mod conştient.
Orice mod de separare a dimensiunilor vieţii cotidiene presupun
izolarea; de exemplu, izolarea vieţii profesionale de cea familială sau
relaţională, în genere.
Izolarea apare şi în relaţia între curentul tandru (iubire) şi cel senzual
(dorinţă sexuală). Subiectul nu poate iubi persoana pe care o doreşte
sexual şi poate dori sexual persoana pe care o iubeşte.
Izolarea rezolvă şi conflictul de ambivalenţă prin faptul că subiectul
iubeşte sau urăşte excusiv un obiect.
Izolarea se manifestă prin pauze, în care percepţia sau activitatea pare
suspendată. De aceea, izolarea poate fi realizată prin orice procedeu
care întrerupere succesiunea reprezentărilor, precum ritualuri sau
formule care ţin de „limbajul de lemn”.
Proiecţia
Proiecţia este operaţia de apărare arhaică prin care subiectul
„expulzează” din sine şi localizează în exterior (Celălalt, Grup,
Societate, Univers etc.) calităţi, sentimente, dorinţe, chiar „obiecte” pe
care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi [7] . Aceste calităţi,
obiecte etc. pot fi asociate atât registrului negativ cât şi celui pozitiv.
Termenul de proiecţie este introdus în anul 1894 şi Freud observă
fundamentele acestei apărări în sesnul în care psihismul pentru a
putea regla tesiunea endogenă „o proiectează”, ca şi cum ar fi
provenit din exterior” [8] .
Regăsim explicaţia metapsihologică În Dincolo de principiul plăcerii
(1920), când Freud explică proiecţia prin modelului „organismului
psihic”, respecitv „o sfera de substanţă psihică excitabilă” care capătă,
odată cu afluxul continuu de stimuli din exterior, o suprafaţă de
protecţie, para-excitant (simlilară funcţiei coajei unui fruct).
Organismul psihic rămâne însă fără apărare în faţa stimulărilor interne
care produc neplăcere (coaja nu protejează decât faţă de exterior şi
nu de interior). De aceea intră în acţiune proiecţia, pentru a procesa
excitaţiile interne ca şi cum ar proveni din exterior.
Esenţa proiecţiei rezidă în refuzul inconştient al anumitor conţinuturi
psihice, după cum arătam, pozitive sau negative, care intră sub
incidenţa legii sociale. De aceea, conflictul intrapsihic este parţial
externalizat astfel încât orice ameninţare internă devine externă.
Conţinuturile proiectate se află la jumătatea drumului dintre realitatea
psihică internă şi cea externă. Condiţia proiecţiei este o funcţie de
testare a realităţii deficitară a în care subiectul nu poate discrimina
între ceea ce îi aparţine intern şi ceea ce consiederă că aparţine
realităţii obiective, celuilalt.
Introiecţia
Procesul prin care obiectele sunt „trecute”, în mod fantasmatic, din
„exterior” în „interior”.
Încorporare – introiecţie - identificare
Limita dintre exterior şi interior are ca prototip corpul. De aceea,
introiecţia se fundamentează pe încorporare, ca prototip corporal al
introtecţiei. Introiecţia nu este opreşte însă la limita corporală, ci se
referă la aparatul psihic. Prin introiecţie sunt „aduse” în Eu obiecte
externe.
La rândul său, introiecţia reprezintă prototipul identificării (care
presupune asimilarea unui aspect al obiectului şi transfomarea pe
baza sa).
Mecanismul introiecţiei este fundamental în melancolie.
(De)negarea
Mecanismul prin care subiectul neagă dorinţe, gânduri, senti mente
refulate şi consideră că nu-i aparţin. Prin denegare este semnalată
presiunea exercitată de refulat şi întoarcerea acestuia. Denegarea
diferă de apărarea prin refuz, specifică psihozei şi fetişismului unde
este vizată realitatea externă şi nu cea internă, specifică denegării.
Fenomenele déjà vu, déjà vecu sunt refultatul mecanismului
(de)negării. Evenimentul prezent activează un conţinut refulat care
încearcă să iasă în conştiinţă.
Anularea retroactivă
Mecanismul prin care subiectul anulează în retrospect reprezentări,
cuvinte sau acte înfăptuite, cu ajutorul unor reprezentări, cuvinte sau
gânduri opuse. Anularea este un comportament de tip „magic” prin
care un act actual poate anula efectul unui act din trecut, ca şi cum
timpul ar fi reversibil.
Aceste mecanism are valenţe reparatorii şi presupune doi timpi. În
primul timp se exprimă o tendinţă şi în al doilea timp se realizează o
altă acţiune care anulează tendinţa iniţială. Atât primul, cât şi cel de al
doilea timp sunt produse ale apărării.
Exemplul din cazul Omul cu şobolani : subiectul a luat o piatră din
drum, pentru ca nu cumva să nu i se întâmple ceva rău prietenei sale.
În timpul doi a pus piatra la loc.
Ritualurile obsesionale sunt expreia anulării retroactive şi indică
dinamica relaţiei dintre refulat şi apărare. Refulatul întotdeauna
revine (tendinţa sadică iniţială) şi este necesară creşterea nivelului de
apărare prin:
! creşte numărul de repetiţii rituale;
! extinderea şi crearea de noi ritualuri asigurare şi reasigurare;
! îndoielile şi rumaţii suplimentare obsesive.
Apărarea împotriva afectelor
Scopul oricărei apărări constă în a evita neplăcerea, concretizată prin
angoasă sau culpabilitate.
Pentru a menţine culpabilitatea refulată poate interveni proiecţia.
Aceasta se întâmplă atunci când trebuie justificată o acţiune
reprobabilă. Acţiunea este comisă din vina altuia.
Împărţirea culpabilităţii este un factor de relaţie în grup. Apărarea
împotriva afectelor acţionează şi în cazul în care evenimentul care a
provocat culpabilitate este povestit, astfel încât să stârnească
admiraţie (în loc de reproşuri).
Apărarea contra afectelor se poate face prin:
Modificare calitativă - afectul se transformă în angoasă (conform
primei teorii asupra angoasei) sau se transformă în contrariu.
Formaţiunea reacţională a afectelor - constă în ataşarea de
reprezentarea afectului opus. În acest sens, curajul poate fi o
formaţiune reacţională a fricii, tupeul contra culpabilităţii, pudoarea o
formaţiune contra exhibiţionismului etc.
Blocareal sau refularea afectelor. Apărarea faţă de afect este
consecinţa unei situaţii iniţiale în care Eul a fost debordat de excitaţie.
Mecanismele de apărare lucrează în direcţia constituirii şi
perfecţionării unei contrainvestiţii prin care dezvoltarea de angoasă să
poată fi stăpânită.
Consecinţa procesului de apărare constă în blocarea la nivel
inconştient a afectelor şi aceasta în pofida faptului că afectul este un
proces de descărcare, care nu poate fi refulat precum reprezentarea.
De aceea, există afecte inconştiente, precum sentimente de
culpabilitate inconştiente.
Amânarea descărcării afectelor - constă în descărcarea treptată şi
întârziată a afectului. Situaţiile specifice aceste apărări ţin de
decărcarea agresivităţii şi a durerii psihice. De exemplu, în travaliul de
doliu care reprezintă o modalitate de descărcare amânată a afectului.
Amînarea intervine în cazul oricăror situaţii de pericol extrem în care
descărcarea afectivă este blocată în momentul critic, din raţiuni
adaptative şi realizată ulterior.
Deplasarea afectelor – se face de la o reprezentarea la alta, ceea ce
permite descărcarea. Afectul trece de la o reprezentare la alta prin
asociaţiile existente între cele două reprezentări şi prin faptul că cea
de a doua reprezentare este investită mai slab decât prima.
Descărcarea prin echivalenţe - are ca scop disocierea afectului de
reprezentare. Subiectul atribuie altui eveniment sau reprezentări
afectul pe care-l trăieşte. Descărcarea este permisă prin mijlocirea
unei alte semnificaţii. Afectul se poate descărca şi prin echivalenţe
somatice, mecanism care fundamentează modelul psihosomatic.
În cura analitică se urmăreşte legarea afectului de reprezentarea care
l-a generat.
Bibliografie:
Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului,
Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Ionescu, Ş., Jacquet M.-M., Lhote Claude, Mecanismele de apărare,
Polirom, Bucureşti, 2002.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas,
Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
[1] S. Freud, „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Freud, Opere 7, Nevroză,
psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 92.
[2] S. Freud, „Contribuţii la psihologia vieţii erotice”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 181.
[3] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996,
p. 177.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56.
[5] Indiferenţa istericilor faţă de simptom.
[6] Atitudine de sens opus unei dorinţe refulate şi constituită ca reacţie contra acesteia.
Economic = contrainvestirea unui element conştient, de forţă egală, şi direcţie opusă investirii
conştiente.
[7] J. Laplanche, J. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 308.
[8] S. Freud, „Qu’il est justifié de séparer de la neurasthénie un certain complexe
symptomatique sous le nom de „névrose d’angoisse”, în Névrose, psychose et perversion, P.U.F.,
Paris, 1974, p. 54.
Lecţia 3
LECȚIA 3 - ELEMENTE DE PSIHOGENEZĂ TIMPURIE
Înțelegerea psihogenezei Eului, în genere și în special a
caracteristicilor perioadei timpurii este posibilă grație clinicii analitice,
cât şi observării copilului mic sau adultului aflat în stări regresive,
modificate ale conştiinţei de etiologie toxică (generate de adicţii),
psihogenă (episoade psihotice) sau hipnagogică.
Clinica analitică rămâne spaţiul de cercetare predilect întrucât
fenomenul regresiv, în condiţiile cadrului analitic, este facilitat astfel
încât se pot observa elemente ale funcţionării specifice perioadei
arhaice.
Narcisic și obiectual
Sintagma relaţie de obiect se referă la maniera specifică în care un
subiect se află în contact cu realitatea externă, care conține totalitatea
obiectelor reale sau fantasmate cu care acesta a întrat în relaţie pe
parcursul existenţei sale.
Narcisism primar
Lumea, obiectul se constituie pentru subiect, sub efectul pulsiunii:
pulsiunea – ca sursă și vestor al ieșirii din starea narcisică primară, aduală
– constituie obiectul și lumea.
Pentru că în afara energiei și a specificului și a energiei pulsionale
obiectul, lumea, în genere, nu ar exista (în mod psihic), evoluția
relaţiilor de obiect este coliniară cu cea a stadiilor de dezvoltare psihosexuală.
Stadii
psihosexuale
Speficicul relaţiei cu
obiectul
Fixaţie şi
patologie
oral precoce
a-dual, an-obiectual
preambivalent
schizofrenie
(forma
catatonică)
sadic - oral
narcisism primar şi
încorporare totală a
obiectului
tulburări
maniacodepresive
anal precoce încorporare parţială paranoia
sadic - anal ambivalenţă
nevroză
obsesională
falic complexul de castrare isterie
genital final iubirea postambivalentă stări normale
Obiectul se constituie simetric cu subiectul (Eul). Starea iniţială,
originară este o stare a-duală, an-obiectuală. Întrucât „obiectul în
sine”, la care se referea Emmanuel Kant, în lipsa unei relaţii, nu poate
fi cunoscut şi nici teoretizat, această stare este denumită de Freud
narcisism primar şi rămâne una ipotetică prin inaccesibilitatea sa, ca
reprezentare, cuvânt și concept.
În această stare narcisică primară libidoul este auto-investit, scopurile
pulsionale sunt auto erotice. Întrucât starea este an-obiectuală, nu
presupune nici un clivaj structurant între subiect şi obiect, nici un
reper limitativ. Starea narcisică primară este anterioară oricărei schiţe
de Eu şi reprezintă o continuare a vieţii intrauterine. Această stare
este aproximată în istoriile cosmogonice prin lumea inițială increată,
înainte ca „apele să fie despărţite”. În modelul cosmologic este
aproximată prin starea universului înainte de de Big Bang.
Narcisismul secundar este primul stadiu dual, care se instaurează
concomitent cu primele rudimente de structură. Presupune un rpim
timp al investirii obiectuale şi apoi un al doilea al retragerii libidoului
din obiect, în Eul, întrucât obiectul este introiectat. În cadrul celui de al
doilea timp se pot produce tulburări în evoluţie prin exces, precum
retragerea masivă a investiţiei libidinale care produce patologia de tip
narcisic a psihozelor.
Prin emergenţa pulsiunii se produce identificarea primară cu mama,
obiect originar, prototip al relaţiei cu lumea. Obiectul primar este
investit în relaţia orală precoce şi este încorporat („adus înăuntru”,
după prototipul biologic al hrănirii). Investirea obiectuală şi satisfacţia
corelativă conduc treptat spre constituirea obiectului.
Fară efectul produs prin investire, gratificare, obiectul nu s-ar
constitui. De aceea, dacă gratificarea încetează relaţia este întreruptă
iar obiectul îşi încetează atât funcţional, cât şi ontic, existenţa.
Alegerea de obiect prin gratificare este denumită alegerea anaclitică,
în care obiectul satisface (sprijină) nevoile subiectului. De exemplu,
partenerul de viaţă este ales pentru că gratifică nevoile. Alegerea
anaclitică este diferită de ceanarcisică în care obiectul este ales prin
similitudine cu subiectul. În acest caz alegerea unui partener este
datorată asemănărilor.
După ce se constituie rudimente structurale se instituie şi forma
originară a conflictului - ambivalenţa. În Pulsiuni şi destine ale
pulsiunilor, Freud indică originea conflictului de ambivalenţă. Pentru
Eul narcisic primar, auto-erotic, lumea exterioară nu este investită.
Prin pulsiunile de autoconservare (nevoie de hrană), Eul investeşte
obiecte exterme (mama). Stimulii pulsionali rezultaţi din dinamica
autoconservativă (hrănire) sunt resimţiti şi ca neplăcuţi.
Eul introiectează obiectele dacă sunt surse de plăcere sau le
proiectează dacă produc neplăcere. Astfel se realizează trecerea de la
Eul-realitate (în care stimulii gratifcanţi şi cei neplăcuţi coexistă în Eu)
la Eul-plăcere purificat (în care Eul conţine numai gratificarea).
În textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud remaniază aceste
concepte pe care le avansase diferit în Formulări asupra celor două
principii ale funcţionării psihice.
Eul-realitate nu se referă la raportul cu principiul realităţii, ci la etapa în
care lumea apare ca indiferentă, fără a fi gratificantă sau frustrantă.
În Eul-plăcere purificat lumea exterioară este „descompusă” într-o
parte de plăcere, pe care a încorporat-o şi o parte de neplăcere care
este considerată străină, ostilă şi, de aceea proiectată.
Ura – proiecţia dimensiunii „neplăcute” - se dezvoltă odată cu apariţia
obiectului şi ieţirea din starea narcisică primară. De aceea, sensul
originar al urii este împotrivirea faţă de lumea exterioară, străină şi
producătoare de excitaţii (de „prea mult”), adusă în Eu prin nevoile de
autoconservare.
Astfel, exteriorul, obiectul, este de la bun început urât. Atunci când
obiectul se dovedeşte a fi o sursă de plăcere, va fi iubit şi încorporat.
Prin procesul de polarizare plăcere-neplăcere, stadiul narcisic pur
trece în cel obiectual.
Obiectul originar
Obiectul originar reprezintă prima persoană semnificativă pentru
subiect, respectiv mama sau substitutul acesteia.
Acesta se constituie gradual într-o mişcare de integrare pornind de la
aspecte parţiale; de aceea se numeşte iniţial obiect parţial (scop al
pulsiunilor parţiale).
Mama este pentru sugar, în primele secvenţe ale raportului cu acesta,
un obiect parţial alcătuit din aspecte ale sale: căldura, sânul, vocea,
parfumul, textura etc.. Dinamica integrării obiectului este de o mare
complexitate.
Se pot contura în relaţia timpurie două tipuri accentuate de dinamici
mamă-copil:
! Mama narcisică pentru care copilul este o prelungire a nevoilor sale,
un obiect care nu poate exista independent, diferit.. Un destin posibil
este abandonul copilului ca urmare a sentimentului de diferenţă pe
care copilul îl generează pe măsură ce nu mai poate „face parte din
mamă”.
! Mama hiperprotectoare care întreţine „un filtru parexcitant” care nu
permite copilului accesul direct la realitate. Copilul este menţinut întro
stare de protecţie similară celei intrauterine şi nu poate
experimenta frustrarea aferentă limitelor realităţii obiective, nu poate
avea exerciţiul prelucrării stimulilor realităţii obiective în întregul
acestora.
Capacitatea de a transfera investiţia libidinală originară (cu mama) pe
alte obiecte este un proces de mare importanță în sanogeneză.
Dinamica de transferare a inventiției obiectului originar este
determinată de diferenţa de sex. Mama reprezintă numai pentru băiat
obiect heterosexual.
Băiatul se desprinde de obiectul originar prin interdicţia terţului, în
timp ce fata, prin predilecţia pentru terţ. De aceea, schimbarea
obiectului presupune:
- în cazul băiatului, doi timpi – de la mamă la alte obiecte;
Desprinderea băiatului de mamă este „abruptă” faţă de cazul fetei,
întrucât mama continuă să rămână pentru băiat obiectul dorinţei
până în momentul în care intervine interdicţia oedipiană. Prin urmare,
investiţia are caracter continuu şi mai puternic decât în cazul fetei.
- în cazul fetei, schimbarea obiectului presupune trei timpi – de la
mamă la tată, de la tată la alte obiecte; În Despre sexualitatea feminină
(1931) Freud indică motivaţiile pentru care fetiţa se separă de mamă.
Primul este că mama nu a dotat-o cu unicul organ genital care suscită
dorinţă, nu a hrănit-o suficient, nu a iubit-o exclusiv (pentru mamă a
existat mereu tatăl) şi mama i-a interzis activitatea sexuală. Toate
aceste motive nu sunt suficiente şi de aceea, Freud adaugă
intensitatea investiţiei cu mama şi ambivalenţa.
Feţiţa dezinveşte mama pentru că se actualizează curentul negativ de
investire. Freud observă: „Mica fată rămâne în situaţia oedipiană pe o
durată nedeterminată şi o părăseşte târziu şi imperfect. Formaţiunea
Supraeului are de suferit din aceste circumstanţe şi nu poate atinge
forţa şi independenţa care îi conferă importanţa culturală” [1] .
Consecinţele rezidă în faptul că femininul se creează printr-o
capacitate redusă de identificare (cu mama care „a dezamăgit”) şi, în
consecinţă, prin distanţarea de lege şi comandament cultural.
De aceea, Eul femeilor este mai slab (decât cel al bărbaţilor) iar
Supraeul lor este „rudimentar”. Ca urmare a acestei alcătuiri
„feminitatea prezintă mai puţine dorinţe agresive şi distructive decât
masculinitatea” [2] .
Iubirea
Reprezintă, originar, plăcerea care produce o tendinţă, cu expresie
motrice, spre obiectul timpuriu.
Glisarea din stadiul narcisismului primar spre narcisismul secundar şi
relaţia de obiect înseamnă trecerea de la iubirea de sine
(autoconservare) la investirea obiectului primar şi apoi la retragerea
spre sine a investirii: subiectul se iubeşte din nou pe sine, prin
introiecţia obiectului matern, iubeşte „pe mama adusă în sine”.
Procesul introiecţiei este nevesar întrucât după ce subiectul investeşte
în obiect, constată că cerinţele pulsionale ale Se-ului nu pot fi deplin
satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul nu este la dispoziţia
sa, este variabil.
Pentru a fi la dispoziţia sa, obiectul (parţial) este introiectat şi devine o
parte a Eului, ceea ce permite renunţarea la obiectul extern. Obiectul
extern, devenit intern, ca parte a Eului este constant şi se impune Seului
ca obiect unic, preluând prin introiecţie caracteristicile obiectuale
externe. De aceea, relaţia libidinală narcisică (secundară), astfel
constituită, presupune transformarea, sublimarea, libidoului obiectual.
Trecerea de la starea an-obiectuală la cea obiectuală este efectul
pulsiunilor de viaţă iar retragerea investiţiei din obiectul extern, prin
introiecţie este efectul pulsiunii de moarte.
Eul este un condensat al identificărilor succesive. Obiectul extern nu
poate fi perceput dacă nu există identificare – dacă nu există un
prototip intern a ceea ce este identificat; nimic nu poate şi re-cunoscut
dacă nu este deja cunoscut. Identificarea (constituirea obiectului
intern) este fundamentală în orice relaţie de obiect şi se realizează
prin diferite grade de investiţie.
După cum arătam, relaţia libidinală narcisică (secundară) presupune
transformarea libidoului prin sublimare. De aceea, prin identificare,
scopul (sexual) al pulsiuni este schimbat şi transformat în curentul
tandru [3] .
Sublimarea se realizează prin intermediul Eului şi presupune
transformarea libidoul obiectual în libido narcisic [4] . Curentul de
investire tandru, „iubirea tandră” derivă din sublimarea pulsiunii
sexuale, a curentului erotic-senzual.
În concluzie, graţie procesului sublimativ, co-există două curente de
investire, care deşi nu sunt opuse, se află în conflict în cadrul
simptomului nevrotic:
1. curentul erotic-senzual (rezultat din secvenţa neinhibată a pulsiunii
sexuale)
2. curentul tandru (rezultat al sublimării).
Conflict nevrotic poate avea drept sursă atât apărarea faţă de curentul
tandru, prin investirea senzuală (partenerul este exclusiv un obiect
sexual), cât şi apărarea faţă de curentul senzual (iubirea platonică,
reacţie faţă de dorinţa sexuală resimţită ca periculoasă).
Destinul iubirii se poate continua, în anumite condiţii de dezvoltare cu
iubirea oblativă.
Iubirea oblativă, accesul la realitatea Celuilalt este un proces elevat şi
asimptotic. Presupune un narcisism balansat, care permite accesul la
realitatea Celuilalt, ca obiect separat, cu nevoi proprii şi nu ca la o
extensie a propriului Eu, o anexă narcisică „de folosinţă”.
Iubirea oblativă, epurată de dimensiunea narcisică este imposibilă şi
orice relaţie de obiect se sprijină pe dimensiunea narcisică: figura
Celuilalt este, cu necesitate, o oglindă, iar iubirea de altul este una
narcisică.
Ura și pulsiunea de moarte
Ura este incompatibilă cu identificarea masivă cu obiectul şi este
corelativă separării subiectului de obiect.
Originea urii este neplăcerea produsă de realitatea externă, de
obiectul investit din necesităţi autoconservative.
În sensul relației de obiect, ura este un fenomen psihic anterior iubirii,
întrucât este efectul contactului Eului cu realitatea externă. De aceea,
ura se află în ambivalență cu iubirea.
Pentru că ura nu poate fi niciodată „depăşită”, ambivalența ură-iubire
este un fenomen de fond.
Coexistenţa ură-iubire face ca pierderea iubirii să actualizeze ura (prin
regresie la sadismul timpuriu).
Ura este derivată de Freud din activitatea pulsiunii de moarte.
Pulsiunea de moarte reprezintă o categorie fundamentală de pulsiuni, în
opoziţie cu pulsiunile vieţii, care tinde spre reducerea totală a tensiunilor,
respectiv spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică [5] Consecința
acestei perspective asupra morții sub formă pulsională este faptul că
scopul vieţii este moartea pentru că starea inanimată o precede pe cea
animată [6] .
Pulsiunile de viaţă se opun pulsiunii de moarte şi o deflectează spre
exterior.
Există însă două fenomene psihice asociate manifestării pulsiunii de
moarte: masochismul originar (când pulsiunea de moarte rămâne în
interior) şi agresivitatea distructivă (când este deflectată în exterior [7]
).
Pulsiunea de moarte, prin caracterul său conservativ şi repetitiv, tinde
spre reducerea tensiunii din organism şi spre întoarcerea organicului
la stadiul anorganic din care s-a dezvoltat (considerat drept repaos
absolut).
Perioada timpurie a Eului
Atât în prima etapă a evoluţiei, cât şi în întreaga psihogeneză, Eul se
formează la interferenţa factorilor care provin din interior, a pulsiunii,
și a stimulilor perceptivi care provin din realitatea externă.
Modul în care Eul se poate adapta, poate lega pulsiunea cu exigenţele
realităţii obiective va determina capacitatea de acces la realitate,
indicativă a nivelului de dezvoltare.
Pentru a explora maniera în care se constitue indicii de realitate,
Freud indică în textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor procesul prin
care se produce diferenţa dintre interior şi exterior, prin contrastul
dintre pulsiune şi stimul extern [8] .
Orice organism diferenţiază treptat două categorii de incitaţii:
1. stimuli care provin din exterior şi faţă de care se poate sustrage
printr-o acţiune motrică;
2. stimuli care provin din lumea interioară, pulsiuni, pe care nu îi
poate stinge prin acelaţi tip de acţiuni motrice.
Eul este o structură care se constituie tocmai prin travaliului de
„relaţie” dintre realitatea pulsională şi cea externă.
Diferenţa dintre interior şi exterior se constituie prin modul diferit în
care se pot „stinge” cele două categorii de incitaţii (stimuli externi
perceptivi şi cei pulsiunali, interni). Astfel, se dezvoltă experienţial
capacitatea de cunoaşte faptul că un tip de incitaţii, respectiv
pulsiunea, originează mereu din interiorul organismului, apar ca forţă
constantă şi nu pot fi suprimați prin acţiuni motrice de evitare, în timp
ce un alt tip de incitații, cele externe, perceptive, pot fi evitate.
Pentru că organismul nu poate evita pulsiunile aşa cum o poate face
în cazul stimulilor perceptivi, vovor fi învățate acţiuni complicate care
să modifice realitatea externă astfel încât să se ajungă la
„modificarea” stării generate de pulsiunii, respectiv la gratificare.
Prin urmare, gestionarea stimulilor perceptivi ai realităţii externe este
posibilă prin acţiuni motrice directe (a închide ochii, pentru a modifica
stimulii vizuali) în timp ce gestionarea pulsiunii nu se poate face prin
acţiuni directe şi necesită modificări succesive ale realităţii în vederea
gratificării.
În afara stimulilor pulsionali, sugarul resimte şi stimuli interoceptivi şi
proprioceptivi, care constituie reprezentarea propriului corp, cu rol
important în constituirea Eului.
Controlul pulsiunii şi al stimulilor perceptivi se realizează gradat.
Iniţial, în procesul de constituire al Eului, excitaţia, energia psihică este
descărcată direct, întrucât nu există încă structuri minimale care să
permită acumularea tensiunii, prin retenţie. Astfel, stimulii perceptivi
generează tensiune internă care este imediat descărcată. De aceea,
sugarul este reactiv în mod inconștient la stimulii externi, cât şi la cei
interni. Dependenţa sa este totală și constituie prototipul stării de
neajutorare, a lipsei oricărei forme de control.
Întrucât nu există mijloace de elaborare psihică, starea de debordare
excitativă şi de invadare psihică este specifică perioadei timpurii. De
aceea, pe măsură ce se constituie indicii de discrimiare şi poate fi recunoscut,
exteriorul, prin afluxul de excitaţie debordant, este perceput
ca „dureros”.
Otto Rank a propus ca prototip originar al stării de debordare,
momentul naşterii.
Conjuctura economică în care sistemul psihic nu are capacitatea de
prelucrare a stimulilor şi este debordat, reprezintă modelul prin care
poate fi înţeleasă angoasa. Prin urmare fenomenologia angoasei este
corelativul stării de neajutorare a sugarului, a dependenței sale de
anturaj.
Incapacitatea sugarului de a elabora afluxul excitativ este dublată de
incapacitatea somatică și motrică ceea ce determină generarea de
tensiuni de mare intensitate. Aceste stări de invazie stimultivă care
produc tensiuni paroxistice au fost denumite de Freud angoasă
automată.
De aceea, angoasa automată este efectul stării primitiv a sugarului
definite prin neajutorare psihică şi somatică. Freud diferenţiază
psihogenetic angoasa automată de angoasa semnal care este
generată de către Eu pentru a elabora „semnala” un pericol pulsional
şi a putea elabora excitaţia. Prin angoasa semnal este reprodusă
reacţia faţă de traumă şi implicit amorsarea capacităţilor de apărare.
În condiţiile lipsei de protecţie internă în faţa afluxului de stimulare
psihică, unica resursă de apărare provine exclusiv din exterior. Astfel,
obiectul originar, mama, este unicul „par-excitant” al sugarului şi prin
îngrijire încearcă să „filtreze” şi să reducă forţa excitaţiilor interne şi
externe ale copilului pentru a asigura un mediu constant, prelungire
aproximativă a celui intrauterin.
Realitatea se constituie exlusiv prin amorsarea unor indici de
discriminare corelaţi diferenţelor de tensiune internă.
Creşterea tensiunii interne, semnalizată de sugar prin diferite
comportamente, este efectul dorinţei nesatisfăcute. Iniţial, după ce
mama satisface nevoia copilului (de a fi hrănit, de pildă), acesta
adoarme, ceea ce nu permite decât treptat constituirea diferenţială a
experienţei interne dintre nevoie şi satisacere.
În lipsa experienţei diferenţiale dintre nevoie, dintre lipsă şi starea de
satisfacere, indicii de realitate nu se pot constitui. Pe un fond de
satisfacere permanent accesul la realitate este blocat. De aceea,
mama sanogenă permite copilului, în diferite grade, experienţa stării
de lipsă, de nevoie, pentru a o putea compara intern cu cea de
satisfacere şi a simţi treptat existenţa unui „ordin al realităţii” diferit şi
independent de dorinţele şi nevoile sale.
De aceea, obiectul (prin simetrie cu subiectul) se constituie prin
alternanţa experienţială absenţă-prezenţă, lipsă-plenitudine, ceea ce
este „Eu” în raport cu ceea ce este „non-Eu”. Capacitatea de testare a
realităţii este întemeiată deci pe originile interacţiunii dintre mamă şi
sugar, pe tempoul în care mama întâmpină nevoile copilului. O mamă
care se dorește a fi „foarte bună” şi gratifică imediat nevoile copilului,
nu se poate constitui, prin alternanţa absenţă-prezenţă, frustraregratificare,
ca obiect. O mamă care nu permite experienţa frustrării,
într-o anumită măsură, „nu există” şi nu permite ca lumea să existe.
Lumea, celălalt, obiectul sunt constituite prin nevoile de
autoconservare, prin cea de hrană, de pildă. Sugarul simte că starea
de foame, trăită ca ansamblu variabil de tensiuni-excitative, este
modificată de ceva diferit (mama) de registrul în care acesta trăieşte
foamea. Acest ceva diferit îşi constituie prezenţa şi „diferenţa” treptat,
prin experienţele cumulate de lipsă/satisfacere. Sugarul simte că în
absența acestui ceva diferit tensiunea sa generată de foame continuă
în timp ce prezenţa ceva-ului diferit, stinge tensiunea şi permite
relaxarea prin somn.
Obiectul originar se constituie prin absenţă
Absenţa externă (negativ al prezenţei), permite, prin indici de
discriminare, constituirea obiectului ca prezenţă internă. Fără „a
pierde” obiectul, acesta nu se poate câştiga. Absenţa obiectului, care
antrenează experienţa lipsei de gratificare, un cuantum de frustrare,
este fundamentul conştiinţei realităţii.
Fără procesualitatea absenţei, lipsei, care produce amânarea
gratificării, fenomenul conştiinţei nu se poate amorsa şi dezvolta.
Patologia severă, psihoza, poate fi efectul unei relaţii în care mama nu
a permis ca alternanţa absenţă-prezenţă să existe, a hiperprotejat şi
satisfăcut continuu copilul. În aceste condiţii Eul său nu şi-a putut
dezvolta capacităţile de procesare, amânare a pulsiunii.
Disjuncţia dintre realitate internă vs realitate externă este fundamentală
şi reprezintă criteriul pe care se întemeiază relaţia dintre normal şi
patologic. Realitatea internă poate să inflitreze realitatea externă în
diferite grade, de la registrul normal, al unei angoase, la cel patologic,
al halucinaţiei.
În perioada timpurie „realitatea” este percepută global sub forma
prezenţei sau a absenţei tensiunii excitative generate de nevoile
autoconservative. Motricitatea primitivă este reflexă şi are funcţia de a
descărca direct tensiunea.
Eul, subiectul începe să se constituie simetric cu obiectul iar prima
formă de raport cu acesta se numeşte identificare primară. Este forma
originară a relaţiei cu obiectul şi are ca fundament procesul de
încorporare.
Lumea, obiectul se constituie prin nevoia autoconservativă a
subiectului. Pentru sugar, lumea este reprezentată de mamă, de sânul
său care poate fi prezent şi satisfăcător sau absent şi frustrant.
Contactul perceptiv cu mama se produce prin intermediul zonei
bucale şi a reflexului de a înghiţi. Fundamentul perceptiv originar este
asigurat prin mucoasa bucală şi zona labială, cu ajutorul cărora
sugarul explorează lumea.
Comportamentul de hrănire presupune a aduce în interiorul
aparatului digestiv hrana. „A aduce în interior” devine prototipul
psihic al primei relaţii cu lumea, realizată prin încorporare.
Un obiect înghiţit este unul care dispare iar dispariţia obiectului, prin
înghiţire, generează satisfacţia. Pe de altă parte, dispariţia obiectului
este asimilată distrugerii acestuia. Un obiect dispărut („înghiţit”) poate
fi şi un obiect absent, care întârzie să gratifice.
Aceasta este originea ambivalenţei, a raportului dintre prezenţăgratificare
şi absenţă-distrugere. Obiectul este „bun” dacă este
gratificant şi prezent (sub acţiunea pulsiunii de viaţă) şi „rău” dacă este
absent-frustrant-„înghiţit” (sub acţiunea pulsiunii distuctive).
Sânul mamei poate fi „bun” dacă este prezent şi gratifică, este „rău”
prin absenţă, pentru că generează frustrare.
Disjuncţia lumii în „bună” şi „rea”, fără o zonă de interferenţă (de gri)
este expresia funcţionării timpurii din această fază a dezvoltării.
Ranforsarea defensivă a acestei disjuncţii se realizează prin idealizarea
obiectului „bun” prin care acesta cumulează toate calităţile pozitive,
ceea ce îl fereşte de acţiunea pulsiunii distructive care este proiectată
exclusiv pe un obiect persecutoriu „rău”. Fenomenul disjuncţiei bunrău
se regăseşte în fenomenele de atribuire proiectivă specifice
diferenţelor dintre grupul de apartenenţă care este „bun” şi ceilalți
care sunt „răi”.
Obiectul idealizat introiectat întemeiază câmpul narcisic şi generează
încrederea fundamentală.
Gândirea magică
Gândirea timpurie este o gândire magică, ce nu separă realitatea
internă de cea externă, întrucât se află sub incidenţa proceselor
primare. Prescripţiile magice sunt, în ordinea gândirii logice, absurde
întrucât sunt rezultatul procedeelor asociative de asemănare şi
contiguitate.
Caracterul magic-animist rezidă în trăirea faptului că:
•&νβσπ; este suficient să doreşti pentru a avea;
•&νβσπ; este suficient să gândeşti pentru a se realiza;
•&νβσπ; a face este echivalent cu a ţi se face;
Sedimentele aceastei etape a dezvoltării „se găsesc nu numai în
nevroză, ci şi în acţiunile de vrăjire, obiceiuri populare şi ceremonial
religios [...] şi funcţionează prin anulare realităţii externe şi stingerea
[...] nu doar a consecinţele unui eveniment (impresii, trăiri), ci chiar pe
acesta însuşi” [9] .
Freud a fost influenţat de Jean-Baptiste Lamarck cât şi de Charles
Darwin, respectiv de legea biogenetică: ontogeneza repetă filogeneza.
Regula fundamentală a psihanalizei este asociaţia liberă, întrucât
facilitează funcţionarea regresivă spre stadiile timpurii, întrucît
„posibilităţile asociative se relevă a se afla la baza oricărei magii” [10] .
Pentru Freud procesul de umanizare originează în desprinderea de
concret, se senzorialitate şi instituirea gândirii magice, respectiv a
primelor forme de spiritualitate.
În Disconfort în cultură, Freud explorează procesul de umanizare,
înţeles prin trecerea de la viaţa senzorială la cea spirituală respectiv
prin înlocuirea acţivităţii senzoriale cu magia cuvântului. Animismul
este prima etapă a desprinderii de senzorial. Animismul va evolua, în
epocile culturale, către politeism şi monoteism.
Funcția centrală a Eului este cea de testare a realității şi este corelativă
fenomenului conștiinței. De aceea, conştiința, nucleu al Eului, se
dezvoltă odată cu Eul şi treptat permite anticiparea. Prin constituirea
rudimentelor Eului, apare şi conştiinţa preverbală; în această etapă în
care conştiinţa se află, de asemenea în stadiu de rudiment, funcţia
anticipativă este redusă şi întemeiată pe reactivitatea motrice.
Discriminarea obiectelor, ca efect al capacităţii de testare a realităţii,
nu este încă instalată şi diferenţierea este globală, nespecifică, ceea ce
face ca reacţia sugarului să fie identică la categorii de obiecte.
Incapacitatea de discriminare şi estomparea diferenţelor se manifestă
şi în raport cu un obiect. De aceea, un aspect al obiectului este
confundat cu întregul acestuia.
Testarea realităţii se face prin constituirea proceselor perceptive, cât
mai ales prin cele ale reprezentării, ale capacităţii de restructurare a
repezentărilor în raport cu percepţia obiectului, ceea ce nu se poate
realiza în registrul preverbal.
Registrul verbal se instituie odată cu Eul-realitate-definitiv ceea ce
permite exercitarea funcţiei reprezentării şi o mai bună gestionare a
angoasei. Prin registrul verbal şi dezvoltarea funcţiei de testarea a
realităţii se poate face diferenţa dintre fantasmă, ca produs al realităţii
interne, percepţie şi reprezentare ca rezultat al realităţii externe.
Reprezentare și cuvânt
Freud a diferenţiat reprezentările lucrului de cele ale cuvântului. Graţie
funcţiei verbale, se face trecerea de la reprezentările lucrurilor, care
sunt specifice proceselor primare, care prezintă fragmentar obiectul,
la reprezentarea cuvântului cuvântului care presupune integrarea și
asocierea unei imagini mnezice cu una verbală. Asocierea dintre vizual
şi verbal, care este un proces de secudarizare, conferă resprezentării
stabilitate şi, prin aceasta, un indice de discriminare superior care
susţine funcţia de testare a realităţii. Stabilitatea reprezentării
cuvântului, comparativ cu instabilitatea reprezentării lucrului (generată
de funcţionarea primară prin deplasare şi condensare) îi conferă
acesteia calitatea de conţinător superior al angoasei.
În structura obsesională, cuvântul are o funcţie importantă în
conţinerea afectului. În clinică, dificultatea analistului de a conţine
relaţia este indicată prin activarea apărărilor de tip obsesional,
respectiv nevoia de a explica.
Procesul de trecere de la fantasmă, de la realitatea internă, la cea
externă, permite reducerea angoasei.
Fantasma este un fenomen care ţine de realitatea internă, un
scenariu în care subiectul este protagonistul, prin care se îndeplineşte
substitutiv (pentru că realitatea nu se modifică, prin angajarea unui
comportament motric).
Datorită apariţiei capacutății verbale se trece de la omnipotenţa
gândirii la omnipotenţa cuvântului (posibilitatea de a modifica
realitatea prin cuvânt).
Prin dezvoltarea capacităţii elaborative şi constiuirea funcţiei realităţii,
tensiunea poate fi conţinută şi, de aceea, atât descărcarea imediată
cât şi satisfacerea halucinatorie a dorinţei se restrâng.
Progresiv, se trece de la halucinarea obiectului spre percepţia,
reprezentarea şi simbolizarea acestuia.
Traseul regresiv, de la simbolizare la perpecţie şi apoi la halucinare se
observă atât în trecerea de la starea de veghe, la cea hipnagogică, cât
şi în stările adictive sau în patologia severă.
Capacitatea de retenţie pulsională a Eului-realitate-definitiv, corelată
instituirii capacităţii de testare a realităţii, va fi obţinută datorită
gândirii simbolic-abstracte, care permite ceea mai bună funcţie
anticipativă. Capacitatea de testare a realităţii nu este o achiziţie
definitivă şi poate fi afectată prin posibilitatea regresie la stări de
organizare timpurii, specifice unor etape de dezvoltare (adolescenţă,
climax) sau stări patologice.
În ordinea princiului dialectic, realitatea se constituie la interferenţa
dintre lumea externă şi cea internă. Capacitatea Eului de a testa
realitatea se instituie şi se dezvoltă numai dacă realitatea externă şi
cea internă sunt investite echilibrat.
În evoluţia raportului cu realitatea se mai pot declanșa şi alte maniere
de apărare. Eul se poate apăra de realitate, atunci când este incapabil
să elaboreze excitaţie, prin două procedee:
1. fuga de realitate - care se produce prin revenirea la mecanismele
arhaice prin care dorinţa este halucinată. Realitatea este evitată
pentru că ar contrazice fantasma iar fantasma rămâne unica
posibilitate de îndeplinire - substitutivă - a dorinţei. Dorinţa este însă
neacceptată şi dacă ar fi exprimată ar intensifica angoasa. Fuga de
realitate este consecinţa blocării percepţiei realităţii externe;
2. fuga în realitate - care constituie refugiul în realitatea externă care
susţine refularea dorinţei şi blocarea accesului spre realitatea internă.
Dorinţa refulată este reprezentată de act.
Eu-realitate şi Eu-plăcere
Eul începe să se constituie treptat prin interacţiunea cu lumea, prin
forţa şi necesitatea autoconservativă la care mama şi anturajul
răspund. Sugarul trăieşte „universul” ca şi cum s-ar afla la dispoziţia
sa, pentru a-i gratifica nevoile. Pentru că raportul dintre ța Eul
timpuriu şi obiect este de omnipotenţă, Freud a folosit expresia
Majestatea sa Copilul. Omnipotenţa se consolidează în funcţie de
maniera în care mama răspunde nevoilor copilului său. Întrucât
principiul realităţii nu este operant, dorinţa este echivalentă cu
indeplinirea: dorinţa se realizează în mod halucinator, descărcarea
tensiunii se produce în absenţa obiectului, prin propagarea liberă a
excitaţiei spre imaginea halucinată.
Principiul constanţei (menținerea constantă a nivelului energetic) are
drept corelat pe cel al reducerii tensiunii energetice. Starea de minim
tensional (spre care tinde orice sistem) este, pe măsura psihogenezei,
tot mai dificil de atins şi de aceea se constituie mecanismele de
apărare. Apărările timpurii sunt proiecţia şi introiecţia care
funcţionează simetric.
După ieşireadin starea a-duală (și imposibil de explorat relațional) a
narcisismului primar, organismul „se deschide” obiectelor externe
prin nevoile autoconservative.
Dacă stimulii exteriori, aferenţi obiectului sunt resimţiţi, intern, ca
surse de plăcere, atunci sunt introiectate; dacă stimulii exteriori sunt
surse de neplăcere, sunt proiectate, ceea ce face ca pentru Eul acestei
perioade arhaice, tot ceea ce este neplăcut este halucinat ca fiind în
exterior şi numai ceea ce este plăcut este halucinat în interior.
Freud a numit acest stadiu de dezvoltare Eul-plăcere. Eul-plăcere este
rezultatul introiecţiei părţilor de obiecte care produc plăcere şi
proiecţia celor care produc frustrare, care sunt resimţite ca ostile.
Etapa în care procesul de separare al interiorului-plăcere de
exteriorul-neplăcere este încheiată a fost denumită de Freud Eulplăcere-
purificat.
Motricitate și pulsiune
Coordonarea treptată a motricităţii se realizează prin mielinizarea
fibrelor nervoase. Odată cu realizarea coordonării mersului, a
controlului sfincterian şi al vorbirii, tensiunea se descărcă ordonatcontinuu
şi nu în pusee, precum în perioada în care coordonarea
lipsea. Descărcarea ordonată, continuă (spre deosebire de cea în
puseee) presupune constituirea de structuri prin care tensiunea să
poate fi tolerată, menţinută, fără a fi nevoie de descărcare directă şi
imediată. Procesul de amânare a descărcării directe este fundamentul
dezvoltării psihice (de aici a rezultat şi denumirea de „regula
abstinenţei”, a lipsei gratificării directe). Aceste structuri presupun,
sub aspect economic, echilibrarea contrară a forţelor, astfel încât,
oricărei forţe care tinde spre descărcarea imediată a energiei să se
opună o altă forţă egală şi de sens contrar. Procesul economic de
opunere a unei energii de forţă contrară se numeşte contrainvestire.
În această etapă nu se poate face diferenţa dintre re-prezentarea
obiectului (halucinarea sa) şi percepţia acestuia. Capacitatea Eului de
„a testa realitatea” se dezvoltă treptat prin diferenţierea stimulilor
externi (perceptivi) de cei interni, pulsionali. Atunci când Eul
dobândeşte această capacitate este denumit Eul-realitate-definitiv:
reprezentarea (halucinarea obiectului) poate fi discriminată în raport
cu percepţia obiectului.
Pe măsură ce coordonarea motorie se instalează treptat, manierele
de descărcare ale tensiunii excitative se ordonează şi devin, la rândul
lor, treptat continue. De aceea şi stările de angoasa automată, ca
forme de descărcare primitivă, sunt mai bine gestionate psihic şi
înlocuite de afecte.
Întrucât descărcarea nu se mai produce direct, tensiunea psihică
începe să fie acumulată. Acum poate lua naştere senzaţia de peri col
(în fața unui pericol extern), angoasa în faţa unui pericol real, cât și cea
în fața unui pericol intern, angoasa semnal. Angoasa în faţa pericolului
real este o angoasă în faţa unui pericol extern care reprezntină o
ameninţare reală.
În cazul unui pericolului intern, pulsional, anticiparea se face tot prin
angoasa semnal (pentru că este prototipul apărării în faţa pericolului)
respectiv prin activarea unui curent de contrainvestiţie care are scopul
de a menţine refulatul.
Contrainvestirea însă se face prin activarea unor reprezentări care nu
sunt corelate realităţii externe. Aceste reprezentări, cu funcţie de
contrainvestire, fără valoarea adaptativă externă, sunt specifice
angoasei nevrotice. Nevroticul nu poate anticipa adaptativ un
pericolul real fără a resimţi o angoasă puternică.
În afară de anticipare, Eul negociază cu senzaţiile de pericol, nu numai
anticipare, ci şi prin repetiţie compulsivă. Jocul este cadrul în care,
prin repetiţie, Eul încearcă să controleze afluxul de excitaţie.
Freud a observat acest lucru studiind comportamentul nepotului său,
fiul Sofiei care, stând în pătuţul său, arunca un mosor, pentru ca apoi
să îl tragă înapoi prin firul de aţă cu care era legat. Copilul, după
fiecare aruncare spune „fort” (departe) şi după ce aducea lângă el
mosorul, trăgându-l de aţă, spunea cu vîdită satisfacţie „da” (aici).
Copilul repeta activ, prin joc, plecarea, „dispariţia” mamei sale pe care
o trăia, în realitate, pasiv şi încerca astfel să controleze angoasa
provocată de absenţa mamei.
Întrucât constituirea obiectului este simetrică cu cea a subiectului şi
Eul sugarului este fracţionar, obiectul primar, mama, este parţial,
fomat din diferite elemente care-l reprezintă (de pildă, mama poate fi
reprezentată doar printr-o parte a sa, precum sânul).
Interacţiunea mamă-copil, dinamica relaţiei este determinată de
modul de amenajare al reactivităţii copilului. Cu alte cuvinte, Eul
copilului se constituie în funcţie de modul în care reacţionează mama
la descărcările copilului.
Anumite reacţii ale mamei îl vor determina pe sugar să îşi controleze
descărcările. Controlul descărcărilor se va corela cu senzaţiile (feeedback-
ul) venite de la mamă.
Sugarul îşi va controla treptat reacţiile pentru a păstra, a nu pierde
dragostea şi îngrijirea maternă, de care este total dependent. De
aceea, dependenţa este corelativul unui Eu slab. Sugarul îşi va
contraola descărcările şi pentru că îşi imaginează că ar putea fi
„distrus”. Fantasmele de distrugere, specifice încorporării orale, sunt
proiectate asupra obiectului care devine „rău”.
Bibiografie:
Freud, S., „Formulări despre cele două principii ale funcţionării
psihice” (1911), în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud,
Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Negarea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926), în Freud, Opere V,
Inhibiţie, simptom angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
[1] Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996,
p. 173.
[2] S. Freud, Introducere la studiul Twenty eighthth President of the United States. A Psychological
Study, Oeuvres complètes, vol. XVIII, P.U.F., Paris, 1994, p. 78.
[3] Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001, p. 215.
[4] S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000,
p. 233.
[5] J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
[6] S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
[7] S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op. cit., p. 138.
[8] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-62.
[9] S. Freud, „Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001, p. 226.
[10] S. Freud, Les premièrs psychanalystes, Minutes (III) de la Société Psychanalytique de Vienne (du
5-10-1910 au 20-12-1911), Gallimard, 1979, p. 299.
Lecţia 4
LECȚIA 4 - PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIOANALE
Conceptul de pulsiune
Pulsiunea este un proces dinamic, care indică o sursă tensională şi
are ca efect orientarea organismul spre un scop adaptativ, ceea ce are
ca efect reducerea stării tensiuonale care l-a generat.
Pulsiunea este un concept de interferenţă între dimensiunea psihică
şi cea somatică şi este, de aceea, „reprezentarea psihică” al
instinctului.
Se caracterizează prin [1] :
1. presiune: forţa obiectivabilă în travaliul psihic sau prin actul motric
pe care le generează. Trăsătura esenţială a pulsiunii este caracterul
„presant” sub aspectul angajării mijloacelor sale de procesare.
2. scop: starea de satisfacţia atinsă prin suprimarea stării de excitaţie.
Chiar dacă este unic, scopul se poate realiza pe căi variate şi fiecare
pulsiune poate avea diferite scopuri.
3. obiect: mijlocul prin care pulsiunea îşi poate atinge scopul. Obiectul
pulsiunii este elementul cel mai variabil, întrucât este ales în funcţie
de context, în vederea satisfacerii. De asemenea, un singur obiect
poate servi scopului mai multor pulsiuni. Fixaţiile, în diferitele etape
de evoluţie, se realizează în special prin intermediul obiectelor:
obiectul este elementul de rigiditate pulsională cel mai frecvent.
4. sursa: este procesul somatic dintr-un organ sau parte a corpului al
cărui stimul este reprezentat prin pulsiune.
În cadrul primei topici freudiene erau precizate două categorii
fundamentale, ireductibile, de pulsiuni: pulsiunile sexuale şi
pulsiunile auto-conservative ale Eului.
Pe măsura clinicii analitice, Fred a remaniat taxonomia pulsională,
astfel încât în 1914 (lucrarea, Pentru a introduce narcisismul), a existat
o perspectivă asimilabilă monismului pulsional. Conflictul intrapsihic
nu mai presupunea categorii pulsionale iredictibile, ci un unic registru,
cel al pulsiunilor sexuale.
În 1920, Dincolo de principiul plăcerii, Freud revine la dialectică şi
dualism pulsional. Conflictul se desfăşoară între pulsiunile de viaţă
(care cuprind dualism iniţial - pulsiunile sexuale şi pe cele
autoconservative) şi pulsiunile de moarte (care cuprinde pulsiunea de
distrugere, subcategorie rezultată din deflecţia spre exterior a
pulsiunii de moarte).
Fiecare pulsiune are „un destin”. Fiecare destin pulsional reprezintă
un tip de amenajare pulsională şi, de aceea, poate fi considerat şi o
manieră de defensă [2] . Destinele pulsiunii sunt generate prin trei
polarităţi care domină viaţa psihică:
1. activ – pasiv – polaritate cu fundament biologic;
2. Eu – non-Eu – polaritate cu fundament ontologic;
3. plăcere – neplăcere – polaritate cu fundament economic.
Destine ale pulsiunilor
1. transformarea în contrariu – presupune atât trecerea unei pulsiuni
de la activitate la pasivitate (de ex. în loc de a privi – starea activă, a fi
privit – starea pasivă), cât şi inversarea conţinutului (de ex.
transformarea iubirii în ură).
2. întoarcerea împotriva propriei persoane – Freud exemplifică prin
cazul masochismul care este sadism întors pe propriul Eu sau al
exhibiţionismul care reprezintă privitul „prin delegaţie” al propriului
corp.
3. refularea – este operaţia prin care sunt respinşi şi menţinuţi în
inconştient reprezentanţi pulsionali. Este un proces psihic universal,
deoarece se află la originea Se-ului. Condiţia refulării este ca scopul
pulsional să provoace neplăcere în loc de plăcere.
Satisfacerea pulsiunii supusă refulării ar putea fi posibilă şi produce
plăcere dar generează neplăcere în raport cu alte exigenţe. Factorul
care produce refularea este neplăcerea care are o forţă mai mare
decât plăcerea.
Funcţia refulării rezidă în respingerea din psihismul conştient şi
menţinerea la distanţă a anumitor conţinuturi.
Obiectul refulării nu este pulsiunea şi nici afectul, ci reprezentanţi ai
pulsiunii, sub forma unor reprezentărilor asociate, precum idei,
imagini, amintiri etc.
Dimensiunea investiţiei, respectiv cuantumul de afect, ca factor
cantitativ, este elementul în funcţie de care un reprezentant pulsional
este refulat sau nu. Dimensiunea investiţiei, destinul cuantumului de
afect este mai important decât cel al reprezentării pentru că factorul
cantitativ (investiţia) activează procesul de refulare.
De aceea, dacă reprezentarea are un conţinut incompatibil dar
investiţia este mică, reprezentarea va putea intra în conştiinţă. Dacă
aceastei reprezentări incompatibile i se asociază un cuantum de afect
mai mare, atunci va fi refulată. În acest fel, creşterea factorului de
investiţie este similar, sub aspectul refulării, cu gradul de deformare al
unei reprezentări.
Din punct de vedere dinamic refularea presupune o dublă tendinţă,
atât de atracţie din partea refulatului, cât şi de respingere din partea
conştiinţei.
Pentru a se putea institui, refularea presupune o structură minimală,
respectiv separarea dintre activitatea psihismului conştient şi cel
inconştient.
Refularea se desfăşoară în următoarele etape (prima fiind o formă a
sa):
a. refularea originară – este faza iniţială în care reprezentantul psihic
[3] al pulsiunii nu are acces în conştiiinţă iar aceasta are drept
consecinţă apariţia unei fixaţii prin care reprezentantul rămâne
neschimbat iar pulsiunea rămâne legată de el.
b. refularea propriu-zisă – priveşte derivatul refulat sau lanţuri de
gânduri care au ajuns într-o relaţie asociativă cu ele.
c. întoarcerea refulatului – are loc sub formă de simptome, acte ratate,
vise, fantasme, reverii diurne care revin în permanenţă spre
conştiinţă. Odată refulat, reprezentantul pulsiunii va continua să se
organizeze în inconştient, să producă derivaţi şi să stabilească noi
legături, pentru a „se infiltra” în psihismul conştient. De aceea,
refularea nu este un proces punctual şi definitiv, ci unul permanent
care implică organizarea de forţe şi contra-forţe.
De aceea caracteristica centrală a refulării rezidă în continuitate; este
un proces continuu şi nu este un eveniment unic. Refulatul exercită o
presiune constantă şi continuă asupra Eului care este obligat să
menţină presiunea contraforţelor care menţin refulatul.
În stările hipnagogice şi în somn, bariera contrainvestiţională, prin
care se menţine refularea, este suspendată şi, în acest mod, apar
visele. De aici şi caracterul „hipnoid” al cadrului analitic, al poziţiei
pacientului care se află pe divan.
Conţinuturile refulate pot apărea în psihismul conştient nu numai prin
conţinutul manifest, deghizat al viselor, ci şi prin alte produse
derivate, întrucât refularea blochează numai anumite conţinuturi. În
măsura în care acestea sunt modificate („deghizate”) pot pătrunde în
psihismul conştient.
Refularea este un proces care depinde de „distanţa” reprezentărilor
faţă de refulatul originar. De aceea, refularea va permite accesul în
conştiinţă a derivaţilor refulatului originar, dacă aceştia s-au îndepărtat
suficient, prin deformări şi intermedieri, de reprezentantul refulat.
De aici derivă o altă caracteristică a refulării: este specifică în sensul în
care pentru a avea acces în psihismul conştient, nu se poate
determina un grad necesar general de deformare şi îndepărtare de
conţinutul refulat. Fiecare derivat pulsional are un destin propriu şi îi
este necesară o deformare specifică pentru a reveni în conştiinţă. În
acest sens, simptomele nevrotice sunt specifice şi sunt derivaţi ai
refulatului.
Pentru a avea acces în psihismul conştient, reprezentantul originar al
pulsiunii se poate diviza, caz în care numai o parte a sa este refulată
iar cealaltă este idealizată (cazul fetişului). În acest sens, idealurile pot
să provină din reprezentări detestate.
În cadrul clinicii analitice, prin regula asociaţiei libere, pacientul
produce derivaţi ai refulatului care pot trece cenzura, prin depărtare şi
deformare.
4. sublimarea este un destin pulsional prin care scopul sexual al
pulsiunii este deturnat către activităţi valorizante social şi cultural. De
aceea, produsele culturale sunt efectul acestui destin pulsional.
Pulsiunea sexuală
Sfera conceptului psihanalitic de sexualitate este mult mai largă
decât accepțiunea comună și include ansamblul comportamentelor
corelative pulsiunii sexuale începând din momentul nașterii. În acest
sens, sexualitatea genitală este numai un palier la care se adaugă și
cel pregenital.
Psihanaliza a dovedit faptul că există o sexualitate infantilă
pregenitală efect al stadiul incipient de dezvoltare somatică a
copilului. Explorarea caracteristicilor sexualităţii infantile se face atât
prin observarea copilului cât şi prin cea a adultului, în funcţie de
punctele sale de fixaţie şi de regresia la diferitele stadii ale evoluţiei
psihosexuale.
Având în vedere miza sexualității și amenajările sociale ale
comportamentului sexual, pulsiunea sexuală este supusă în mod
special refulării.
Spre deosebire de pulsiunile autoconservative, pulsiunea sexuală are
un indice de plasticitate mare întrucât își poate modifica atât scopul,
obiectul cât și sursa.
a. obiectul pulsiunii sexuale este variabil întrucât nu are o
predeterminare biologică, ci una culturală; de exemplu alegerea de
obiect poate fi hetero sau homosexuală;
b. scopul pulsiunii sexuale, modalitățile de atingere ale stării de
satisfacție, sunt multiple și pot fi predilecte în cazul perversiunii; de
exemplu scopul voierismul;
c. sursa pulsiunii sexuale este multiplă întrucât existe zone erogene
somatice de excitaţie sexuală, în cadrul cărora mucoasele sau
epiderma sunt sensibile tactil şi kinestezic. În afara modalităţii
senzoriale tactile, cea auditivă (iniţial vocea maternă şi apoi şi alte
voci) sau modalitatea senzorială gustativă şi olfactivă sunt surse
pulsionale (parţiale).
Pulsiune parţială şi perversiune
Graţie zonelor somatice de excitaţie sexuală, care în timpul
psihogenezei devin alternativ predilecte (zona orală, anală, falică),
pulsiunea sexuală este divizată în „fracţiuni pulsionale”
corespunzătoare unor zone erogene, denumite pulsiuni parţiale.
Scopul evoluţiei stadiale psihosexuale rezidă în unificarea pulsională
sub primatul genitalităţii. Sexualitatea genitală adultă subodonează
pulsiunile sexuale parţiale care au rol preliminar şi nu final (precum în
pervesiuni).
Evoluţia stadială a sexualităţii înseamnă parcurgerea unor stadii
caracterizate atât prin primatul anumitor surse, al anumitor zone
erogene, cât şi printr-un anumit tip de relaţie de obiect.
Perspectiva evoluţiei pulsiunii sexuale de la parţial spre integrativ
reprezintă miza teoretizării sexualităţii normale sau perverse. Între
copil şi adultul pervers nu există diferenţe sub aspectul expresiei
pulsionale, ci sub aspectul destinelor evolutiv-integrative: copilul
urmează să evolueze pentru a integra ulterior caracterul „pervers” al
sexualităţii sale în timp ce, din cauza vicisitudinilor dezvoltării, adultul
pervers nu a reuşit să realizeze integrarea. Numai în această
perspectivă, Freud a denumit sexualitatea infantilă ca fiind pervers
polimorfă.
Perversiunea este efectul persistenţei unor compomente parţiale ale
sexualităţii, prin regresia la un stadiu de fixaţie libidinală. Mecanismele
perversiunii sunt comune cu cele prezente în psihoză precum refuzul
realităţii şi clivajul Eului.
Perversiunea este şi „negativul nevrozei” [4] adică reprezintă inversul
psihodinamic al nevrozei şi al psihozei. Este negativul nevrozei
întrucât în cadrul perversiunii, sexualitatea infantilă se exprimă într-o
manieră directă, fără intervenţia refulării. Ceea ce nevroticul refulează,
perversul exprimă, pune în act, pe fondul absenţei refulării. Aceasta
înseamnă că:
1. în psihismul inconştient al nevroticului se regăsesc porniri specifice
perversiunii, tendinţe spre transgresiuni anatomice care participă la
formarea simptomului;
2. pulsiunile parţiale, precum voaierismul şi exhibiţionismul, sadismul
şi masochismul participă la formarea simptomului nevrotic.
Tipuri de deviaţii ale pulsiunii sexuale ca efect al plasticităţii sale:
1. relative la obiectul pulsiunii: inversiunea, sub forma
homosexualităţii absolute sau ocazionale, ambigenia, sub forma
bisexualităţii, pedofilia şi zoofilia;
2. relative la scopul pulsiunii, fie prin schimbarea acestuia:
transgresiuni anatomice prin supraestimarea unei zone erogene sau
stadiu de dezvoltare psihosexuală, de exemplu anilingus, felaţie,
cunilingus, fie prin fixarea pe scopuri sexuale preliminare, de exemplu,
voaierism, exhibiţionism, sadism, masochism.
Curiozitatea sexuală şi epistemică
Curiozitatea privind sexualitatea este sursa oricărui demers cognitiv şi
a curiozităţii epistemice. De aceea, refularea curiozităţii sexuale duce
la inhibarea oricărui fel de curiozitate, inclusiv al celei intelectuale.
Relaţia dintre sublimare şi refulare, ca două mari destine pulsionale,
este explorată de Freud în textul O amintire din copilărie a lui Leonardo
da Vinci (1910).
Sunt indicate trei destine ale tendinţei de cercetare sexuală infantilă:
1. impulsul spre cercetare este (ca şi sexualitatea) supus refulării şi
rezultă inhibiţia nevrotică;
2. dezvoltarea intelectuală rezistă refulării şi se produce sexualizarea
gândirii, ceea ce conduce spre o structură obsesională;
3. destinul rar în care libidoul se sustrage refulării şi este sublimat,
iniţial sub forma dorinţei de cunoaştere şi ulterior sub cea a dorinţei
de cercetare. Şi în acest caz, arată Freud, intervine refularea sexuală
dar nu suficient pentru a arunca în inconştient o pulsiune parţială a
dorinţei sexuale [5] .
Erotismul Scopic
Voierismul presupune erotizarea privirii, care preia excitaţia sexuală,
ceea ce în pervesiune devine unica manieră de satisfacere.
În clinica analitică, cecitatea isterică arată faptul că receptorii vizuali
pot fi investiţi sexual şi pot fi obiectul conversiei energiei psihice.
Voierismul se află în relaţie dialectică cu exhibiţionismul prin destinul
pulsional al transformării în contrariu.
Transformarea voierismului în exhibiţionism presupune ca obiectul
pulsiunii, care este iniţial diferit de subiect, să fie înlocuit cu propriul
corp. În acest mod, obiectul (deşi înlocuit) este conservat iar scopul nu
se modifică. Scopul pulsiunii voaieriste este acelaşi cu cel al pulsiunii
exbiţioniste: după cum eu te privesc pe tine, aşa mă privesc pe mine prin
ochii tăi. Această transformare reprezintă trecerea de la activism la
pasivism.
A privi obiectul are următoarele valenţe:
a. a se identifica cu obiectul;
b. a distruge obiectul – obiectul predilect al privirii este organul genital
şi de aici rezultă raportul dintre privire şi castrare (distrugerea
organului genital). Curiozitatea cât şi pulsiunea distructivă pot fi
deplasate de la organele genitale la întregul subiect. De aceea,
privirea poate avea semnificaţie distructivă - a privi pentru a distruge
(expreia „l-a omorât cu privirea”). Fenomenului deochiului (evil eye),
prezent în multe culturi, trimite spre valenţa malignă-distructivă a
privirii.
c. a încorpora obiectul – se poate privi şi pentru a distruge prin
încorporare, specific al fazei orale („a fi mâncat din privire”).
4. a nu fi distrus sau a feri de distrugere, prin evitarea privirii. A privi
compulsiv organele genitale poate ascunde dorinţa de a le distruge
sau nevoia de asigurare contra distrugerii a propriilor organe genitale.
Privire şi castrare
Unul dintre textele de psihanaliză aplicată reprezentative pentru
relaţia dintre erotismul scopic şi castrare este Capul Meduzei (1922) [6]
.
Meduza este singura gorgonă muritoare şi re puterea de a pietrifica.
Perseu este eroul care va trebui să o omoare [7] şi reuşeşte pentru că
Athena îi dă un scut de aramă în care se putea vedea totul ca într-o
oglindă [8] . Graţia acestu scut Perseu va putea să o privescă pe
Meduza, fără să fie pietrificat.
Groaza pietrifiantă provocată de privirea Meduzei este ameninţarea
castrării. Pentru a susţine această interpretare Freud aduce
următoarele argumentele:
a. simbolistica falică ofidiană a părului Meduzei care este înlocuit cu
şerpi veninoşi. În Simbolismul capului Meduzei (1923) găsim
semnificaţia capului Meduzei care (re)prezintă organul genital castrat
al femeii, prin inversarea jos-sus. Castarea este reprezentată prin
contrariu, respectiv prin multiplicare (a şerpilor). La aceasta se adăuga
înfăţişarea Meduzei care este „îmbrăcată” într-o armură strălucitoare.
Idealul feminităţii este cel al „strălucirii” pentru a atrage dorinţa şi a
disimula ceea ce stârneşte bărbatului oroare, castrarea sa ontologică.
De aceea, tendinţa de înfrumuseţe a corpului feminin este deplasarea
şi negarea nevoii de strălucire falică ce lipseşte.
b. pietrificarea este o formă de asigurare narcisică întrucât penisul
erect şi „împietrit” este ferit de castrare. Împietrirea este şi o apărare
catatonică în faţa obiectului terifiant.
Exhibiţionismul
A fi privit este o reasigurarea împotriva castrării, pe fondul angoasei
de castrare. Perversul exibiţionist îşi priveşte propriile organe genitale
prin privirea celuilalt, pentru a se (re)asigura împotriva castrării (a
proba realitatea existenţei organului, prin reacţia celuilalt) sau a nega
castrarea. Negarea castrării este expresia castrării, a clivajului unui
părţi din realitate.
Exemplu în care clivajul operează în mod specific în exhibiţionism:
subiectul poate fi constient că posedă organul genital dar o parte din
el se îndoieşte de aceasta. Pentru că se îndoieşte are nevoie să se
reasigure şi să-şi arate organul genital. Este ca şi cum exhibiţionistul
arată ceea ce nu este sigur că are, respective clivează realitatea,
existemţa organului săiu genital.
Organizarea isterică presupune negarea castrării şi, de aici, formele
demostrative de expunere. Expunerea organelor genitale are un efect
suprastimulativ asupra privitorului şi, de aceea, este o formă de
dominare prin excitaţie. A se arăta, înseamnă a arăta că nu este
castrat. Exhibarea presupune o manieră de apărare prin atac excitativ
– a provoca excitație și a intimida.
Expunerea fizică poate trece în expunerea simbolică: sinceritatea
totală, a spune totul, fără „a ascunde” nimic.
Clivajul apare in orice perversiune şi modifică realitatea.
Goliciunea exhibată poate avea şi funcţia de intimidare sau
manipulare prin dominare (a pune fustele în cap) datorită excitaţiei
provocate.
În formă sublimată exhibiţionismul reprezintă fundamentul alegerii
profesiilor care presupun „expunere” publică. În arta dramatică, în
afara unei dimesiuni sublimate este necesară şi o una de expresie
directă a exhibitionismului.
A fi privit este o formă a pulsiunii parţiale conexă narcisismului, având
o funcţie importantă în dezvoltarea câmpului narcisic.
Dialectica privirii este întemeiată în relaţie cu obiectul primar matern.
Odată cu constituirea schiţei obiectului primar, prin discontinuitatea
prezenţă-absenţă, copilul aflat în jurul vârstei de opt luni resimte
angoasă la vederea străinilor. Angoasa este efectul absenţei proiecţiei
obiectului matern asupra persoanelor străine. Alteritatea, „diferenţa”
persoanelor străine, este constituită prin raport cu „similaritatea”
obiectului matern. Copilul devine rudimentar „diferit” de mamă, ceea
ce este semnalat prin reacţia faţă de cei care nu sunt „mama”, pe carei
percepe „diferiţi”.
Jacques Lacan a preluat şi dezvoltat conceptul de stadiu al oglinzii,
pentru a sublinia relaţia dintre Eu şi imaginea sa, importanţa pulsiunii
scopice în formarea Eului [9] .
Stadiul oglinzii se referă la perioada din dezvoltare în care copilul se
priveşte în oglindă, se recunoaşte şi îşi asumă imaginea.
Privirea (a privi, a fi privit) reprezintă în cazul patologiei narcisice o
manieră de asigurare ontică – sunt privit, deci exist. Când există
lacune ale Eului, precum în cadrul structurilor limită, este necesară
permanenta reasigurare asupra existenţei subiectului care se face
prin privire – simte că există numai dacă este privit. De aceea nu
tolerează absenţa privirii pe care o trăieşte ca intexistenţă mortiferă.
Scopul pulsional, indiferent dacă este vorba despre voierism sau
exhibiționism este, unic, respectiv a se privi pe sine, ca fundament
narcisic. De aceea, pulsiunea scopică este conexă dimensiunii
narcisice (și corelatelor precum stima de sine, imagine de sine etc.)
Sadismul
Este o pulsiune parţială care are scopul de a produce suferinţă unui
obiect. Presupune, ca în cazul masochismului, asocierea dintre
sexualitate şi agresivitate.
Geneza sadismului este corelativă dinamicii pulsionale timpurii prin:
- întemeierea biologică a mecanismului încorporării, prin care obiectul
încorporat, adus înăuntru, este distrus. Relaţia de obiect originară
este întemeiată pe distrugere.
- faptul că obiectul primar, lumea exterioară, sunt resimţite ca
dureroase, suprastimulative. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud
arată că sensul iniţial al agresivităţii este un mod de împotrivire faţă de
lumea exterioară, care este producătoare de excitaţii debordante.
Sadismul trece în masochism prin întoarcere împotriva propriei
persoane [10] . În prima instanță, subiectul are un obiect (extern) al
agresivității; apoi renunță ca acesta pentru a-l substitui cu propria
persoană, astfel, obiectul agresiunii devine chiar subiectul. Odată cu
această transformare este necesară încă una: scopul activ devine
pasiv. Sadismul, care presupune agresarea celuilalt, devene
masochism: agresarea propriei persoane. După schimbarea scopului
activ într-unul pasiv, Eul caută un nou subiect extern, activ. După
identificarea acestuia, Eul pasiv se fantasmează în poziţia anterioară,
pasivă, având un subiect extern care agresează : subiectul extern mă
chinuie pe mine şi nu eu mă chinui pe mine. Prin acestă dialectică,
masochismul se transformă în sadism inversat şi proiectat.
Forma originară a distructivității
Freud (Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, 1915) nu a considerat că poate
să se justifice dinamic un masochism primar şi că acesta derivă din
sadismul, asimilat agresivităţii, întors pe propria persoană. Dificultatea
de a fundamenta metapsihologic masochismul originar, reacţia
terapeutică negativă, rezistenţa şi melancolia l-au condus pe Freud la
recontextualizarea statutului principiului plăcerii şi la postularea
dialecticii pulsiune de moarte-pulsiune de viaţă. (Dincolo de princiiul
plăcerii, 1920) De aceea, a fost necesară completarea modelului
teoretic cu o pulsiune originară care să explice existenţa
masochismului.
Masochismul
Pulsiunea de moarte este sursa masochismului primar care este
deturnată spre exterior sub forma sadismului. Astfel, masochismul
primar este rezultatul perioadei timpurii din psihogeneză în care
pulsiunea de moarte este îndreptată asupra subiectului. Este denumit
masochism primar comparativ cu perioada ulterioară din psihogeneză
în care agresivi tatea orientată spre exterior şi întoarsă
împotrivapropriei persoane (ca sadism inversat proiectat) devine
masochism secundar.
Masochismul este o pulsiune parţială care are scopul a produce
suferinţă şi a umili propria persoană. Masochismul nu poare fi
separat de sadism iar această pereche de polare este fundamentală
în viaţa psihică.
În textul Un copil este bătut (1919) Freud indică dialectica fantasmatică
a sadismului cu masochismul. În ordine psihogenetică, fundamentul
masochismului (erogen) este format prin debordarea excitativă
originară, proprioceptivă, cutanată şi kinestezică, care este resimţită
ca durere.
Există o dialectică pulsională complexă între plăcere şi neplăcere, care
pot exista concomitent, asociate diferitelor organizări interne. De
aceea:
- masochismul este, în anumite structuri, o condiţie a plăcerii care
trebuie sancţionată prin neplăcere (suferinţă anterioară sau
ulterioară);
- neplăcerea poate produce plăcere.
Masochismul poate avea rol defensiv în cazul:
- anticipării suferinţei, când se încearcă elaborarea traumei, caz în
care nu se poate trăi plăcerea fără a anticipa neplăcerea;
- existenţei unui sentiment de culpabilitate inconştient.
În Problema economică a masochismului (1924), Freud se referă la trei
forme de masochism:
1. moral - care este sensul primar al conceptului: subiectul caută
compulsiv poziţia de victimă, aflat sub presiunea unui sentiment de
culpabilitate.
Ilustrativ pentru efectele acestui tip de masochism se sunt psihopaţii
antisociali care, sub acţiunea unui Supraeu dur, care le induce
puternice sentimente inconştiente de culpabilitate, caută pedeapsa
prin actele comise. Masochismul moral este specific moralei
heteronome a Supraeului, în care sentimentul de culpabilitate este
anterior faptei comise şi nu ulterior, ca în cazul moralei autonome a
Eului.
Alături de nevoie de pedeapsă, sentiment de vinovăţie, nevroză de
eşec, nevroză de destin, melancolie, reacţie terapeutică negativă,
masochismul este unul dintre fenomenele care au condus spre
postularea pulsiunii de moarte. Având în vedere persistenţa
masochismul moral crima perfectă este o imposibilitate psihologică.
2. erogen – care reprezintă intricarea plăcerii sexuale cu durere şi
indică relaţia dialectică dintre pulsiunile de viaţă şi cea de moarte.
Erotizarea durerii se produce, prin urmare, prin intricarea pulsiunii de
moarte cu pulsiunile de viaţă, a agresivităţii cu Erosul, al căror travaliu
formează forma erogenă primară atât a sadismului cât şi
masochismului. Relaţia dintre cele două pulsiuni constituie baza
perversiunii masochiste, a relaţiei dintre plăcerea sexuală şi durere.
3. normal-feminin – pornind de la bisexualitatea psihică (indiferent de
sexul biologic), indică tendinţa general umană, în diferite grade, spre
poziţii pasive. Poziţia pasiv-receptivă, caracteristică asociată feminităţii,
poate apărea pe parcursul evoluţiei atunci când scopul pulsional este
pasiv.
Freud consideră că masochismul este esenţial pentru nevroza
obsesională, în care dorinţa de a chinui un obiect devine nevoia de
auto-chinuire, de autopedepsire.
Cultura creştină este întemeiată pe o dimensiune sacrificială,
masochistă – amenajarea raportului cu agresivitatea distructivă este
cu necesitate internă, nu externă. Originarul social presupune
limitarea efectelor agresitităţii derivate spre exterior.
Bibliografie:
Rosenberg, B., Masochismul mortifer şi masochismul gardian al vieţii,
Ed. Trei, Bucureşti, 1999.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III,
Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Un copil este bătut (contribuţie la cunoaşterea originii
perversiunilor sexuale) (1919)”, în Freud, Opere VII, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Problema economică a masochismului” (1924), în Freud,
Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Roheim G., L’Enigme du Sphinx, Payot, 1976.
[1] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.
[2] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61-77.
[3] Termen care desemnează elementele sau procesele prin care pulsiunea se exprimă. Este
sau sinonim cu reprezentant-reprezentare sau are o accepţiune mai largă, înglobând şi afectul.
[4] S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate,
Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
[5] Idem, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”, în Freud, Opere I, Eseuri de
psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, pp. 115-116.
[6] Freud nu a dorit să îl facă public şi a apărut cu postum în 1940, în Imago.
[7] Trebuie să o omoare pentru a-şi ajuta mama. Este trimis de Polydectes, regele insulei
Sefyros, cu scopul imposibil de a o omorî pe Meduza, dorind în acest fel să îl elimine întrucât
Perseu se împotrivea planurilor sale, respectiv căsătoria cu mama lui Perseu, contra voinţei
acesteia.
[8] N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Ed. Ştiinţifică, 1964, p. 119.
[9] J. Lacan, Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la constitution de
la réalité, conçu en relation avec l'expérience et la doctrine psychanalytique, International Journal of
Psychoanalysis, 1937.
[10] Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 67.
Lecţia 5
LECȚIA 5 - SEXUALITATE INFANTILĂ
Fiecare stadiul psihosexual este caracterizat printr-o zonă erogenă
dominantă şi un tip de relaţie de obiect.
Stadii:
1. pregenitale - oral, anal;
2. genital – falic:
3. de latenţă;
4. al pubertăţii;
5. genital oblativ (lat. oblation = ofrandă, a oferi).
Stadiul oral
Hrănirea reprezintă o nevoie fundamentală, necesar al subzistenţei
sugarului şi, de aceea, este o pulsiune autoconservativă. Sursa
pulsională (dimensiune biologică) o reprezintă tegumentul erogen al
zonei buco-labiale iar scopul este „aducerea în interior”, încorporarea
hranei. De aceea, fantasmele specifice acestui stadiu sunt de tip
„canibal” iar în marea patologie angoasele psihoticilor se construiesc
în jurul fantasmei de a mânca sau a fi mâncat.
Prin hrănire este excitată cavitatea bucală şi este produsă plăcerea
alimentară.
Plăcerea este organizatorul primar al realitățiiîntrucât determină
fenomenul anaclitic, de sprijinire a pulsiunii sexuale pe cea
autoconservativă.
Anaclisis
Plăcerea produsă prin hrănire și excitarea mucoasei bucale este
reprodusă de sugar şi în lipsa hranei, ca fenomen de autonomizare a
plăcerii. Plăcerea alimentară devine treptat un alt „ordin” psihic care
nu mai are ca scop hrănirea. Este un comportamentul de supt nonalimentar
care vizează obținerea plăcerii în absenţa hranei.
Plăcerea non-alimentară este specific pulsiunii parţiale orale şi odată
dobândită, nu mai este reductibilă la nevoia de hrană.
Dezvoltarea suptului non-alimentar din cel alimentar a fost denumită
de Freud anaclisis sau „sprijinire” a pulsiunilor sexuale (a unui „alt
ordin” de plăcere) pe cele autoconservative (nevoia de hrană).
În primul timp al evoluţie, pulsiunile sexuale împrumută surse
organice ale pulsiunilor autoconservative. Anaclisis reprezintă
procesul de sprijinire al pulsiunilor pe funcţiile vitale. De aceea,
„alegerea obiectului iubirii” se face prin intermediul pulsiunilor
autoconservative – ulterior aceasta devine un tip de alegere de obiect
(o/îl iubesc pentru că are grijă de mine).
Prin urmare, din comportamentul alimentar al suptului, sugarul trece
la un comportament care îl reproduce pe cel alimentar însă în absenţa
sânului (mişcări buco-labiale specifice suptului); urmează
comportamentul de supt al degetului și/sau al altor substituţi. În acest
mod se dezvoltă plăcerea orală care este o plăcere de organ autoerotică.
De aceea, suptul non-alimentar este prototipul:
- comportamentelor adulte asociate erotismul oral precum
dependenţa de ingerarea de substanţe, adicţii (tabagismul, dipsofilia
etc.);
- practicilor sexuale perverse care au ca sursă zona orală.
Sensul evolutiv al pulsiunii sexuale în raport cu obiectul este de la
autoerotism la satisfacerea prin relaţie cu obiectul, adică de la narcisic
la obiectual. Pulsiunea constituie obiectul pentru că pulsiunile
autoconservative sunt ab initio alo-centrice, îndreptate spre obiect,
exercitate şi excercitabile numai în relaţie cu obiectul.
Elaborarea culturală, obiectual-relațională și sublimată a pulsiunii
parţiale orale se regăseşte în:
- comunitate, societate, în nevoia de apartenenţă, de „încorporare” în
familie, grup, instituţie etc. Apartenența are, de aceea, un fundament
psihic timpuriu şi de aceea omul este fundamental o fiinţă socială.
Sub acest aspect orice discontinuitate evolutivă poate fi generic
asociabilă traumalor apartenenţei, altfel spuns fixaţiilor precoce orale.
- ritualuri corelative comunității, apartenenței, ritualuri comunionale,
realizate prin diferite intemedii, precum cel al lichidelor sau
alimentelor (euharistie, vampirism, prânz ritual etc.);
Ambivalenţa
Prin studiul comportamentului sugarului, Karl Abraham a observat că,
pe măsura dezvoltării biologice, există modificări în comportamentul
oral al sugarului. Inițial, suptul este activitatea predominată, pentru ca
apoi, odată cu apariției dentiției, mușcatul devine activitatea
predominantă.
Prin apariţia dentiţiei şi prin dobândirea capacității de a muşca se
modifică relaţia cu obiectul (parţial) matern (sânul). A mușca devine
asociat cu a distruge obiectul care „dispare” (prin încorporarea
alimentară). De aceea, este fundamentală succesiunea fantasmelor
sadic-orale de a muşca – a distruge – a provoca dispariţia obiectului.
Având în vedere contrastul dintre semnificațiile agresive ale acțiunii de
a mușca și cea a comportamentului de îngrjire și hrănire, K. Abraham
a propus conceptul de ambivalență și împărțirea fazei orale a
dezvoltării în două substadii. Ambivalenţa reprezintă, o dublă valență
afectiv-relațională, respectiv co-existența de afecte și atitudini polare
față de acelaşi obiect.
Cele două substadii orale:
1. stadiul oral precoce, preambivalent în care activitatea
predominantă este suptul și, întrucât nu există o investiție negativă,
nu există ambivalență;
2. stadiul sadic-oral, ambivalent, în care activitatea predilectă este
aceea de a mușca, cu semnificații agresiv-distructive şi polaritatea
afectivă față de obiect.
Dacă evoluția de la preambivalență la ambivalență este specifică fazei
orale, procesul trecerii de la ambivalenţă la post-ambivalenţă, prin
integrarea pulsională, se întinde pe toată perioada dezvoltării
psihosexuale, fiind atinsă în stadiul genital oblativ.
Psihopatologia stadiului oral
Având în vedere perioada precoce din psihogeneză, fixaţiile în acest
stadiu produc patologie psihotică: discordandă, paranoiacă,
depresivă.
Freud a inclus iniţial domeniul psihozelor în categoria paranoiei,
conform studiului referitor la Daniel Paul Schreber.
Entitatea nosografică denumită schizofrenie nu a fost mulţumitoare
pentru Freud întrucât carateristicile acesteia nu aveau o bună putere
separativă fiind tangentă cu paranoia. De aceea, a folosit termenul de
parafrenie prin care desemna atât grupul schizofreniilor cât pe cel al
paranoiei [1] . Freud va renunţa însă la conceptul de parafrenie.
Psihiatric, parafreniile se deosebesc de schizofrenia paranoidă atât
prin alterarea mai atenuată a funcţiei afective şi volitive, cât şi prin
debut tardiv.
Psiho-nevroza narcisică
Psihopatologia majoră este efectul vicisitudinilor investiției și ale
constituirii obiectului. De aceea, Freud a denumit schizofrenia, psihonevroză
narcisică.
Schizofrenia
Patologia discordantă este efectul retragerii investiri obiectului,
dinamică în care se revine asimptotic la starea narcisică primară (anobiectuală).
Fixaţia specifică schizofreniei şi mişcarea regresivă
consecutivă este mai veche decât cea din paranoia şi se situează la
începutul constituirii obiectului [2] .
Caracteristici:
•&νβσπ; procesul de „refulare” sau dezinvestire al realităţii predomină
asupra celui de restituire a realităţii specific paranoiei;
•&νβσπ; mecanismele de restituire ale schizofreniei este de tip
halucinator.
În schizofrenie investiția obiectuală este retrasă iar refularea s-a
realizat prin desprinderea libidoului. În acest sens faza de agitaţie
halucinatorie este expresia dinamică a conflictului dintre retragere și
reinvestire obiectuală, ca încercare de vindecare. Această fază (care
este deci o mișcare spre vindecare și nu expresia stagnantă a bolii) nu
se foloseşte de proiecţie ca în cazul paranoiei, ci de mecanismul
halucinatoriu [3] . Funcționarea se face în registrul proceselor primare
iar reprezentările cuvintelor devin reprezentări ale lucrurilor (ca și
cum, cuvintele pot „să devină” lucruri).
Dacă în nevroze Eul este în raport cu exigenţele realităţii (Supraeului)
şi refulează revendicările pulsionale, în psihoză se produce o ruptură
între Eu şi realitate, Eul rămâne sub dominaţia Se-ului.
Aflat sub influenţă pulsională, a Se-ului, Eul se separă de realitate,
funcția de testare a realității este suspendată iar realitatea este
reconstruită delirant.
În faza finală a schizofreniei, victoria nu revine reconstrucţiei, ca în
paranoia, ci refulării, întrucât regresia nu e oprește la stadiul narcisic
(așa cum se întâmplă în delirul de grandoare), ci ajunge până la
renunţarea totală la investirea obiectuală şi întoarcerea la
autoerotismul infantil. Pentru Freud criteriul gradului de sistematizare
al delirului este unul funcţional, de aceea este posibilă legătura dintre
paranoia şi forma paranoidă a schizofreniei. Astfel, aşa cum s-a
arătat, fixaţia specifică schizofreniei este mai veche decât în paranoia -
situată la începutul trecerii de la autoerotism la iubirea obiectuală.
Pentru Melanie Klein originea mecanismelor celor două afecţiuni
psihotice, schizofrenia şi paranoia se găseşte în cadrul aceleiaşi faze.
În acest sens Freud a admis că simptomele paranoice se pot combina
cu cele ale schizofreniei.
Apărări psihotice
Unul dintre mecanismele psihozei este negarea realității care este o
formă de apărare, de refuz al percepției unei realități externe înalt
traumatice.
Refuzuleste un mecanism, specific psihozei, prin care subiectul se
apără de o realitate traumatică şi desemnează procesul care conduce
spre clivajul Eului. De aceea, problematica psihotică nu se joacă între
instanțele psihice aşa cum se întâmplă în nevroză, ci intra-instanţă, intra-
Eu. Psihoza presupune suspendarea dialecticii dintre instanţe,
colapsul dinamicii psihice topice.
Negarea realităţii, refuzul sunt graduale și se poate ajunge până la
reorganizarea Eului în sub-structuri separate prin fenomenul de
clivajul al Eului.
Freud a introdus concept de clivaj în Fetişismul (1927), unde pune în
relaţie conceptul de refuz cu cel de castrare. În fetişism există două
poziţii ireconciliabile, una prin care se refuză şi cealaltă prin care se
acceptă castrarea femeii, lipsa penisului.
În Clivajul Eului în procesele de apărare (1938) Freud observă procesul
prin care această manieră de apărare este efectul co-existenţei celor
două poziţii ireconciliabile. Realitatea anatomică a „castrării feminine”
este refuzată şi, prin clivaj, este eludată diferenţa anatomică dintre
sexe.
Paranoia
Constelaţia psihopatologică a paranoiei reprezintă o defensă în faţa
homosexualităţii. În cadrul paranoiei, Freud include [4] :
1. delirul de persecuţie - paranoicul nu poate conştientiza faptul că „nu
iubeşte pe X, doar îl urăşte pe X”. Percepţia interioară este înlocuită,
prin proiecţie, cu una exterioară: „el mă urăşte şi persecută, ceea ce
mă va îndreptăţi să-l urăsc”.
2. erotomania – „nu îl iubesc pe el, ci o iubesc pe ea, pentru că ea mă
iubeşte”.
3. delirul de gelozie alcoolic – alcoolul anulează inhibiţia şi provoacă
regresia. Alcoolicul caută societatea bărbaţilor, pentru a obţine
satisfacţia afectivă pe care nu o găseşte cu soţia. Astfel, investeşte un
partener de acelaşi sex şi apoi de apără de această investiţie prin
deplasare: „nu eu îl iubesc pe el, ci soţia mea ea îl iubeşte”.
4. Delirul de gelozie al femeii – unei femei îl plac femeile, ca alegere
narcisică şi homosexuală, dar se apără de investiţia sa homosexuală şi
consideră că : „nu eu o iubesc pe prietena mea, ci el, partenerul ei, o
iubeşte”.
5. Delirul de grandoare – este produs printr-o supraapreciere sexuală a
propriului Eu: „eu nu iubesc pe nimeni”, devine „eu mă iubesc doar pe
mine”.
Melancolia (nevroza narcisică) în abordare freudiană
Se caracterizează prin retragerea libidoului la nivelul Eului. Deși iniţial
desemnau grupul psihozelor funcţionale iar după 1924, în articolul
Nevroză şi psihoză, sfera nevrozelor narcisice se restrânge la
afecţiunile de tip melancolic.
Comparativ cu melancolia, paranoia, spre exemplu, nu este o
tulburare narcisică: „nu se poate afirma că paranoicul şi-a retras în
întregine interesul din lumea exterioară, nici măcar în apogeul
refulării” [5] .
În Doliu şi melancolie (1917), Freud explorează fenomene clinice care îl
vor conduce spre avansarea celei de a doua topici. Este vorba despre
melancolie, doliul patologic şi delirul de observare care îl vor susţine
în teoretizarea Supraeului.
Ambivalenţa este elementul comun atât în cadrul melancoliei cât şi în
cel al doliului: „cauzele melancoliei depăşesc de cele mai multe ori
cazul clar al pierderii datorate morţii şi cuprind toate situaţiile de
insulte, neglijări şi dezamăgiri, prin care se introduce în relaţie o
opoziţie între iubire şi ură sau prin care poate fi întărită o ambivalenţă
deja existentă” [6] .
În travaliul de doliu, prin identificarea cu obiectul pierdut, nu
persoana decedată este acuzată, ci Eul (ca substitul al acesteia) de
către Supraeu. Acuzaţiilor aduse obiectului pierdut şi introiectat devin
auto-acuzaţiile celui îndoliat; acesta este fundamentul melacoliei. De
aici şi dictonul De mortuis nil nisi bene – pentru că faţă de cel mort se
simte nevoia de a spune multe lucruri rele.
Pentru Karl Abraham, atât depresia cât şi angoasa sau sentimentul de
culpabilitate sunt efectul refulării sadismului, ceea ce produce
compensarea prin masochism: plăcerea este obţinută prin suferinţă.
Doliu, melancolie, depresie
1. travaliul doliului indică dificultatea de a înlocui obiectul pierdut prin
deces. În travalaliul normal al doliului, pierderea obiectul este urmată
de introiecţia obiectului pierdut. De aici şi ceea ce considera actriţa
Oana Pellea referitor la părinţii decedaţi: „Atunci când îmi este dor de
ei, îmi sărut mâna – şi ştiu că este şi mâna lor”.
2. melancolia este determinată de pierderea obiectului iubirii.
Introiecţia din melancolie este rezultatul conflictului de ambivalenţă
cu obiectul, prin care Eul preia ostilitatea proiectată asupra obiectului.
Prin conflictul de ambivalenţă, iubirea poate bascula în ură, ceea ce
conduce la renunţarea la obiect.
Renunţarea la obiect este progresivă şi se extinde asupra realităţii
externe în întregul ei. De aceea, melacolocul este lipsit de interes
pentru viaţa familială, profesională, socială etc a care a renunţat
treptat.
3. depresia indică imposibilitatea de a regăsi iubirea obiectului, ceea
ce conduce la existenţa unei „cripte pentru altul în sine însuşi”, după
expresia lui profesorului Pierre Fedida. În puseul depresiv major
subiectul „se protejează” de lume prin retragerea libidoului din
obiecte, consecutivă regresiei în faza sadic-anală precoce, în care
pierderea obiectelor este echivalentă cu distrugerea lor.
Depresia reprezintă o formă de repliere în faţa imposibilităţii de
integrare a obiectului total şi de accedere la stadiul genital.
În depresia anaclitică (efect al imposibilităţii de „spirjin” pe obiectul
care nu este fiabil) dependența de obiect este marcantă. Subiectul
este dependetn de obiect pentru că obiectul poate oricând să dispară,
să fie distrus și de aceea, este idealizat, ca apărare în fața distrugerii.
Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană
Melanie Klein a elaborat o teorie a stadiilor de dezvoltare, pe care le-a
denumit poziţii pentru a sublinia atât caracterul dinamic-tranzitoriu
cât şi cel structural-structurant în psihogeneză. În acest sens „poziţiile”
kleiniene sunt etape „psihotice normale” ale psihogenezei.
Klein consideră că viaţa fantasmatică a sugarului este marcată de o
agresivitate extremă, care este consecinţa expresiei dialecticii
pulsionale viaţă-moarte [7] . De pildă, „a obţine” este fantasmatic
echivalent, datorită sadismului oral, cu „a devora” şi „a distruge” [8] .
Din cauza pericolului de a fi distrus (de fracţiunea din pulsiunea de
moarte nedeflectată spre exterior, conform teoriei lui Freud), apare în
Eu o tensiune excesivă şi implicit atât angoasa de a fi devorat cât şi
cea de a devora. Această tensiune, efect al distructivităţii interne
constituie fundamentul Supraeului [9] . De aceea, problematica
depresiei, în perspectiva kleiniană este legată de geneza timpurie a
Supraeului.
Klein a avansat noţiunea de poziţie schizoid-paranoidă care reprezintă
relaţia cu obiectul primar specifică primelor șase luni de viaţă cât şi
fundamentul patologiei discordante şi paranoide [10] .
Sugarul trăieşte angoasa paranoidă ca efect al faptului că se simte
„invadat” de agresivitate disctructivă, în pericol de a fi anihilat.
Mecanismul paranoid presupune proiecţia: „anihilarea” vine din
„exterior”, se întoarce „din exterior” unde a fost proiectată, fiind iniţial
un fenomen intern, efect al pulsiunii distructive.
Atributul schizoid se referă la pricipalul mecanism de apărare care
este clivajul (separarea) între obiectul bun şi cel rău. De exemplu, un
copil care este frustrat de către mama sa, o va internaliza ca pe un
obiect rău, frustrant. Cu cât va fi mai mult frustrat (prin faptul că nu i
se dă sânul atunci când simte foamea), cu atât va rămâne mai mult
fixat de obiectul intern frustrant. Concomitent, va internaliza şi un
obiect bun – sânul – care gratifică (care „vine” atunci când sugarul
simte foame) ceea ce va determina fixarea şi de obiectul bun.
Co-existenţa obiectului rău şi a celui bun în Eul în formare nu poate fi
„negociată” decât prin clivajul Eului, respectiv prin existenţa simultană
a două sub-structuri ale Eului, una axată pe obiectul rău şi una pe
obiectul bun, care se exclud reciproc. Astfel, sugarul îşi va urî şi iubi
simultan mama.
Modelul acestei etape timpurii a psihogenezei oferit de Klein explică
imposibilitatea de a avea un Eu bine unificat, care este determinată
de imposibilitatea de a avea o mamă care nu frustrează. Sânul matern,
prin dialectica absenţă-prezenţă în raport cu pulsiunea
autoconservativă, va fi mereu atât bun cât şi rău.
Prin urmare, în această etapă, obiectul este perceput ca fiind parţial
(mama este „egală” cu sânul său) şi este separat în bun şi rău prin
proiecţia urii şi a iubirii şi consecutiv prin introiecţia sa.
Obiectul bun este idealizat, întrucât procură gratificare şi este
introiectat (pentru a asigura defensa împotriva angoasei paranoide) în
timp ce obiectul rău este distrus (sfâşiat, devorat) prin pulsiunile sadicorale.
Activitatea fantasmatică specifică depresiei originează în etapa predepresivă
şi are ca miză elaborarea pulsiunilor sadice-orale. Aceasta
se poate exprima atât în teama de a nu putea recompune obiectul
„îmbucătăţit” şi a nu îl putea resuscita (din cauza ameninţărilor
obiectelor rele), cât şi în teama de a nu putea separa obiectul bun de
cel rău.
În continuarea poziţiei schizoid-paranoide, Klein a observat, în cursul
primului an de viaţă, între luna a şasea şi a douăsprezecea, existenţa
unei faze care se aseamănă cu patologia depresivă [11] .
Astfel, poziţia depresivă desemnează un tip de relaţie cu obiectul care
se fundamentează pe poziţia schizoid-paranoidă, este parcursă în
orice psihogeneză şi este reactualizată în doliu sau patologia depresivă.
În cadrul acestei poziţii se desfăşaoră o dinamica depresivăintegrativă.
Este consolidată introiecţia obiectul bun, ceea ce permite
atenuarea separării, clivajului, cu obiectul rău. Aceasta are ca efect
integrarea treptată a celor două sub-structuri ale Eului sunt forma
unui obiect total care este obiectul comun atât al mişcărilor pulsionale
agresive cât şi a celor erotice. Din „logica” disjunctivă „sau bun sau
rău” se trece în logica conjuctivă „şi bun şi rău”, ceea ce înseamnă
instalarea ambivalenţei.
Mişcarea integrativă, totalizantă a obiectului reprezintă fundamentul
sănătăţii psihice şi orice fixaţie în această perioadă, prin dificultăţi de
integrare a obiectului total poate genera evoluţii ulterioare în
patologia paranoiacă sau depresivă. Având în vedere accesul spre
poziţia depresivă, această etapă este esenţială în dezvoltare, întrucât
determină capacitatea subiectului de a avea relaţii de obiect
gratificante.
Stadiul sadic-anal
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu se întemeiază pe funcţia
biologică a excreţiei care permite instituirea valorii simbolice a
materiilor fecale. Sursa pulsională este mucoasa rectală, iar prin
excreţie, în primă instanţă şi retenţie, ulterior (concomitent cu
obţinerea controlului sfincterian) se obţine scopul pulsional, respectiv
plăcerea.
Stadialitatea nu presupune exclusivitate, ci predilecţie. De aceea,
plăcerea generată prin excitare anală exista şi în stadiul oral însă, prin
dezvoltarea controlului sfincterian, devine predilectă.
Capacitatea de control muscular se instalează în contextul relaţiei de
îngrijire dintre mamă şi sugar şi, de aceea, integrează răspunsul
matern, ca mediul relaţional, care consolidează un efect educativ spre
curăţenie. Educaţia spre curăţenie presupune retenţia şi expulzia
controlată a materiilor fecale. Mama reacţionează diferit la „murdărie”
sau „curăţenie”, respectiv la modul în care sugarul controlează
sfincterul, reţine sau elimină fecalele.
Sub aspect economic, retenţia are drept efect creşterea excitaţiei
mucoasei rectale, ceea ce înseamnă creşterea capacităţii de elaborare
a unui cuantum energetic ridicat.
Prin reacţia mediului, a obiectului matern, se constituie investiţia
simbolică a materiile fecale. Capacitatea de control sfincterian, care
produce expulzia controlată, este asociată cu reacţia favorabilă a
mamei (a mediului relaţional) care este resimţită pozitiv de către
sugar. De aceea, plăcerea retenţiei se asociază cu senzaţia de
securitate, ceea ce conduce la reducerea angoasei. În acest sens.
retenţia, reţinerea este fantasmată ca „protecţie”. A reţine, a avea, a nu
da, a nu oferi devine prototipul sentimentului de protecţie şi explicaţia
dinamică a avariţiei.
Karl Abraham observă două substadii, după criteriul relaţiei de obiect:
1. În primul substadiu, plăcerea este produsă prin evacuare iar
pulsiunea presupune „distrugerea” obiectului prin faptul că este
„eliminat”. De aceea, a elimina este fantasmatic echivalent cu a
distruge (vezi asocierea semantică dintre a omorî şi a elimina).
2. În cel de al doilea substadiu, plăcerea este produsă prin retenţie şi
pulsiunea presupune controlul posesiv.
Expulzia sau retenţia sunt modalităţi simbolice de raportare la
obiectul parţial. Prin gestionarea comportamentului retentiv, pentru
că este educativ prescris, sugarul îşi poate domina mama care
doreşte ca acesta să deprindă curăţenia.
Copilul care refuză expulzia se află în poziţie activă, ascendentă, faţă
de adult. De aceea, copilul se poate supune pasiv educaţiei şi să reţină
materiile fecale (pentru a le expulza atunci când obţine de la mama
gratificarea, fiind un „copil curat”) sau poate refuza activ educaţia spre
curăţenie şi să expulzeze atunci când nu este agreeat de către mamă,
fiind un „copil nurdar”.
Originea cuplului activitate-pasivitate, caracteristică esenţială a
rolurilor psiho-sexuale, fundament fiziologic al bisexualităţii, se
situează în aceste sens, în stadiul anal. Dacă activismul şi expulzia
întemeiază tendinţele masculine, atunci, pasivismul şi retenţia pe cele
feminine. De asemenea, dialectica activ-pasiv din acest stadiu
fondează atitudinea ambivalentă faţă de obiect.
Psihopatologia stadiului sadic-oral
Nevroza obsesională
Dezvoltarea patologică specifică stadiului sadic-anal este nevroza
obsesională, entitate nosografică conturată de Freud între 1895-1895.
Pentru Freud structura obsesională este diferită de simptomul fobic.
Fobia este un simptom şi nu o entitate nosografică. Simptomul fobic
este încadrat de Freud în isteria de angoasă, după isteria de
conversie, cea de a doua mare clasă de nevroze.
Nevroza obsesională este caracterizată prin idei obsesive, compulsia
la comiterea de acte indezirabile, ritualuri obsesive, ruminaţie,
îndoială, scrupule cu efect inhibitiv asupra gândirii şi activităţii.
Topic este caracterizată printr-o relaţie sado-masochistă între Eu şi un
Supraeu foarte dur.
Dinamic se caracterizează prin fixaţie în stadiul anal, prin urmare,
regresie şi ambivalenţă.
Economic sunt predilecte mecanismele deplasării, izolării şi anulării
retroactive.
Erotismul uretral
Întrucât erotismul uretral se află într-o relaţie complexă cu erotismul
falic nu s-a putut contura un stadiu uretral, fiind mai mult o etapă în
evouţia spre stadiul falic.
Aparatul genital se află în dezvoltare şi, de aceea, plăcerea este legată
de descărcarea imediată a tensiunii prin actul micţiunii. De aceea,
perversiunea de tip uretral presupune obţinerea plăcerii prin actul de
a urina pe cineva.
Textul fundamental dedicat de Freud acestei etape este Despre
obţinerea focului (1931), în care arată relaţia simbolică existentă între
erotismul uretral şi foc. Textul se desfăşoară în jurul psihanalizei
aplicate mitului lui Prometeu, eroul civilizator, care este prototip al
eroului primei epoci culturale. Instalarea „umanoidului” în cultură,
ceea îi conferă statutul de om este rezultatul capacităţii de renunţare
la plăcere şi transformarea pulsiunii prin procesul creativ.
Actul săvârşit de Prometeu, respectiv împărtăşirea secretului focului,
simbolizează (prin contrariu) represia pulsională, concomitentă
instalării omului în cultură. Mitul indică momentul în care omul învaţă
să stăpânească focul, să îl aprindă.
În istoria mitologică este reprezentat contrariu (reprezentarea prin
contrariu fiind un mecanism de apărare) - acţiunea de a stinge focul (ca
simbol al pulsiunii-dorinţei), contrariul aprinderii sale.
Indiciile pe care Freud şi-a construit interpretarea sunt forma falică a
tijei de trestie în care eroul a ascuns focul şi interdicţia (din tradiţia
mongolă) de a urina pe cenuşă: „precondiţia stăpânirii focului ar fi
renunţarea la pofta cu tentă homosexuală de a-l stinge prin şuvoiul de
urină” [12] .
Simbolistica falică trimite spre originarul social, rezultat al sublimării
homosexualităţii: „pentru omul primitiv încercarea de a stinge focul cu
propria apă însemna o luptă plină de plăcere cu falusul altuia” [13] .
Represiunea pulsională reprezintă debutul procesului cultural.
Procesul cultural se sprijină pe destinul sublimat al homosexualităţii.
Fantasmele specifice erotismului uretral sunt cele de atotputernicie,
de pătrundere, de pasivitate, de abandon („a lăsa să curgă”) şi de
performanţă, care sunt sursa ambiţiei (a fi cel mai bun, a fi tare, „a
arunca” cel mai departe).
De aceea, copilul enuretic poate deveni un adult ambiţios, după cum
observă Freud în Caracter şi erotism anal (1908).
Astfel, patologia acestei etape de dezvoltare, consecutivă fixaţiei, o
constituie enuresisul psihogen (dacă enurezisul primar, prin deficienţa
biologică de control sfincerian, a fost eliminat). Enurezisul este un
simptom susţinut de plăcerea erotică a micţiunii, o defensă împotriva
angoasei de cas trare şi un echivalent inconştient al masturbaţiei.
Stadiul falic
Stadiu falic reprezintă secvenţa psihogenetică în care se finalizează
integrarea pulsiunilor parţiale sub primatul genitalităţii.
Integrarea este procesuală şi nu se produce exclusiv în acest stadiu,
fiind pregătită în întreaga psihogeneză. Prin integrarea şi reunirea
pulsiunilor parţiale se constituie accesul spre descărcarea genitală a
tensiunii. Textele în care Freud teoretiează acest proces sunt
Organizarea genitală infantilă (1923), Declinul complexului Oedip (1924),
Câteva consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe (1925).
Specificul acestui stadiu rezidă în iniţierea problematicii diferenţei
dintre sexe. Aceasta este secvenţa din psihogeneză care întemeiază
perspectiva falocentrică, a existenţei unui singur sex, cel masculin:
„Concomitent cu intrarea în faza falică, diferenţele dintre sexe se
estompează în faţa concordanţelor; […] fetiţa este un mic bărbat” [14]
.
Complexul OEdip
Modelul structural oedipian a constituit un subiect de dezbatere încă
din prima perioadă a dezvoltării gândirii freudiene.
Geza Roheim observă faptul că enigma Sfinxului este corelată
picioarelor: „Cine merge dimineaţa în patru, la amiază în două şi seara
în trei picioare?”. Întrebarea Sfinxului semnifică raportul omului cu
scena originară.
Enigma Sfinxului este enigma sexualităţii umane ale cărei prime
„soluţii” sunt teoriile sexuale infantile. De aceea, numele „Oedip”
provine din istoria picioarelor sale [15] . Tălpile lui Oedip sunt crestate
(tăiate la cererea lui Laios, a tatălui său). De aici rezultă numele
acestuia, Ödipus care înseamnă „picior umflat” [16] .
Freud observă echivalența picior umflat - picior ridicat. Simbolismul
fetişist al piciorului trimite spre falusul de negăsit al femeii” [17] .
În mod simplificat, complexul Oedip înseamnă existența de dorinţe
incestuoase pentru părintele de sex opus şi criminale pentru cel de
acelaşi sex.
În realitatea clinică nu se poate observa o formă „pură” pozitivă sau
negativă întrucât atât tendinţele pulsionale active şi pasive cât şi
curentele negative şi pozitive de investire coexistă iar bisexualitatea
psihică face ca raporturile oedipine să fie „dublate”, tendinţa
heterosexuală împletindu-se cu cea homosexuală.
Copilul este atât subiectul cât şi obiectul situaţiei oedipiene care este
de o mare complexitate. Fiecare părinte intervine în triagulare
conform propriilor dezvoltări oedipiene şi istorii ale propriilor seducţii.
Expuse într-o manieră radicală, cele două interdicţii oedipiene,
generate de cele două dorinţe oedipiene, sunt moartea părintelui de
sex opus şi incestul.
Atunci când realitatea aduce cu sine realizarea primei dorinţe
(moartea părintelui de sex opus, de exemplu în urma unei maladi) se
instaurează o culpabilitate foarte dificil de elaborat. Aceasta pentru că
dorinţa oedipiană se împlineşte în realitate, conform stadiului arhaic
al organizării magice a gândirii. Părintele dispărut este idealizat iar
dependenţa de faţă de părintele rămas este masivă. Travaliul de doliu
nu poate fi început iar doliul devine patologic
Constelaţia oedipiană este o structură care poate avea conţinuturi
diverse. În cazul familiilor numeroase rolul terţului poate fi jucat de
substitute (fraţi, surori, unchi, mătuşi).
Seducţia originară
Seducţia inconştientă existentă în relaţia oedipiană este necesară şi
structurantă pentru copil. Capacitatea seductivă şi cea de a trăi
plăcerea erotică sunt coordonate majore ale psihismului adult care
originează în relaţia oedipiană.
În afară de seducţia inconştientă, care derivă din curentul tandru
(dintr-un scop pulsional inhibat), poată să fie activată şi o seducţie
reală, perversă sau o seducţie fantasmată, netrecută în act.
Teoriile sexuale infantile sunt produsul impulsului cercetării sexuale
infantile. În ordinea dezlegării secretelor sexualităţii primul fenomen
care se impune este cel al scenei originare.
Scena originară este o scenă a raportului sexual dintre părinţi,
fantasmată de copil ca un act de agresiune al tatălui într-o relaţie
sado-masochistă. Fantasma scenei primitive este o sursă de angoasă
(în special a celei de castrare) şi provoacă copilului excitaţia sexuală pe
care nu o poate stăpâni.
Procesul despărţirii realităţii obiective de cea subicetivă, de fantasmă
a fost o preocupare constantă a lui Freud nu numai în cazul scenei
originare, ci şi în cel al seducţiei. Astfel, va pleca de la considerarea
realităţii obiective a scenei originare, ca eveniment perceput de copil,
pentru a sublinia apoi importanţa interpretării subiective a
evenimentului, prin efect retroactiv, adică prin modificarea şi
resemnificarea urmelor mnezice în funcţie de experienţele noi şi de
noul nivel de dezvoltare atins. Astfel a ajuns la postularea primatului
realităţii fantasmatice şi în acest caz precum şi în cel al seducţiei
adultului în raport cu copilul său.
Scena originară este una dintre structurile imaginare universale
denumită fantasmă originară. Freud a extras din materialul analitic
unele structuri fantasmatice tipice care au funcţie organizatoare.
Fantasmele originare sunt:
! viaţă intrauterină;
! scena originară;
! castrare;
! seducţie.
Angoasa de castrare
Angoasa de castrare este specifică stadiului falic şi este produsă de
anticiparea pierderii falusul.
Falusul are, prin investirea sa, o mare valoare narcisică, susținută atât
de excitația somatică dar mai ales prin dimensiunea sa culturalsimbolică.
Falusul este asociat cultural cu reprezentări ale puterii, autorităţii sau
fecundităţii.
Valoarea simbolică, de putere, constituie fundamentul identităţii
psihosexuale. Angoasa de castrare este, în acest sens, o corelată
primară a câmpului narcisic (identitar) și în mod secundar, a
sexualităţii.
Angoasa de castrare poate împrumuta elemente pregenitale precum
cele ale angoasei orale (angoasa de a fi devorat, de a fi separat) sau
ale angoasei anale (angoasa de a fi distrus).
Apărarea în faţa angoasei de castrare constă dintr-o mişcare regresivă
la o poziţie infantilă pasivă. Prin regresie, investirea falusului este
redusă şi în consecinţă pierderea potenţială este minimalizată.
În viaţa cotidiană, exemple de apărarea prin regresie şi minimizare în
faţa angoasei de castrare sunt situaţiile în care care este evitată
satisfacţia deplină, reuşita, succesul, performanţa sau tratamentele
medicale (prin care este ameninţată integritatea narcisică sau
corporală).
Prin conformația anatomică, femeia nu poate anticipa pierderea a
ceea ce nu a posedat. De aceea, angoasa de castrare nu poate exista
în cazul femeii, întrucât este un fapt împlinit.
Descoperirea diferenţelor anatomice dintre sexe produce în cazul
fetelor invidia de penis care este un element central al evoluţiei
psihosexuale. În situaţia în care fetiţa nu renunţă fanstasmatic la falus
și la invidia asociată, nu va putea avea fantasmatic un vagin şi, de
aceea, nu va putea avea „o structură internă”, repectiv un câmp
narcisic. În lipsa unei structuri interne, va resimți orice intruziune ca
fiind distructivă. În patologiile câmpului narcisic semzaţia de pericol
distructiv venit din exterior este omniprezentă.
Spre deosebire de Freud, pentru Klein, angoasa originară a femeii
este legată de corpul său intern şi reprezintă angoasa produsă prin
anticiparea deteriorării interiorul corpului, a organelor genitale.
În acest sens, echivalentul feminin al angoasei de castrare se asociază
anticipării:
1. situaţiilor de distrugere corporală;
2. pierderii fertilităţii;
3. situaţiilor de pierdere a iubirii;
4. situaţiilor de umilire.
Klein nuanțează raportul fantasmatic al fetei cu falusul în sensul că
fata nu doreşte să posede un penis, ca apendice extern, ci doreşte să
aducă în interior un obiect valorizat precum penisul.
Destine psihice ale feminităţii
În jalonarea psihogenezei feminităţii este important momentul în care
fata îşi modifică investiţia faţă de obiectul primar, matern.
Obiectul partţial matern, sânul este prototipul tuturor obiectelor: este
atât gratificant cât şi frustrant. Frustrarea este generată de latenţa
răspunsului matern la nevoile sugarului, dar este efectul intern al
nevoii de satisfacţie nelimitată [18] .
Ostilitatea faţă de sân este efectul agresivităţii înnăscute (al pulsiunii
de moarte) iar sugarul proiectează pe sânul matern fantasme sadice:
„nu eu vreau să îl distrug pentru că este frustrant, ci el vrea să mă
distrugă, frustrându-mă”.
În al doilea semestru de viaţă, pe fondul acestei frustrări, se produce
trecerea spre destinul psihic al femnităţii: trecerea de la mamă ca
obiect al satisfacţiei la penisul patern. De aceea, obiectul parţial al
dorinţei nu mai este sânul, ci penisul.
Fata doreşte incorporarea orală a penisului patern (ca obiect simbolic
al dorinţei) şi nu posesia unui penis extern viril. Penisul fantasmat de
fată este unul adus în interior şi nu unul posedat în exterior.
De aceea, a aduce fantasmatic în interior un penis este echivalent cu
a fi dorită, a fi iubită. Astfel, esenţa sexualităţii feminine este
dependenţa de a fi iubită prin dorinţa bărbatului.
Structurile isterice ilustrează acest fapt prin comportament
demonstrativ, provocator prin care femeia se asigură de faptul că este
dorită.
Pentru Freud, destinul feminităţii presupune două schimbări de
esenţă:
1. a obiectului, prin trecerea de la mamă, la tată. Având în vedere
valoarea de investire a obiectului primar (mama), desprinderea de
aceasta presupune importante forţe de contrainvestire care sunt
asociate lipsei falusului; mama nu are falus şi nu i-a conferit nici fetei
unul. Prin trecerea de la mamă la tată se face şi trecerea de la o
poziţie activă (corelativă masturbării clitoridiene) la un pasivă,
receptivă;
2. a zonei erogene, prin trecerea de la clitoris la vagin. În stadiul falic,
întrucât unicul organ genital recunoscut este falusul, clitorisul ca
echivalent-substitut este centrul de interes psihic al fetelor şi, implicit
al practicilor masturbatorii.
În perpectiva lui Freud, prin caracterul falocentric şi prin invidia de
penis sexul feminin unul derivat.
Modul de elaborare al lipsei falusului va genera destinul psihic al
feminităţii.
Destine ale feminității:
1. inhibiţia și nevroza - invidia de penis nu permite continuarea
atitudinii masculine, ceea ce întrerupe masturbarea clitoridiană, cu
fantasmatică sexuală asociată care o are ca obiect pe mamă. Mama
nu mai poate fi obiect fantasmatic masturbatoriu întrucât nu este
purtătoare de penis.
Inhibiția feminității poate deveni o formațiune caracterială: femeia
iconoclastă, cea care se opune și critică orice – ca deplasare a
atitudinii față de mamă sau femeia competitivă care dorește să
compenseze astfel lipsa penisului.
2. complexul de masculinitate - este destinul în care fata nu renunţă
la penis ci îşi exagerează semnele virile. Virilitatea este rezultatul
identificării cu mama falică şi nu cu tatăl. Comportamentul viril este și
o apărarea faţă de atitudinea pasivă.Fantasme asociate sunt „a pune
stăpânire pe mamă”, „a-i face mamei un copil”, „a-i creşte un penis”.
3. feminitatea - este destinul cel mai rar şi supus vicisitudinilor prin
faptul că presupune abandonarea mamei şi trecerea la tată, la
obiectul heterosexual. Întrucât tatăl şi nu mama este posesorul
obiectului dorinţei, al falsului, fetiţa se va putea desprinde de obiectul
primar şi orienta spre tată.
Feminitatea este instaurată când dorinţa de a avea penis devine
dorinţa de a avea copil (de la tată).
Când o femeie naşte un băiat (simbolic, penisul dorit), feminitatea se
dizolvă în moştenirea masculinităţii originare.
Masturbarea
Plăcerea sexuală este iniţial obţinută prin masturbare care presupune
atât actul auto-erotic propriu-zis cât şi fantasme asociate (conştiente
sau inconştiente).
Masturbarea este integrată procesului evolutiv atunci când reprezintă
jocul prin care Eul experimentează şi negociază cu excitaţia sexuală,
cu scopul de a-şi creşte capacitatea elaborativă. Este specifică în
copilărie, în adolescenţă şi la adulţi atunci când un act sexual nu este
posibil.
Masturbarea capătă caracter patologic atunci când:
1. adultul deşi are posibilitatea unei partenere o preferă actului sexual
genital;
2. are o mare frecvenţă, ceea ce indică incapacitatea de obţinere a
satis facţiei;
3. actul masturbator reprezintă o formă de asigurarea împotriva
castrării;
4. prin actul masturbator sunt trăite fantasmele perverse care altfel
nu pot fi trecute în act.
Fantasmele masturbatorii oedipiene sunt indiciul unei dinamici
deficitare şi nu o indicaţie patologică. Aceste fantasme sunt semnul
incapacităţii de a obţine satisfacţia sexuală, ceea ce poate conduce
spre nevroză.
Fantasme masturbatorii produc culpabilitate şi teamă de pedeapsă.
În aceste sens masturbarea practicată de unii copii este o cerere de
pedeapsă adresată părinţilor, prin care adultul este „chemat” să
regleaze (să interzică) ceea ce Eul copilului este incapabil să reprime.
Refularea masturbării infantile sau reprimarea ei în perioada
adolescenţei sunt indici ai unui deficit marcat al dinamicii intrapsihice.
Nu actul în sine trebuie avut în vedere, ci activitatea fantasmatică şi
afectele asociate. De aceea, chiar dacă actul masturbator va înceta,
fantasmatica şi culpabilitatea asociate vor continua. Este necesară
explorarea dinamicii inconştiente care are ca efect nevoia de
descărcare masturbatorie a tensiunii şi nu recomandarea sau
condamnarea actului, chiar dacă masturbarea este evocată de pacient
ca fiind condamnabilă.
Psihopatologia stadiului falic
Este caracterizată de fenomenele isterice, din al căror corpus Freud a
decupat:
- isteria de angoasă – al cărei simptom central este cel fobic,
generator de angoasă;
- isteria de conversie – caracterizată prin fenomene conversive.
Isteria de angoasă
Este o formă de isterie în care simptomul central este angoasa,
transformată în teamă iraţională faţă de un obiect. Libidoul detaşat
prin refulare este transformat în angoasă şi nu convertit ca în isteria
de conversie.
Întrucât Freud a constituit această entitate nosologică întrucât a
considerat că simptomul fobic nu poate fi considerat un proces
psihopatologic independent.
Isteria de angoasă este o entitate psihopatologică diferită de nevroza
fobică prin faptul că simptomul fobic este considerat secundar
dezvoltării de angoasă şi necesităţii de a o lega de un obiect. De
aceea, sarcina simptomului fobic este de „a lega” angoasa.
Isteria de angoasă se aseamănă structural cu isteria de conversie prin
faptul că în ambele dezvoltări refularea are drept prim scop separarea
afectului de reprezentare. De aceea, isteria de angoasă se poate
combina în anumite cazuri cu cea de conversie.
În isteria de angoasă „libidoul, eliberat prin refulare de materialul
patogen, nu va fi convertit, adică transformat din ceva psihic într-o
inervaţie corporală, ci va fi eliberat sub formă de angoasă” [19] .
Isteria de angoasă se dezvoltă întotdeauna ca fobie iar pacientul este
eliberat de angoasă cu preţul unor importante limitări şi inhibiţii.
Fobia este o încercare nereuşită de a lega angoasa şi, de aceea,
simptomul constă într-o construcţie psihică îndreptată spre limitare şi
interdicţie.
Micul Hans
Cazul „şcoală” al acestei entităţi semiologice este cel al Micul Hans
(1908) care a întărit ipotezele avansate de Freud prin clinica adulţilor.
Freud, deşi l-a vizitat pe Hans şi i-a cumpărat un cadou pentru cea de
a treia aniversare, „a lucrat” exclusiv prin tatăl său, muzicologul Max
Graf, care fusese pentru câţiva ani membru al grupului pishanlitic de
miercuri.
Mama lui Hans fusese pacienta lui Freud iar Hans fusese crecut de
părinţi după prescripţiile psihanalizei. Cu toate acestea, Hans era un
copil foarte rău iar părinţii au început să îi ofere „spaţiu” când a
început să producă simptome nevrotice. La vîrsta de 3 ani jumate,
mama l-a găsit pe Hans atingându-si penisul şi l-a ameninţat că îl va
chema pe doctor să îi taie „cocoşelul” dacă va mai continua această
practică.
În ianuarie 1908 Hans a dezvoltat o teama paralizantă de a fi muşcat
de cal, cum că ar putea să cadă morţi caii de tracţiune ai mijloacelor
de transport şi, de aceea, a început să evite locurile unde îi putea
vedea. Tatăl credea ca simptomul fobic este cauzat de
suprastimularea sexuală generată de tandreţea excesivă a mamei şi
de masturbare.
Freud a considerat că simptomul este produs de dorinţa erotică
refulată al lui Hans pentru mama sa, pe care încerca să o seducă.
Aceste dorinţe erotice şi agresive s-au transformat în angoasă, care sa
deplasat şi fixat pe alt obiect, pe cal.
Fobia lui Hans s-a accentuat şi era reticent în a-şi părăsi casa, dar
când ieşea din casă se simţea obligat să se uite la cai. La Grădina
zoologică, evita animalele mari. Preocuparea pentru organele genitale
proprii şi ale părinţilor săi devenise obsesivă. Hans spunea: „Toţi
oamenii au cocoşel. Şi al meu va creşte pe măsură ce mă fac mare”.
Freud a considerată că îi era frică să îşi piardă „cocoşelul”.
Caii îl simbolizau pe tatăl său, care avea o mustaţă neagră care arăta
precum botul negru al cailor. Lui Hans îi era teama de represaliile
tatălui în raport de dragostea lui pentru mamă şi cu faptul că îşi dorea
moartea tatălui. În acest sens, calul care putea muşca îl simboliza pe
tatăl său înfuriat iar calul care murea, pe tatăl său mort.
Din momentul în care Freud i-a interpretat lui Hans realitatea, fobia sa
a început să scadă, Hans a început să recunoască şi dorinţele de
moarte adresate surorii sale. Freud a fost satisfăcut pentru faptul că
în tratamentul lui Hans nu se putea vorbi despre sugestie iar tabloul
clinic avea sens pentru că Hans acceptase interpretările doar când
acestea se potriveau.
Hans - Herbert Graf la vizitat pe Freud 13 ani mai târziu, devenit un
cunoscut producător de operă. Adultul hans suportase bine atât
divorţul părinţilor cât şi pubertatea.
Când şi-a citit anamneza nu s-a recunoscut în ea ceea ce l-a condus pe
Freud la idea că cele mai reuşite analize sunt cele care se uită.
Isteria de conversie
Isteria este entitatea nosografică fondatoare a clinicii analitice.
Conceptul psihiatric de isterie este acoperit treptat (după izolarea
isteriei de angoasă) de cel analitic, de isterie de conversie.
În isteria de conversie angoasa este absentă şi simptomul central este
conversia.
În 1893, Piere Janet a remarcat faptul că anumite paralizii respectă
reprezentările anatomice populare și nu pe cele sistemice reale. J. M.
Charcot face diferenţierea dintre criza epileptică şi cea isterică,
pornind de la faptul că prin reunirea acestor două categorii de
pacienţi într-o aripă specială, cea a „epilepticilor simplii”, istericii
preluau manifestările crizei epileptice.
De la bun început Freud a înţeles isteria în coordonate
metapsihologice. Atent la descoperirile epocii, Freud a elaborat teoria
incidenţei psihogene a simtomului, a reprezentării corpului
fantasmatic şi a raporturilor simbolice dintre psyche şi soma, Astfel,
corpul isteric nu este un corp afectat neurologic, ci un erogen şi
erotizat.
Simptomul isteric este atât efectul conflictului psihic, al unei
reprezentări ireconciliabile care declaşează apărarea Eului şi provoacă
refularea cât şi al detasării afectului de reprezentare. De altfel, în
textul Consideraţii generale asupra atacului isteric (1909), a reuşit să
precizeze legile funcţionării psihice pornind de la ipoteza identităţii
funcţionale dintre vis şi isterie. Astefl, criza isterică este o fantasmă
tradusă în limbaj motor (proiectată pe motilitate) şi figurată
pantomimic.
Fenomenul conversiv
Durerea fizică este trăită de isteric cu indiferenţă întrucât este
determinată de sentimente de culpabilitate. De aceea, durerea psihică
este translatată în cea fizică.
Freud a reuşit să organizeze tabloul fenomenul isteric şi să avanseze
conceptul de conversie.
Conversia este o formaţiune de compromis deformată şi de neînţeles,
care satisface într-un unic simptom, atât dorinţa inconştientă cât şi
exigenţele defensive.
Fenomenul conversiv are următoarele corelate:
1. tulburarea motorie isterică reprezintă în plan simbolic dorinţe
refulate; durerea fizică este în mod iniţial o durere morală.
2. simptomele fonatorii sunt de etiologie psihomotorie şi nu motorie,
întrucât motricitatea verbală este corelată inconştientului şi
rezistenţei.
3. criza isterică transpune fantasma (corelată sexualităţii refulate) în
activitate motorie.
Cazul care i-a permit lui Freud teoretizarea conversiei, cât şi
observarea dialecticii dintre complexul Oedip, sexualitate şi transfer a
fost Frl. Elisabeth von R.
Graţie acestei paciente, Freud a înţeles modul în care dorinţa interzisă
se transformă, conversiv, în durere. A observat faptul că expresia feţei
pacientei nu corespundea durerii, ci conţinutului reprezentărilor
refulate.
Simptomul lui Frl. Elisabeth nu era numai o paralizie psihică
funcţională, ci o paralizie simbolică funcţională.
Conversia simbolică presupune ca iniţial să există o durere de origine
organică ce devine simbolul mnezic al trairii psihice. Astfel, o parte a
corpului capătă statutul de zonă histerogenă.
Simptomul isteric are următoarele caracteristici:
1. este simbolul mnezic al unei traume reale;
2. scenei traumatică iniţială este înlocuită asociativ cu o conversie
simbolică;
3. simptomul isteric constituie realizarea unei fantasme inconştiente
care serveşte împlinirii dorinţei.
4. simptomul reprezintă reîntoarcerea la un mod de satisfacere
infantil care este refulat.
5. simptomul este un compromis între două mişcări pulsionale opuse:
una care conferă expresie unei pulsiuni parţiale sau componente ale
pulsiunii sexuale şi alta care încearcă să o reprime pe prima.
6. simptomul face compromisul între două fantasme sexuale una care
are caracter masculin iar cealaltă, feminin. Astfel, simptomul isteric
este pe de o parte expresia unei fantasme sexuale inconştiente
masculine şi pe de altă parte a unei fanstasme sexuale inconştiente
feminine.
Cazul Dora
Cazul prototip al clinicii isteriei este Dora. Freud a scris acest cazul în
1901 şi l-a publicat în 1905. A gândit cazul în ordinea lucrării
Interpretării viselor (1900), întrucât este organizat în jurul a două vise
(de aceea, titlul original a fost Vis şi isterie).
Dora l-a văzut pe Freud prima dată în vara lui 1898, când avea 16 ani
dar a început tratamentul în octombrie 1900 şi l-a abandonat în
decembrie, după 11 săptămâni.
Istoria Dorei este ilustrativă pentru modul în care contextul relaţional
produce simptomul şi se referă – aparent – la două familii
respectabile, casnice, burgheze, care se ajută reciproc.
Persoanele semnificative sunt:
•&νβσπ; tatăl Dorei (prosper şi inteligent industriaş, suferind
consecinţele tuberculozei şi unei infecţii sifilitice contactate înainte
de căsătorie); fusese pacientul lui Freud şi aceasta l-a determinat
să îşi aducă fiica;
•&νβσπ; mama Dorei (considerată o personă „proastă” şi necultivată,
obsedată de curăţenie);
•&νβσπ; fratele mai mare al Dorei (care lua partea mamei şi era în
conflict cu Dora);
•&νβσπ; domnul K
•&νβσπ; doamna K ce îl îngrijise pe tatăl Dorei (iar Dora avusese grijă
de copii familiei K).
De la vârsta de 12 ani, Dora începuse să manifeste simptome isterice,
migrene şi tuse nervoasă, dar la 16 ani simptomele se agravaseră,
Astfel, pe lângă tuse şi disfonie (vorbire în şoaptă), a avut intervale
depresive, ostilitate şi gânduri sinucigaşe.
La vârsta de 16 ani, Dora a declarat că-l detestă pedomnul K chiar
dacă fusese până atunci prietenul ei pentru că acesta încercase să o
seducă şi ea îl pălmuise. K a negat vehement episodul şi a considerat
că Dora era interesată numai de sex şi se excita cu literatură obscenă.
Tatăl Dorei l-a crezut pe K şi a trimis-o pe Dora la Freud.
Freud a înţeles realitatea inaparentă: soţia lui K nu-i oferea satisfacţie
sexuală domnului K. Tatăl Dorei îşi compensa frustrările printr-o
pasionată relaţie cu doamna K, o relaţie pe care Dora o cunoştea.
Dora a fost convinsă de faptul că tatăl ei o „vânduse” lui K din cauza
motivelor lui scabroase. Freud a descoperit în Dora sentimente
pasionale pentru K, pentru tatăl ei şi pentru doamna K.
Avansul pe care domnul K î-l făcurse era insuficient pentru a explica
simptomele Dorei. Când Dora avea 14 ani K a atras-o în biroul lui, a
îmbrăţişat-o şi a sărutat-o pasional pe gură. Ea a răspuns prin
dezgust, ceea ce Freud a considerat ca fiind inversare a plăcerii. Acest
avans erotic a produs în Dora o senzaţie distinctă de excitaţie sexuală,
pe care aceasta a deplasat-o spre gâtul ei.
Freud i-a vorbit Dorei despre de relaţia tatălui ei cu doamna K şi
despre impotenţa lui K, că se gândeşte la sexul oral iar Dora a aprobat
interpretarea încetând să mai tuşească.
Există două vise în acest caz, din care îl redăm pe primul.
Dora a visat o mică cutie de bijuterii pe care mama ei dorea să o
salveze dintr-o casă cuprinsă în flăcări; aceasta în ciuda protestelor
tatălui ei, care insista să-i salveze mai întâi pe cei mai mici.
Dora a asociat, amintindu-şi că domnul K îi dăruise o cutie identică,
scumpă (în limba germană cuvâtnul „Schmuckkasten” – casetă de
bikuterii – stă pentru organele genitale feminine). Bărbatul o urmărea
şi dorea să intre cu forţa în camera ei iar cutia ei de bijuterii se afla în
pericol din cauza tatălui ei.
Din acest motiv Dora s-a folosit în vis de o situaţie care exprimă
contrariul – un pericol de la care o salvează tatăl ei.
Freud face următoarele interpretări: mama Dorei este în locul
doamnei K, tatăl Dorei în locul lui K; K este cel căruia îi va da cutia de
bijuterii. Prin faptul că îi dă cutiei de bijuterii, Dora simbolizează faptul
că este gata să-i dea lui K ceea ce soţia sa îi refuză.
Acest gând este refulat cu putere, forţând conversia tuturor
elementelor în opuşii săi. Vechea dragoste pentru tatăl Dorei s-a
trezit, ca proiecţie a dragostei pentru K. Dorei îi este frică de tentaţia
de a-i ceda şi confirmă astfel intensitatea dragostei.
Freud a publicat cazul pentru inabilitatea sa de a-l continua.
La finele lui decembrie 1900, a lucrat la al doilea vis care i-a confirmat
că Dora era inconştient îndrăgostită de K. La începutul şedinţei
consecutive interpretărilor date de Freud, Dora l-a anunţat că va
încheia analiza.
Pe 1 aprilie 1902 Dora s-a întors la Freud pentru a-i cere ajutorul chiar
dacă se simţise mult mai bine. A confirmat ceea ce înţelesese în
analiză legat de familia K. Timp de două săptămâni suferise de o
nevralgie facială. Cu exact două săptămâni înainte, ziarele anunţaseră
numirea lui Freud ca profesor iar nevralgia era o formă de
autopedepsire pentru palma dată lui K, transferându-şi mânia asupra
lui Freud.
Prin acest caz, Freud a înţeles faptul că transferul este cel mai mare
obstacol în terapie dar poate deveni un aliat, atunci când este tradus
pacientului. Nu a reuşit, în cazul Dorei, să controleze transferul la
timp, pentru că nu a observat pasiunea Dorei pentru el, ca repetiţie a
sentimentelor pe care le avea pentru tatăl său.
Freud i-a permis să facă din el obiectul răzbunării pe care dorea s-o
reverse asupra lui K. Dora a pus în scenă fanteziile ei în loc să le
reproducă în tratament. Freud nu a reuşit să recunoască nici
contrtransferul lui asupra Dorei, sentimentele sale negative.
Bibliografie:
Freud, S., „Caracter şi erotică anală (1908)”, în Freud, Opere VII,
Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Doliu şi melancolie” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Organizarea genitală infantilă (o incursiune în teoria
sexuală) (1923)” , în Freud, Opere VI, Studii despre sexualitate, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001.
Freud, S., „Declinul complexului Oedip (1924)”, în Freud, Opere VI,
Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe
(1925), în Freud, Opere VI, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti,
2001.
Freud, S.,, „Fetişismul” (1927), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000
Freud, S., „Clivajul Eului în procesul de apărare” (1940), în Freud, Opere
III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Klein, M.,1932, The Psycho-Analysis of Children, Delacorte
Press/Seymour Lawrence, 1975, USA.
Freud, S., „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de
simptome sub numele de „nevroză de angoasă”, în Freud, Opere 5,
Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas,
Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
Freud, S., „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7,
Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Psihologia maselor şi analiza Eului”, în Studii despre
societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000
Freud, S., „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed.
Trei, Bucureşti, 2002.
[1] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
[2] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
[3] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
[4] Idem, p. 161.
[5] S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 169.
[6] S. Freud, „Doliu şi melancolie”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 155.
[7] M. Klein, 1932, The Psycho-Analysis of Children, trad. A. Strachey, Delacorte Press/Seymour
Lawrence, 1975, USA, p. 124.
[8] P. Grosskurth, Mélanie Klein, Her World and her Work, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 1986, p.
331.
[9] R.D. Hinshelwood, Dicţionarul psihanalizei kleiniene, trad. B. Orăşanu, F. Vlădescu, E.S.F.,
Binghamton & Cluj, 1995, p. 105.
[10] Klein, Mélanie (1946). „Notes on some schizoid mechanisms”. Envy and gratitude and other
works 1946-1963. Hogarth Press and the Institute of Psycho-Analysis (published 1975).
[11] M. Klein, „O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive”, „Doliul şi relaţia sa cu
stările maniaco-depresive”, în Iubire, vinovăţie, reparaţie, Ed. S. Freud, Cluj, 1994.
[12] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000, p. 347.
[13] S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000, p. 348.
[14] S. Freud, La féminité, op. cit., p.158.
[15] Laios, rege al Tebei, îl vizită pe regele Pelops din Pisa, la care rămase multă vreme.
Pentru ospitalitatea lui, Laios îl răsplăti pe regele Pelops cu cea mai neagră
nerecunoştinţă. Îl răpi pe fiul lui, Chrysippos, şi-l duse în Teba. Mâniat şi îndurerat, tatăl
îl blestemă pe Laios, ca zeii să-l pedepsească pe răpitorul lui Chrysippos, făcând ca el să
fie ucis de fiul lui. Laios se căsători cu Iocaste şi trăi multă vreme liniştit în Teba. Pentru
că nu avea copii se duse la Delfi, la Pitia, preoteasa lui Apollon care-i zise: vei avea un
copil, dar vei pieri de mâna sa, împlinindu-se blestemul lui Pelops. Atunci Laios se gândi
să-şi omoare fiul după naştere. Când s-a născut, Laios i-a legat picioarele cu nişte
curele, îi străpunse tălpile cu un fier ascuţit şi porunci unui rob să-l arunce în pădure pe
povârnişurile Kithaironului (munţi în Grecia centrală, între Atica şi Beoţia).
[16] D. van der Sterren, Psihanaliza literaturii, Oedip Rege, Ed. Trei, Bucureşti, 1996, p. 86.
[17] S. Freud, C. G. Jung, Correspondance, vol. 1 (1906-1909), Gallimard, 1975, p. 348.
[18] Jacques André, Psihanaliza şi sexualitatea feminină.
[19] S. Freud, „Micul Hans”, Freud, Opere 2, Nevroza la copil, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 96
Lecția 6
LECȚIA 6 - ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ
Originarul social
Grupul şi cuplul apar ca realităţii psiho-sociale diferite. Societatea
presupune relații grupale în timp ce iubirea senzuală înseamnă o
relaţie de cuplu, binomială, care exlude terţul.
Cuplul, prin forța investiției este închis sub aspectul schimbului social,
ceea ce presupune izolare și în consecință, neparticiparea la formarea
și întrețierea comunităţii. De aceea, satisfacerea pulsiunii senzuale se
opune instinctului gregar sau sentimentului de masă [1] .
Astfel, originarul social, fundamentul relației socială nu este constituit
din relația binomială existentă într-un cuplu heterosexual.
Caracteristica principală a pulsiunii sexual genitale constă în faptul că
pentru satisfacere și efect biologic este necesară existența unui
partener morfologic diferit. Întrucât pulsiunea genitală serveşte
susțineri de raporturi binomiale de cuplu acesta a fost deplasată de la
scopul său pentru a fi investită în constituirii relaţiilor comunitare.
Raporturile sociale sunt de natură homosexuală masculină [2] . După
cum observă Freud, relaţiile sociale sunt consecința sublimării
pulsiunii sexuale în context grupal homosexual, deplasarea de la
relația bărbat-femeie, la cea dintre bărbat-bărbat.
Schimbul de femei între familii, ca efect al interdicţiei incestului, cât şi
homosexualitatea (latentă) a bărbaţilor care practică schimbul sunt
esenţa originartului social, după cum observă George Devereux în
Consideraţii psihanalitice asupra noţiunii de rudenie (1965).
Istoria arată că în populaţiile cucerite, femeile celor învinşi erau violate
iar viaţa partenerului femeii violate era cruţată uneori cu acest preţ.
Devereux arată că sub aspect simbolic, a poseda femeia celuilalt
înseamnă a-l feminiza sau a-l ucide pe soţul acelei femei [3] . Schimbul
de femei este expresia indirectă a pulsiunilor homosexuale latente. În
acest sens schimbul de femei între cupluri este simbolic echivalent cu
raportul homosexual între bărbaţii care fac schimbul.
În Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate (1922), Freud se întreabă cum este posibil ca grupul
să existe având în vedere agresiunea, pasageră în dezvoltare, dintre
fraţi. Explicaţia existenţei grupului rezidă în faptul că prin educaţie,
agresivitatea este refulată şi trasformată în forme de tandreţe [4] . De
aceea, mişcările de ostilitate primare sunt refulate şi devin sursa unor
formaţiuni reacţionale care generează tandreţe şi identificare socială
[5] . Freud observă că după realizarea alegerii obiectuale
heterosexuale, tendinţele homosexuale nu sunt blocate, ci deviate de
la scopul sexual pentru a constitui instincte sociale [6] .
În esenţă relaţia socială presupune:
! Inhibarea scopului pulsiunilor homosexuale şi al celor
heterosexuale;
! Identificări multiple care împiedică descărcarea agresivităţii;
! Proiecţia idealului Eului în conducătorul grupului. În Psihologia
maselor şi analiza Eului (1921) Freud arată că Idealul eului indivizilor
este înlocuit cu acelaşi obiect şi există un fenomen de identificare.
Obiectul cu care fiecare individ din mulţime se identifică substituinduşi
Idealul Eului, este „Tatăl”, şeful idealizat, liderul grupului.
Supraeul cultural se formează prin intermediul figurilor ideale
partajate de o comunitate, figuri care sunt apoi reorganizate în forma
Supraeului (individual). În acest sens, mulţimile sunt veritabile
„producătoare de Ideal”.
Elementul esenţial al investirii idealurilor moştenite şi dobândite este
mama. Femeia-mamă este cea care indică idealurile la care copilul
trebuie să tindă în a se identifica cu tatăl preistoriei personale pentru
a putea deveni membru al familiei, grupului, populaţiei, etniei, naţiunii
sale. Femeia-mamă este însă numai cea care recomandă idealurile
întrucât apetenţa sa la ideal este redusă. Supraeul (cultural) al femeii
este slab iar palierul cultural al acestei instanţe este de gen masculin.
Oedip și Cultură
Antropologul și medicul Charles Seligman, întrucât era interesat de
cercătările lui Freud și în special de universalitatea complexului Oedip,
l-a îndemnat pe antropologul Bronislaw Malinowski, care făcea teren
în arhipelagul Trobriand, să culeagă date despre relațiile din familiile
trobriandeze.
Seligman a fost interesat, în special, de textul Totem şi tabu – câteva
corespondenţe între viaţa sufletească a sălbaticilor şi cea a nevroticilor
(1913) care este lucrarea fundamentală de antropologie psihanalitică
freudiană, pornind de la corespeodențele dintre nevrotic, copil și
„primitiv”.
În mod esenţial Freud afirmă, în ultimul eseu al lucrării, faptul că
religia şi etica originează într-un paricid originar pe care încearcă să îl
reconstituie sub forma mitului hoardei primive.
Mitul hoardei primitive are trei părţi:
1. În prima parte regăsim imaginea unei hoarde în care există un
mascul dominant, înconjurat de femele, de fiice şi fii, care deţine
prin poziţia sa dominantă monopolul absolut, implicit şi cel sexual.
Puterea masculului dominant este absolută şi nici un alt mascul
nu îl poate doborî. Masculul alfa este terifiant iar Freud îi asociază
imaginea cu figura diluviană a lui Dumnezeu, un Dumnezeu aflat
într-un acces de furie [7] .
2. În cea de a doua parte, masculii oprimaţi (implicit descendenţii
săi) pun la cale paricidul.
3. În partea a treia, paricidul este comis şi este instalată intern
culpabilitatea. Freud explică faptul că instalarea culpabilităţii este
efectul retroactiv al introiecţiei figurii masculului dominant. Astfel,
ceea ce acesta interzicea din exterior, acum interzice din interior şi
aceasta a determinat apariţia primei legi interne.
Dorinţa, pulsiunea este astfel pentru prima dată limitată din interior şi
descendenţii nu îşi împart femelele eliberate din dominaţia tatălui, ci
renunţă la satisfacţia sexuală imediată şi la violenţă. Prin interiorizarea
figurii mascului dominant, descendenţii consideră interzise omorârea
„tatălui”, reprezentant prin substitutul totemului şi relaţiile sexuale
endogame, în cadrul familiei.
Textul Totem şi tabu este o lucrare întemeiată pe analogie. Atât
primitivii, precum nevroticii şi copii funcţionează sub primatul
pricipiului plăcerii, adică dorinţa este satisfăcută direct. De aceea, în
registrul nevrotic există un tabuu al atingerii pentru că atingerea este
scopul investiţiei obiectuale agresive sau tandre [8] .
A atinge presupune atât pentru nevrotic cât şi primitiv a folosi
obiectul, în mod sexual sau agresiv (a-l distruge). De aici derivă regula
abstinenţei, în sensul interdicţiei atingerii fizice, ceea ce
reglementează descărcarea directă prin gratificare şi
„secundarizarea”, respectiv amânarea descărcării.
Interdicţiile totemice sunt cele mai vechi dorinţe umane, respectiv
uciderea animalului-totem şi întreţinerea de relaţii sexuale cu
partenerii de sex opus ai grupului totemic [9] . Cele două interdicţii
sunt corespondente cu cele două două crime oedipiene, paricidul şi
incestul. Pentru Freud, având experienţa clinicii isteriei de angoasă, a
faptului că animalele fobogene sunt frecvent substitute paterne [10] ,
animalul-totem simbolizează figura tatălui.
Uciderea Tatălui este primul şi cel mai important păcat al umanităţii
[11] şi de aceea , nu poate fi considerată o reprezentare introdusă de
creştinins, ci un fapt antropologic imemorial care a instalat
sentimentul de culpabilitate al umanităţii.
Orice instituţie culturală originează în sentimentul compulsiv şi
colectiv al culpabilităţii [12] . De aceea, majoritatea sistemelor de
credinţă religioasă presupun reparaţia în raport cu sentimentul de
culpabilitate inconştientă, corelativ al unui „păcat originar”.
Reparaţia păcatului originar reprezintă şi originea moralei [13] .
Sursele care l-au condus pe Freud spre „mitul hoardei primitive” au
fost perspectivele evoluţioniste ale lui Jean-Baptiste Lamarck, Charles
Darwin şi le discipolului său James Jasper Atkinson sau lucrările lui
Ernst Heinrich Haeckel cât şi surse antropologice precum William
Robertson Smith (ritualul prânzului totemic) sau James George Frazer.
Cercetările etologice cât şi autori din câmpul antropologiei au infirmat
ipoteza lui Freud.
Bronislaw Malinonski a arătat că în sistemul de rudenie trobriandez
tabuului incestului este organizat diferit, corelativ caracteristicilor
sistemului familiei în care, de pildă, funcţia paternă este preluată de
unchiul matern.
Cu toate că Freud era la curent cu criticii săi, nu a revenit asupra
ipotezei [14] . Ernest Jones a fost dintre primii care au susţinut ipoteza
freudiană şi a încercat să pună în dialog poziţiile lui Freud şi
Malinowski (Dreptul matern şi ignoranţa sexuală la sălbatici). Jones a
arătat că observaţiile lui Malinowski sunt descriptive şi nu ţin cont de
teoria psihanalitică pe care antropologul nu o cunoştea în profunzime
[15] . În familia trobriandeză relaţia cu tatăl resupune tandreţe şi
camaraderi iar cea cu unchiul, disciplină şi autoritate [16] . Astfel, se
poate observă că agresivitatea este deplasată de la tată spre unchi.
Sistemul matriliniar şi complexul avuncular sunt o formă de apărare
faţă de tendinţelor oedipiene primordiale.
Sub aspect structural tabuul incestului poate fi înţeles ca o manieră de
„a deschide” familia incestuoasă şi de a permite existenţa relaţiei
sociale care se constituie prin schimb de parteneri şi uniune. Regula
schimbului de femei reprezintă o condiţie structurală care întemeiază
societatea.
Bibliografie:
Freud, S., „Totem şi tabu” (1912), în Freud, Opere IV, Studii despre
societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Kroeber, A., L,„Totem et Tabou: une psychanaliyse ethnologique
(1920)”, în Revue Française de psychanalyse, tome LVII, P.U.F, Paris,
juillet-septembre 1993.
Linton, R., Le fondement culturel de la personnalité, Bordas, Paris,
1977.
Roheim, G., „L’interprétation psychanalitique de la culture”, în
L’Anthropologie psychanalytique depuis Totem et Tabou”,
Muensterberger W., coord., Payot, Paris, 1976.
Roheim, G., Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967.
Sapir, E., Anthropologie,Editions de Minuit, 1967.
Devereux, G., „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de
parenté”, în Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, Paris,
1972.
[1] Idem, p. 98.
[2] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (IV) de la Société Psychanalytique de Vienne (du
3-1-1912 au 15-5-1915), Gallimard, 1983, p. 162.
[3] G. Devereux, „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”, în
Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion, Paris, 1972, p.183.
[4] Idem, „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în
Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 194.
[5] Ibid.
[6] Ideem, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris
autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 159.
[7] S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (II) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 7-
10-1908 au 15-06-1910), Gallimard, 1978, p. 73.
[8] Idem,„Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei,
Bucureşti, 2001, p. 228.
[9] S. Freud, „Totem şi tabu”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000, p. 245.
[10] S. Freud, „Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea, în Freud, Opere 7, Nevroză,
psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 260.
[11] Idem, „Dostoievski şi paricidul”, în Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1994, p.
299.
[12] P.-L. Assoun, „La passion de répétition”, în Revue Française de psychanalyse, tome LVIII, avriljuin,
1994, p. 345.
[13] M. Godelier, „Meurtre du Père ou sacrifice de la sexualité ? Conjectures sur les fondements
du lien social”, în Meurtre du Père, Sacrifice de la sexualité. Approches anthropologiques et
psychanalytiques, Editions Arcanes, Paris, 1996, p. 23.
[14] S. Freud, „Moise şi religia monoteistă”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, p. 437.
[15] E. Jones, Psychanalyse, folklore, religion, Payot, Paris, 1973, p. 149.
[16] Idem, p. 145.